Petrescu (Dobrița) Adalia Elena Hepatita B

I. HEPATITA B
La nivel mondial hepatita B reprezintă o problemă de sănătate extrem de actuală, ce se
poate asocia cu un număr mare de decese secundare unei evoluții nefavorabile spre ciroză și
cancer hepatic primitiv.
În 2016, 27 de milioane de persoane (10,5% din totalul persoanelor estimate că trăiesc cu
hepatită B) erau conștiente de infecția lor, și numai 4,5 milioane (16,7%) dintre persoanele
diagnosticate erau tratate[2].
Conform celor mai recente estimări ale OMS, proporția copiilor cu vârsta sub cinci ani
infectați cronic cu VHB a scăzut la puțin sub 1% în 2019, de la aproximativ 5% în perioada de
pre-vaccinare, începând cu anii 1980 până la începutul anilor 2000.
Hepatita B poate fi prevenită prin vaccinuri sigure, disponibile și eficiente. Este disponibil un
vaccin sigur și eficient, care oferă o protecție de 98-100% împotriva hepatitei B. Prevenirea
infecției cu hepatita B previne apariția de complicații, inclusiv dezvoltarea bolilor cronice și a
cancerului hepatic [2].

II.1. Distribuție geografică

Prevalența hepatitei B cea mai ridicată este în Regiunea OMS a Pacificului de Vest și în
Regiunea Africană OMS, unde 6,2% și, respectiv, 6,1% din populația adultă este infectată. În
Regiunea Mediteraneană de Est a OMS, Regiunea OMS pentru Asia de Sud-Est și Regiunea
Europeană a OMS, se estimează că 3,3%, 2,0% și 1,6% din populația generală este infectată,
iar în Regiunea OMS din America, 0,7% din populație este infectată[2].

II.2. Transmitere[2].
În zonele extrem de endemice, hepatita B se transmite, în principal, perinatal, de la mamă la
copil la naștere; tot în aceste zone endemice hepatita B se poate transmite orizontal, în special
de la un copil infectat la un copil neinfectat în primii 5 ani de viață, prin sânge infectat.
Cea mai mare prevalență a hepatitei cronice B la copii s-a constatat la sugarii născuți din
mame infectate sau la copiii infectați timpuriu cu VHB (până la vârsta de 5 ani).
O altă cale de transmitere a hepatitei B poate fi calea sexuală. Sursa de infecție, ca și masa
receptoare, poate fi reprezentată de: bărbații care au relații sexuale cu alți bărbați, nevaccinați
anti- VHB, heterosexualii cu parteneri sexuali multipli sau care au contact cu purtători sexuali
de VHB.
Infecția la vârsta adultă duce la hepatită cronică la ˂ 5% din cazuri, în timp ce infecția la
vârste fragede determină cronicizarea hepatitei în aproximativ 95% din infecții.
Petrescu (Dobrița) Adalia Elena Hepatita B

Altă modalitate de transmitere a VHB poate fi: reutilizarea de ace și seringi, fie în spațiul de
îngrijire a sănătății, fie în rândul personalului medical care administrează medicamente pe
cale parenterală. Infecția cu VHB se poate transmite și în timpul procedurilor medicale,
intervențiilor chirurgicale și tratamentelor în sfera stomatologică, prin tatuaje, piercing sau
prin diverse obiecte contaminate cu sânge infectat (brici).
De asemenea, expunerea la sângele și fluidele organismului uman infectate, cum ar fi saliva și
lichidele menstruale, vaginale și seminale reprezintă alte modalități de contaminare cu VHB.
În exteriorul organismului uman VHB poate supraviețui cel puțin 7 zile. Dacă, în această
perioadă, virusul ajunge în organismul unei persoane care nu este vaccinată anti- VHB poate
determina hepatită. Perioada de incubație a hepatitei B este în mod obișnuit de 75 de zile, dar
poate varia între 30 - 180 de zile. Virusul poate fi evidențiat între 30 - 60 de zile de la infecție
și poate persista, determinând cronicizarea hepatitei B.

II.3. Simptome[2].

VHB poate determina infecții hepatice acute sau cronice.

Majoritatea pacienților sunt asimptomatici în cazul infecției recente. Unele persoane cu
hepatită acută pot prezenta manifestări clinice pentru câteva săptămâni: icter tegumentar și
conjunctival, urini hipercrome, astenie marcată, greață, vărsături, dureri abdominale. Un
procent mic de persoane cu hepatită acută pot evolua nefavorabil spre insuficiență hepatică
acută și deces.
La unii pacienți, virusul hepatitei B poate evolua spre hepatică cronică, ciroză hepatică sau
cancer hepatic primitiv.
În 2015 OMS estima că 257 de milioane de persoane trăiau cu infecție cronică cu hepatită B
(definită ca persoane pozitive pentru antigenul de suprafață al virusului hepatitic B- AgHBs).
În 2015, hepatita B a condus la aproximativ 887 000 de decese, în mare parte cauzate de
ciroză și carcinom hepatocelular (adică cancer de ficat primar).

II.4. Grupe de risc pentru dezvoltarea formelor cronice de hepatită B[2]

Factorul care poate influența evoluția spre cronicizare a unei hepatite acute B s-a dobedit a fi
vârsta la care s-a produs infecția.
Copiii cu vârsta sub 6 ani care se infectează cu virusul hepatitei B pot cel mai probabil să
dezvolte hepatită cronică B; 30–50% dintre acești copii dezvoltă infecții cronice.
Sugarii infectați în primele 12 luni de viață dezvoltă infecții cronice în proporție de 80–90%.
Petrescu (Dobrița) Adalia Elena Hepatita B

La adulți:
• mai puțin de 5% dintre persoanele sănătoase, infectate ca adulți, vor dezvolta infecții
cronice;
• 20-30% dintre adulții infectați cronic vor dezvolta ciroză și / sau cancer la ficat.
Coinfecție cu VHB-HIV
Aproximativ 1% dintre persoanele care trăiesc cu infecție cu VHB (2,7 milioane de persoane)
sunt, de asemenea, infectate cu HIV. În schimb, prevalența globală a infecției cu VHB la
persoanele infectate cu HIV este de 7,4%. Începând cu 2015, OMS a recomandat tratament
tuturor celor diagnosticați cu infecție cu HIV, indiferent de stadiul bolii. Tenofovirul, inclus în
combinațiile de tratament recomandate ca terapie de primă linie pentru infecția cu HIV, este
activ și împotriva VHB.

II.5. Diagnostic[2]
Din punct de vedere clinic, hepatita cu etiologie VHB nu poate fi diferențiată de celelalte
tipuri de hepatită. De aceea, pentru confirmare se impune efectuarea diagnosticului de
laborator.
Diagnosticul de laborator presupune o serie de teste (determinari) ale unor parametri sanguini
nu numai pentru diagnostic, ci și pentru monitorizarea unei hepatite acute cu VHB care se
poate croniciza.
Ag HBs (Antigenul de suprafață a virusului hepatitic B) este principalul marker serologic de
diagnostic al infecției cu VHB.
Infecția acută cu VHB se caracterizează prin prezența Ag HBs și a anticorpilor de tip
imunoglobulină M (IgM) anti- antigen de miez a VHB, Ag HBc.
În faza inițială a infecției, pacienții sunt, de asemenea, seropozitivi pentru antigenul e al VHB
(Ag HBe). Ag HBe este de obicei un marker al nivelurilor ridicate de replicare ale virusului.
Prezența Ag HBe indică faptul că sângele și fluidele organismului individului infectat sunt
extrem de infecțioase.
Infecția cronică se caracterizează prin persistența Ag HBs timp de cel puțin 6 luni (cu sau fără
Ag HBe concomitent). Persistența Ag HBs este principalul marker al riscului de a dezvolta
boli cronice hepatice și cancer hepatic (carcinom hepatocelular) mai târziu în viață.
În cazul donărilor de sânge, având în vedere posibilitatea transmiterii VHB pe această cale și
posibilitatea achiziției VHB de către pacienții primitori, OMS recomandă testarea unităților de
sânge recoltate de la donatori pentru prezența infecției cu VHB prin determinarea serică a
AgHBs ca măsură minimală de prevenție.
Petrescu (Dobrița) Adalia Elena Hepatita B

II.6. Tratament[2]

Tratamentul în cazul infecției cu VHB nu este un tratament care să fie dedicat numai hepatitei
acute cu VHB. Este important de stiut acest lucru pentru a evita utilizarea unor medicamente
inutile. În general, în această formă de hepatită acută se utilizează o terapie îndreptată
împotriva principalelor simptome prezentate de către pacient și a consecințelor acest
De aceea, terapia urmărește menținerea confortului, menținerea unui status nutrițional
adecvat, substituirea pierderilor lichidiene produse prin vărsături, diaree.
Infecția cronică cu hepatită B poate fi tratată cu medicamente, inclusiv agenți antivirali orali.
Tratamentul poate încetini evoluția cirozei, reduce incidența cancerului de ficat și
îmbunătățește supraviețuirea pe termen lung. Doar o proporție (estimările variază de la 10% la
40% în funcție de stabilirea și criteriile de eligibilitate) dintre persoanele cu infecție cronică
cu hepatită B vor necesita tratament.
OMS recomandă utilizarea tratamentelor orale - tenofovir sau entecavir - ca fiind cele mai
eficiente medicamente pentru reprimarea virusului hepatitei B. Rareori duc la rezistență la
medicamente în comparație cu alte medicamente, sunt ușor de luat (1 pilulă pe zi) și au puține
efecte secundare, deci necesită doar monitorizare limitată[2].
Entecavir nu are brevet. În 2017, toate țările cu venituri mici și medii ar putea procura legal
entecavir generic, dar costurile și disponibilitatea au variat mult. Tenofovir nu mai este
protejat de un brevet nicăieri în lume. Prețul mediu al tenofovirului generic pre-calificat de
OMS pe piața internațională a scăzut de la 208 USD pe an la 32 USD pe an în 2016.
Cu toate acestea, la majoritatea oamenilor, tratamentul nu vindecă infecția cu hepatita B, ci
doar suprimă replicarea virusului. Prin urmare, majoritatea persoanelor care încep tratamentul
cu hepatită B trebuie să-l continue pe viață.
Există încă un acces limitat la diagnosticul și tratamentul hepatitei B în multe țări cu resurse
limitate. În 2016, din cele peste 250 de milioane de persoane care trăiau cu infecție cu VHB,
10,5% (27 milioane) erau diagnosticate. Dintre cei diagnosticați, acoperirea globală a
tratamentului era de 16,7% (4,5 milioane). Multe persoane sunt diagnosticate doar atunci când
au deja o boală hepatică avansată.
Printre complicațiile pe termen lung ale infecțiilor cu VHB, ciroza și carcinomul
hepatocelular sunt cele mai frecvente și cele mai grave. Cancerul hepatic progresează rapid și,
deoarece opțiunile de tratament sunt limitate, rezultatul este în general slab. În țările cu
venituri mici, majoritatea persoanelor cu cancer de ficat mor în câteva luni de la diagnostic. În
țările cu venituri mari, chirurgia și chimioterapia pot prelungi viața până la câțiva ani.
Petrescu (Dobrița) Adalia Elena Hepatita B

Transplantul de ficat este uneori utilizat la persoanele cu ciroză din țările cu venituri mari, cu
succes diferit.

II.7. Profilaxie [2]

Elementul principal al prevenirii hepatitei B este vaccinarea.

Vaccinarea este recomandată de către OMS a fi efectuată în prima zi de viață după naștere
sau cât mai devreme posibil după naștere.
Vaccinarea anti- hepatită B presupune ca schemă de administrare: prima doză în primele 24
ore după naștere și alte 2-3 administrări la interval de 4 săptămâni între ele.
Doza de vaccin administrată la naștere este o măsură eficientă pentru a reduce transmiterea de
la mamă la copil.
Conform celor mai recente estimări ale OMS, proporția copiilor cu vârsta sub cinci ani
infectați cronic cu VHB a scăzut la puțin sub 1% în 2019, în scădere de la aproximativ 5% în
perioada de pre-vaccin, începând cu anii 1980 până la începutul anilor 2000.
Acest lucru marchează realizarea unuia dintre obiectivele majore pentru eliminarea hepatitei
virale printre Obiectivele de Dezvoltare Durabilă ─ atingerea prevalenței sub 1% a infecțiilor
cu VHB la copiii sub cinci ani până în 2020.
Creșterea vaccinării împotriva hepatitei B la nivel mondial în ultimele două decenii a
reprezentat un succes în domeniul sănătății publice și a contribuit la scăderea infecțiilor cu
VHB la copii.
În 2019, acoperirea cu 3 doze de vaccin a ajuns la 85% la nivel mondial față de aproximativ
30% în 2000. Cu toate acestea, acoperirea vaccinării la naștere împotriva hepatitei B rămâne
inegală. Acoperirea globală a vaccinării anti- VHB la naștere, de exemplu, este de 43%, în
timp ce acoperirea în Regiunea Africană OMS este de doar 6%. .
Vaccinarea completă anti- VHB induce niveluri de anticorpi de protecție la peste 95% dintre
sugari, copii și adulți tineri. Protecția realizată prin vaccinare durează cel puțin 20 de ani sau
toată viața. De aceea, OMS nu recomandă efectuarea de rapeluri în cazul acestei vaccinări
dacă s-a efectuat corect vaccinarea cu cele 3 doze.
Toți copiii și adolescenții mai mici de 18 ani și care nu au fost vaccinați anterior ar trebui să
primească vaccinul dacă trăiesc în țări în care există o endemicitate scăzută sau intermediară.
În aceste țări este posibil ca mai multe persoane din grupurile cu risc ridicat să dobândească
infecția să fie, de asemenea, vaccinați. Aceste grupuri cu risc includ:
Petrescu (Dobrița) Adalia Elena Hepatita B

• persoanele care necesită frecvent sânge sau produse din sânge, pacienți dializați și
destinatarii transplanturilor de organe solide;
• persoane din închisori;
• persoanele care utilizează droguri injectabile;
• contactele casnice și sexuale ale persoanelor cu infecție cronică cu VHB;
• persoane cu parteneri sexuali multipli;
• personalul medical și alții care pot fi expuși la sânge și produse sanguine prin munca lor;
• călătorii care nu și-au completat vaccinarea anti- HBV și la care ar trebui să li se ofere
vaccinul înainte de a pleca în zone endemice.
Vaccinul are un record excelent de siguranță și eficacitate, iar proporția copiilor cu vârsta sub
cinci ani infectați cronic cu VHB a scăzut la puțin sub 1% în 2019, în scădere de la
aproximativ 5% în perioada de pre-vaccin, începând cu anii 1980 până la începutul anului
2000.
Pe lângă vaccinarea sugarului, inclusiv o doză la naștere la timp, OMS recomandă utilizarea
profilaxiei antivirale pentru prevenirea transmiterii hepatitei B de la mamă la copil. Femeile
însărcinate cu un nivel ridicat de ADN VHB (sarcină virală) și / sau prezență de Ag HBe au
un risc ridicat de a transmite virusul copilului lor, chiar și în rândul sugarilor care primesc
doza la naștere în timp util și seria completă a vaccinului împotriva hepatitei B. Ca atare,
femeile însărcinate cu un nivel ridicat de ADN HBV pot fi eligibile pentru profilaxia
antivirală în timpul sarcinii, pentru a preveni infecția cu VHB perinatal și pentru a-i proteja pe
sugari de contractarea bolii.
În plus față de vaccinarea sugarului și prevenirea transmiterii de la mamă la copil, punerea în
aplicare a strategiilor de siguranță a sângelui, inclusiv screeningul asigurat de calitate a tuturor
unităților de sânge donat și a componentelor de sânge utilizate pentru transfuzie, poate
preveni transmiterea VHB. La nivel mondial, în 2013, 97% din donarile de sânge au fost
testate și s-a asigurat calitatea acestor produse, dar lacunele persistă.
Practicile de injecție sigure, eliminând injecțiile inutile și nesigure, pot fi strategii eficiente de
protecție împotriva transmiterii VHB. Injecțiile nesigure au scăzut de la 39% în 2000 la 5% în
2010 la nivel mondial.
Mai mult, practicile sexuale mai sigure, inclusiv reducerea la minimum a partenerilor și
utilizarea măsurilor de protecție (prezervative), protejează, de asemenea, împotriva
transmiterii VHB.