Petrescu Elena Adalia

Boli infecțioase cu transmitere prin mod de viață

Tetanosul este o boală infecțioasă gravă, cu potențial fatal, cauzată de clostridium tetani ce

produce 2 exotoxine: tetanospazmina si tetanolizina.(Clostridium tetani).

Forma de rezistență, sporulată, a bacteriei se găsește în sol pe toate ariile geografice.

Germenul pătrunde în organism la nivelul soluțiilor de continuitate produse prin diverse tipuri
de traumatisme, cum sunt plăgile înțepate sau plăgile datorate unor mușcături. Îmbolnăvirea
se produce ca urmare a germinării sporilor și multiplicării bacteriei, care produce
două toxine puternice. Dintre acestea, tetonospasmina, care inhiba eliberarea de
neuromediatori inhibitori(glicina,GABA) din membrana presinaptica in fanta sinaptica,
producind astfel o excitatie permanenta exprimata prin contracturi musculare. Cealaltă
toxină, tetanolizina, produce leziuni la nivelul mușchiului cardiac. Toxina tetanică după gradul
de toxicitate este pe locul doi pe lista substanțelor toxice după toxina botulinică.

Tetanosul, cunoscut și sub numele de trismus, este o infecție caracterizată prin spasme

musculare. În cel mai comun tip, spasmele încep la nivelul maxilarului și apoi se răspândesc
în restul corpului. Aceste spasme durează câteva minute de fiecare dată și apar frecvent,
timp de trei și până la patru săptămâni Spasmele pot fi atât de severe încât pot
provoca fracturi ale oaselor Alte simptome pot include: febră, durere de cap, probleme la
înghițire, hipertensiune arterială și ritm cardiac alert. Debutul simptomelor are loc, de obicei,
între trei și douăzeci de zile după infectare. Recuperarea poate dura luni de zile. Aproximativ
10% din cei infectați mor..

Tetanosul este cauzat de o infecție cu bacteria Clostridium tetani.[4] În general, bacteriile intră

printr-o rupere a pielii, cum ar fi o tăietură sau o plagă cauzată de un obiect contaminat.
Bacteriile sunt întâlnite, de obicei, în sol, praf și bălegar. Bacteriile produc toxine care
infectează contracțiile musculare, rezultând în simptomele tipice Diagnosticul este bazat pe
semnele și simptomele care apar. Boala nu se răspândește de la om la om.

Infecția poate fi prevenită printr-o imunizare adecvată cu vaccinul antitetanos. La acele

persoane cu răni semnificative și mai puțin de trei doze de vaccin, se recomandă atât
imunizarea, cât și administrarea globulinei imune tetanice. La acele persoane pentru care
globulina imună tetanică nu este disponibilă, se folosește imunoglobulina tetanică (IGIV).
Rana ar trebui curățată, iar orice țesut mort îndepărtat Miorelaxantele pot fi folosite pentru a
controla spasmele. Ventilația mecanică poate fi necesară dacă respirația unei persoane este
afectată.
Rabia (lat. rabiere, derivat din rabhas - sanscrita veche: a fi violent) sau turbarea este
o boală infecțioasă virală a mamiferelor provocată de virusul rabic, un virus neurotrop
din genul Lyssavirus, familia Rhabdoviridae, care se găsește în saliva animalelor
infectate. Alte denumiri ale bolii sunt turbare sau hidrofobie (în limba greacă „frică de
apă“).
Rabia este o maladie identificată încă din antichitate. În prezent se cunoaște că este
o meningoencefalită difuză.
Printre primele simptome se pot număra febra și furnicături la locul expunerii
inițiale. Aceste simptome sunt urmate de unul sau mai multe dintre următoarele
simptome: spasme, agitație extremă, frică de apă, paralizia părților corpului, stare de
confuzie și pierderea conștienței După apariția simptomelor, rabia rezultă, aproape
întotdeauna, în deces Perioada de timp de la contactarea bolii și apariția
simptomelor este, de obicei, de la una la trei luni. Această perioadă variază totuși de
la mai puțin de o săptămână la peste un an.
 Perioada de timp depinde de distanța pe care o are de parcurs virusul până
la sistemul nervos central.
Rabia se transmite oamenilor de la animale. Transmiterea are loc de obicei prin
zgârierea sau mușcătura de către un animal a altuia sau a oamenilor. Saliva
animalului infectat poate transmite rabia dacă aceasta vine în contact cu
membranele mucoase ale altui animal sau om Majoritatea cazurilor de rabie la
oameni sunt rezultatul mușcăturilor de câini. Peste 99% din cazurile de rabie în țările
în care câinii sunt purtători de rabie sunt cauzate de mușcături de câini.
În America, liliecii sunt cea mai răspândită cauză a rabiei și mai puțin de 5% din
cazurile de rabie la oameni provin de la câini. Rozătoarele sunt infectate cu rabie într-
o proporție foarte mică.
 Virusul rabic ajunge la creier urmând nervii periferici. Boala poate fi diagnosticată
numai după apariția simptomelor.
Controlul animalelor și programele de vaccinare au scăzut riscul cazurilor de rabie
transmisă de câini în mai multe regiuni ale lumii. Este recomandată imunizarea
persoanelor cu risc înalt înainte de expunere. În grupul celor cu risc înalt se numără
cei ce lucrează cu liliecii sau care petrec perioade lungi în părți ale lumii unde rabia
este răspândită. Pentru persoanele ce au fost expuse la rabie, vaccinul antirabic și
uneori imunoglobulina rabică ajută la prevenirea bolii dacă se administrează
tratamentul înainte de apariția simptomelor de rabie. Se recomandă spălarea zonei
expuse cu apă și săpun timp de 15 minute, providonă de iod sau detergent întrucât
acestea pot distruge virusul pare să fie eficient și în prevenirea transmiterii
rabiei. Foarte puțini oameni au supraviețuit în urma infectării cu rabie și doar în urma
unor tratamente extensive cunoscute sub denumirea de protocolul Milwaukee.
În 1885 Pasteur a pus la punct un vaccin terapeutic, care dacă este administrat la scurt timp
după infectare (prin mușcătura animalului), este 100% eficace. Există diverse variante de
virus al rabiei pentru diferite specii de animale, toate însă capabile să infecteze omul.
Variantele transmise de câine sunt în general considerate mai virulente decât cele transmise de
vulpi și lilieci, acest fapt explicând în opinia unor specialiști sporadicele și relativele succese
ale tratamentului pacienților cu rabie declarată prin comă indusă (protocolul Milwaukee).
 Scabia, cunoscută în popor sub numele de râie, este o dermatoză  parazitară
răspândită în intreaga lume, indiferent de clasa socială. În general,  se
manifestă prin prurit, care se intensifică noaptea şi la caldură. Scabia este o
boală contagioasă care se transmite prin contact direct cu bolnavul sau
indirect, prin atingerea hainelor, lenjeriei de pat sau prosoapele acestuia.

Perioada de incubaţie (de la transmitere până la debutul dermatozei parazitare)

este de 3 -4 săptămâni. „Parazitul cauzator, sarcoptes scabiei varietatea hominis,
are dimensiuni microscopice şi nu poate fi vizualizat cu ochiul liber. Femelele
sapă în piele tunele la capătul cărora îşi depun ouăle, acestea căpătând la nivel
cutanat aspectul unor şanţuri liniare sau sinuoase de 1-10 mm. Din ouăle depuse
vor ieşi larve care se vor transforma în adulţi şi care au capacitatea de a se
deplasa pe piele mai multi centrimentri pe oră. Departe de corpul uman pot trăi
doar 2-4 zile şi pot fi distruse la temperaturi de peste 55 grade Celsius.

Tipuri de scabie
 scabia clasică 
 scabia oamenilor curaţi 
 scabia incognita ,
 scabia crustoasă ( norvegiană )
 scabia nodulară 

Diagnosticul se pune în urma evidenţierii leziunilor cutanate  cu aspect şi

localizare tipică, prezenţa pruritului cu caracter familial (mai mulţi membrii ai
familiei au mâncărimi ) şi exacerbarea nocturnă (mâncărimile se intensifică
noaptea şi provoacă insomnie. În urma analizelor de laborator se poate evidenţia,
la microscop, parazitul.

Tratament şi prevenţie

În general, atât pacienţii diagnosticaţi de către medic, cât şi cei apropiaţi (familia,
locatarii aceleiaşi case ) trebuie să urmeze tratament, chiar dacă nu sunt încă
simptomatici. „Tratamentul local se poate face cu unguent cu sulf, 10 % pentru
adulţi, şi 3-5 % pentru copii  sau cu benzoat de benzil (25-30%), care se aplică local,
de la gât în jos, timp de 3-5 zile’’, 

Alte tratamente posibile sunt pe bază de permetrin sau crotamiton. La sugari se

recomandă aplicarea şi pe faţă (deoarece prin alăptarea de la sân există riscul de
contaminare), iar cel mai sigur tratament de administrat la sugari, copii mici
şi femei însărcinate (sau care alaptează) este unguentul cu sulf .

„Tratamentul oral cu ivermectină este uneori necesar în cazul scabiei crustoase, la

indivizii imunocompromişi  sau în cazul infestărilor severe din anumite instituţii (
aziluri, spitale, tabere de refugiaţi ). Pruritul poate fi ameliorat prin administrarea
de antihistaminice orale’
Măsuri generale
Se va decontamina cu atenţie mediul (toate materialele textile cu care s-a intrat în
contact: hainele, lenjeria de pat, prosoapele etc) , prin spălare la peste 55 grade
Celsius sau prin călcarea cu aburi . Ce nu se poate fierbe se pune într-un sac de
plastic, care se leagă la gură. Acesta se ţine închis timp de o săptămănă, apoi se
scot hainele şi se spală în conformitate cu regimul de spălare al fiecăreia.

„În cazuri de suprainfectare a leziunilor cu bacterii se vor folosi antibiotice.

Nodulii scabioşi pot fi trataţi cu  inhibitori de calcineurina ( tacrolimus ,
pimecrolimus,  concentraţia de 0,03 %, care se aplică local pe noduli timp de două
săptămâni sau cu infiltraţii intralezionale cu corticoizi ( mai dureroase).

În urma eradicării infecţiei cu sarcoptes scabie , pruritul poate persista în  unele

cazuri o săptămână sau chiar mai mult’’, concluzionează specialistul.

Bibliografie:

1.https://m.csid.ro/health/sanatate/scabia-raie-simptome-tipuri-preventie-si-
tratament-16984403
2. https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Tetanos
3. https://ro.m.wikipedia.org/wiki/Rabie