Bolile rumegătoarelor

Antraxul
Antraxul este o boală gravă ce afectează mai multe categorii de animale ierbivore (vaci, oi, capre,
cai), omnivore (suine și om) și mai rar alte specii. Este produsă de Bacillus anthracis, un bacil definit de
capacitatea sa de a rezista zeci de ani în sol sub formă sporulată. Virulența sa este dată de o capsulă
alcătuită din acid poliglutamic care rezistă fagocitozei și lizei de către celulele din sistemul macrofagic-
monocitar, a unei toxine care acționează ca factor edematogen, de protecție antigenică și ca factor de
letalitate. Acești trei factori formează frecvent o combinație letală deoarece ei ucid celulele fagocitare,
distrug capilarele și interferează coagularea sângelui. Evoluează un cerc vicios compus din capilare
hiperpermeabilizate, tromboze, septicemie și edeme care duc în final la moartea animalelor.
Sursa de infecție este de obicei solul poluat cu bacili sporulați, vegetația de pe solurile
contaminate dar și produsele și subprodusele de abator provenite de la animalele bolnave. Un studiu
american atrage atenția asupra a numeroase cazuri de antrax localizat (buba neagră) la nivelul pielii la
turiștii care au achiziționat obiecte de marochinărie artizanală în timpul călătoriilor în țări africane.
Calea de infecție este obișnuit orală la animale, transcutanată la om prin purtarea de mănuși,
brățări, curele de ceas, etc manufacturizate din piei de la animale bolnave de antrax. Contaminarea orală
cu spori de pe sol și vegetație duce la colonizare epiteliilor digestive care prezintă mici abraziuni și la
evoluția septicemică. Contaminarea plăgilor cutanate duce la evoluții cutanate localizate (cărbunele
malign). Inhalarea sporilor poate apărea la animale și ocupațional la dărăcitorii de lână și evoluează
adesea fatal.
Tablou clinic
Forma supraacută de antrax evoluează atât de rapid încât moartea pare să fie cauzată de trăsnet,
de hemoragie internă fatală, de infecții clostridiene, deplasare de cheag sau afecțiuni metabolice. Sângele
negricios care se scurge din orificiile naturale este o constatare frecventă la cadavrele animalelor moarte
de antrax în formele acute și supracute, fapt care poate duce la confuzia cu moartea cauzată de
trombozarea venei caudale, de ulcere abomasale sângerânde, sindromul hemoragic al jejunului, otrăvirea
cu arsenic sau salmoneloza supraacută.
Forma acută este febrilă, apare tulburarea stării generale: lipsa apetitului și a producției de lapte,
depresie, prezența sângelui în toate secrețiile și excrețiile organismului. Apar tahicardie, dispnee și uneori
tulburări nervoase. Animalele netratate cu antibiotice și terapie de suținere la debutul bolii mor în 1-2 zile.
Cadavrele animalelor suspecte de antrax (cu semne clinice de sângerare prin orificii și evoluție rapidă
spre moarte) sau cele cu moarte fulgerătoare nu se deschid până când testele de laborator infirmă antraxul.
Diagnostic
 De la cadavrele proaspete nedeschise se trimite la laborator sânge pentru citologie și cultivarea
bacililor pentru identificare. Sângele mai poate fi examinat prin tehnici de imunofluorescență și imuno-
enzimatice (ELISA). De la cadavrele mai vechi de 12 ore sângele nu mai are nicio relevanță datorită
creșterii luxuriante a clostridiilor, fapt ce împiedică diagnosticul corect. De la cadavrele mai vechi sau de
la cele deschise se trimite la laborator un os lung nedeschis, din măduva căruia se vor recolta probe de
sânge și măduvă care vor fi folosite în scop de diagnostic. În cazul unui diagnostic pozitiv se notifică
medicul oficial responsabil teritorial care va dispune măsurile de incinerare a carcasei și substraturilor
poluate cu secreții, excreții și sânge în scopul limitării posibilității de răspândire a bolii.
Măsuri de combatere a focarelor de antrax
Animalele afectate de antraxul septicemic prezintă evoluții foarte rapide (ore sau 1-2 zile) și
foarte rar pot fi tratate și salvate folosind antibiotice (peniciline, tetracicline) în doze foarte mari, de 3-4
ori doza uzuală. Animalele cu forme localizate pot fi vindecate. Baza profilaxiei o reprezintă imunizarea
animalelor cu o tulpină apatogenă, acapsulogenă dar imunogenă (tulpina Stamatin 1190R, tulpina Sterne)
de Bacillus anthracis, anual, pe toată durata vieții animalului, începând cu vârsta de 8 săptămâni (pentru
mai multe informații vezi vaccinarea anticărbunoasă în prevederile Programului acţiunilor de
supraveghere, prevenire, control şi eradicare a bolilor la animale, a celor transmisibile de la animale la
om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor,
ovinelor, caprinelor şi ecvideelor. Programul strategic poate fi consultat la adresa
https://cmvro.ro/files/download/legislatie/program-strategic/Ordinul_ANSVSA_35_2016.pdf).
Animalele din colectivitatea în care a apărut cazul de antrax se carantinează și se vaccinează.
Suprafețele care au venit în contact cu animalul bolnav se decontaminează, solul se decopertează și se
sterilizează termic.

Tuberculoza bovină

Tuberculoza bovină (TBC) este produsă de Mycobacterium bovis, bacil acido-alcoolo-

alcalo rezistent ce poate produce forme de boală la mai multe specii de animale, inclusiv la om.
Tuberculoza osoasă la om produsă de M. bovis și transmisă prin laptele de vacă crud a fost foarte
frecvent întâlnită în Anglia victoriană. Dintre bovine, cea mai mare sensibilitate față de infecția cu M.
bovis o au rasele ameliorate pentru producția de lapte. Boala are o evoluție lungă, insidioasă,
asimptomatică în ciuda leziunilor interne grave. Tratamentul bolii, deși posibil, este interzis datorită
duratei prea mari și a prezenței bacililor în lapte, aerul expirat și secrețiilor nazale. Un animal bolnav
poate excreta 40 de milioane de bacili zilnic. Se practică diagnosticarea anuală prin intradermoreacție
Acesta constă în inocularea a câte 0,1ml de tuberculină – extract din M. bovis și M. avium în grosimea
pielii în două puncte separate, tuberculina A sus și tuberculina B jos, în treimea mijlocie a gâtului la 12
cm distanță de partea dorsală a gâtului și 12 înaintea spetei, în centrul unui pătrat cu latura de 10 cm
pregătit în prealabil prin tundere și măsurarea grosimii pliului cutanat cu un șubler numit cutimetru. Încă
din ziua inoculării se produce o reacție inflamatorie caracterizată prin edem care la 72 de ore fie se
poate resorbi fie se poate indura devenind edem dur sau nodul sau inflamația poate să cuprindă și
limfonodurile din vecinătate. La 72 de ore se măsoară pliul din nou. Dacă între măsurătoarea inițială și
cea la 72 de ore există diferențe de pliu mai mari de 4mm prin diferența diferențelor, dacă reacția locală
este sub formă de edem dur, nodul sau cuprinde și limfonodurile regiunii IDR este pozitivă și animalul
trebuie obligatoriu sacrificat în sala sanitară a unui abator de bovine pentru confirmare. Dacă valorile
difernței diferențelor de pliu sunt între 2-4 mm rezultatul IDR este dubios și se retestează la 42 de zile
după o deparazitare internă iar dacă diferența de pliu este sub 2mm, animalul este negativ. Mai multe
detalii găsiți în prevederile Programului acţiunilor de supraveghere, prevenire, control şi eradicare a
bolilor la animale, a celor transmisibile de la animale la om, protecţia animalelor şi protecţia mediului, de
identificare şi înregistrare a bovinelor, suinelor, ovinelor, caprinelor şi ecvideelor. Programul strategic
poate fi consultat la adresa
https://cmvro.ro/files/download/legislatie/program-strategic/Ordinul_ANSVSA_35_2016.pdf).
În cadrul IDSA (Institutul de Diagnostic și Sănătate Animală) funcționează Laboratorul Național
de Referință pentru Tuberculoză și Paratuberculoză iar Laboratorul de referință pentru CE se află în
Madrid, Spania.

Pasteureloza (septicemia hemoragică bovină)

Pasteurelozele rumegătoarelor sunt produse de specii ale familiei Pasteurellaceae, genurile
Pasteurella și Mannheimia. Membrii acestui grup de Gammaproteobacterii sunt Gram-negativi și
facultativ anaerobi, imobili, pleomorfici și adesea se colorează bipolar. Pasteureloza bovinelor
(septicemia hemoragică bovină) este produsă de P. multocida (serotipurile B2 și E2) și M. haemolytica.
Infecția se poate realiza pe cale respiratorie sau orală.
Perioda de incubație este foarte scurtă, de 12-14 ore până la 30 de ore în infecțiile experimentale
și 46-80 de ore în infecția naturală. Boala evoluează sub formele supraacută și acută, fiecare trecând prin
trei faze: Prima fază se caracterizează prin febră (40-41 grade Celsius), apetit absent și depresie. Faza a
doua e dominată de tahipnee, respirație laborioasă, jetaj clar care devine opac, muco-purulent pe măsura
avansării bolii, hipersalivație și edem submandibular care se extinde la salbă, piept și membrele
anterioare. În faza a treia animalele stau în decubit, respiră greu și mor prin septicemie. Cele trei faze se
suprapun în evoluțiile scurte întâlnite mai ales la bivoli.
 La examenul necropsic se observă edemul submandibular și în zona pectorală. Peteșii se observă
subcutanat și în torace. Pulmonul este congestionat și indurat. Animalele care mor la 24-36 ore de la
debut prezintă doar câteva peteșii cardiace și congestia generalizată a pulmonilor în timp ce animalele
care mor după 72 de ore prezintă peteșii, echimoze și compactizare pulmonară extinse.
Pentru diagnostic se coroborează datele examenului clinic cu datele anamnetice, cu evoluția și
rezultatele de laborator. Este necesar doar un frotiu din sânge pentru a observa bacteriile colorate bipolar,
caracteristic.
Infecțiile cu pasteurele se suprapun pe evoluțiile virozelor din complexul respirator bovin: IBR-
IPV, BRSV, PI3 (Rinotraheita infecțioasă bovină-vulvovaginita pustuloasă – un herpesvirus cu formă
respiratorie IBR și una genitală – IPV, pneumonia cu virus sincițial bovin și parainfluența bovină de tip
3). Oricare asociere este mai letală decât evoluția separată. În urma stress-ului de transport, mai ales la
animalele importate care petrec timp mai îndelungat aglomerate în vagoane și camioane se pot declanșa
episoade de septicemie hemoragică în masă.
Tratamentul se realizează cu antibiotice eficiente (cefalosporine - ceftiofur, macrolide – Draxxin,
florfenicol - Florkem), antiinflamatoare nonsteroidiene (flunixin meglumine), vitamine, minerale, soluții
rehidratante, cardiotonice.

Pesta micilor rumegătoare

Pesta Micilor Rumegătoare (PMR) este o gravă boală virală , care afectează mai multe specii de
rumegătoare mici, domestice și sălbatice, foarte contagioasă și cu o evoluție foarte severă, terminată prin
exitus în propoție de 80 – 100%. Clinic se caracterizează prin evoluție de la supraacută la subacută, cu
manifestări de febră și tulburări generale, digestive și respiratorii, iar morfopatologic prin hemoragii,
leziuni ulcerative, eroziuni sau necroze pe mucoasele digestive și respiratorii, în unele cazuri prin
pneumonie sau bronhopneumonie (Moga Mânzat R.).
Boala a fost diagnosticată pentru prima dată în Coasta de Fildeș în 1942. Virusul cauzator este un
morbilivirus din familia Paramyxoviridae denumit „virus de peste des petit ruminants”. Este un ARN
virus anvelopat cu diametrul de 150 nanometri și genom linear. Este înrudit și asemănător cu virusul
pestei bovine. Rezistă o oră la 50 de grade Celsius. Este distrus la pH sub 4 sau mai mare de 11. Sensibil
la alcool, fenol și majoritatea dezinfectanților. Soluția de sodă caustică 2% îl distruge în 24h. Rezistă bine
la frig.
Bulgaria este primul stat al C.E. în care a apărut infecția, la 76 de ani de la prima semnalare în
Africa. Între timp, virusul a fost semnalat la rumegătoare mici din 70 de state din Africa și Asia printre
care și cea mai mare deținătoare de astfel de animale (India). La vecinii bulgari boala a ajuns prin Turcia.
 Receptivitate
Cele mai receptive sunt caprele, la care boala este mai severă și contagiozitatea mai mare. Oile
sunt mai puțin receptive. Tineretul rumegător, mai ales din rasele pitice este mai sensibil. Receptivitatea
rumegătoarelor sălbatice este incomplet studiată.
Sursa de infecție
În perioada de incubație și de manifestare a bolii animalele infectate prin secreții și excreții
exportă mari cantități de virus care ajung în mediu prin jetaj, tuse, strănut, lacrimi, urină și fecale..
Calea de infecție
Prin coabitarea animalelor infectate cu cele neinfectate, prin contact direct, sau indirect, prin
aerosoli, contactul cu solul, furajele sau apa, obiectele contaminate recent. Bivolii și cămilele fac forme
ușoare de boală dar pot disemina virusul. Bovinele și porcii pot face forme inaparente și nu excretă virus,.
Morbiditatea poate atinge 100% iar mortalitatea până la 50%. Animalele trecute prin boală nu
rămân excretoare de virus pentru mult timp. Boala se extinde mai repede în sezoanele reci și umede.
Tablou clinic
Perioada de incubație este în medie de 4-6 zile cu limite între 3-10 zile.
Formele supraacute și acute se întâlnesc la tineret și subacute sau inaparente la adulte.
Forma supraacută se întâlnește la tineretul caprin sub 4 luni se manifestă cu febră, anorexie,
depresie, catar oculo-nazal, tuse, dispnee, diaree, deshidratare și mortalitate în 100% din cazuri după o
evoluție de 5-6 zile.
Forma acută
Este forma tipică a bolii. Animalele prezintă febră, abatere, anorexie, jetaj sero-mucos înițial, apoi
muco-purulent, dens, ce are tendința, prin deshidratare să acopere nările,jenând respirația. Pe mucoasa
bucală apar eroziuni și ulcere, necroze și pseudomembrane. Frecvent apar suprainfecții care agravează
leziunile inițiale și conferă respirației un miros dezagreabil (halenă). Apare dispnee și tuse, diaree
profuză. Animalul epuizat, deshidratat, hipotermic, cu mase musculare emaciate moare după 6-10 zile.
Supraviețuitorii acestei forme se recuperează greu.
Forma subacută se aseamănă cu cea acută dar cu simptome mai puțin severe, o evoluție mai
lungă și mai mulți supraviețuitori. Unii indivizi pot face forme de boală cu evoluție oligosimptomatică
sau asimtomatică dar cu serologie pozitivă.
Diagnosticul necropsic
- Hemoragii, ulcere ale tubului digestiv, în special în intestinul gros, afectând și plăcile Peyer
- bronhopneumonie și pleurită
- hepato și splenomegalie
- limfonoduri edemațiate
Diagnostic
În acest scop se recoltează și se expediază la laborator , în condiții de refrigerare: probe de sânge integral,
pe EDTA, preferabil de la animale cu forme incipiente; secreții și segmente de membrane exfoliate de la
nivelul leziunilor de pe mucoase; flacoane cu sânge coagulat pentru exprimarea serului, recoltate de la
animalele cu formele cele mai vechi de boală. Ambalate în flacoane cu soluție-tampon formolizată se
trimit limfonoduri mezenterice și mediastinale și fragmente din splină și pulmoni cu leziuni
Probele recoltate de la animale în viață sau de la cadavre rezultate în urma formelor supraacute și acute
cu evoluție scurta metodele de diagnostic sunt bazate pe identificarea virusului (PCR de regulă.) În
evoluțiile mai vechi de 10-12 zile se identifică anticorpii specifici.
Focarele de PMR pot fi stinse prin eutanasierea animalelor infectate și vaccinarea celor sănătoase.
Vaccinarea se poate face cu un vaccin omolog sau cu un vaccin heterolog, produs din virusul pestei
bovine cu care este înrudit virusul PMR și are efect imunogen încrucișat. Măsurile de profilaxie vaccinală
oricare ar fi ele interferează programele de eradicare pentru ambele boli deoarece niciun vaccin n-a fost
produs marker (cu structură genetică distinctă, identificabilă), așa încât nu se poate face diferența între
virusul vaccinal și cel sălbatic.

Rabia

Rabia, sau turbarea, este o boală infecţioasă, întâlnită la toate speciile de animale homeoterme,
transmisibilă la om, caracterizată prin grave tulburări nervoase, exprimate prin hiperexcitabilitate şi
agresivitate, urmate de paralizie şi moarte. Turbarea a fost înregistrată, în decursul timpului, cu o
frecvenţă variabilă, pe toate continentele. Unele ţări, favorizate de poziţia lor geografică, sau ca urmare a
unor măsuri drastice de combatere, au reuşit să devină şi/sau să se menţină indemne de rabie (Australia,
Islanda, Japonia, Noua Zeelandă, Insulele Hawaii, Anglia, Irlanda, Spania, Portugalia, Norvegia, Suedia
s.a.).

La rumegătoare, boala este relativ frecventă si adesea evoluează sub formă de enzootii, mai ales
în sezonul de păşunat. În general, incidenţa cazurilor de turbare a variat în timp si diferă în limitele foarte
largi de la o ţară la alta, fiind condiţionată de o serie de factori, printre care un rol important revine
măsurilor sanitare veterinare.

Turbarea este produsă de un virus cu proprietăţi neurotrope, denumit de Pasteur „virus rabic de
stradă”, actualmente încadrat în familia Rhabdoviridae, genul Lyssavirus. Într-o măsură mai mare sau mai
mică, sunt receptive la infecţia rabică toate animalele cu sânge cald. Ovinele sunt foarte receptive la
infecţia rabică, atât natural, cât si experimental, dar, ca şi bovinele, au un rol redus în epidemiologia bolii.
La ovine şi caprine, perioada de incubaţie durează între 10-65 zile, rareori mai multe luni. De obicei,
boala evoluează sub forma furioasă, mai rar sub forma paralitică.

În forma furioasă, semnele prodromice sunt repede urmate de furie şi agresivitate. Animalul
turbat aleargă tot timpul, din când în când se opreste brusc, loveste pământul cu picioarele, scutură capul,
sforăie zgomotos, behăie cu voce groasă, răguşită, scoţând sunete prelungi. Pupilele sunt puternic dilatate,
ochii congestionaţi; adeseori se observă strabism convergent sau divergent, uni- sau bilateral. Oile –
animale timide, blânde, fricoase – devin agresive, se reped la oameni, la alte oi, la câini, încercând să
muste, să lovească cu picioarele si cu capul. Adeseori manifestă prurit la locul muscăturii, se ling, se
freacă de pereţi, îsi smulg lâna. Oile si caprele nu manifestă hidrofobie, dar prezintă pervertirea gustului şi
au halucinaţii, care se manifestă prin opriri bruste din mers, ciulirea urechilor, privirea fixă etc. La vacile
bolnave se observă helio- și hidrofobie și exacerbarea agresivității când percep lătrat de câine.

În toate cazurile de turbare se impune un diagnostic imediat si luarea de măsuri urgente, atât faţă
de animalele turbate sau suspecte de boală, cât şi faţă de animalele şi persoanele contaminate sau suspecte
de contaminare. Întrucât nici aspectele clinice şi nici leziunile macroscopice nu sunt patognomonice,
diagnosticul bolii se bazează pe examene de laborator (virusologice, biologice, histopatologice si
serologice). Fiind vorba de o zoonoză majoră, tehnicile de diagnostic de laborator al rabiei au fost
standardizate la nivel internaţional.

Deoarece boala se termină aproape fără excepţie prin moartea animalelor, prognosticul este
defavorabil. Lupta împotriva turbării include aplicarea unui complex de măsuri generale sanitare-
veterinare şi de imunoprofilaxie. În cadrul Institutului de Diagnostic şi Sănătate Animală funcţionează
Laboratorul Naţional de Referinţă pentru Rabie , coordonat de către domnul dr. Vlad VUŢĂ, desemnat
prin Ordinul nr. 205 din 20 decembrie 2007 privind aprobarea laboratoarelor naţionale de referinţă şi a
atribuţiilor acestora. La nivelul Uniunii Europene funcţionează European Reference Laboratory for
Rabies, Laboratoire d’études sur la rage et la pathologie des animaux sauvages , sub autoritatea Agence
Française de Sécurité Sanitaire des Aliments (AFSSA).

Pentru supravegherea, controlul şi eradicarea bolii la vulpi, principalul rezervor de virus rabic, România
implementează anual „Programme for eradication, control and monitoring of rabies” cofinanţat de
Uniunea Europeană. (Preluare după
http://www.ansvsa.ro/sanatate-bunastare-si-nutritie-animala/sanatatea-animalelor/boli-ovine/)

Boala limbii albastre (Bluetongue)

Această boală este întâlnită la rumegătoare (oi, capre, vaci, zimbri, căprioare, yaci, etc). Din fauna țării
noastre, cele mai susceptibile sunt oile, cerbul și zimbrul la care s-a constatat mortalitate. Vacile fac
forme ușoare, inaparente.
Perioada de incubație variază de la 4 la 8 zile în funcție de doza infectantă.
Sursele de infecție sunt reprezentate de animalele infectate, aflate în faza de viremie și vectorii
infectați. Îndeplinesc rolul de vectori dipterele din genul Culicoides (Diptera : Ceratopogonidae). Numai
unele specii din cadrul acestor insecte hematofage sunt vectori competenți (Culicoides imicola, C.
obsoletus, C. pulicaris). Boala nu se transmite de la animal la animal ci doar prin intermediul vectorilor.
Animalele trecute prin boală se negativează în 60 de zile.
Boala se manifestă prin febră, inflamaţie de tip cataral sau ulcero-necrotic la nivelul mucoasei nazale,
bucale şi a bureletului coronarian, Se cunosc 26 de serotipuride BTV din care serotipul 8, cel mai
virulent, a fost semnalat în România în 2014-2015.
Profilaxia bolii se realizează prin vaccinare cu vaccin din serotipul/serotipurile de virus care se
găsesc în regiunea respectivă. În țara noastră a fost autorizată vaccinarea cu BLUEVAC BTV8 produs de
CZ Veterinaria, S.A. (Spania).
 În cadrul Institutului de Diagnostic şi Sănătate Animală funcţionează Laboratorul Naţional de
Referinţă pentru Arboviroze – Bluetongue şi Pesta Africană a Calului. La nivelul Uniunii Europene
funcţionează European Reference Laboratory for Bluetongue. AFRC Institute for Animal Health,
Pirbright Laboratory, Ash Road Pirbright Woking Surrey GU24 ONF, United Kingdom.Pentru
supravegherea şi controlul bolii, România implementează anual „Programme for the control and
eradication of Bluetongue” cofinanţat de Uniunea Europeană.
Pentru imagini și informații detaliate consultați Manualul operațional pentru controlul Bluetongue
editat de ANSVSA și disponibil online la adresa :
http://www.ansvsa.ro/download/man.oper_.plan_.contingenta/Manual-operational-pentru-Bluetongue-
Boala-limbii-albastre.pdf

  
            Babesioza

Babesioza este o boală
reproduc asexuat în hematiile
căpușele ixodide, în intestinul
bolnave și căpușele infectate,
transovarian.
parazitară produsă de hemosporozoarele din familia Babesiidae care se
mamiferelor. Gazdele definitive pentru speciile genului Babesia sunt
cărora babesiile se reproduc sexuat. Surse de infecție sunt animalele
care transmit zoiții babesiilor și la generațiile ulterioare de căpușe,

La bovine se cunosc mai multe specii de babesii: Babesia bovis, Babesia bigemina Babesia
divergens, B. major, B. ovata, B. occultans și B. jakimovi. Primele trei sunt cele mai importante iar
ultimele două sunt foarte rare. B. divergens, tulpina EU1 este zoonotică.

Gazdele ixodide sunt diferite în funcție de specia de babesie. Astfel Babesia bigemina este
transmisă de Rhipicephalus microplus (fostă Boophilus microplus) și Rhipicephalus annulatus (fostă
Boophilus annulatus), Rhipicephalus decoloratus, Rhipicephalus geigyi, and Rhipicephalus evertsi sunt
tot vectori competenti. Babesia divergens este transmisă prin înțepătura căpușei Ixodes ricinus.
Perioada de incubație variază în funcție de specia de babesie și doza infestantă. Ea este mai scurtă
pentru B. bigemina (4-5 zile) și mai lungă la B. bovis (10-12 zile).
Simptome :
- Febră
- ataxie și incoordonare
- anorexie
- hemoglobinurie
- semnele generale ale șocului circulator
- anemie
Diagnostic: observarea paraziților în globulele roșii prin examen citologic al sângelui pe frotiuri colorate
prin metoda May-Grunwald Giemsa sau Romanowski.
Tratament: diminazen diaceturat (Berenil, Tryponil, Azidin-vet), Imidocarb (Carbesia, Imizol)
Profilaxie: acaricide long-action pentru a împiedica parazitismul cu căpușe la bovine (Butox 7,5 % pour-
on aplicat o dată la 6 săptămâni). Vaccinarea cu vaccinuri recombinate împotriva babesiozei la vacă sau
cu extracte de glande salivare de căpușe sunt provocări pentru viitor deocamdată.