Flora normala a organismului

In timpul vietii intrauterine fatul este steril, fiind protejat de contaminare prin membranele
fetale si placenta, impermeabila pentru microorganisme, cu unele exceptii: virusuri(virusul
cytomegalic), bacterii(treponema pallidum), paraziti(toxoplasma gondii).

In timpul nasterii nou-nascutul realizeaza primul contact cu microorganismele din mediul

inconjurator prin flora vaginala si cutanata a mamei.

Dupa nastere, organismal este supus in mod continuu contaminarii, producandu-se

colonizarea tegumentului si a suprafetelor care vin in contact cu exteriorul, astfel fiind
constituita flora normal a organismului numita si flora saprofita sau comensuala.

Zonele organismului populate in mod normal cu microorganisme sunt: tegumentul,

cavitatea nazala, laringele, faringele, cavitatea bucala, intestinal gros, zona perianala, partea
anterioara a uretrei, vaginul. Sangele, lichidul cefalorahidian, lichidul synovial, tesuturile
profunde sunt in mod normal sterile. Prezenta microorganismelor la acest nivel are in toate
cazurile o semnificatie patologica.

Alcatuirea florei saprofite este in relatie directa cu o serie de factori: varsta, starea de
sanatate, conditiile de igiena personala, statusul hormonal, regimul alimentar.

Rolul florei normale. Flora normal a organismului joaca un important rol in imunitate, este
un factor antiinfectios natural, impiedicand dezvoltarea bacteriilor patogene. Flora tractului
digestive protejeaza mucoasa intestinala, ajuta la absorbtia nutrimentelor, furnizeaza anumite
enzime, regleaza tranzitul intestinal, sintetizeaza vitaminele din grupul B si vitamin K.

In tractul digestiv, coexista bacterii saprofite, numite probiotice, cu cele patogene. Orice
dezechilibru aparut intre cele doua populatii bacteriene duce la imbolnavire. Dezechilibrele
aparute se datoreaza unor factori precum excesul de carne, cafea, alcool si abuzul de
antibiotice.

Coci patogeni

Coci Gram-pozitivi

Stafilococul

Habitat. Stafilococul saprofit este larg raspandit in mediul inconjurator-apa, aer, pamant,
insa este intalnit si pe tegumente si in cavitatile naturale ale omului si animalelor, facand parte
din flora normal a organismului. Stafilococii potential patogeni sunt prezenti in rinofaringe si
in intestinul omului sanatos.

Rezistenta la factori fizici si chimici. Stafilococii rezista expunerii la temperature de 60 C si

la actiunea alcoolului de 70 C timp de o ora.
 Patogenitate.

Patogenitatea stafilococilor se datoreaza virulentei, dar si capacitatii de a elabora anumite

toxine. Un exemplu in acest sens este coagulaza, care determina coagularea plasmei, actiune
care ii permite germenului sa isi creeze un invelis de fibrin, cu ajutorul caruia se sustrage
fagocitozei.

Dupa capacitatea de sinteza a coagulazei, stafilococii se impart in:

- Coagulazo-negativi;
- Coagulazo-pozitivi.
Stafilococii coagulazo-negativi fac parte din flora normala a organismului, fiind
prezenti in faringe, intestine, uretra anterioara. Produc adesea infectii nosocomiale,
fiind rezistenti la actiunea unor dezinfectante si antiseptic. Cel mai important
reprezentant este S. epidemidis, el avand potentialul patogen cel mai ridicat.
Dintre stafilococii coagulazo-pozitivi, numai stafilococul auriu ( Staphylococcus
aureus) este patogen pentru om.
S. aureus si S. epidermidis fac parte din flora comensuala a cavitatilor nazale si
tegumentelor.
Dintre indivizii sanatosi, aproximativ 20-30% sunt purtatori de S. aureus la nivelul
mucoasei nazale si intestinale. Pe tegument, stafilococul auriu este present tranzitor.
S. epidermidis se gaseste in fosele nazale la 40-100% dintre indivizii sanatosi, iar pe
tegumente intre 85% si 100%.

Sub aspect clinic, infectiile stafilococice pot imbraca mai multe forme:

Aspecte clinice ale infectiilor stafilococice

- Foliculita
- Furuncul
- Hidrosadenita
- Sinuzita
- Otita
- Pneumonii
- Infectii uterine post-partum sau post-abortum
- Meningita
- Endocardita
- Septicemie
- Toxiinfectii alimentare

Sursa de infectie – este reprezentata atat de omul bolnav, cat si de omul sanatos, purtator de
stafilococ. Tarnsmiterea se realizeaza in mod direct, interuman, sau indirect prin lenjerie si
obiecte contaminate, picaturi Pflugge, praf, etc.

Diagnosticul de laborator al infectiilor stafilococice - recoltarea probelor biologice trebuie

facuta cu atentie pentru a evita contaminarea. Tinand cont de prezenta stafilococilor in mediu,
dar si in flora normal a organismului, izolarea stafilococului din produsul pathologic trebuie
insotita intotdeauna de testarea si dovedirea patogenitatii acestuia.

TRATAMENT.

Toxiinfectiile alimentare stafilococice se vindeca spontan, odata cu eliminarea toxinei din

organism. Tratamentul antimicrobian se impune in infectiile grave. Colectiile purulente
necesita drenaj chirurgical si tratament antibiotic. In stafilocociile cornice, se prepara un
autovaccin, prin inactivarea termica a tulpinei infectante.

STAFILOCOCUL AURIU

Este un coc Gram-pozitiv, aerob, necapsulat, care apare la microscop sub forma unor
aglomări asemenătoare unui ciorchine, iar cultivat pe agar-agar produce colonii mari, rotunde,
galben-aurii.
Deoarece stafilococii sunt extrem de heterogeni din punct de vedere al antigenelor de
suprafață, clasificarea lor cea mai utilizată este în fagotipuri, după tipul fagic.
Stafilococii sunt bacterii de formă rotund-ovalară (coci), gram pozitivi (se colorează cu
colorant Gram), cu un diametru de 0,5-1,5 µm, dispuși caracteristic în grămezi (ca și
ciorchinele de strugure).

Genul Staphylococcus cuprinde aproximativ 27 de specii de stafilococi, dintre care cele mai
des asociate cu infecții umane sunt, în ordinea frecvenței: Staphylococcus
haemolyticus, Staphylococcus lugdunensis, Staphylococcus saprophyticus șiStaphylococcus
schleiferi.

Pot produce o gamǎ largǎ de infecții, a căror gravitate și localizare variază de la infecții
superficiale ale pielii până la infecții ce pun viața în pericol, ex: septicemie si meningita.

În funcție de capacitatea de a secreta o enzimă numită coagulază (care poate

coagula plasma), stafilococii se împart în coagulazo-negativi și coagulazo-pozitivi.Stafilococii
coagulazo-negativi sunt ubicuitari (se găsesc peste tot), făcând parte din flora normală
a organismului, găsindu-se în orofaringe, tractul gastro-intestinal și uretra anterioară.Produc
frecvent infecții intraspitalicești, ei fiind rezistenți la unele dezinfectante și antiseptice sau
apar la cei cu diverse corpuri străine (proteze, grefe, catere etc.).
 Supraviețuiesc îndelungat pe suprafețe uscate.
Transmiterea se poate face direct interuman sau prin intermediul unor obiecte (prosoape,
lenjerie).
Dintre stafilococii coagulazo-pozitivi, o singură specie este patogenă pentru om:
Staphylococcus aureus sau Stafilococul auriu, numit astfel după culoarea galben-aurie a
coloniilor bacteriene obținute pe medii de cultură.
Denumirea lui Staphylococcus aureus vine de la pigmentul evident când se cultivă pe
medii de cultură, care, la această specie, este cel mai frecvent galben-auriu, dar poate fi și alb,
în timp ce la Staphylococcus epidermitis este alb iar la Staphylococcus saprophyticus este
citrin.
Stafilococul auriu rezistă 60 de minute la 60 °C, supraviețuiește în produse uscate câteva
luni și rezistă la acțiunea alcoolului etilic 70° aproximativ 10 minute.
Se găsește în mod normal pe pielea și mucoasele omului, dar și a altor mamifere precum și
la păsări.
Este prezent pe mucoasa nazala la 30% dintre persoanele sănătoase, procentajul fiind mai
ridicat la personalul sanitar din spitale, pacienți dializați, diabetici și cei ce folosesc droguri
intravenoase.
Colonizarea nou-născutului cu stafilococ auriu are loc la nivelul bontului ombilical, suprafața
pielii și zona perineală.
Manifestările clinice ale infecțiilor produse de stafilococul auriu se datorează fie toxinelor
secretate de acesta – intoxicații, fie înmulțirii bacteriene – infecții.
Intoxicatiile stafilococice sunt:

 sindromul pielii opărite

 toxiinfecția alimentară

 sindromul toxic

Principalele infecții sunt cele purulente, dintre care cele mai frecvente sunt:

 infecții ale pielii: furuncule, acnee, foliculite, orjelet, suprainfecțiile plăgilor;

 infecțiile țesutului subcutanat: mastite, hidrosadenite, abcese;

 infecții respiratorii: faringite, bronșite, pneumonii, empieme;

 infecții ale scheletului: artrite, osteomielite;

 infecții generalizate: meningite, septicemii, endocardite cu diseminări secundare cu

formare de abcese în diferite organe.
 Toxiinfecția alimentară stafilococică

Apare ca urmare a ingestiei alimentelor contaminate cu enterotoxine stafilococice.

Principalele alimente care se pot contamina sunt preparatele din carne și prăjiturile cu
cremă, deoarece stafilococii se dezvoltă în mediu bogat în proteine și zahăr; prepararea
termică distruge stafilococii, dar nu și enterotoxinele, care sunt stabile termic.
Cel mai important factor de risc pentru toxiinfecția alimentară stafilococică este
consumarea alimentelor lăsate la temperatura camerei o perioadă mai îndelungată, în special
în anotimpul cald, timp care permite stafilococilor să secrete toxinele.
Simptomele debuteaza în scurt timp după ingestia alimentelor, cu grețuri, vărsături, dureri
abdominale și diaree uneori severă.

INTOXICATIILE STAFILOCOCICE
SST ( sindromul socului toxic) este o intoxicație acută amenințătoare de viață, caracterizată
prin:

 debut brusc cu febră și alte simptome: greață, vărsături, dureri

abdominale; diaree, dureri musculare, cefalee, dureri în gât etc.
 erupție maculară caracteristică, care apare după primele două zile de boală;

 hipotensiune arterială, cu amețeli și sincope la ridicarea în ortostatism;

 disfuncții pluriorganice, cu afectarea a cel puțin trei organe dintre: tractul gastro-
intestinal, sistemul muscular, mucoase (genitala, conjunctivala, oro
faringiana), rinichi, ficat, celule sangvine (trombocitopenie), sistemul nervos central;
caracteristic în SST apărut în perioada menstruală este eritemul și inflamația mucoasei
vaginale însoțită de scurgeri vaginale purulente;

 descuamația caracteristică a pielii la 1-2 săptămâni de la debutul bolii: începe cu o

descuamare furfuracee (mărunta) a pielii de pe torace, față, extremități, urmată ulterior de
descuamare în lambouri (grosolană, în bucăți mari) a palmelor, plantelor și degetelor.
Pentru apariția acestui sindrom, un individ trebuie să fie colonizat sau infectat cu
o tulpină toxică de S. aureus și trebuie să nu aibă un nivel protector de anticorpi;
astfel SST este o boală a tinerilor mai ales, deoarece 90% dintre adulți posedă anticorpi
împotriva toxinelor care provoacă SST.

Factori favorizanți sunt:

 perioada menstruală la femei, dar poate apărea și ca o complicație a folosirii
metodelor contraceptive locale, a lăuziei, avortului septic, chirurgiei ginecologice;
 leziuni tegumentare de diverse etiologii: arsuri chimice, termice, înțepăturile
insectelor, leziuni date de varicelă, plăgi chirurgicale.

Tratamentul SST implică decontaminarea focarului care produce toxine, administrarea

antibioticelor antistafilococice, susținere volemică (hidratare) și tratamentul disfuncțiilor de
organ.

Sindromul stafilococic al pielii opărite

Acest sindrom se referă la o serie de boli cutanate de severitate variabilă provocate de S.

aureus care produce toxina exfoliativă (exfoliantina).
Cea mai severă formă este numită boala Ritter la nou-nascuți și necroliza epidermică
toxică la vârstnici; alte forme mai puțin severe sunt pemfigusul neonatal și impetigo bulos.
Clinic, debutează cu o erupție eritematoasă, inițial în jurul ochilor și gurii, care se extinde apoi
spre trunchi și extremități; în câteva zile începe zbârcirea și descuamarea tegumentelor, care
capătă un aspect asemănător cu pielea opărită; zonele denudate rămân roșii strălucitoare și
sunt o poartă de intrare pentru diverse bacterii și o cale prin care se pierd lichide și electroliți,
la fel ca și în arsurile termice.
După aproximativ 48 ore zonele denudate se usucă și începe o nouă descuamare.
Evoluția bolii este în medie de 10 zile, mortalitatea prin hipovolemie și infecții fiind însa
semnificativă.
Tratamentul include administrarea de antibiotice antistafilococice, lichide, electroliți și
tratamentul local al zonelor denudate.

Infecțiile stafilococice

Infecțiile pielii și ale țesuturilor moi

S. aureus este cel mai obișnuit agent al infecțiilor pielii și țesuturilor moi, infecțiile fiind
produse de obicei de către flora proprie (care colonizează tegumentele și mucoasele).

 Foliculita – este infecția foliculului pilos (rădăcina firului de păr) și apare ca o pustulă
galbenă, rotunjită, înconjurată de o zonă roșie.
 Furunculul – este infecția necrotică a zonelor profunde ale unui folicul pilos, localizat
pe fese, față, gât; este dureros, sensibil și se pot însoți de febră și alte manifestări generale.
 Carbunculul - este infecția profundă a unui grup de foliculi piloși; este foarte
dureroasă, fiind însoțită de alterarea stării generale și febra, apărând frecvent la bărbații
adulți și vârstnici, cu localizare pe ceafă, umeri, șolduri și coapse.

 Panaritiul – infecția pliurilor laterale ale unghiilor este frecvent determinată de S.

aureus.

 Celulita – infecția întinsă a țesutului subcutanat poate fi produsă de S. aureus, deși mai
frecvent este determinată de streptococi.

 Erizipelul – o erupție cu margini ridicate, bine delimitată, este o infecție superficială

a dermului și țesutului subcutanat, produsă uneori și de S. aureus, deși mai frecvent
are etiologie streptococică.

De asemenea, S. aureus poate determina infectarea secundară a plăgilor traumatice sau

chirurgicale.
Tratamentul acestor infecții constă în administrarea de antibiotice antistafilococice local
și/sau sistemic și ingrijirea leziunilor locale, unde este cazul și drenaj chirurgical (furuncul,
carbuncul).

Diagnostic

Diagnosticul infecțiilor cu S. aureus este relativ simplu, constând în punerea în evidență a

bacteriei în diferite materiale purulente recoltate de la locul infecției sau în fluidele
organismului, care sunt sterile în mod normal.
Mai dificil poate fi, însă, diagnosticul intoxicațiilor stafilococice, care de multe ori se face
numai pe baza semnelor clinice.
Deoarece intoxicația stafilococică nu presupune neapărat și infecția, S. aureus, de cele mai
multe ori, este absent.
Determinarea enterotoxinelor în probele alimentare, demonstrarea apariției anticorpilor
îndreptați împotriva toxinelor stafilococice ale șocului toxic sau demonstrarea producerii de
toxine in vitro la o tulpină izolată, sunt datele de laborator care pot confirma diagnosticul
clinic, însă acestea sunt dificil de realizat în practica clinică.
Tratament
Tratamentul infecțiilor stafilococice cuprinde tratament antibiotic, alături de care sunt
necesare și drenajul colecțiilor purulente, îndepărtarea țesuturilor necrozate și a corpurilor
străine.
Deoarece în prezența unor corpuri străine (proteze, catetere, pacemaker), este aproape
imposibil de eradicat infecția cu S. aureus, de cele mai multe ori acestea trebuie îndepărtate.
Tratamentul antibiotic
Efectuarea antibiogramei a devenit obligatorie pentru toate tulpinile de S. aureus izolate din
diverse infecții. Rezistența se instalează prin următoarele mecanisme:

 producerea de beta-lactamaze, enzime care neutralizează antibioticele care au în

structura lor nucleul beta-lactaminic
 modificarea unor proteine ale peretelui celular, ceea ce duce la scăderea
permeabilității bacteriene și modificarea țintei antibioticului astfel încât acesta să nu se
mai poată lega de structurile bacteriene.

Aceste proprietăți conferă rezistență la toate antibioticele care au în structura lor beta-
lactamine (peniciline și cefalosporine).
Testarea tulpinilor rezistente se face prin testarea sensibilității la meticilină; dacă tulpinile
sunt rezistente la meticilină înseamnă că sunt rezistente la toate antibioticele beta-lactaminice.
Antibioticele de elecție pentru aceste tulpini sunt Oxacilina și Nafcilina, care sunt rezistente
la acțiunea beta-lactamazelor secretate de către stafilococi.
Pentru tulpinile sensibile, antibioticul de elecție rămâne penicilina, iar pentru infecțiile
mixte se poate asocia penicilina cu un inhibitor de beta-lactamază.
Infecțiile grave care necesită doze mari sau infecțiile asociate cu bacteriemie se vor trata cu
antibiotice pe cale parenterală (injectabilă), în timp ce infecțiile pielii, ale țesuturilor moi sau
ale căilor respiratorii se pot trata prin administrare orală.
Durata tratamentului și calea de administrare diferă în funcție de localizare, severitate,
imunitatea gazdei și răspunsul la tratament; bacteriemia necesită 2-4 săptămâni de tratament
cu antibiotic parenteral, osteomielita acută și endocardita acută 4-6 săptămâni, în timp ce
osteomielita cronică necesită până la 6-8 săptămâni de tratament parenteral.

Profilaxia
Profilaxia infecțiilor streptococice constă în:

 măsuri de igienă riguroasă în unitățile sanitare: spălarea meticuloasă a mâinilor după

contactul cu pacienții, utilizarea mănușilor la contactul cu plăgile și mucoasele
contaminate
 administrarea profilactică de antibiotice pre- și post-operator, pentru a preveni infecția
plăgilor postoperatorii
 tratamentul prompt al tuturor infecțiilor streptococice, chiar și a celor superficiale, ale
pielii și țesuturilor moi.