Plumb

De George Bacovia

Simbolismul este un curent artistic și literar apărut în Franța în a doua jumătate a secolului al
XIX-lea, ca reacție împotriva retoricii(arta de a vorbi frumos) sentimentale romantice, a obiectivității
și a impersonalității cultivată de poezia parnasiană, optând pentru o viziune interiorizată prin
sugestie și simbol.

Simbolismul românesc se manifestă aproape sincron cu simbolismul francez, grație lui

Alexandru Macedonski, prin intermediul cenaclului și al revistei ,,Literatorul’’.

Apărut în 1916, volumul ,,Plumb", mai mult o plachetă, a trecut neobservat, deși Alexandru
Macedonski în a cărui revistă ,,Literatorul", Bacovia publicase câteva texte, a salutat existența unui
poet valoros prin epigrama bine-cunoscută: ,,Poete scump, pe frunte porți frunzele de laur/Căci
singur până astăzi din plumb făcut-ai aur". Constatarea entuziastă a lui Macedonski se referă la
alchimia verbală, la talentul și la muzica de artizan ale unui artist capabil să transforme vorbe
oarecare în ,,Cuvânt", trimitere la Evanghelia lui Ioan: ,,La început era Cuvântul și Cuvântul era
Dumnezeu".

Volumele de versuri ale lui Bacovia ,,Plumb’’, ,,Scântei galbene’’, ,,Cu voi’’ ilustrează propria
concepție despre poezie, preferința acestuia pentru simbolurile culorilor, pentru motivele muzicale,
pentru singurătate, melancolie, spleen. Poezia sa este a unui însingurat și a unui prizonier, a unei
conștiințe înspăimântate de sine și de lumea în care trăiește.

Textul poetic se înscrie în estetica simbolistă prin temă și motive, prin cultivarea simbolului și
a sugestiei, prin corespondențe, decor, cromatică și tehnica repetițiilor, ce conferă muzicalitate
specifică.

Lirica modernă nu este una accesibilă, versurile sunt greu de înțeles, decriptarea lor
presupunând cunoștințe numeroase și disponibilitate afectivă. Ele sunt o provocare indiferent de
tema abordată, un îndemn la recrearea textului.

Cele două catrene ale artei poetice cu care debutează volumul ,,Plumb" sunt o chintesență a
liricii simboliste prin valorificarea simbolului plumbului, prin tehnica ingambamentului, a
laitmotivului(ca refrenul, o frază ce se repetă), a reluării sugestive a termenilor din câmpul semantic
al morții: sicrie, funerar, cavou, coroane, mort.

Titlul însuși explorează valențele acestui metal greu, iar în text vom număra de șase ori
termenul, consoanele multe și prezența centrală a vocalei ,,u", amplificând senzația de greutate, de
sufocare, de frustrare și de adâncă izolare. Sentimentelor acestora li se descoperă prin propozițiile
asertive ,,era vânt”, ,,era frig" corespondența dintre starea de spirit a emițătorului și natura
neprietenoasă, refuzând concilierea cu eul liric sensibil, chiar dacă una dintre teme este iubirea.

Tema poeziei o constituie meditația poetului într-o societate artificială, lipsită de aspirații.

Verbul la imperfect ,,scârțâiau" sugerează o acțiune săvârșită în trecut și neîncheiată, căci

imperfectul este timpul încercării emoționale, al cantonării(a rămâne pe loc) într-un trecut/univers
claustrat(a se izola într-un loc retras), sumbru, implacabil(inexorabil), aidoma vieții. Ca imagine
auditivă, verbul ,,scârțâiau" intră în consonanță cu substantivul ,,vânt", ipostază a caducității(pieire),
a perisabilității ființei. (supusă stricăciunii)
 Observăm anafora ,,dormeau/dormea" substitut(înlocuitor) al verbului ,,a muri", care
promite renașterea unei existențe purificate în limitele convenționalului: Ciobanul mioritic se stinge
în bogăția vegetală a câmpurilor, iar citadinii, căci orașul și elementele lui sunt motive prin excelență
simboliste, au nevoie de ceremonialul elegant cu coroane și cavou, văzute mai târziu un aspect al
vanității. (orgoliu)

Adjectivul-epitet ,,întors" alăturat amorului ca arhaism inerent poeziei iubirii secolului al XIX-
lea, incită receptorul de vreme ce dată fiind polisemia cuvântului, acest ,,întors" este sinonim cu
distrus, disprețuitor, răstălmăcit, epuizat, tehnica sugestiei înlesnind și aici încadrarea textului la
simbolism.

De altfel, laitmotivul plumbului asociat atât elementelor concrete, care țin de ornamentele
cimitirului, cât și de cele abstracte, păstrează sobrietatea atmosferei, apăsarea, încorsetarea și
rigiditatea într-o asemenea măsură încât până și aripile se golesc de marea lor semnificație. Intenția
de zbor, de eliberare, încercarea de a depăși precaritatea condiției umane sunt anihilate de verbul
,,atârnau", care impune imaginea deznădejdii, a solitudinii (singurătate) iminente: ,,Stam singur lângă
mort". Frigul este unul ontologic(al ființei), căci universul întreg, ca și în ,,Lacustră" stă sub semnul
disoluției(descompunerii), al lichefierii, al ruinării, eul liric trecând sub tăcere, renașterea aidoma
păsării phoenix.

Așadar, oximoronul ,,flori de plumb" reprezintă constatarea amară a morții inerente,

capabilă să transforme în macabru nucleul existenței.

Structura strofică, rima îmbrățișată și măsura din cinci silabe asigură muzicalitatea versurilor,
ritmul iambic, generând impresia de cântec solemn, psaltic.

De fapt, această artă poetică este o litanie, rugăciunea intimă a celor însingurați, născuți sub
semnul inexorabil (neiertător) al suferinței.