CARAȘ - SEVERIN: un județ cu istorie și tradiție

Iată că a trecut aproape anul (1 decembrie 2018) de la sărbătorirea Centenarului

statului modern român, numit atunci România Mare, după realizarea Marii Uniri,
prin alipirea la vechiul regat (România Mică, formată din cele două provincii:
Moldova și Țara Românească), a provinciilor istorice românești: Basarabia,
Bucovina, Maramureșul, Ținutul Crișanei, Banatul și Transilvania. Acest
eveniment istoric s-a realizat după încheierea primului război mondial (1914 –
1918) prin împlinirea idealului național visat de generații întregi de români și
stropit cu sânge de tinerii căzuți pe câmpurile de luptă ale războiului, culminând
apoteotic cu Declarația de Unire a Transilvaniei și Banatului la țara mamă,
România, declarație aprobată și legiferată de Marea Adunare Națională de la Alba-
Iulia din 1 decembrie 1918!
Acum, la mai bine de o sută de ani de la întregirea sa, statul român, după ce a
mai trecut prin perioade și experiențe istorice nefaste (al II-lea război mondial,
epoca comunistă de aproape cinci decenii ), după intrarea în NATO și Uniunea
Europeană, se află în fața altor provocări și încercări ale istoriei: explozia
exponențială a tehnologiilor moderne, globalismul, emergența statelor de mari
dimensiuni ca întindere și populație (ex: China, India, Brazilia), etc. Depinde de
noi ca popor cum ne adaptăm noilor provocări și cum ne conservăm statutul și
structura noastră națională.
Ca parte componentă a statului român face parte și Banatul, regiunea situată în
extremitatea sud-vestică a țării. Un statut aparte ca formă de relief, ecosistem
biologic, stare economică, structură arhitecturală, zonă etnografică,etc. îl reprezintă
județul Caraș-Severin, situat în partea sudică a Banatului istoric. Ca mărime
teritorială, ocupă locul al treilea, după județele Timiș și Suceava. În acest județ se
află toate formele de relief: câmpie, deal, munte, predominând însă relieful muntos
ce reprezintă 65% din teritoriu; de aceia el poate fi considerat un județ de munte. În
cuprinsul său se găsesc arii protejate, mai importante fiind: Parcul Național
Domogled-Valea Cernei, Parcul Național Semenic-Cheile Carașului, Parcul
Național Cheile Nerei-Beușnița, Parcul Național Porțile de Fier. Ele sunt străbătute
de cursuri de apă importante: Cerna, Caraș, Nera cu afluentul său, râul Bei și
Dunărea. Toate aceste arii protejate numite parcuri, reprezintă zone montane de
relief cu stâncării, vârfuri, abrupturi calcaroase, doline, avene, peșteri, grohotișuri,
cascade, chei, ponoare, pajiști și păduri. Aceste zone naturale dispun de mai multe
tipuri de habitate ce adăpostesc o gamă diversă de floră și faună, specifică Munților
Banatului.
Ca structură de habitat social, județul Caraș-Severin are în componența sa două
municipii, șase orașe , 69 comune și 287 sate. Construcția și arhitectura clădirilor
din aceste așezări umane, după anul 1718, când Banatul intră în componența și sub
jurisdicția imperiului austriac, datorită schimbărilor politice survenite odată cu
cucerirea lui, poartă amprenta culturii central-europene și evoluează în timp cu
aceasta. Modelul de locuire central-european a apărut imediat după cucerirea
Banatului de trupele imperiale și impulsionat de colonizarea șvabilor pe acest
teritoriu. De reținut faptul că așezările rurale dar mai ales cele urbanistice, în
dezvoltarea lor au avut un caracter planificat pe tot parcursul ultimelor trei secole,
de la cucerirea austriacă a Banatului (1718) și până astăzi. În mediul urban, în
secolul al XVIII-lea, clădirile noi erau proiectate de ingineri militari austrieci și
sunt caracterizate prin pragmatism și austeritate. La fel se întâmplă și în mediul
rural după un mimetism al locului, unde lipsa mijloacelor financiare era
preponderentă, clădirile și locuințele au un aspect mult mai simplu și mai restrâns.
În secolul XIX, stilul arhitectonic capătă o nouă orientare față de cel din secolul
precedent, când, în mediul urban aproape nici o clădire nu avea mai mult de un
singur etaj. La sfârșitul acestui secol și primii ani ai secolului XX, se produc
schimbări în ceea ce privește modul de locuire, se remarcă un progres real datorat
unor instalații mai performante, ceea ce a dus la realizarea de locuințe dotate cu
spații anexă într-un mod destul de apropiat de conceptul de construcție din prezent.
Odată cu evoluția societății umane, marcată de explozia tehnicii și a informației
în diverse domenii de activitate, începând după al II-lea război mondial și în partea
sudică a Banatului, așezările rurale (satele) intră în faza de declin. Unele dintre ele,
mai apropiate de un centru urban important, au fost asimilate( integrate) în astfel
de orașe, altele mai îndepărtate devin tot mai izolate sau chiar dispar ca ființare în
sensul că nu mai există nicio persoană care să locuiască acolo.
Pentru toate aceste așezări umane (sate) mai izolate, există un plan salvator al lor:
investiție în infrastructură și în turismul local. Prin infrastructură înțelegem
refacerea integrală a drumurilor ce leagă aceste sate între ele și cu legarea lor de
drumurile județene, naționale, cu orașele cele mai apropiate. Deasemenea,
refacerea de poduri, podețe spre și în aceste localități, rețea de canalizare, apă
potabilă, etc. Toate aceste sate, situate în zona montană a județului Caraș-Severin,
trebuiesc conservate la stadiul care se află acum. Când spunem conservare ne
gândim la aspectul clădirilor încă intacte ce formează acele sate. Așa cum am mai
amintit, planul de construire și închegare a unui sat din această zonă este unul după
modelul culturii central-europene. Ca aspect (formă) de structurare, de așezare a
locuințelor (caselor) nu există nicio diferență majoră între oraș și sat. În majoritatea
satelor, la fel ca în orașe, casele sunt așezate una lângă alta a străzii (drumului),
fără spații intermediare între ele. Ca aspect arhitectural, casele mai vechi, chiar
până în perioada interbelică, au frontonul clădirii orientat paralel cu direcția
străzii; altele mai noi, ridicate după mijlocul secolului XX, au alt amplasament și
sunt perpendiculare pe direcția drumului iar cornișa clădirii, paralelă cu acesta.
 Tot acest spațiu rural, această lume a satelor a avut o bogată și frenetică viață
biologică, materială, dar și una spirituală. Dacă viața biologică este trecătoare, cea
materială, artistică (exprimată în lucrările meșteșugărești și etnografice) precum și
cea spirituală (povești, snoave, ghicitori, doine, cântece, jocuri,etc.), rămâne și
trebuie promovată. Firește, trebuie să începem de undeva în toate gândurile,
sentimentele, preocupările și faptele noastre. Fiecare om ca persoană (individ) are
un parcurs al său în viața aceasta pământeană. Dar fiecare om face parte și are
legături trainice, firești cu familia, rudele, vecinii, prietenii, etc., cu ceea ce generic
numim, societatea. Fără însă a fi determinată de o cauzalitate anume, omul ca
persoană fizică, aparține prin naștere biologică unui anumit neam (popor, națiune,
etnie). Trăiește și se formează în această structură socială a oamenilor care vorbesc
aceeași limbă și care au o cultură comună. În decursul timpului, mai ales la poporul
român, această cultură comună, în mai toate formele ei de manifestare, până în a
doua jumătate a secolului XX, s-a desfășurat în sate. Iar din această privință, satele
din județul Caraș-Severin posedă o extraordinară zestre etnografică. În aceste sate
un rol deosebit l-a avut agricultura: munca și cultivarea pământului precum și
creșterea animalelor. Pentru valorificarea produselor agricole, în special a
cerealelor ca hrană curentă, acestea trebuiau prelucrate. Așa au apărut morile de
apă, unde, în Banatul Montan (parte a județului Caraș-Severin) până în perioada
postbelică (anii: 1960-1970), nu exista sat fără moară de apă. Exemplul cel mai
elocvent îl reprezintă complexul de mori din localitatea Eftimie Murgu (Rudăria),
conservat și protejat, funcțional cu vreo 22 de mori, frecvent utilizat ca model
turistic în Valea Almăjului. Mai există încă mori de apă și în alte localități rurale
cum ar fi Ilidia unde, un număr de câteva mori au fost refăcute și date în folosință.
La fel, pentru munca pământului, au apărut uneltele agricole: plugul, grapa, sapa,
târnăcopul, lopata, coasa, furca, grebla,etc. Toate aceste unelte au făcut parte din
gospodăria țăranului român, respectiv a bănățeanului. Mai mult, gospodarii satelor
s-au folosit și de animalele din curte: cai, boi, etc, și în folosul gospodăriei: arat,
semănat, cules, transportat, etc. Pentru aceste munci s-au folosit de utilaje: car,
căruță, jug, harnașament, etc. Produsele de origine animală: brânză, smântână,
lapte, carne, le obțineau de la animalele ținute în gospodărie: vaci, oi, capre, porci.
Astfel că în lumea satelor apar și meșteșugarii care desăvârșesc forma complexă a
muncii țăranului: olari, dogari, tâmplari, fierari, etc.
În perioada de iarnă când munca câmpului înceta, oamenii satelor se adunau în
șezători, unde, pe lângă petrecere cu cântece și hore, se lucra la războiul de țesut
folosindu-se sulul, spata, ițele,, se torcea lâna, cânepa, inul cu furca de tors și fus,
se utilizau vârtelnița, rășchitoriul. Această muncă era în special destinată femeilor.
Și tot femeile, pe întreaga perioadă a iernii munceau la prelucrarea și ornamentarea
textilelor casnice de cânepă și in și a țesăturilor de lână. Confecționau diverse
articole de îmbrăcăminte: ii,cămăși, fote, opreguri, sucne, izmene,pantaloni,etc.,
cearșafuri pentru pat, „măsaie” (prosoape țărănești) la care creativitatea și măiestria
sunt principalele caracteristici ale ornamentării lor. De aceea în unele din comunele
sau chiar satele montane și nu numai, ar trebui înființate muzee în care să fie
expuse: obiecte, unelte, îmbrăcăminte, țesături, etc. legate toate de munca și viața
de zi cu zi a țăranului din această zonă a țării, județul Caraș-Severin.
Toate aceste aspecte, trebuie promovate prin turism. El poate fi finanțat cu
fonduri de la: Uniunea Europeană, sponsori particulari, O.N.G.-uri, etc. Trecând de
la zona rurală a satelor, revenim la ariile geografice protejate de care am amintit:
Parcul Național Domogled-Valea Cernei, Parcul Național Semenic-Cheile
Carașului, Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița, Parcul Național Porțile de Fier.
Pentru o mai bună cunoaștere și dezvoltare a lor, baza de susținere materială o
reprezintă atragerea de turiști în aceste arii protejate prin finanțare și promovare a
lor: firme de turism, locații și pensiuni cu specific local, etc. E necesară și o
inventariere și restabilire a traseelor turistice existente, odată cu renovarea și
redarea lor. Toate drumurile montane, potecile și cărările trebuie refăcute și
modernizate. Dau aici un exemplu de traseu turistic care poate fi reinventat și redat
călătoriilor turistice pe o fostă linie de cale ferată îngustă, existentă în perioada
interbelică și care lega valea Beiului Sec, prin Crivina și Ponor, de orașul Anina.
Pe linia de cale ferată îngustă (un fel de mocăniță, căreia în graiul bănățean i se
spunea volbon, probabil cuvânt de provenință germană) era transportat materialul
lemnos, exploatat în acea zonă. Terasamentul de cale ferată există, ar trebui doar
defrișat, consolidat și adaptat cerințelor actuale de siguranță a circulației, montată o
linie îngustă de cale ferată pe care să circule o mocăniță cu vagoane pentru turiștii
care să vină și să admire minunatele peisaje existente. Iată un exemplu ce poate fi
luat în calcul care în prezent este modernizat, promovat și valorificat: linia de cale
ferată: Oravița-Anina, numit și Semmeringul Bănățean. Este cea mai veche linie de
cale ferată montană din țară și care străbate de-a lungul celor 34 de kilometri o
zonă minunată și pitorească a Munților Aninei, dată în folosință în anul 1863. Ea
reprezintă un monument cultural unic în România, mai ales pentru timpul
respectiv.
Revenind la orașe, în județul Caraș-Severin cel mai important și reprezentativ nu
numai pentru zonă ci și pentru întreaga țară este Reșița, oraș municipiu și reședință
de județ. A fost considerat unul din marile centre industriale ale României,
producând pentru industria siderurgică: fontă, oțel, laminate; pentru construcția de
mașini: electrice și diesel, material rulant, utilaj petrolier, siderurgic, chimic.
Aceste industrii au susținut orașul și l-au ținut în viață aproape 250 de ani.
Considerat însă ca un oraș cu o industrie energofagă, datorită politicii
guvernamentale și locale actuale, și-a restrâns treptat activitatea, cele două mari
intreprinderi CSR (în prezent TMK) și UCMR s-au privatizat, intrând într-un con
de umbră atât în privința importanței cât și a produselor realizate prin diminuarea
producției și implicit a numărului de angajați. Toate celelalte orașe din componența
județului Caraș-Severin, au avut o mult mai mică importanță industrială; se
remarcă totuși orașul Anina, oraș axat pe extracția de cărbune de calitate
superioară. Acest oraș a ajuns într-un anonimat total după întreruperea
exploatărilor de cărbune din subteranele minelor. Asemenea Aninei, dar așezat
geografic într-o zonă mult mai favorabilă, este prezent prin producția de mobilă,
cherestea , material rulant, hidroagregate precum și o serie întreagă de mici si
diverse intreprinderi particulare, este orașul Caransebeș.
Deși cu o activitate industrială mult redusă, in special Reșița, orașele județului
Caraș-Severin se pot axa pe producția de unicat, de uz casnic, etc. De exemplu
Reșița poate produce în continuare mașini și utilaje electrice care nu sunt poluante
și sunt necesare pentru producerea de energie verde, nepoluantă. De asemenea
poate să producă centrale eoliene și panouri cu celule fotovoltaice, mai ales că
zona de sud a Banatului se află sub influența vântului Coșava, vânt ce bate puternic
în zonă, multe zile din an. Ca și producție auxiliară prin dotarea care o are, UCMR
poate produce piese schimb și subansamble pentru terți beneficiari ce se ocupă cu
producția de motoare navale, feroviare și material rulant.
Sintetizând toate aspectele prezentate, putem conchide că județul Caraș-Severin
are toate datele necesare să prospere prin:
- Investiție în infrastructură (instituții, intreprinderi de stat sau particulare,
șosele,drumuri și poduri (naționale, județene, comunale), căi ferate, etc.
- Dezvoltare economică: energie verde, nepoluantă prin fabricare de centrale
eoliene, panouri cu celule fotovoltaice, mașini electrice, turbine și
hidroagregate, necesare sistemului național hidroenergetic, construcția de
microhidrocentrale în zonă precum și continuarea fabricării de piese schimb
pentru motoare navale și feroviare.
- Turism: Prin conservarea aspectului arhitectural urbanistic și rural al zonei
județului, înființare de muzee cu specific local de muncă și cultural, creare
de pensiuni, locații, renovare hoteluri existente și promovarea lor, parcuri și
zone de agrement.

Inginer Ion Grecu