Elena Sterian

Bertrand Russell - Elogiul iInactivității sau Cum să muncești mai puțin Apologia timpului liber/sau de ce
să muncești mai puțin.

Cunoscut ca fondator al filosofiei analitice si ca autor al Principia Mathematica, Bertrand Russell avea să
aducă la lumina tiparului, în 1935, o colecție de eseuri sub numele de In Praise of Idleness. Catalogate
drept prea idealiste, prea virtuoase sau că ar promova vreun cult în favoarea lenevirii, eseurile din
Elogiul Inactivității au stârnit curiozitate nu doar în țara de obârșie, Anglia, dar și în celealalte colțuri ale
lumii, căci ideile din aceste scrieri sunt importante atât pentru epoca lor, cât și pentru noi, muncitorii
lucrătorii de azi.

Marile probleme ale lumii există pentru că oamenii își gestionează problemele irațional, de aceea, nu e
de mirare că, aidoma sfințeniei, „idealul rațiunii este aproape imposibil de atins în această viață” –
pretinde Russell. Un inamic principal, pe care societatea și l-a însușit, este credința conform căreia
„munca este virtuoasă”, iar cel care nu muncește merită, desigur, să fie anatema. Capturat de „cultul
eficienței”, omul este de părere că munca e cea care îi oferă bogăție, putere și statut social, iar lipsa ei,
inactivitatea, așa cum o vede insul de rând, e socotită drept nesăbuință, fiindc ă, realmente, absența
muncii e trândăveală. Lipsa eimuncii provoacă o stare de nefericire generală, de nemulțumire față de noi
înșine, de nesuportare și frustrare. Timpul liber e asociat plictisului și eșecului, consecințe care l-au
acreditat pe Constantin Noica, în cartea sa Eseuri de duminică, să remarce următoarele: „Blestemul
pentru lumea de azi nu e să lucreze, blestemul e șomajul.” Omul modern crede că orice lucru trebuie
făcut pentru altcineva și nu pentru el însuși. Pe scurt, o nebunie!

Luând individul deoparte, cu un gest de franchețe, acesta îți va spune că nemulțumirea sa perpetuă este
lipsa timpului liber. Și-ar dori un timp extins cu familia, un timp în care să zăbovească, să cugete, să
picteze, să bea cafea, sau să nu facă absolut nimic. Și ți se va plânge că muncește câte zece ore pe zi, că
stă peste program, că face ore suplimentare duminica, compania îl stresează cuprin amalgamul de
sarcini, iar cu toate acestea, se află în primejdia de a fi șomer sau a muri de foame.

Trăgând puțin cu ochiul în istorie, timpul liber era posibil doar prin eforturile altoracelor mulți., Îîn
America, clasele superioare dispuneau de timp liber datorită sclavilor care lucrau pământul, în Anglia, la
începutul secolului XIX, o zi de lucru obișnuită era de 15 ore, iar copiii munceau cot la cot cu adulții; c ând
populația a ripostat, li s-a spus că munca îi împiedică pe adulți să bea și pe copii să facă obrăznicii. Cu
alte cuvinte, dacă e să luăm de-a bună ce ne-a arătat istoria, cultul muncii era legea sclavilor.

Astfel, Russell, în eseurile sale, oferă un antidot rațional pentru societate, pledând pentru o lume în care
activitățile „plăcute, valoroase și interesante” pot fi întreprinse realizate de în mod liber de toți, prin
diminuarea numărului de ore de muncă. Definind munca ca pe o „activitatea prin care se modifică
poziția materiei la suprafața pământului”, tehnicile moderne au reușit să diminueze cantitatea de muncă
necesare asigurării mijloacelor de tratraiuluii și, astfel, grație tehnologiei, omul se află în poziția fericită
de a munci mai puțin. Cu alte cuvinte, muncitorul salariat obișnuit își poate diminua propriul său
program de lucru, ajungând să muncească doar patru ore pe zi. Cele opt ore sunt de prisos, căci nu ar
avea ce face la muncă, productiv fiind, din punct de vedere fizic si psihic, doar patru ore în zi. În acest fel,
șomajul nu ar exista căci ar fi loc suficient pentru toată lumea, iar foametea ar fi străină în lume. Dar cele
patru ore de muncă ar fi imposibil de oferit, căci, – relatează Russell – , salariul e oferit după câte ore
petreci la locul de muncă și nu după cât de productiv ești, în plus, această schimbare „i-ar șoca pe cei
bogați, deoarece „ei sunt convinși că săracii nu ar ști ce să facă cu prea mult timp liber”.

Russell propune o societate în care toată lumea să fie mulțumită, să nu mai existe plângeri umane, drept
pentru care, timpul rămas în urma celor patru ore de lucru ar da șansa tuturor de a medita, de a pune
sub semnul întrebării legile și dogmele date, de a sta în natură mai mult, tuturor li s-ar oferi posibilitatea
de a citi Constituția mai pe îndelete, sau, de ce nu, chiar Biblia. Plăcerile lumii actuale, relatează Russell ,
au devenit din ce în ce mai pasive (urmărirea unui meci de forbal, ascultarea radioului, urmărirea știrilor,
odihna la pat), căci energia vie, activă ( mersul pe bicicletă, alergatul, călăria, participarea la un maraton,
înotul ) a fost înghițită de timpul prelung petrecut la serviciu. Societatea lui Russell e o lume în care
oamenii au dreptul să fie calmi, au șansa de a admira jocul de culori care se formează pe cer, la apus, au
dreptul de a nu mai fi grăbiți și, cel mai important aspect al societății lui Russell, oamenii vor putea să
dispună de o libertate a minții care să recunoască cele mai diverse puncte de vedere, o minte care să fie
capabilă, singură, să gândească pentru ea și nu alții să-i creeze metodele de funcționare.

Ideal ar fi, conchide filosoful, ca învățarea, cCunoașterea, în spețăînvățarea, înțelepciunea, – trei

nestemate inutile lumii, căci nu aduc bani - să poată fi prețuite pentru ele însele, iar inactivitatea, jocul și
timpul liber să vină în completarea orelor de înlocuiască muncă. a, „în calitate de activități merituoase”.