Subiectul 1.Noțiuni de metrologie. Generalități.

Măsurări directe și indirecte

A măsura o mărime fizică înseamnă a compara acea mărime necunoscută (X) cu o alta de aceeaşi
natură x luată drept unitate, după relaţia:
X=m*x
în care m reprezintă valoarea mărimii necunoscute (X). Această comparație este realizată de un
aparat de măsură, ce are memorată unitatea de măsură pe scara gradată sau pe display.
Mărimea de măsurat (X) se mai numeşte şi măsurand. Indicaţia aparatului de măsură (m) este
percepută de către un operator (uman sau automat), iar acest rezultat al măsurării este transmis
mai departe pentru a fi utilizat în practică.

Procesul de măsurare poate fi considerat ca o interfaţă între obiectul de măsură şi domeniul de

utilizare a rezultatului măsurării.
Când măsurandul este o mărime neelectrică (de exemplu temperatura), între OM şi AM se
interpune un dispozitiv care să-l convertească într-o mărime electrică X (de exemplu o tensiune).
Aceasta este realizată de un traductor (ex: termocuplu).

Din cauza imperfecţiunii aparatului de măsurat (AM) şi a operatorului, precum şi datorită

prezenţei unor factori perturbatori (FP), rezultatul măsurării este întotdeauna afectat de o eroare,
iar nivelul acesteea defineşte calitatea de bază a unei măsurări: precizia. Cu cât eroarea este mai
mică, cu atât precizia este mai bună. Rezultatul unei măsurări nu prezintă nici o importanţă
practică dacă nu se cunoaşte şi precizia acesteea!
Pentru a micşora erorile, deci pentru creşterea preciziei de măsurare, trebuie de eliminat sau de
menţinut la nivele constante, controlabile toţi factorii de influenţă (factori perturbatori).
Factorii de influenţă cei mai obişnuiţi sunt:
• factori caracteristici mediului în care se face măsurarea: temperatura, umiditatea,
presiunea – factori de climă
 • factori perturbatori electromagnetici: câmpuri electrice, magnetice, electromagnetice, sau
semnale perturbatoare transmise prin reţeaua de alimentare (armonici de curent, de
tensiune)
• factori nedoriţi proprii fenomenului investigat: rezistenţa internă a surselor de tensiune.

Masuri directe si indirecte

Măsurările care se realizează după relaţia următoare sunt măsurări directe, se efectuează cu
aparate de măsură cu citire directă a rezultatelor măsurării.
X = m*x
Există situaţii când mărimea necunoscută este definită cu o relaţie de forma :
X = f (a,b,c)
în care a, b, c, sunt mărimi măsurabile direct.
Măsurările după relaţia anterioară se numesc măsurări indirecte, se bazează pe o relaţie fizică şi
pe măsurarea directă a mărimilor ce intervin în acea relaţie.
Subiectul 2 : Clasificarea erorilor
După modul de exprimare există erori absolute şi erori relative
Eroarea absolută (ΔX) reprezintă diferenţa dintre valoarea măsurată (X) şi valoarea adevărată
(Xa), adică:

ΔX =X −X a
Această relaţie arată că eroarea absolută se exprimă în aceleaşi unităţi de măsură ca şi X
Eroarea relativă (ε) reprezintă raportul dintre eroarea absolută (ΔX) şi valoarea adevărată (Xa),
adică:

X−X a
ε= ⋅100 ( % )
Xa
După cauzele care le produc şi modul cum se manifestă, erorile de măsurare pot fi singulare,
sistematice, întâmplătoare şi maximale.
Erorile singulare (grosolane):
• se datorează operatorului
• provin din greşeli nerepetate ale acestuia
• conduc la obţinerea unor rezultate aberante
• au cauze subiective legate de utilizarea greşită a mijloacelor de măsurare sau a metodelor
de măsurare.
Depistarea unei asemenea erori se poate face prin simpla comparare a rezultatului dubios cu
rezultatele citite anterior.
Erori sistematice (de justeţe):
• caracteristica acestor erori o consituie apariţia (repetabilitatea) lor în condiţii identice (o
bobină îşi modifică rezistenţa ori de câte ori se modifică temperatura acesteia)
• printre cauzele apariţiei acestor erori sunt de menţionat: imperfecţiunea reglajului de zero
la AM, imperfecţiunea metodelor de măsură, consumul propriu la AM, variaţia factorilor
de influenţă
• ca mărime, erorile sistematice pot fi constante sau pot varia după o lege cunoscută.
Erori întâmplătoare (de fidelitate):
• caracteristica principală a erorilor întâmplătoare o constituie faptul că, în condiţii identice
pot să apară sau pot să nu apară
• din această cauză ele nu pot fi cunoscute ca mărime şi semn, ci numai ca limită
superioară, cu ajutorul statisticii matematice, pe baza unui număr mare de măsurări
efectuate pentru o singură valoare a măsurandului
• cauzele acestor erori îşi au originea în fluctuaţiile accidentale ale factorilor de influenţă,
în caracterul aleatoriu al unor parametri funcţionali (frecare în lagăre, zgomotul
componentelor electronice) şi în variaţia calităţii operatorului în timpul citirii AM.
Erori maximale (erori limită):
• conţin o componentă sistematică şi una aleatoare (întâmplătoare)
• componenta sistematică nu se separă pentru a putea fi eliminată prin corecţie
• din cauza componentei aleatoare aceste erori nu pot fi determinate ca mărime şi semn ci
pot fi evaluate numai ca o limită superioară în condiţii de referinţă date.
Subiectul 3 : Calculul erorilor în cazul măsurărilor directe
În condiţii de referinţă, eroarea ce apare la măsurarea unei mărimi cu un AM analogic, se
calculează cu relaţia:

ε=ε a +ε c
reprezintă eroarea cauzată de AM
reprezintă eroarea de citire. Aceasta depinde de operator (simţ vizual, antrenament) şi de
calitatea scării (fineţea diviziunilor, oglinda).
Pentru AM cu scară uniformă eroarea de aparat se calculează cu relaţia:

Xn
ε a=±c⋅ (% )
X
În cazul multimetrelor electronice:
 ε a=a %( ct )+b %( cs)
a şi b sunt parametri de catalog
Subiectul 4: Calculul erorilor în cazul măsurărilor indirecte
La măsurări indirecte, mărimea de măsurat (X) se calculează cu o relaţie de forma:

X =f ( A , B , C )
unde A, B, C sunt mărimi direct măsurabile
Cunoscând erorile absolute şi relative asupra lui A, B, C trebuie să deducem modul cum aceste
erori se propagă asupra lui X, deci să calculăm
Dacă erorile absolute asupra lui A, B, C sunt foarte mici, respectiv măsurările mărimilor A, B, C
se efectuează cu erori minime, atunci în expresia anterioară putem neglija pătratele acestor erori
precum şi produsele lor.
Semnele erorilor mărimilor determinate direct nefiind cunoscute, calculăm eroarea relativă
maximă asupra lui X ca suma valorilor absolute
Subiectul 5.Etaloane de curent
Etaloanele sunt dispozitive de referinţă necesare definirii, conservării şi transmiterii unităţilor de
măsură.
După funcţia lor, etaloanele pot fi de definiţie, de conservare şi de transfer.
Etaloanele de definiţie – sunt dispozitive sau instalaţii de laborator care servesc la definirea
unităţilor de măsură fundamentale: m, kg, s, A. Acestea se mai numesc şi etaloane absolute.
Etaloanele de conservare – sunt dispozitive de înaltă stabilitate ce pot furniza unitatea de măsură
respectivă, însă trebuie să fie calibrate în raport cu primele. Se numesc şi etaloane relative. Ele
servesc şi ca etaloane de transmitere a unităţilor de măsură.
Etaloane de transfer – permit transferarea unităţilor de măsură între două domenii sau regimuri
de funcţionare cum ar fi, de exemplu, transferul c.a.-c.c.
Cele mai utilizate etaloane sunt cele de conservare – transmitere şi cele de transfer.
Din grupa etaloanelor mai fac parte dispozitivele calibrate reglabile şi aparatele de măsură de
precizie.
Dispozitivele calibrate reglabile permit generarea cu precizie a multiplilor şi submultiplilor
unităţilor de măsură şi au o mare importanţă în metrologia curentă de laborator.
Aparatele de măsură etalon sunt aparate mai ales numerice, de precizie, ce servesc la etalonarea
şi verificarea aparatelor de măsură prin comparare directă, metoda cea mai utilizată în
laboratoarele industriale şi de cercetare.
Etalonul de curent este realizat pe baza efectului electrodinamic al curentului electric. Utilizează
balanţa electrodinamică de curent a lui Thomson. Un braţ al balanţei este acţionat de o forţă
dependentă de valoarea curentului, iar pe celălalt braţ se pun greutăţi cunoscute care echilibrează
forţa electrodinamică.
Etaloane de conservare:
Etalonul electrodinamic – este realizat pe baza mecanismului electrodinamic cu bobină mobilă
rotitoare suspendat pe fir de torsiune de înaltă calitate. Are precizie redusă.
Etalonul după legea lui Ohm – constă în determinarea amperului prin intermediul căderii de
tensiune (U) pe o rezistenţă etalon (R0), măsurată cu ajutorul unui voltmetru numeric (VN) de
înaltă precizie.

Subiectul 6: Etaloane cu dioda zener

În raport cu etaloanele Weston (etaloane de tensiune realizate pe baza unor compuşi chimici),
etaloanele Zener sunt mai robuste, mai portabile, pot debita curenţi mult mai mari (mA) şi pot da
mai multe tensiuni (1,01890 V şi 8 V, de exemplu), însă au o precizie mai redusă, iar tensiunea
furnizată este afectată şi de un anumit nivel de zgomot. Sunt utilizate ca etaloane de lucru şi mai
ales ca referinţă internă în voltmetrele numerice.
Diodele Zener, datorită caracteristicii lor curent-tensiune care prezintă o porţiune (A-B ca în
figura) cu rezistenţă dinamică relativ mică (cuprinsă între 2 şi 20 Ω ) şi pentru care tensiunea
constantă indiferent de mărimea curentului (dacă acesta este cuprins între valorile IA şi IB) se
utilizează ca etaloane de tensiune şi ca elemente cu tensiune de referinţă în circuitele
stabilizatoarelor parametrice de tensiune. Aceste utilizări ale diodelor Zener se mai datorează şi
proprietăţilor lor de stabilitate a tensiunii.
Diodele stabilizatoare se construiesc cu o tensiune de străpungere relativ mică.
Stabilizatoarele parametrice cu diode Zener folosite ca sursă de referinţă pentru tensiune sunt
prevăzute şi cu elemente pentru compensarea variaţiei tensiunii Zener cu temperatura, fie prin
diode conectate în sens direct în serie cu dioda Zener, fie cu ajutorul unor termistori. Se fabrică şi
diode Zener compensate termic (utilizate direct în scheme ca diode de referinţă) care au
coeficienţii de temperature foarte mici
Subiectul 7: Dispozitivul de măsură magnetoelectric. Construcţie. Funcţionare
În dispozitivele de măsură magnetoelectrice pentru deplasarea sistemului mobil se foloseşte
energia câmpului magnetic a ansamblului format dintr-unul sau mai mulţi magneţi permanenţi şi
unul sau mai multe circuite parcurse de curenţii de măsurat.
După construcţia lor, dispozitivele de măsurat magnetoelectrice pot fi:
• cu magnet fix şi bobină mobilă
• cu bobină fixă şi magnet mobil
• cu magnet permanent exterior înfăşurării bobinei
• cu magnet permanent interior înfăşurării bobinei
Părţi componente:
- circuit magnetic alcătuit dintr-un magnet permanent în formă de potcoavă, şi două piese
polare cu deschidere cilindrică
- un miez cilindric fix
 - bobină mobilă ce se poate roti liber în jurul miezului cilindric în câmpul magnetic radial
şi uniform din întrefierul circuitului magnetic.
Bobina mobilă, constituită din înfăşurarea unui conductor subţire (de diametru 0,02-0,2 mm) de
cupru sau aluminiu izolat pe un cadru uşor de aluminiu, este montată pe două semiaxe.
De semiaxe sunt prinse două arcuri spirale care creează cuplul rezistent şi în acelaşi timp servesc
la aducerea curentului în bobina mobilă.
Funcţionarea aparatelor magnetoelectice se bazează pe interacţiunea dintre câmpul magnetic
creat de un magnet permanent şi curentul ce străbate o bobină mobile
Subiectul 8: Dispozitivul de măsură magnetoelectric. Cuplu activ. Ecuaţie de scară

Subiectul 9: Aparate de măsură electrodinamice

În dispozitivele de măsurat electrodinamice şi pentru deplasarea sistemului mobil se foloseşte
energia câmpului magnetic a sistemului format din una sau mai multe bobine fixe (care produc
câmpul magnetic) şi una sau mai multe bobine mobile (care se mişcă în acest câmp).
Dispozitivul electrodinamic constă din:
- două bobine fixe cilindrice, coaxiale, identice, înseriate, parcurse de acelaşi curent
(bobină cu două secţiuni);
- bobină mobilă de formă rotundă sau dreptunghiulară fixată solidar pe axul dispus
perpendicular pe axul bobinelor fixe. Bobina mobilă este alimentată prin două resorturi
spirale, care creează şi cuplul mecanic rezistent;
- acul indicator solidar cu bobina mobilă ;
sistemul de amortizare pneumatic
Aparatele electrodinamice sunt aparate de precizie ridicată (cele mai precise instrumente de c.a.),
clasa 0,2, dar de sensibilitate mai mică. Sunt folosite în c.c. şi c.a. la frecvenţa industrială, ca
ampermetre, voltmetre, wattmetre şi contoare.
Erorile lor se datorează în primul rând câmpurilor magnetice exterioare, ceea ce impune
ecranarea lor
Subiectul 10 : Dispozitivul de măsură cu inducţie. Contorul de energie electrică activă
monofazată.

Principiul de funcţionare a acestor instrumente constă în interacţiunea dintre fluxurile magnetice

create de una sau mai multe bobine şi curenţii induşi de aceste fluxuri în sistemul mobil sau în
anumite părţi metalice ale acestuia. Astfel, ele sunt dispozitive de c.a., fiind bazate pe fenomenul
de inducţie. Cea mai importantă utilizare a instrumentului de inducţie este realizarea contoarelor
de inducţie, mono sau trifazate.
Prin integrarea în raport cu timpul a puterii active P(t) livrată unui consumator se poate
determina energia consumată într-un interval de timp: t1 şi t2 :
t2

W =∫ P (t ) dt
t1
La contorul de inducţie asupra unui disc de aluminiu, montat pentru a se putea roti, exercită o
influenţă paralel cu axul lagărului un flux magnetic ФU – produs de o bobină de tensiune şi un
flux ФI – produs de o bobină de curent
Tensiunile induse produc curenţi turbionari în disc. Cuplul Mel produs electromagnetic rezultă
din interacţiunea ambelor fluxuri, cu curenţii turbionari. Cuplul Mel care rezultă este proporţional
cu frecvenţa reţelei f, cu fluxurile ФU şi ФI , şi cu sinusul unghiului de defazaj dintre ambele
fluxuri:
Erorile dispozitivului de inducţie, implicit şi a contorului de inducţie, pot proveni din:
- variaţiile de tensiune, determinând modificarea punctului de funcţionare pe curba de
magnetizare a fierului;
- variaţia frecvenţei, determinând variaţia inductanţelor bobinelor, a decalajului flux-curent, a
valorii curenţilor turbionari induşi;
- variaţia temperaturii, influenţând rezistenţa dispozitivului mobil
Proprietăţi ale instrumentului de inducţie :
• clasa de precizie scăzută;
• cuplu motor mare;
• rezistenţă la suprasarcini;
• câmp magnetic propriu puternic;
• scală neuniformă.
Subiectul 11: Contoare electronice
• Contoarele electronice numerice au la bază un wattmetru electronic, un integrator și un
bloc de afișare numeric.
• Contoarele sunt prevăzute cu sursă auxiliară internă şi opţional externă de tensiune, care
ajută la păstrarea datelor memorate atunci când instalaţia în care sunt montate nu este
alimentată cu tensiune. Toate tipurile de contoare au memorie pentru stocarea curbei de
sarcină şi pot transfera datele memorate la distanţă.
Securitatea datelor în contor pe durata căderilor de tensiune este asigurată de o memorie
nevolatilă
• Când tensiunea revine, datele sunt reîncărcate în memoria RAM activă și colectarea
datelor este reluată.
• Interfața optică permite utilizatorului introducerea de programe sau citirea datelor fără
îndepărtarea capacului de protecție a contorului. Toate comunicațiile sunt protejate cu
parole specificate de utilizator.
• Principalii furnizori de contoare care-şi desfac produsele pe piaţa din România
sunt:
• ELSTER Rometrics SRL Timişoara
• AEM LUXTEN LIGHTING COMPANY Timişoara
 • LANDIS + GYR AG
• ELECTROMAGNETICA
• ENERGOBIT

1. CONVERTORUL ANALOG DIGITAL cu simpla integrare

Convertorul analog numeric (notat CAN) este un sistem (dispozitiv) ce realizează transformarea unei mărimi de tip
analogic (variabilă continuu în timp), într-o mărime de tip numeric reprezentată în unul din codurile binare utilizate
practic . Codul numeric atribuit mărimii analogice este stabilit prin divizarea intervalului în care această mărime
poate lua valori într-un număr finit de subintervale; prin alegerea marginii inferioare sau superioare a
subintervalului în care este situată valoarea mărimii analogice. În mod uzual, subintervalele respective au valori
egale, valoarea unui subinterval fiind numită cuantă, iar operaţia de mai sus se numeşte cuantificare.

Unui număr întreg de cuante îi corespunde un cod numeric, care de regulă reprezintă codul numărului întreg
respectiv.

Prin intermediul logicii de comandă LC se asigură următoarele operaţii în ordinea dată:

Se comandă încărcarea conţinutului numărătorului în memoria tampon şi afişarea acesteia;

Se comandă restartarea numărătorului şi descărcarea condensatorului prin închiderea comutatorului K realizându-

se astfel condiţiile iniţiale precizate.

După aceasta, conversia este reluată în mod automat. Conform relaţiilor date, intervalul de timp t x se determină
din condiția:

U 1 (t x )=U x
Valoarea acestui interval de timp este măsurată practic prin compararea sa cu perioada semnalului furnizat de
generatorul de tact (GT), astfel încât conţinutul numărătorului la sfârşitul conversiei este:

tx RC
N=[ ]=[ U ]
T GT T GT⋅U R x
Timpul de conversie :

RC
t c=t x +2⋅T 0= U x + 2⋅T 0
UR
Convertorul A/N în simplă pantă a fost mult folosit în echiparea voltmetrelor numerice. Datorită dezavantajului de
a prezenta variaţii ale pantei sale de integrare odata cu variaţia în timp şi cu temperatura parametrilor R şi C, a fost
inlocuit cu convertorul în dublă pantă.

2. Convertorul analog numeric cu dublă pantă (dublă integrare)

Convertorul analog numeric în dublă pantă este unul dintre cele mai răspândite circuite de conversie analog
numeric. Este utilizat cu precădere în construcţiile numerice. Odată cu trecerea de la tehnologia de realizare de la
componete discrete la cea integrată, metoda de conversie în dublă pantă şi-a lărgit domeniul de utilizare.

Semnificaţia mărimilor şi a blocurilor componente este aceeaşi ca la schema convertorului cu simplă integrare. Prin
închiderea comutatorului k1, într-o primă etapă, la intrarea integratorului se aplică tensiunea convertită Ux,
obţinându-se la ieşirea acestuia o tensiune liniar variabilă cu panta de valoarea tensiunii Ux.
În acest interval de timp, la ieşirea circuitului de comparare se menţine nivelul logic 1 (5V) permiţându-se trecerea
impulsurilor de la generatorul de tact către numărător pâna când se atinge valoarea maximă a numărătorului
Nmax.

Utilizând semnalul de transfer furnizat de numărător se comandă deschiderea comutatorului k1 şi

închiderea comutatorului k2, astfel încât, la intrarea integratorului se aplică tensiunea - U R, tensiunea la ieșire U 1

crescând liniar cu panta constantă. Timpul cât comutatorul k1 a fost închis este:
t max =N max⋅T GT
astfel încât:

Ux UR
U 1 ( t )=− N ⋅T + t
RC max GT RC
Când tensiunea la ieșire devine zero, comparatorul blochează poarta P şi numărătorul. Logica de comandă
furnizează o serie de impulsuri ce asigură încărcarea memoriei tampon şi resetarea numărătorului, după care
integrarea este reluată.

Avantajul convertorului cu dublă integrare faţă de cel cu simplă integrare, îl reprezintă independenţa faţă de
valorile R, C, T ¿ care se pot schimba de la o conversie la alta.

Dezavantajul este dat de timpul de conversie care este mai mare.

3. CONVERTORUL ANALOG DIGITAL CU APROXIMAȚII SUCCESIVE

Convertorul A/D cu aproximații succesive este unul dintre cele mai utilizate tipuri de CAD. Este caracterizat de o
viteză de conversie relativ mare (AD578 pe 12 biți – 3 µs, AD579 pe 10 biți – 1,8 µs) și o rezoluție ridicată. CAD cu
aproximații succesive are o construcție relativ simplă, variantele constructive ale acestui gen de convertor fiind:

circuite integrate monolitice sub formă de blocuri funcționale RAS, DAC, COMP

Funcționarea acestui convertor se bazează, după cum îi este și numele, pe metoda aproximațiilor succesive. Este
cea mai rapidă metodă de determinare a unei mărimi necunoscute aflată într-o anumită plajă. Metoda folosește
compararea bit cu bit înjumătățind continuu intervalul în care mărimea este situată.

Un avantaj al acestui gen de CAD este timpul de conversie care rămâne constant indiferent de valoarea tensiunii de
intrare, și egal cu n perioade de tact, unde n este numărul de biți.

4. Convertor de tip flash

Convertoarele analog-digitale de tip Flash sunt cele mai rapide, timpul de conversie fiind dependent numai de
viteza propagării semnalelor prin circuitul convertorului. Convertorul Flash studiat în lucrarea de față este un
convertor pe 3 biți și conține 7 comparatoare de mare viteză care funcționează în paralel. Acesta mai conține o
rețea rezistivă care divizează tensiunea de referință (Vref = 8 V), furnizând la intrările inversoare ale
comparatoarelor nivele de tensiune egal distanțate. Tensiunea de intrare VA este comparată simultan cu fiecare
dintre aceste tensiuni, ieșirea unui comparator fiind la nivel logic 1 dacă tensiunea de intrare este mai mare decât
tensiunea cu care este comparată, sau la nivel logic 0 în caz contrar. Rezultatul digital de la ieșirile comparatoarelor
este numit „cod termometric”. Rețeaua de porți XOR transformă codul termometric într-un cod 1 din 2 N-1. Pentro
o tensiune de intrare dată, doar poarta corespunzătoare valorii întregi a acesteia va avea la ieșire 1 logic. Diodele
conectate la ieșirile porților XOR și cei trei rezistori de ieșire separă ieșirile porților și asigură evitarea conflictelor
dintre stările logice.

5. Principiul conversiei numeric analogice

6. CNA cu rețele ponderate binar
7. Convertoare N/A cu retele R-2R
8. Frecventmetru-periodmetru numeric
9. Periodmetru numeric0
10.Osciloscopul numeric – construcție, funcționare, parametrii caracteristici
11. Instrumentația virtuală. Generalități. AvantajE
12. Sistemul compactRIO------este compus din : Controler, Șasiu, Module intrari/iesiri
Traductoare de temperature cu termocuplu
Traductoare de temperature cu termistori
Traductoare de temperature cu termistori
Vibratiile
Traductoare de vibratii-schema bloc.Accelerometrul piezoelectric

Accelerometrul
Senzori rezistivi de deplasare
traductoare numerice pentru deplasari unghiulare cu
discuri codate absolute cu contact
traductoare numerice pentru deplasari unghiulare cu
discuri codate absolute magnetice si optice
traductoare numerice pentru deplasari unghiulare cu
discuri codate absolute incrementale
Traductoare de current cu effect Hall in bucla deschisa
Traductoare de current In bucla inchisa
Traductoare de cuplu cu senzori tensometrici
Traductoarele optoelectronice