Cavitatea bucală

Tubul digestiv începe cu cavitatea bucală. Când gura este închisă,

cavitatea bucală este virtuală. Ea devine reală când gura este deschisă. Gura este
o cavitate cu multe neregularităţi. Aceasta are multiple funcţii: masticaţie,
producerea de salivă, gust, fonaţie. Gura se află în partea inferioară a feţei, sub
fosele nazale. Arcadele alveolo-dentare împarte gura în două părţi: vestibul
situat anterior de arcade şi cavitatea bucală propriu-zisă, în spatele arcadelor.
Vestibulul bucal este delimitat anterior de buze şi obraji, iar posterior de
arcadele dentare. Între vestibul şi cavitatea bucală, când gura este închisă, se
comunică prin spaţiile interdentare şi spaţiul retromolar care se află între ultimul
molar şi ramura mandibulei.
Cavitatea bucală propriu-zisă se găseşte în spatele arcadelor alveolo-
dentare care o delimitează şi pe laturi. Superior este delimitată de bolta palatină,
care o desparte de fosele nazale. În jos găsim planşeul bucal împreună cu limba
şi glandele sublinguale. Prin istmul gâtului gura comunică cu faringele.

Pereţii gurii
1. Peretele anterior
Peretele anterior este format de buze. Buzele sunt două repliuri musculo-
membranoase (una superioară şi alta inferioară), care atunci când gura este
deschisă delimitează orificiul bucal. Prin acest orificiu tubul digestiv comunică
cu exteriorul.
Buzele au traiectul asemănător cu cel al arcadelor dentare, adică sunt
orientate cu concavitatea posterior şi convexitatea anterior.
Faţa anterioară a buzelor este acoperită de piele. Buza superioară prezintă
un şanţ median numit şanţul subnazal, care la polul inferior, pe marginea liberă a
buzei, se termină prin tuberculul buzei superioare. La adult, la nivelul buzei
superioare se găsesc fire de păr. Pe buza inferioară, se găseşte foseta mediană
care prezintă fire de păr la bărbatul adult. Lateral de aceasta se află două
suprafeţe uşor concave.
Faţa posterioară este acoperită de mucoasă şi vine în contact cu gingiile şi
arcadele dentare.
Marginea aderentă a buzei superioare are raporturi cu septul nazal,
marginea posterioară a narinelor, extremitatea posterioară a aripilor nasului şi
şanţul nazo-labial. Marginea aderentă a buzei inferioare este despărţită de
regiunea mentonieră prin şanţul mento-labial. În interiorul cavităţii bucale,
marginea aderentă este delimitată prin şanţul gingivo-labial, atât în la nivelul
buzei superioare cât şi inferioare. El se formează prin trecerea mucoasei de la
nivelul buzelor pe gingii. Pe linia mediană şanţurile sunt împărţite printr-un
repliu mucos de formă triunghiulară, denumit frâul buzei. Acesta este mai
dezvoltat la nivelul buzei superioare.
Marginea liberă prezintă mai multe pliuri neregulate, orientate antero-
posterior. În partea anterioară marginea liberă este bine delimitată faţă de
tegumente, în timp ce posterior se continuă fără linie de demarcaţie cu mucoasa
bucală.
Cele două buze se unesc simetric faţă de linia mediană, la nivelul celor
două comisuri bucale.
Structură anatomică
Buzele sunt formate de la suprafaţă către profunzime din piele, stratul
muscular, stratul submucos şi stratul mucos.
Stratul cutanat este gros şi rezistent. Pe faţa profundă a tegumentului se
prind fascicule ale muşchilor pieloşi. Tegumentul prezintă multiplii foliculi
piloşi, glande sebacee şi glande sudoripare.
Sub tegumente găsim stratul muscular, format în cea mai mare parte de
muşchiul orbicular al buzelor. Acesta este un muşchi circular care se întinde de
la o comisură la alta, formând un sfincter în jurul orificiului bucal. Pe lângă
musculatura constrictoare a orificiului bucal găsim mai multe fascicule ale unor
muşchi pieloşi, care au rol de dilatare a orificiului bucal. Aceste fibre musculare
sunt orientate radiar faţă de orbicularul buzelor şi se inseră pe marginea
orificiului bucal. Ele aparţin mai multor muşchi. Amintim muşchiul ridicător al
buzei superioare, muşchiul zigomatic mic, muşchiul triunghiular al bărbiei, sau
muşchii destinaţi comisurilor bucale cum ar fii muşchiul buccinator, muşchii
mari zigomatici sau muşchiul rizorius al lui Santorini. Toate aceste fibre
musculare, fie că sunt constrictoare, fie că sunt dilatatoare ale orificiului bucal se
inseră pe faţa profundă a pielii, sau pe faţa profundă a mucoasei. În interiorul
buzelor, în apropierea marginii libere, există unele fascicule musculare proprii,
cu direcţie antero-posterioară, de la piele către mucoasă. Acestea formează
muşchiul compresor al buzei numit şi muşchiul rectus buzelor al lui Klein sau
muşchiul propriu al buzei al lui Krause.
Stratul submucos îl găsim în spatele stratului muscular. Posterior de
ţesutul submucos se află stratul mucos. Stratul submucos este constituit din ţesut
conjunctiv lax ce conţine puţine fibre elastice. În acest strat există extrem de
multe glande mici cu secreţie mixtă seroasă şi mucoasă, numite glande labiale.
Acestea se tasează unele lângă altele, formând în spatele muşchiului orbicular un
strat glandular aproape continuu. Aglomerările glandulare formează pe faţa
mucoasă a buzelor mici mase neregulate, proeminente, dure. Glandele au pereţii
acinilor formaţi din celule mucoase şi seroase. Acinii elimină secreţia prin
intermediul unor canale excretoare scurte care se unesc într-un canal excretor
comun care se deschide la nivelul mucoasei bucale.
Stratul mucos se află pe faţa posterioară a buzelor şi de obicei nu este
vizibil. Culoarea acestuia are o tentă gri. Mucoasa buzelor se continuă fără linie
de demarcaţie cu mucoasa obrajilor. La nivelul marginii fixe a buzelor mucoasa
acesteia se reflectă şi se continuă cu mucoasa gingiilor, formând între ele şanţul
gingivo-labial. Între pars mucosa şi pars cutanea găsim pars intermedia, care
este o zonă de tranziţie de culoare roşie vie, proprie omului, situată pe marginea
liberă a buzelor. Culoarea roşie este dată în special de subţirimea mucoasei de la
acest nivel, de lipsa pigmentului din stratul bazal şi de transparenţa specială a
epiteliului la acest nivel. Prin transparenţă se poate vedea culoarea fascicolelor
musculare subiacente şi vascularizaţia de la acest nivel.
Mucoasa este formată dintr-un strat profund numit corionul mucoasei şi
un strat situat superficial numit epiteliu. Corionul sau dermul este constituit din
fibre conjunctivo-elastice încrucişate între ele. Prin faţa sa profundă, corionul
vine în raport cu stratul submucos. Epiteliul mucoasei buzelor este pavimentos
stratificat, cu celulele aşezate pe trei straturi. Stratul profund este format din
celule bazale, regeneratoare. Între aceste celule şi corion se află membrana
bazală. Stratul mijlociu este format din rânduri de celule poliedrice care se
aplatizează către stratul superficial. Celulele superficiale sunt poligonale, lăţite
şi subţiri.
Vascularizaţia şi inervaţia buzelor.
Vascularizaţia arterială a buzelor este dată în principal de artera maxilară
externă, care la nivelul comisurilor bucale formează arterele coronare. Artera
coronară dintr-o parte se anastomozează în plin canal cu cea din partea opusă la
nivelul fiecărei buze. Se formează astfel un cerc arterial în apropiere marginii
libere a buzelor, situat între stratul muscular şi glandele stratului submucos.
Arterele sunt flexuroase şi dau ramuri subţiri ascendente şi descendente
destinate muşchilor, glandelor, pielii şi mucoasei buzelor. Pe lângă aceste artere
principale există o serie de artere secundare sau accesorii, care provin din artera
maxilară internă sau din artera temporală.
Venele circulă independent faţă de artere. Le găsim mai ales într-o reţea
foarte bogată subcutanată. Venele prezintă multiple valvule. Ele se varsă în vena
facială sau venele submentoniere.
Limfaticele buzelor se formează în două reţele limfatice care se găsesc în
imediata apropiere a tegumentelor şi a mucoasei. Acestea fuzionează pe
marginea liberă a buzelor. Limfaticele buzei superioare merg către comisurile
orificiului bucal şi de aici drenează în ganglionii submandibulari. Limfaticele
buzei inferioare se împart în trunchiuri laterale şi trunchiuri mediale. Limfaticele
laterale se adună în ganglionii submandibulari. Limfaticele mediale se varsă în
ganglionii suprahioidieni.
Nervii buzelor se împart în nervi motori şi nervi senzitivi. Nervii motori
provin din nervul facial şi se ramifică printre fibrele musculare ale buzelor.
Nervii senzitivi vin de la nivelul pielii şi mucoasei buzelor. Ei urcă prin ramurile
nervului trigemen.
2. Peretele lateral
Pereţii laterali ocupă cea mai mare parte a feţei. Ei mai poartă numele de
obraji şi sunt delimitaţi anterior de şanţul care îi separă de nas şi buze, superior
de osul zigomatic şi tuberozitatea maxilară, posterior de marginea anterioară a
ramurii mandibulei şi marginea posterioară a muşchiului maseter. Limita
inferioară este dată de linia oblică a mandibulei. Ca urmare, obrazul are formă
neregulat patrulateră şi prezintă o faţă externă şi una internă.
 Faţa externă este acoperită de o piele fină, bogat vascularizată, ce prezintă
o pilozitate mai mult sau mai puţin întinsă, în funcţie de sex sau vârstă. La acest
nivel se găsesc un număr mare de glande sudoripare şi sebacee.
Sub piele se află mai mult sau mai puţin ţesut celular subcutanat. Ţesutul
adipos este mai bine reprezentat în zona centrală şi în zona adiacentă găurii
suborbitare. Prin ţesutul grăsos subcutanat trec mai multe fascicule musculare
aparţinând muşchilor pieloşi. Între muşchiul buccinator şi marginea anterioară a
muşchiului maseter se găseşte în mod constant o masă adipoasă cunoscută sub
numele de bula grăsoasă a lui Bichat. Bula adipoasă este cuprinsă într-o capsulă
fibroasă dependentă de fascia buccinatoare şi este străbătută de transversal de
către canalul lui Stenon al glandei parotide, care traversează apoi muşchiul
buccinator şi se termină la nivelul vestibulului bucal. Canalul Stenon trece mai
întâi pe faţa externă a muşchiului maseter, ocoleşte marginea sa anterioară şi
ajunge pe muşchiul buccinator pe care îl perforează. Se deschide în vestibulul
bucal puţin anterior de coletul celui de-al doilea molar superior.
Mergând în profunzime, următorul plan este cel aponevrotic şi este
reprezentat de aponevroza muşchiului buccinator şi a muşchiului maseter.
Situat în profunzime faţă de stratul anterior se află stratul muscular format
din doi muşchi. Muşchiul maseter se află posterior şi este unul din cei mai
importanţi muşchi ridicători ai mandibulei. Muşchiul buccinator se întinde din
partea posterioară a obrazului până la comisura buzelor.
Mucoasa obrajilor are caractere comune dar şi distinctive faţă de cea a
buzelor, cu care se continuă. Mucoasa obrajilor este ceva mai netedă decât cea a
buzelor. Această mucoasă vine în contact direct cu muşchii de deasupra. Între ea
şi muşchi lipseşte stratul glandular prezent atât de abundent în submucoasa
buzelor. Glandele obrajilor se găsesc în grosimea muşchiului buccinator sau
chiar la suprafaţa acestuia, sub aponevroza buccinatoare. Ele se deschid la
nivelul mucoasei prin intermediul unor canale excretoare care traversează
muşchiul buccinator.
Vascularizaţie şi inervaţie
Arterele provin din artera facială, temporală şi maxilară internă.
Venele din partea internă se varsă în vena facială. Venele care adună
sângele din exterior se varsă în vena temporală superficială. Venele cele mai
profunde se adună în plexul pterigoidian care se varsă ca şi celelalte vene în
vena jugulară externă.
Limfaticele se adună din două reţele: una de sub tegumente şi alta de sub
mucoasă. Din reţeaua mucoasă se formează mai multe canalicule limfatice care
străbat muşchiul buccinator în mersul lor spre stratul celular subcutanat.
Limfaticele obrajilor se adună în special în ganglionii submandibulari.
Nervii se împart în nervi motori şi nervi senzitivi. Nervii motori provin
din nervul facial. Nervii senzitivi, care asigură sensibilitatea tegumentului şi
mucoasei obrajilor se găsesc în nervul trigemen.
3. Peretele superior
 Peretele superior sau bolta palatină desparte cavitatea bucală propriu-zisă
de fosele nazale. Tavanul cavităţii bucale sete format din două porţiuni. Cele
două treimi anterioare sunt formate din substanţă osoasă şi poartă numele de
palatul dur. Treimea posterioară este moale şi se numeşte vălul palatin.
La suprafaţă, pe linia mediană observăm rafeul fibros median care se
întinde atât pe palatul dur cât şi pe vălul palatin, până la baza uvulei. La polul
anterior, rafeul fibros începe la nivelul unei papile situate în spatele spaţiului
care separă cei doi incisivi, denumită papila incisivă. Uneori, în vârful papilei
putem observa un orificiu, vestigiu filogenetic. Lateral de rafeu, în treimea
anterioară a palatului dur observăm un număr de cute mucoase dispuse
transversal, numite creste palatine anterioare. Aceste creste sunt de ajutor în
actul suptului. În cele două treimi posterioare, bolta palatină este lină. La nivelul
boltei palatine observăm nişte orificii numite foveole palatine prin care se
deschid glandele palatine în cavitatea bucală. Bolta palatină este mărginită
anterior şi lateral de arcadele alveolare ale maxilarelor.
Palatul dur este constituit în partea de sus din stratul osos, iar spre
cavitatea mucoasă este alcătuit de mucoasă. Între aceste straturi se află stratul
glandular. Palatul osos este format în 2/3 anterioare de lamele palatine ale
oaselor maxilare, care se unesc pe linia mediană. În 1/3 posterioară, scheletul
palatului dur este reprezentat de lamele orizontale ale oaselor palatine, care sunt
sudate pe linia mediană. Periostul aderă intim de suturi şi apofizele alveolare,
dar se poate dezlipii între aceste structuri. Mucoasa aderă şi ea exact în aceleaşi
zone ca şi periostul. De o parte şi alta a liniei mediane, între mucoasă şi periost
se găsesc glandele palatine. Acestea sunt mai dezvoltate posterior decât anterior.
Posterior sunt aşezate pe mai multe straturi şi devin mai puţin numeroase cu cât
înaintăm spre anterior. Ca urmare, ţesutul glandular este mai gros posterior decât
anterior. Fiecare glandă posedă un canal excretor care este orientat vertical sau
oblic, către mucoasa palatină unde se deschide.
Vascularizaţie şi inervaţie.
Arterele provin din artera maxilară internă prin ramurile sale: artera
palatină descendentă care dă multiple ramuri pentru os, glande şi mucoase şi
artera sfeno-palatină care se anastomozează cu precedenta în canalul incisiv.
Venele urmează acelaşi traiect cu arterele.
Limfaticele sunt tributare ganglionilor jugulari interni.
Nervii senzitivi provin din trigemen prin nevii palatini anteriori pentru
palatul dur şi palatini posteriori pentru vălul palatin. Aceşti nervi se
anastomozează între ei în 1/3 anterioară a bolţii palatine. Ei dau ramuri senzitive
pentru mucoasă. Nervii motori provin din facial, glosofaringian şi vag.

4. Planşeul cavităţii bucale

Peretele inferior al cavităţii bucale este delimitat de mandibulă şi osul
hioid. Între aceste oase se găsesc cei doi muşchi milohioidieni, drept şi stâng,
uniţi pe linia mediană de rafeul fibros. Se formează astfel un planşeu muscular
denumit diafragma oris. Toate formaţiunile anatomice aflate între muşchi şi
mucoasa cavităţii bucale formează planşeul gurii. Planşeului i se descriu două
zone. În zona anterioară, de mai mici dimensiuni decât cea posterioară, planşeul
are o formă triunghiulară. Această zonă poară numele de regiunea sublinguală.
Pe ea se odihneşte faţa inferioară a limbii. Zona posterioară este mai întinsă
decât prima şi este formată de faţa superioară a limbii.
Regiunea sublinguală, numită şi regiunea alveolo-linguală este porţiunea
liberă a planşeului bucal. Ea se poate vedea după ce se ridică vârful limbii. În
repaus, faţa inferioară a limbii stă culcată pe această zonă a planşeului bucal. În
zona anterioară se găsesc multiple glande. Dintre acestea, mai mari sunt
glandele sublinguale, care ridică mucoasa de o parte şi alta a frâului lingual sub
forma a două plici numite sublinguale, una dreaptă şi alta stângă. Aceste plici
alungite au traiectul orientat înainte şi medial. În partea posterioară a
triunghiului sublingual, de o parte şi alta a frenului limbii se găseşte un tubercul
în vârful căruia se deschide canalul Wharton al glandei submandibulare. Puţin
mai lateral şi posterior observăm mai multe mici orificii de deschidere ale
canalelor excretoare ale glandei sublinguale.
5. Peretele posterior
Peretele posterior este musculo-aponevrotic, mobil, contractil şi nu ajunge
până la baza limbii. Astfel, în repaus lasă întotdeauna un spaţiu între el şi limbă.
Acest perete poartă numele de palatul moale sau vălul palatin. El continuă
posterior palatul osos.
Conformaţie exterioară. Aspectul său este de patrulater dispus frontal.
Poate fi considerat ca perete incomplet, posterior al cavităţii bucale. Poziţia
vălului palatin variază în funcţie de starea fiziologică. El este orientat aproape
frontal în inspiraţie liniştită şi devine aproape orizontal în deglutiţie, despărţind
faringele nazal de cel bucal. Marginea superioară continua marginea posterioară
a palatului dur. Marginile laterale se sprijină pe peretele lateral al faringelui.
Marginea liberă prezintă la mijloc o proeminenţă verticală numită uvula. De la
baza acesteia pornesc două cute da fiecare parte, numite arcurile palatine sau
stâlpii vălului palatin. Există un arc palatin anterior sau palatoglos care se
găseşte pe faţa bucală a vălului palatin şi un arc posterior sau platofaringian care
continuă de fapt marginea liberă a vălului. Arcul palatoglos după ce face o curbă
cu concavitatea orientată medial se termină pe marginea limbii în spatele
şanţului marginal. Arcul palatofaringian depăşeşte medial arcul palatoglos. El se
termină pe peretele lateral al faringelui. Ca şi arcurile anterioare, cele
posterioare descriu o curbă concavă medial. Arcurile posterioare se depărtează
progresiv de cele anterioare, delimitând între ele fosa amigdaliană sau tonsilară.
Arcurile anterioare împreună cu limba delimitează istmul bucofaringian. Vălul
palatin împreună cu arcurile posterioare şi peretele posterior al faringelui
delimitează istmul faringonazal. Faţa postero-superioară a vălului palatin
corespunde faringelui. Pe mijlocul acestei feţe observăm o formaţiune
proeminentă orientată longitudinal, formată din muşchii uvulei. Lateral de
această se află muşchii ridicători ai vălului palatin. Pe această faţă se multiple
formaţiuni limfoide care dau aspect neregulat acestei feţe. Faţa antero-inferioară
priveşte către cavitatea bucală. Pe linia medială sa află un rafeu care continuă
posterior pe cel al palatului dur. Lateral de rafeu se găsesc multiple orificii de
deschidere ale canalelor excretoare ale glandelor palatine.
Structură. Vălul palatin este format dintr-un schelet fibros, aponevrotic,
de formă patrulateră. Pe faţa faringiană se inseră muşchii vălului palatin, cinci
de fiecare parte. Între mucoasă şi muşchi, pe faţa posterioară, se găseşte un strat
glandular slab reprezentat. Pe faţa anterioară stratul glandular este aşezat între
aponevroză şi mucoasă şi este bine reprezentat. Mucoasa înveleşte vălul palatin
şi se continuă cu mucoasele vecine.
Vase şi nervi. Arterele sunt ramuri ale arterei maxilare şi faciale. Venele
superioare merg spre venele nazale, iar cele inferioare merg spre venele
linguale. Limfaticele se îndreaptă spre ganglionii laterali profunzi. Nervii motori
provin din nervul vag şi probabil din nervul glosofaringian. Sensibilitatea
valului palatin urcă prin nervul trigemen.

Limba
Limba participă la formarea peretelui inferior al cavităţii bucale. Ea are
rol în masticaţie, gust, deglutiţie, supt şi fonaţie.
Conformaţie exterioară. Limba prezintă o zonă orizontală, situată anterior,
numită corp şi o zonă verticală situată în spatele primei zone, numită rădăcina
limbii. Rădăcina limbii este situată în faringe, de aceea fiind numită segment
faringian. Corpul limbii fiind situat în gură poartă numele de segment bucal.
Aceste două zone sunt despărţite prin şanţul terminal, care are formă de V şi se
află situat la câţiva mm posterior de V-ul lingual. La vârfului V-ului se găseşte
depresiunea numită gaura oarbă. Pe faţa superioară a corpului limbii se află
şanţul medial al limbii. Pe linia mediană a feţei inferioare a limbii se află frâul
limbii. De o parte şi de alta a acesteia, se vede câte o dungă albastră determinată
venele profunde ale limbii. Rădăcina limbii nu poate fi văzută nici chiar când
gura este larg deschisă. Ea este observată cu ajutorul unor oglinzi speciale.
Rădăcina fixează limba de mandibulă şi osul hioid. Extremitatea ei inferioară
este legată de epiglotă prin cele trei plici gloso-epiglotice între care se formează
cele două valecule sau fosete gloso-epiglotice. Pe faţa posterioară a rădăcinii
limbii, care priveşte spre faringe, se află tonsila linguală.
Structura limbii. Scheletul osteo-fibros este reprezentat de osul hioid,
membrana hio-glosiană şi septul limbii. Membrana hioglosiană începe de pe
osul hioid şi se întinde în sus, pierzâdu-se în grosimea muşchilor limbii de sub
şanţul terminal. Muşchii limbii se inseră pe faţa posterioară a membranei. Pe
faţa anterioară a acestei membrane se inseră septul lingual care este o membrană
fibroasă aşezată în planul medio sagital al limbii. Ea desparte cei doi muşchi
geniogloşi. Vârful se pierde în grosimea limbii, iar baza se inseră pe membrana
hioglosiană şi osul hioid. În scheletul limbii poate fi introdusă şi lamina proprie
a mucoasei linguale dorsale, care este îngroşată şi fibroasă deoarece serveşte ca
loc de inserţie musculaturii limbii.
Muşchii limbii sunt striaţi şi se împart în muşchi intrinseci (care au şi
capul de origine şi cel de inserţie pe limbă) şi muşchi extrinseci (care au originea
pe oasele sau organele vecine şi inserţia pe limbă). Muşchii extrinseci sunt
perechi şi sunt reprezentaţi de m. genioglos, m. hioglos, m. stiloglos, m.
palatoglos, m. faringoglos, m. amigdaloglos. Muşchii intrinseci sunt reprezentaţi
de m. longitudinal superior (nepereche), m. longitudinal inferior, m. transvers,
m. vertical.
Mucoasa limbii se continuă cu cea bucală şi cea faringiană. Mucoasa
limbii este subţire pe faţa inferioară, se îngroaşe progresiv pe laturile limbii şi
devine mai groasă pe faţa dorsală. Submucoasa lipseşte. Ca urmare, mucoasa
este foarte aderentă de musculatura subiacentă care se inseră pe corionul foarte
îngroşat şi rezistent al mucoasei, numit şi fascia limbii. Sub V-ul lingual se
găsesc multipli noduli limfatici care formează amigdala linguală. Între noduli se
găsesc cripte în care se deschid glandele mucoase. Mucoasa este alcătuită din
epiteliu pavimentos necheratinizat, corion dens mai ales pe faţa dorsală a limbii,
străbătut de canalele de excreţie ale glandelor aflate profund în musculatură.
Papilele linguale sunt proeminenţe ale mucoasei, formate din axul central
format din corion peste care se află epiteliul mucoasei în care se găsesc mugurii
gustativi. Papilele sunt vizibile anterior de şanţul lingual. Mugurii gustativi se
află în epiteliul mucoasei. Mugurii sunt ovalari, cu un orificiu (porul gustativ) la
exterior, prin care ies microvili. Baza se odihneşte pe lamina proprie. În muguri
se găsesc celule senzoriale fuziforme, chemoreceptoare şi celule de susţinere.
Capătul profund al celulei receptoare vine în contact cu terminații nervoase
centripete ale nervilor intermediar şi glosofaringian. Există mai multe crupe de
papile gustative. Papilele caliciforme valate, sau evalate, sunt în număr de 7-12,
de dimensiuni mari, observabile cu ochiul liber. Ele sunt situate în faţa şanţului
terminal şi formează V-ul terminal. Papila este formată dintr-un mamelon
central, înconjurat de un cadru periferic, în afara căruia se află un şanţ papilar.
Papilele fungiforme, numite aşa datorită formei lor asemănătoare cu o ciupercă
cu extremitatea liberă mai dezvoltată (cap) şi cu extremitatea aderentă subţire, ca
un picior de ciupercă (pedicul). Acest tip de papile îl întâlnim mai ales pe vârful
şi marginile feţei dorsale a limbii. Deoarece au puţini muguri gustativi, se bănuie
că au rol mai ales mecanic. Papilele lentiforme sunt asemănătoare ca formă cu
cele fungiforme, dar au dimensiuni mai mici. Papilele filiforme sunt cilindrice
sau conice. La capătul liber prezintă multiple prelungiri filiforme. Sunt foarte
numeroase (500pe cmc) şi practic acoperă toată suprafaţa dorsală a limbii. Ele
dau aspectul catifelat al limbii. La nivelul lor se produc depozitele de celule
descuamate (datorită celulelor cheratinizate din vârful papilelor, care se
descuamează), de ciuperci sau microbi care dau aspectul albicios al limbii. Rolul
acestor papile este mai mult mecanic, de a împiedica fărâmiturile fine de a se
întoarce spre orificiul bucal. Papilele foliate au funcţie gustativă deoarece au
mulţi muguri gustativi în constituţie. Se găsesc mai ales în partea posterioară a
limbii. Faţa inferioară a limbii este lipsită de simţ gustativ.
Glandele linguale de tip mucos se găsesc în spatele şanţului terminal şi pe
marginile limbii. La nivelul vârfului limbii, pe faţa inferioară se găsesc glande
mixte, muco-seroase. Glandele exclusiv seroase sunt anexate papilelor cu rol
gustativ (valate şi foliate).
Foliculii linguali se găsesc la nivelul rădăcinii limbii. Totalitatea lor
formează amigdala linguală care face parte din inelul limfatic al faringelui.
Vase şi nervi. Arterele limbii sunt reprezentate în primul rând de artera
linguală, care se găseşte profund în apropierea feţei inferioare a limbii şi mai
puţin de artera palatină ascendentă şi faringiană ascendentă.
Venele limbii ajung în vena jugulară internă trecând prin vena linguală.
Limfaticele limbii îşi au originea în două plexuri bogat anastomozate între
ele. Aceste plexuri sunt situate la nivelul mucoasei şi la nivelul muşchilor limbii.
Plexurile de pe o parte sunt la rândul lor bogat anastomozate cu cele de pe partea
cealaltă. Ca urmare în cancerul de limbă se extirpa întregul organ împreună cu
ganglionii în care ajung aceste vase limfatice. Limfaticele converg către
ganglionii submentali, submandibulari, ganglionii arterei carotide comune şi
grupul ganglionar jugular.
Nervii limbii sunt motori şi senzitivi. Cei senzitivi deservesc sensibilitatea
generală (nervi senzitivi) pe de o parte şi sensibilitatea specifică sau gustativă
(nervi senzoriali) pe de altă parte. Nervii motori provin în cea mai mare parte
din hipoglos, dar şi din facial pentru câţiva muşchi. Nervii senzitivi sunt nervul
trigemen, vag şi gloso-faringian. Nervul trigemen adună prin intermediul
ramurii sale, nervul lingual, informaţiile senzitive de la nivelul mucoasei situate
de la vârful limbii la până la V-ul lingual. Nervul vag inervează senzitiv zona
valeculară prin intermediul nervului laringeu superior. Mucoasa de sub V-ul
lingual este inervată senzitiv de nervul gloso-faringian. Nervii sensibilităţii
gustative sunt nervul gloso-faringian şi nervul lingual datorită fibrelor care
provin din nervul facial pe calea coardei timpanului.

3.Anexele cavităţii bucale sunt gingiile, dinţii şi glandele salivare.

3.1Gingiile
Gingia este reprezentată de mucoasa care începe în şanţul vestibular sau
gingivo-labial, trece pe faţa vestibulară şi apoi linguală a proceselor alveolare,
până la nivelul şanţului gingivo-bucal, situat în regiunea sublinguală şi regiunea
boltei palatine. Mucoasa gingivală continuă mucoasa bucală şi are aceeaşi
structură cu aceasta. Ca urmare, gingiei se descriu trei porţiuni: vestibulară,
intermediară şi bucală. Porţiunea intermediară este perforată prin erupția
dinţilor. Cu toate că structura gingiei şi cea a mucoasei bucale sunt
asemănătoare, există şi caractere distinctive ale mucoasei bucale. Aceasta este
foarte groasă aderă la periost şi este lipsită de glande. Pe faţa vestibulară,
epiteliul gingival, care este numit şi epiteliu marginal extern, este multistratificat
şi uşor cornificat. La nivelul său se găsesc multiple papile. La marginea
superioară, în apropierea dinţilor, epiteliul se curbează şi merge către
profunzime. La acest nivel epiteliul întâlneşte colul dinţilor şi fuzionează cu
smalţul dentar. Linia ascuţită de trecere spre epiteliul marginal intern poartă
numele de limbul sau marginea gingivală. Epiteliul marginal intern se găseşte pe
faţa internă a arcadelor dentare. Acest epiteliu este paucistratificat şi lipsit de
papile. Epiteliul marginal intern spre deosebire de cel extern, este doar alăturat
coroanei dintelui. Se formează astfel un şanţ numit şanţul gingival în care se pot
depune resturi alimentare care prin descompunere pot produce infecţii.
De jur împrejurul dinţilor gingia formează un inel numit inel gingival,
care aderă la colul dinţilor şi se continuă cu periodontul. În spaţiul interdentar,
gingia este mai înaltă şi mai groasă şi se continuă de pe faţa vestibulară pe cea
bucală. Această porţiune a gingiei poartă numele de papilă gingivală sau papilă
interdentară.
Vascularizaţie şi inervaţie
Arterele formează o arcadă arterială gingivală superioară şi una inferioară.
Arcada inferioară este alimentată de artera alveolară inferioară, submentală şi
sublinguală. Arcada superioară se alimentează din arterele alveolare,
infraorbitare, palatine ascendente şi sfenopalatine.
Venele drenează spre plexul alveolar şi pterigoidian. Venele anterioare
ajung în vena facială şi linguală.
Limfaticele ajung la ganglionii submandibulari, submentali şi apoi spre
ganglionii cervicali profunzi laterali.
Nervii sunt reprezentaţi de nervii vasomotori şi senzitivi. Ei ajung prin
nervii alveolari superiori şi inferiori.

3.2. Dinţii
Aparatul masticator s-a dezvoltat în vederea pregătirii mecanice a
alimentelor, care mai târziu vor putea fi pregătite chimic mai eficient.
Aparatul masticator cuprinde: maxila, mandibula, dinţii fixaţi în arcadele
dentare, articulaţia temporo-mandibulară şi muşchii masticatori şi oro-faciali,
buzele, obrajii, limba şi glandele salivare.
Dinţii fac parte din aparatul masticator şi sunt formaţiuni dure, implantate
în alveolele dentare. Dinţii au mai multe roluri. Unul din principalele roluri este
cel de a frământa alimentele în timpul actului mecanic al masticaţiei. Dinţii, prin
actul masticaţiei iau parte la digestia bucală şi participă parţial la deglutiţie.
Masticaţia mai este şi punctul de plecare al unor reflexe digestive. Un alt rol este
cel fonetic,prin articularea consoanelor dentale. Dinţi mai au şi rol în formarea
fizionomiei. În fine, persistenţa sănătăţii dinţilor are un rol important în
păstrarea sănătăţii aparatului digestiv. Infecţiile locale ale dinţilor (infecţii de
focar) pot fi şi punctul de plecare al unor complicaţii grave cum ar fi miocardita,
endocardita sau reumatismul articular acut.
Organul dentar care înglobează dintele şi aparatul de susţinere poartă
numele de odonton.
Dinţii se fixează în marginea alveolară a mandibulei şi maxilei.
Diviziuni. După locul unde se află implantaţi, forma şi funcţiile pe care le
îndeplinesc, dinţii de împart în incisivi, canini, premolari şi molari. Ca urmare,
dentiția omului este heterodontă.
Număr. Oamenii au două dentiţii succesive. Prima dentiţie este formată de
dinţii temporari sau de lapte, care cad şi care sunt în număr de 20, câte 10 pentru
fiecare arcadă. Dentiţia temporară are următoarea formulă, în care literele mici
reprezintă dinţii temporari, iar cifrele numărul de dinţi de pe fiecare arcadă
dentară: i 2/2; c 1/1; m 2/2. De obicei primii dinţi erup cam la 6 luni de la
naştere, până la vârsta de 2 ani şi încep să se schimbe cu dinţii permanenţi de la
vârsta de 6 ani.
Dinţii permanenţi înlocuiesc dinţii temporari care cad în ordinea apariţiei
lor, între vârsta de 6 ani şi 13 ani. Ultimul molar poate apare de la 13 ani la 35
ani. Datorită faptului că arcadele cresc în dimensiuni o dată cu vârsta, dinţii
definitivi sunt mai numeroşi. Dinţii permanenți sunt 32, câte 16 pentru fiecare
arcadă. Formula dentară a acestora este următoarea:
I 2/2; C 1/1; PM 2/2; M 3/3.
Dinţii permanenţi de pe arcada inferioară apar înaintea celor de pe arcada
superioară. Dinții apar în următoare ordine: incisivii centrali, incisivii laterali,
primii molari, caninii, ultimii molari. Dinţii omonimi apar ca perechi pe fiecare
arcadă.
Dinţii sunt implantaţi în alveolele dentare, care au tot atâtea diviziuni câte
rădăcini are dintele respectiv.
Conformaţie exterioară.
Dinţii au caractere generale, comune tuturor dinţilor, caractere de grupă şi
caractere individuale în cadrul aceleiaşi grupe.
Caracterele generale se referă la faptul că toți dinții au trei părţi:
rădăcina, care este situată în alveole şi nu este vizibilă; coroana care este partea
vizibilă a dintelui; gâtul sau colul dintelui, care este o porţiune foarte subţire, la
joncţiunea dintre coroană şi rădăcină.
Rădăcina este porţiunea de dinte care se află în alveolă. Rădăcina are
culoarea gălbuie şi formă conică, cu vârful ascuţit. Vârful dintelui poartă numele
de apex şi prezintă un orificiu prin care pachete vasculo-nervoase ale dinţilor
pătrund în interiorul acestora. Putem distinge o parte de rădăcină numită
rădăcină anatomică, care este partea de rădăcină acoperită de cement şi o parte
numită rădăcină clinică care cuprinde rădăcina dintre gingie şi alveolă. Rădăcina
este singură (dinţi monoradiculari) sau unică la incisivi şi canini şi multiplă
pentru dinţii laterali (dinţi pluriradiculari). Rădăcina urmăreşte traiectul de
dezvoltare al dintelui, este situată înapoi şi lateral şi ne arată locul de apariţie al
dintelui.
Gâtul se mai numeşte coletul sau colul dintelui. Gâtul este porţiunea
dintre coroană şi rădăcină. Coletul continuă rădăcina fără linie precisă de
demarcaţie şi este bine delimitat spre coroană. Deosebim coletul anatomic şi
coletul clinic. Coletul anatomic este locul unde se întâlnesc coroana cu rădăcina
anatomică, sau altfel spus locul unde smalţul se continuă cu cimentul. Coletul
clinic se află imediat deasupra marginii alveolare, fiind acoperit de gingie.
Coroana este porţiunea vizibilă a dintelui, de culoare albă sidefie şi de
formă variabilă, în funcţie de grupul dentar din care face parte. Indiferent de
grupul din care face parte, coroanei i se descriu mai multe feţe. Faţa vestibulară
este orientată spre buze sau obraji şi mai poate fi numită faţă labială pentru dinţii
frontali şi faţă bucală pentru cei laterali. Faţa linguală este partea coroanei care
priveşte limbă sau spre cavitatea bucală propriu-zisă. Pentru faţa bucală a
coroanei dinţilor superiori se poate folosii şi termenul de faţă palatină. Faţa
mezială este cea care se află orientată spre linia medială. Faţa distală este
orientată mai aproape de articulaţia temporomandibulară. Faţa ocluzală care
poartă şi numele de faţa masticatore. Aceasta este redusă doar la o margine
ocluzală pentru dinţii anteriori şi are aspect de patrulater pentru dinţii laterali,
fiind o faţă adevărată. Pe feţele ocluzale se găsesc proeminenţe numite cuspizi,
despărțite prin șanțuri intercuspidiene. O dată cu îmbătrânirea are loc fenomenul
abraziune, adică de tocire a cuspizilor. Coroana dinţilor este mai lată spre faţa
ocluzală decât spre colet. Se formează în acest fel între dinţii alăturaţi câte un
triunghi cu vârful în sus şi baza în jos. Zona de contact de la vârf, formează
adevărate feţe sau arii de contact, de forme variate. Baza triunghiului este
formată de septurile osoase interalveolare, acoperite de papilele gingivale.
Caracterele diferenţiale ale dinţilor se referă la caracterele de grup
(incisivi, canini, premolari şi molari) şi la caracterele individuale ale fiecărui
dinte în parte. Caracterele individuale ale dinţilor diferă în funcţie de forma
feţei, tipul de alimentație, sex, vârstă. În general dinţii arcadei superioare sunt
mai voluminoşi decât cei ai arcadei inferioare, cu excepţia molarilor inferiori,
care sunt mai voluminoşi decât cei superiori.
Structura dinţilor.
Observând dintele pe o secţiune longitudinală, distingem o cavitate
centrală numită cavum în care se găseşte componenta moale a dintelui, numită
pulpa dintelui. Cavitatea este mărginită de partea dură a dintelui, formată de
dentină. Dentina sau fildeşul este acoperită de smalţ la nivelul coroanei şi de
ciment la nivelul rădăcinii. Raporturile smalţului cu cimentul diferă de la un
individ la altul. Cel mai des (45%), smalţul acoperă cimentul. Uneori (30%), se
termină cap la cap. Alteori (15%) cele două zone nu se ating şi dentina rămâne
descoperită. Astfel colul rămâne descoperit şi este sensibil la cald şi rece. În cele
mai puţine cazuri (10%) cimentul acoperă smalţul.
 Dentina, numită şi fildeş, ivoriu sau substantia eburnea este de culoare
albă gălbuie, în funcţie de calcificarea sa. Dentina este partea cea mai însemnată
a dintelui, se găseşte atât la nivelul coroanei unde este acoperită de smalţ, cât şi
la nivelul rădăcinii unde este acoperită de ciment. Dentina reprezintă 80% din
volumul dintelui.
Chimic conţine substanţe minerale (fosfaţi şi carbonaţi de calciu) în
proporţie de 69% şi substanţe organice 31% (fibre colagene, oseină).
Dentina este acelulară şi este formată din matrice organică (substanţă
fundamentală în care sunt dispuse fibre colagene) calcificată (în substanţa
fundamentală se găsesc cristale de calciu şi fosfor, sub formă de hidroxiapatită).
Dentina este străbătută de canalicule fine radiare, care pleacă din cavitatea
centrală a dintelui şi ajung la suprafaţa dentinei. Prin aceste canalicule trec
prelungirile celulelor odontoblaste (fibrele lui Tomes) care se găsesc la suprafaţa
pulpei dintelui. Aceste celule produc dentină. Dentina este avasculară, hrănirea
dentinei şi smalţului făcându-se printr-un lichid care circulă prin canaliculele
dentinale din spre pulpă spre exterior. Deşi prezenţa filetelor nervoase este
controversată, dentina este sensibilă la durere şi înregistrează presiunea
masticatoare.
Smalţul mai este numit email sau substantia adamantina. Smalţul acoperă
coroana dentinei şi are culoare albă, albă-albăstruie sau albă-gălbuie. Grosimea
acestuia este diferită în funcţie de nivelul cercetat, între 0,5 – 5 mm. La nivelul
colului şi între cuspizi smalţul este mai subţire decât la nivelul cuspizilor.
Smalţul deşi este casant, este cea mai dură structură din organism. Smalţul
protejează dintele de acţiunea abrazivă a masticaţiei, de acţiunea agenţilor fizici
sau chimici. El se uzează însă prin frecarea feţelor triturante ale dinţilor
antagonişti.
Chimic, smalţul are compoziţie asemănătoare cu a oaselor sau dentinei.
Smalţul conţine o cantitate mai mare de substanţe anorganice decât substanţa
osoasă, mai ales sub formă de cristale de hidroxiapatită 96%. Fosfatul de calciu
reprezintă 90% din substanţele anorganice, celelalte fiind reprezentate de
carbonatul de calciu, fosfatul de magneziu, fluorurile de sodiu sau potasiu.
Substanţele organice abia sunt reprezentate (1,7%), iar apa este mult mai puţină
decât în cazul substanţei osoase comune.
În structura smalţului nu există celule. El este format din prisme de smalţ
sau adamantine numite şi prismata enameli. Prismele sunt aşezate în strat
continuu. Sunt unite între ele printr-un ciment interprismatic, format din
glicoproteine, redus cantitativ, care mai este numit și chit-substanţă. Această
substanţă interprismatică este slab mineralizată. Cu cât substanţa interprismatică
este mai mineralizată, emailul are o tentă mai gălbuie. Prismele ocupă întreaga
grosime a smalţului şi sunt dispuse perpendicular pe dentină. Capetele distale
sunt hexagonale, iar cele profunde sunt rotunjite. Corpul prismei nu este
rectiliniu, ci răsucit helicoidal, pentru a-i mării rezistenţa. La dinţii nefolosiţi
există la suprafaţa smalţului cuticula dentară, numită membrana Nasmyth, care
este repede măcinată prin acţiunea de masticaţie.
Cimentul, cementum, sau substantia ossea, se găseşte la suprafaţa dentinei
în zona colului şi a rădăcinii. Cimentul are structură osoasă modificată, fără
canale haversiene în cele mai multe cazuri, dar asemănătoare cu a osului
plexiform. Cimentul este mai gros în dreptul rădăcinii şi se subţiază spre col,
ude este acoperit de smalţ. Acesta fixează dintele în alveolă prin intermediul
fasciculelor fibroase care leagă ligamentul alveolodentar cu cimentul dintelui,
numite şi fibrele Sharpey.
Cimentul este format din substanţă fundamentală calcificată, rare celule şi
mănunchiuri de fibre colagene care într- o parte pătrund în dentină şi în cealaltă
parte în peretele alveolar.
Cavitatea dintelui, sau cavitatea pulpară se află în interiorul dintelui,
înconjurată de dentină. La nivelul coroanei, cavitatea care are maximum de
volum şi poartă numele de cavitate coronară, sau cameră pulpară. Cavitatea
coronară se continuă cu canalele radiculare, care prezintă neregularităţi de
traiect şi calibru. Uneori ele emit canale laterale. La nivelul apexului, canalul se
deschide prin orificiul apical, care este poarta de trecere a vaselor şi nervilor
dintelui.
În interiorul cavităţii se află o formaţiune gelatinoasă, roşietică, numită
pulpa dintelui. Pulpa se continuă la nivelul orificiului apical cu ţesutul
conjunctiv periareolar. Pulpa este constituită din substanţă fundamentală, fibre
reticulinice şi celule reprezentate de fibroblaste şi odontoblaste. Odontoblastele
sunt aşezate într-un strat la periferia pulpei, în vecinătatea dentinei.
Odontoblastele emit prin polul situat spre dentină prelungiri dentinale sau fibrele
lui Tomes. Odontoblastele iau parte la formarea predentinei şi dentinei. Pulpa
este bogat vascularizată şi intens inervată.
Parodonţiu este numit aparatul de susţinere şi fixare a dintelui.
Parodonțiul este format din ciment (anatomic aparţine dintelui dar funcţional
aparţine parodonțiului) şi osul alveolar care constituie parodonţiul dur, precum
şi periodontul, periostul alveolei şi gingia care formează parodonţiul moale.
Dinţii se fixează elastic în alveole, formând un gen de articulaţie în care
sunt permise mişcări foarte limitate. Acest tip de articulaţie alveolo-dentară
poartă numele de gomfoză.
Un prim mijloc de fixare al dinţilor este forma rădăcinilor, care se
mulează perfect în alveolele dentare. Cel mai important mijloc de fixare al
dintelui în alveolă este ligamentul alveolo-dentar. Acesta este format din fibre
conjunctive care unesc cimentul de peretele alveolar şi gingie. Unele din fibre
sunt tangente dintelui, iar altele pot trece la dintele vecin, trecând peste alveolă.
Procesele alveolare au structură asemănătoare la nivelul mandibulei şi
maxilarelor. Procesele alveolare prezintă o lamă de ţesut osos compact situată
spre vestibul şi o alta spre cavitatea bucală propriu-zisă. Între acestea există un
strat de os spongios. Feţele externe al lamelor de os compact sunt acoperite de
gingie. Reliefurile alveolelor dentare proemină pe versantul vestibular al
proceselor alveolare. Aceste proeminenţe poartă numele de eminenţe alveolare
sau jugo alveolaria. Între cele două lame se formează se formează 16 alveole
dentare pentru fiecare maxilar. Fiecare şir poartă numele de arcadă alveolară.
Între alveole sa află septuri interalveolare care le despart. La vârful alveolei
există un orificiu prin care pătrund vasele şi nervii dintelui. Dimensiunile şi
forma alveolelor diferă în funcţie de mărimea şi forma dintelui. Alveolele
multiloculare ale dinţilor laterali sunt compartimentate prin septuri
interradiculare.
Periodontul sau desmodontium se găseşte în spaţiul îngust de 0,1–0,3
mm, numit spaţiu periodontal, dintre rădăcină şi alveolă. Funcţiile periodontului
sunt: menţinerea dintelui în alveolă; geneza cimentului şi a osului alveolar;
receptor senzitiv.
Fibrele periodontului sunt colagenice, inextensibile. Uşoara lor elasticitate
se datorează traiectului ondulat al fibrelor în repaus şi întinderea lor în timpul
solicitărilor.
Arcadele dentare nu trebuie confundate cu arcadele alveolare. Arcada
dentară se referă la dinţii care sunt înşiruiţi pe două şiruri curbe. Dinţii se găsesc
situaţi în procesele alveolare. În mod obişnuit dinții vin în contact prin ariile de
contact. Uneori însă între dinţii vecini există un spaţiu de câţiva milimetri. Acest
spaţiu situat între incisivii centrali poartă numele de diasteme sau diastema
medialis. Spaţiul dintre ceilalţi dinţi se numeşte diastema laterale sau treme.
Vase şi nervi.
Arterele dinţilor îşi au originea în artera maxilară internă. Pentru arcada
superioară irigaţia este dată de artera alveolară superioară şi posterioară. La
arcada inferioară sângele arterial ajunge prin artera alveolară inferioară. Din
aceste artere se formează ramuri arteriale foarte subţiri care pătrund prin
orificiul apical în canalul rădăcinii şi se capilarizează în întreaga pulpă dentară.
Venele încep în reţeaua capilară pulpară. Venele arcadei superioare
converg către plexul pterigoidian şi vena facială. Arcada inferioară adună
sângele venos în vena alveolară inferioară care se varsă în plexul pterigoidian.
Limfaticele îşi au originea într-un plex situat în pulpa radiculară.
Limfaticele părăsesc dintele prin orificiul apical şi se unesc cu limfaticele
periodontului, gingiei şi osului alveolar.
Limfaticele arcadei superioare ies prin gaura infraorbitară pe lângă vena
facială şi ajung la ganglionii submandibulari şi de aici la ganglionii cervicali
profunzi. Limfaticele arcadei inferioare trec prin canalul mandibulei şi ajung tot
în ganglionii submandibulari şi apoi cervicali profunzi.
Nervii senzitivi sunt tributari nervului trigemen care asigură sensibilitatea
feţei. Din ramura a doua a trigemenului, numită şi ramura maxilară pleacă
ramurile alveolare superioare destinate arcadei superioare. Arcada inferioară
este inervată de nervul alveolar inferior care se formează din a treia ramură a
trigemenului numită ramură mandibulară. La vârful fiecărei rădăcini aceşti nervi
emit câte un ram subţire care pătrunde în pulpa rădăcinii fiecărui dinte. De aici
se formează o reţea ce ajunge până în dentină.

3.3. Glandele salivare

Produsul glandelor care se deschid în cavitatea bucală este saliva.
Glandele salivare se împart după diferite criterii. După mărime sau volum,
se descriu glande salivare mici (glandulae salivariae minores), care au aspectul
unor noduli mici izolaţi sau grupați, răspândiţi pe toată mucoasa vestibulară şi
bucală propriu-zisă şi glande salivare mari, reprezentate de glanda parotidă,
glanda submandibulară şi glanda sublinguală.
Glandele mici sunt reprezentate de glandele labiale situate în buze,
glandele bucale şi cele molare situate în mucoasa obrajilor, glandele palatine
situate în mucoasa bolţii palatine şi palatului dur. Glandele mari sau propriu-zise
sunt situate în afara cavităţii bucale şi secreţia lor se eliberează în cavitatea
bucală prin intermediul unor canale excretoare. Glandele salivare mari sunt
reprezentate de glanda parotidă, glanda mandibulară şi glanda sublinguală.
Alt criteriu de împărţire este tipul de secreţie al glandelor salivare: glande
cu secreţie mucoasă, glande cu secreţie seroasă şi glande mixte. Din categoria
glandelor mucoase fac parte glandele linguale posterioare şi laterale precum şi
glandele palatine. Glandele seroase sunt reprezentate de glanda parotidă şi
glandele lui Ebner, situate la baza şi marginea limbii. Glande mixte sunt glanda
sublinguală, glanda submandibulară, glandele labiale, bucale şi glandele lui
Blandin.

3.3.1. Glanda parotidă.

Glanda parotidă este cea mai mare glandă salivară. Este lobulară şi fermă.
Culoarea ei este cenuşie, excepţie făcând perioadele de activitate când este
roşiatică. Parotida se mulează perfect în loja care îi poartă numele. Loja are
aspect anfractuos şi este situată retromandibular şi sub meatul auditiv extern.
Parotida este cuprinsă într-o teacă fibroasă numită fascia parotidiană, care ţine
de fascia cervicală superficială.
Parotida este neregulată, prezintă o porțiune principală situată în loja
parotidei şi mai multe prelungiri, cea mai importantă fiind prelungirea geniană.
Mai pot exista şi alte prelungiri, cum ar fi prelungirea posterioară, situată între
muşchiul digastric şi muşchiul stilo-hioidian sau prelungirea faringiană care
merge către faringe prin spaţiul limitat de ligamentele stilo-mandibular şi sfeno-
mandibular. Această prelungire poate lua contact cu faringele. Corpul glandei
poate ave formă prismatică, globulară, sau turtită, aplatizată. Glanda parotidă
prezintă două porţiuni. Una din porţiuni este situată superficial. Este mai veche
ca origine, este triunghiulară şi se găseşte pe faţa externă a mandibulei, în raport
cu muşchiul maseter. Cealaltă porţiune este dezvoltată mai recent şi este situată
în spaţiul retromandibular. Parotidei i se pot descrie o faţă laterală, o faţă
anterioară, o margine sau uneori o faţă medială, o faţă superioară şi o faţă
inferioară.
Loja parotidei este localizată sub baza craniului şi sub meatul auditiv
extern, lateral de faringe, între mandibulă şi sterno-cleido-mastoidian. Are formă
de prismatică neregulată, cu diametrul vertical mai mare decât cel transversal.
Peretele medial, dinspre faringe, mai îngust ca ceilalţi pereţi, poate lua uneori
aspectul de muchie. Ca urmare, parotidei i se descriu uneori şase, alteori cinci
pereţi, atunci când peretele medial este foarte subţire şi ia aspectul de muchie.
Peretele superior sau tavanul lojei parotide ajunge până la baza craniului
şi este format din capsula articulaţiei temporo-mandibulare şi conductul auditiv
extern.
Peretele inferior este reprezentat la suprafaţă de o linie care sa îndreaptă
de la marginea anterioară a muşchiului sterno-cleido-mastoidian la unghiul
mandibulei. În profunzime, partea inferioară a parotidei stă pe o formaţiune
fibroasă care o desparte de glanda submandibulară, numită banda sau
despărţitoarea submandibulară.
Peretele anterior este reprezentat de marginea posterioară a ramurii
ascendente a mandibulei, împreună cu inserţiile muşchiului maseter spre lateral
şi muşchiului pterigoidian medial spre interior.
Peretele posterior este format din apofiza mastoidă pe care se inseră la
exterior muşchiul sterno-cleido-mastoidian şi spre medial pântecul posterior al
muşchiului digastric. Mai profund, la formarea peretelui posterior mai ia parte şi
apofiza stiloidă împreună cu buchetul lui Riolan (muşchii stilo-hioidian, stilo-
glos, stilo-faringian şi ligamentele stilo-hioidian şi stilo-mandibular).
Peretele lateral este format de la suprafaţă spre profunzime de piele, de
ţesutul celular subcutanat împreună cu fascia superficialis, muşchiul pielos şi
unele vase şi nervi superficiali. Mai profund se află fascia parotidiană, numită de
uneori şi fascia parotideo-maseterică care se întinde de la marginea anterioară a
muşchiului sterno-cleido-mastoidian la marginea posterioară a mandibulei.
Peretele medial, poate fi atât de efilat încât poate avea aspectul de muchie.
Acest perete se află situat profund, spre faringe. Între faringe şi glanda parotidă
se interpune aponevroza parotidiană profundă.
Loja parotidiană este osteo-aponevrotică, nu este complet închisă şi
prezintă câteva orificii. Foarte profund, spre peretele faringian există un orificiu
prin care această lojă comunică cu spaţiul maxilo-faringian. Prin orificiu iese o
prelungire a glandei parotide. În partea inferioară a lojei se află două orificii prin
care trec artera carotidă externă, vena jugulară externă şi vena anastomotică
dintre vena facială şi jugulara externă.
Fascia parotidiană este o membrană fibroasă care căptuşeşte loja
parotidiană şi are consistenţă variabilă în funcţie de porţiunea descrisă. Fascia
reprezintă totodată şi capsula glandei de care aderă foarte strâns. Datorită
aderenţelor strânse dintre glandă şi fascie, enuclearea glandei de pe fascie este
aproape imposibilă. Fascia este însă mai puţin aderentă de pereţii lojei, fiind
astfel mai uşor decolabilă în unele zone.
Fascia parotidiană are două lame: una superficială şi alta profundă. Lama
superficială numită şi fascia parotideo-maseterică este de fapt lama superficială
a fasciei cervicale. Lama superficială este mai groasă, mai densă şi mai
rezistentă ca lama profundă. Ea acoperă faţa laterală a glandei parotide. Această
lamă porneşte de la marginea anterioară a muşchiului sterno-cleido-mastoidian,
trece peste faţa externă a glandei parotide, ajunge la marginea posterioară a
mandibulei şi se continuă cu fascia care acoperă muşchiului maseter pe faţa
laterală.
Fascia parotidiană profundă se detaşează din lama superficială a fasciei
cervicale în dreptul marginii anterioare a muşchiului sterno-cleido-mastoidian.
După ce se detaşează, lama profundă a fasciei parotidiene se îndreaptă medial
spre faringe, acoperind în drumul său peretele posterior al lojei (pântecele
posterior al muşchiului digastric, apofiza stiloidă, ligamentul stilo-hioidian şi cei
trei muşchi stiloidieni. Ajunsă la nivelul faringelui, aponevroza se îndreaptă
înainte şi apoi spre lateral, formând astfel peretele anterior al lojei parotidiene.
Ajunsă la marginea posterioară a ramurei ascendente a mandibulei, lama
posterioară a fasciei se inseră pe aceasta şi fuzionează din nou cu aponevroza
parotidiană superficială fie direct, fie prin intermediul aponevrozei muşchiului
maseter. În sus, aponevroza profundă se aplică pe baza apofizei stiloide şi se
inseră pe faţa inferioară a temporalului unde se continuă cu periostul bazei
craniului. Fascia profundă este atât de subţire încât unii autori consideră că ea nu
există ca individualitate distinctă, ci este formată de fapt de formaţiunile din
spaţiul mandibulo-vertebro-faringian şi perimisiumul muşchilor limitrofi.
În porţiunea inferioară a lojei parotidiene aponevroza parotidiană
profundă se uneşte cu cea superficială bandeleta submandibulară sau septul
inter-maxilo-parotidian, care este o porţiune mult îngroşată şi fibroasă a fasciei
parotidiene. Septul desparte glanda parotidă de glanda submandibulară.
Raporturile glandei parotide se pot fi sistematizate în raporturi extrinseci
şi raporturi intrinseci.
Raporturile extrinseci sunt reprezentate de formaţiunile care participă la
formarea lojei parotidiene. Faţa laterală are raporturi din afară spre interior cu
pielea, ţesutul subcutanat, ramuri din plexul cervical superficial, muşchiul
pielos, lama superficială a fasciei cervicale. Faţa posterioară vine în raport cu
mastoida pe care se inseră muşchiul sterno-cleido-mastoidian şi cu apofiza
stiloidă, pe care se inseră pântecele posterior al muşchiului digastric şi buchetul
lui Riolan. Peretele posterior desparte glanda de spaţiul latero-faringian unde se
află marile vase şi nervii retro-stilieni. La nivelul feţei posteriore apare nervul
facial. Faţa anterioară este numită şi mandibulară deoarece înconjură marginea
posterioară a ramurii mandibulei. Pe faţa internă a mandibulei se inseră
muşchiul pterigoidian intern şi cel extern, iar pe faţa externă se inseră muşchiul
maseter. Ramura mandibulei determină un şanţ vertical pe faţa anterioarǎ a
parotidei. Între mandibulă şi glanda parotidă se găseşte ţesut lax care favorizează
mişcările mandibulei. Faţa medială situată profund este numită şi faţă faringiană.
Este îngustă, uneori fiind redusă doar la o margine. Faţa medială a glandei
parotide este despărţită de faringe prin procesul stilian, buchetul stilian Riolan şi
lama profundă a fasciei parotidiene. Spaţiul dintre faringe şi glandă este
subdivizat în două loji secundare prin diafragma stilianǎ formatǎ din buchetul
stilian şi aponevroza stilo-faringianǎ numitǎ şi aripioara faringelui, descrisǎ de
Toma Ionescu. O lojă este cea prestiliană, în care se gǎseşte ţesut grǎsos prin
care trec cei doi muşchi pterigoidieni, nervul mandibular şi artera maxilarǎ. Spre
acest spaţiu glanda parotidă trimite o prelungire numită prestiliană. Cealaltă lojă
este cea retrostiliană în care se găseşte mănunchiul vasculonervos profund al
gâtului format din artera carotidă internă, vena jugulară internă, nervii
9,10,11,12, simpaticul cervical şi limfatice. Faţa superioară prezintă raporturi cu
articulaţia temporo-mandibulară şi peretele inferior al meatului acustic extern.
Faţa inferioară are raport cu extremitatea posterioară a glandei submandibulare,
de care este despărţită prin intermediul septului submandibulo-parotidian.
Raporturile intrinseci se referǎ la raporturile cu vasele şi nervii care
srtrǎbat ţesutul parotidian. Parotida este strǎbǎtutǎ de artera carotidǎ externǎ care
sapǎ un canal prin glandǎ, emite colaterala numitǎ auricularǎ posterioarǎ şi se
terminǎ bifurcându-se îndouǎ ramuri terminale. Una este artera temporalǎ
superficialǎ care urcǎ spre regiunea temporalǎ şi emite colaterala numitǎ
transversala feţei. Cealaltǎ arterǎ terminalǎ este artera maxilarǎ internǎ care intrǎ
prin butoniera lui Juvara în groapa zigomaticǎ. Prin glanda parotidǎ coboarǎ
vena jugularǎ externǎ. Vena jugularǎ externǎ se formeazǎ prin unirea venei
temporale superficiale cu vena maxilarǎ internǎ la nivelul condilului mandibular.
De aici vena coboarǎ anterior şi lateral de artera carotidǎ externǎ pânǎ la polul
inferior al glandei, unde perforeazǎ aponevroza. Înainte de a pǎrǎsii glanda
emite o venǎ care se anastomozeazǎ cu vena facialǎ sau jugularǎ internǎ. prin
glandǎ mai trec: vena retromandibularǎ care are drept afluenţi câteva venule
parotidiene şi masterine, precum şi vena auricularǎ posterioarǎ. Parotida este
strǎbǎtutǎ de vase limfatice care dreneazǎ în lanţul ganglionar superficial sau
profund. Ganglionii superficiali se aflǎ sub fascia supericialǎ, în care dreneazǎ
limfa din regiunea temporalǎ facialǎ, şi parotidianǎ. Ganglionii grupului profund
se aflǎ situaţi arterei carotide externe şi dreneazǎ limfa din partea posterioarǎ a
foselor nazale, vǎlul palatin şi urechea mijlocie. Parotida este traversatǎ şi de
nervul facial care iese prin gaura stiomastoidianǎ situatǎ între apofiza stiloidǎ şi
apofiza mastoidǎ. Pǎtrunde în glanda parotidǎ şi se împarte în mai multe ramuri
care împart parotida în douǎ porţiuni. Porţiunea superficialǎ se aflǎ lateral de
nerv. Porţiunea profundǎ se aflǎ medial de nerv. Nervul traverseazǎ glanda oblic
din spate în faţǎ, dinspre profunzime spre suprafaţǎ, la circa 2 cm sub arcada
zigomaticǎ. Nervul este situat lateral de carotidǎ şi de jugularǎ. Dupǎ ce
încrucişazǎ vena jugularǎ, înainte de a pǎrǎsii parotida, nervul facial se bifurcǎ
în ramurile sale terminale: ramura temporo-facialǎ şi ramura cervico-facialǎ care
coboarǎ în spatele mandibulei. În partea superioarǎ a parotidei gǎsim nervul
auriculo-temporal, ramurǎ a nervului mandibular, care merge spre regiunea
temporalǎ.
Ductul excretor parotidian cunoscut ca şi canalul lui Stenon se formeazǎ
prin unirea mai multor canalicule interlobulare în partea postero-inferioarǎ a
glandei. Are lungimea de 4 – 5 cm şi calibrul de 3 – 4 mm. Canalul are direcţia
oblicǎ spre anterior şi în sus. Încanalul principal se varsǎo multitudine de
canalicule interlobulare. Cnalul devine aparent pe marginea anterioarǎ a glandei,
sub prelungirea sa anterioarǎ. Trece apoi pe faţa lateralǎ amuşchiului maseter,
cam la 1 – 1,5 cm sub arcada zigomaticǎ, ocoleşte pe faţa lateralǎ bula lui Bichat
şi dupǎ un scurt traiect pe faţa lateralǎ a muşchiul buccinator îl perforeazǎ. Dupǎ
un scurt traiect între muşchiul buccinator şi mucoasǎ, canalul Stenon perforezǎ
mucoasa şi se deschide printr-un orificiu îngust în vestibulul bucal în dreptul
celui de-al doilea molar superior. De obicei la nivelul orificiului de deschidere al
canalului parotidian se gǎseşte o proeminenţǎ numitǎ papila ductului parotidian.
Structura parotidei este de tip tubuloacinos cu secreţie seroasǎ. Glanda
este formatǎ din acini glandulari care secretǎ un lichid clar, albuminos, care
conţine multiple sǎruri dar este lipsit de mucus. Acini îşi varsǎ secreţia într-un
sistem de de ducte excretoare. Fascia parotidianǎ care este foarte aderentǎ la
parenchimul glandular emite septuri care subdivid parenchimul în lobi şi lobuli.
Prin fascie şi septuri circulǎ vase şi nervi. Durerile care apar în cursul
inflamaţiilor glandei parotide se datoresc punerii în tensiune a fasciei
parotidiene.
Vase şi nervi.
Arterele parotidei aparţin carotidei externe şi ramurilor sale. Cele mai
mici ramuri arteriale dau naştere la capilare care înconjură acinii.
Venele au originea în reţeaua capilară periacinoasă şi formează vene din
ce în ce mai voluminoase până ajung în vena retromandibulară.
Limfaticele ajung în ganglionii parotidieni profunzi şi de aici drenează în
ganglionii cervicali laterali superficiali şi profunzi.
Inervaţia glandei parotide este bogat reprezentată şi se referă la fibrele
vegetative vasomotorii şi secretorii. Fibrele parasimpatice sunt preponderent
secretoare. Aceste fibre au originea în ganglionul salivator inferior, străbat
nervul glosofaringian şi alte căi anastomotice până la nervul auriculotemporal,
ramură din nervul mandibular al nervului trigemen. Fibrele nervoase simpatice
asigură vasomotricitatea. Ele pleacă din plexul carotidian extern şi coboară
periarterial către parotidă. Inervaţia senzitivă merge prin nervul
auriculotemporal.

3.3.2. Glanda submandibulară

Glanda submandibulară este a două mare glandă salivară. Este situată în
afara cavităţii bucale, sub planşeul acesteia, într-o regiune osteofibroasă formată
din faţa internǎ a corpului mandibulei şi fascia cervicală superficială, numită
trigonul glandei submandibulare. Acesta este format de mandibulă şi cele două
pântece ale muşchiului digastric. Peretele profund al trigonului este reprezentat
de muşchii milohioidian şi hioglos. Glanda are forma foarte neregulată, dar se
pot distinge un corp şi o prelungire. În general forma sa descrie o potcoavă care
cuprinde în concavitatea sa muşchiul milohioidian. Corpul glandei stă pe
muşchiul milohioidian. După ce înconjură marginea posterioară a acestuia, se
insinuează ca o prelungire între muşchiul milohioidian şi muşchiul hioglos.
Glanda are circa 4cm lungime şi cântăreşte 4, uneori 8 sau chiar 10g.
Loja submandibulară are trei pereţi. Peretele lateral este osos. Peretele
medial, situat profund, este muscular. Peretele inferior este cutanat. Peretele
lateral sau supero-extern este format de peretele mandibular situat sub linia
milohioidiană, unde de altfel lasă şi o impresiune numită foseta submandibulară.
Peretele medial este format de la suprafaţă spre profunzime de următoarele
planuri musculare: pântecele anterior al muşchiului digastric, muşchiul
milohioidian şi muşchiul hioglos situat mai posterior decât milohioidianul.
Peretele inferior sau infero-extern este format de fascia cervicală superficială,
ţesutul celular subcutanat, muşchiul platisma şi tegumente. Fascia se întinde de
la marginea inferioară a mandibulei până la osul hioid.
Raporturile se descriu pentru fiecare faţă în parte. Faţa supero-laterală
este îngustă şi are raport cu faţa internǎ a corpului mandibulei, pe care determinǎ
fosa glandei submandibulare şi cu muşchiul pterigoidian medial. Porţiunea
inferioarǎ a feţei laterale este descrisǎ de unii autori ca faţǎ inferioarǎ. Faţa
infero-lateralǎ este mei întinsǎ decât porţiunea superioarǎ a feţei laterale.
Porţiunea inferioarǎ a feţei laterale vine în raport cu pielea, muşchiul platisma,
ţesutul celular subcutanat şi lama superficialǎ a fasciei cervicale pe care se
gǎsesc ramuri ale nervului facial. Porţiunea infero-lateralǎ a glandei
submandibulare este în raport cu vasele submentale care trec în lungul bazei
mandibulei şi cu ganglionii limfatici submandibulari superficiali. Aceşti
ganglioni adunǎ limfa de la nas, buze şi dinţi. Inflamaţia ganglionilor poate
conduce la confuzii cu patologia glandei. Peste porţiunea tegumentarǎ a glandei
merge spre posterior vena facialǎ care sapǎ un şanţ la nivelul feţei externe a
glandei. Faţa medialǎ priveşte supero-medial, este situatǎ profund şi are
raporturi cu muşchii peretelui profund al lojii. Aceşti muşchi sunt urmǎtorii:
milohioid, stilo-hioid, hio-glos, stilo-glos şi digastricul. Faţa profundǎ mai vine
în contact cu nervul hipoglos, nervul milohioid, vasele linguale, ganglionii
limfatici submandibulari profunzi şi ganglionul vegetativ submandibular din
care pleacǎ fibrele postsinaptice care inerveazǎ glandele submandibularǎ şi
sublingualǎ. Extremitatea posterioarǎ a glandei ajunge pânǎ lângǎ peretele
faringian şi are raporturi cu glanda parotidǎ de care este despǎrţitǎ prin
intermediul septului submandibulo-parotidian. Faţa profundǎ spre extremitatea
posterioarǎ vine în raport cu artera facialǎ.
Canalul excretor al glandei sublinguale este cunoscut şi sub numele de
canalul lui Wharton. Lungimea este de 4 – 5 cm iar calibrul de 2 – 3 mm.
Canalul pǎrǎseşte glanda în porţiunea medie a feţei profunde şi este însoţit de
prelungirea anterioarǎ a glandei şi de nervul hipoglos, situat inferior de canal.
Nervul hipoglos îşi pǎstreazǎ poziţia inferioarǎ faţǎ de canal pe tot traiectul sǎu.
Nervul lingual însoţeşte şi el ductul excretor dar este situat mai întâi deasupra
ductului. Apoi îmbrǎţişezǎ canalul trecând spre lateral. Îşi continuǎ traiectul
inferior de duct, pentru a ajunge în final inferior şi medial de acesta. Canalul
Wharton dupǎ ce intrǎ în loja sublingualǎ se poziţioneazǎ medial de glanda
sublingualǎ. Ductul se deschide în cavitatea bucalǎ în apropierea frâului limbii
prin caruncula sublingualǎ.
Vase şi nervi.
Arterele sunt ramuri glandulare ce pleacǎ din artera facialǎ. Cele mai mici
ramuri dau naştere la o reţea capilarǎ în jurul acinilor glandulari.
Venele se adunǎ în vena facialǎ.
Limfaticele ajung în ganglionii submandibulari din jurul glandei. De aici
pleacǎ spre ganglionii cervicali laterali profunzi.
Nervii provin atât din sistemul nervos simpatic cât şi din cel parasimpatic.
Fibrele nervoase simpatice provin din plexul carotidian extern, care prin
intermediul plexului arterei faciale ajung în glandǎ. Inervaţia parasimpaticǎ
porneşte din nucleul salivator superior situat în punte. Trece apoi prin nervul
facial, nervul coarda timpanului, nervul lingual şi face sinapsǎ în ganglionul
vegetativ submandibular de unde pleacǎ în glandǎ.

3.3.3. Glanda sublingualǎ.

Glanda sublingualǎ face parte din glandele salivare mari, fiind cea mai
micǎ dintre acesta. este o glandǎ tubuloacinoasǎ cu secreţie mixtǎ. Glanda este
localizatǎ pe planşeul cavitǎţii bucale, în spatele arcadelor dentare de fiecare
parte a simfizei mentoniere, sau a frâulului limbii. Glanda sublingualǎ este de
fapt un pachet de glande. Porţiunea principalǎ, glanda sublingualis major, este
mai mare şi este situatǎ medial. Lateral de aceasta se aflǎ 10 – 20 de lobuli
accesorii numiţi şi gandule sublinguales minores. Are aproximativ 3 cm lungime
şi 1 cm lǎţime pe 1 cm înǎlţime. Este aplatizatǎ, cu axul lung orientat paralel cu
mandibula, adicǎ din medial şi anterior spre posterior şi lateral. Glanda ridicǎ o
plicǎ mucoasǎ numitǎ plica sublingualǎ, pe creasta cǎreia se gǎsesc cele 10 – 20
de orificii ale canalelor excretoare. Canalul porţiunii mediale care este şi cea mai
voluminoasǎ este mai larg şi se poate deschide împreunǎ cu ductul glandei
submandibulare, sau alǎturi de acesta în caruncula sublingualǎ.
Raporturi. Glanda sublingualǎ nu prezintǎ o lojǎ osteo-aponevroticǎ ca
celelalte douǎ glande descrise. Glanda este înconjurtǎ de ţesut conjunctiv lax
care pe de o parte se insinueazǎ ca septuri despǎrţitoare între lobulii glandulari,
iar pe de altǎ parte se continuǎ cu conjunctiv din vecinǎtate.
Faţa lateralǎ a glandei sublinguale vine în raport cu faţa internǎ a
mandibulei, unde existǎ o depresiune denumitǎ foseta sublingualǎ. Faţa medialǎ
este în raport cu muşchiul genioglos. Între muşchi şi glandǎ trec canalul
Wharton, împreunǎ cu prelungirea anterioarǎ a glandei submandibulare. Nervul
lingual este aşezat deasupra, canalului submandibular, în apropierea mucoasei
bucale. Tot prin acest spaţiu trec şi vasele sublinguale, ca şi ramuri ale nervului
hipoglos. Posterior se aflǎ ganglionul parasimpatic sublingual ataşat nervului
lingual. În acest ganglion, fibra preganglionarǎ face sinapsǎ cu neuronul
parasimpatic postganglionar excitosecretor. Marginea inferioarǎ stǎ pe muşchiul
milohioidian. Marginea superioarǎ se aflǎ sub mucoasa planşeului bucal şi
formeazǎ de o parte şi de alta a frâului limbii câte o proeminenţǎ oblicǎ
denumitǎ plica sau caruncula sublingualǎ. Extremitatea anterioarǎ are raporturi
cu spina mandibulei sau apofiza geni şi cu tendoanele muşchilor care se inserǎ
aici. Pe linia medianǎ, în spatele simfizei mentoniere, deasupra acestor patru
tendoane de fiecare parte, cele douǎ glande sublinguale ajung în contact.
Extremitatea posterioarǎ a glandei sublinguale are raporturi cu prelungirea
anterioarǎ a glandei submandibulare.
Structura glandei sublinguale este asemǎnǎtoare cu cea a glandei
submandibulare. Glanda sublingualǎ este o glandǎ tubulo-acinoasǎ cu secreţie
muco-seroasǎ cu predominanţa secreţiei mucoase. Prin secreţia sa de salivǎ
mucoasǎ, vâscoasǎ, bogatǎ în mucinǎ şi sǎracǎ în proteine şi sǎruri participǎ la
formarea şi alunecarea bolului alimentar. Spre deosebire de submandibularǎ
unde secreţia seroasǎ este cea mai abundentǎ, secreţia seroasǎ de la nivelul
glandei sublinguale ea are un rol minor. Secreţia seroasǎ are loc în special la
nivelul porţiunii principale a glandei sublinguale. Glanda sublingualǎ este
formatǎ dintr-un amestec de acini seroşi, mucoşi şi micşti.
Glanda sublingualǎ nu este unicǎ, ci este formatǎ din mai multe glande
alǎturate, de dimensiuni diferite. Grupul principal al glandei sublinguale se
gǎseşte situat medial şi poartǎ numele de glandula sublingualis major. Lateral de
acest grup voluminos care are un canal excretor unic, se aflǎ mai multe grupuri
glandulare mici care posedǎ fiecare câte un canal excretor propriu. Canalul unic
excretor al porţiunii principale, numit şi canal principal sau ductul Bartholin, se
formeazǎ în partea posterioarǎ a glandei. Canalul are direcţie oblicǎ spre anterior
şi medial. În apropiere de capǎtul distal se alǎturǎ canalului Wharton al glandei
submandibulare şi se varsǎ fie alǎturi, fie împreunǎ cu acesta, pe planşeul bucal,
la baza frâului limbii. Glandulae sublingualis minores aşezate lateral de
porţiunea principalǎ se deschid pe marginea superioarǎ a plicii sublinguale prin
canale proprii fiecǎrui grup.
Vase şi nervi
Vascularizaţia arterialǎ este asiguratǎ de ramuri ale arterei sublinguale,
ramurǎ a arterei linguale, care la rândul ei este ramurǎ a carotidei externe şi de
artera submentalǎ, ramurǎ din artera facialǎ.
Venele se varsǎ în vena jugularǎ externǎ.
Limfaticele dreneazǎ în ganglionii submandibulari.
Inervaţia parasimpaticǎ provine din nervul lingual mixt ( prin reuniunea
nervului lingual şi coarda timpanului) iar cea simpaticǎ din marele simpatic.