Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
1. Notiuni generale
A. Definitia probei
Prin proba se întelege mijlocul juridic de stabilire a existentei unui act sau fapt juridic si
,prin aceasta, a dreptului subiectiv civil si a obligatiei civile corelative. Cuvântul proba are ca
sinonim pe acela de dovada.
Sub aspect terminologic, termenul „proba” este folosit în trei sensuri: a) mijloc juridic de
stabilire a existentei drepturilor subiective si obligatiilor civile; b) operatiunea de prezentare în
justitie a mijloa-celor de proba: înscrisuri, marturii, marturisiri, probe materiale, expertize; c)
rezultatul obtinut prin folosirea diferitelor mijloace de dovada („reclamantul a probat dreptul sau
prin…”).
B. Sediul materiei
Se gaseste în Codul civil, în Codul de procedura civila si în Codul comercial. Codul civil
reglementeaza admisibilitatea si forta probanta pentru patru mijloace de dovada: înscrisurile,
marturia, marturisirea si prezumtiile, precum si sarcina probei. Codul de procedura civila
reglementeaza trei mijloace de dovada: ex 828m126i pertiza, probele materiale si cercetarea la
fata locului.
• Obiectul probei îl constituie elementul de dovedit pentru a demonstra existenta unui drept
subiectiv civil si a obligatiei corelative. Formeaza obiect al probei toate împrejurarile – acte ori
fapte juridice – care sunt izvoare ale raporturilor juridice concrete.
• Sarcina probei este reglementata de art. 1169 C. civ., astfel: „Cel ce face o propunere
înaintea judecatii trebuie sa o dovedeasca”. Cum primul care se adreseaza justitiei este
reclamantul, înseamna ca lui îi revine, mai întâi, sarcina de a dovedi cele pretinse (onus
126
probandi incumbit actori). Dupa ce reclamantul s-a conformat acestei exigente juridice,
este rândul pârâtului ca, în aparare, sa dovedeasca faptele pe care-si sprijina cererile sale.
Deci, sarcina probei trece la el; în acest înteles se spune ca, în aparare, pârâtul devine
reclamant (in excipiendo reus fit actor).
La aceste doua reguli privind sarcina probei se adauga cea de a treia: judecatorul trebuie
sa aiba rol activ în stabilirea completa a adevarului, putând sa ordone, din oficiu, administrarea
dovezilor, „pe care le va gasi de cuviinta, chiar daca partile se împotrivesc” (art. 129 C. pr. civ.).
2. Mijloace de proba
A. Înscrisurile
Prin înscris se întelege consemnarea de date despre acte si fapte juridice pe un anumit
suport material (hârtie, sticla, carton, scândura, pelicula ori banda magnetica).
a) Înscrisul autentic. Potrivit art. 1171 C. civ.: „Actul autentic este acela care s-a facut cu
solemnitatile cerute de lege, de un functionar public, care are drept de a functiona în locul unde
actul s-a facut”. Principalele categorii de acte autentice sunt: înscrisurile autentice notariale;
hotarârile organelor jurisdictionale (si, în primul rând, hotarârile judecatoresti); actele de stare
civila.
127
fals (procedura dificila si riscanta); mentiunile ce privesc declaratiile partilor, facute în fata
agentului instrumentator, dar a caror veridi-citate nu poate fi verificata de acesta, fac dovada
pâna la proba contrara; mentiunile straine de obiectul înscrisului pot avea valoarea începutului
de proba scrisa.
b) Înscrisul sub semnatura privata. Se numeste „înscris sub semnatura privata” acel înscris
semnat de cel ori de cei de la care provine. Exista deci o singura conditie ceruta pentru
valabilitatea unui astfel de înscris: semnatura autorului ori autorilor actului, înscrisului
(semnatura, în sensul de aici, este numai cea executata de mâna autorului înscrisului, si nu cea
dactilografiata, executata prin parafa ori prin punere de deget).
• Conditia pluralitatii de exemplare (art. 1179 C. civ.: „Actele sub semnatura privata, care
cuprind conventii sinalagmatice, nu sunt valabile daca nu sunt facute în atâtea exemplare
originale câte parti sunt cu interes contrar”);
• Conditia scrierii în întregime ori punerii formulei „bun si aprobat” înainte de semnare (art.
1180 C. civ.: „Actul sub semnatura privata, prin care o parte se obliga catre alta a-i plati o suma
de bani sau o câtime oarecare, trebuie sa fie scris în întregul lui de acela care l-a subscris, sau
cel putin acesta, înainte de a subsemna, sa adauge la finele actului cuvintele «bun si aprobat»,
aratând totodata în litere suma sau câtimea lucrurilor si apoi sa iscaleasca”;
• Conditia ceruta pentru testamentul olograf: „Testamentul olograf nu este valabil decât
daca este scris în tot, datat si semnat de mâna testatorului” (art. 859 C. civ.).
Marturia este relatarea, orala, facuta de o persoana, în fata instantei de judecata, cu privire
la acte sau fapte litigioase, savârsite în trecut, despre care are cunostinta personal.
128
voluntar, nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnatura privata.
Nu se va primi niciodata o dovada prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici
despre ceea ce se pretinde ca s-ar fi zis înaintea, la timpul sau în urma confectionarii actului”.
Potrivit art. 1197 C. civ., „regulile mai sus prescrise nu se aplica în cazul când exista un început
de dovada scrisa”.
Codul civil nu precizeaza forta probanta a marturiei, ceea ce înseamna ca ea este lasata la
libera apreciere a judecatorului, bazata pe intima sa convingere.
C. Marturisirea (recunoasterea)
Marturisirea este recunoasterea de catre o persoana a unui act sau fapt pe care o alta
persoana îsi întemeiaza o pretentie si care este de natura sa produca efecte contra autorului ei.
Marturisirea este un act juridic, din punctul de vedere al dreptului civil, si un mijloc de
proba, din punct de vedere al dreptului procesual civil. Ca act juridic, marturisirea este
irevocabila. Ea nu poate fi revocata de autorul ei „afara numai de va proba ca a facut-o din
eroare de fapt” (art. 1206 C. civ.).
Codul civil distinge între marturisirea judiciara si cea extra-judiciara. „Marturisirea judiciara
se poate face înaintea judecatorului de însasi partea prigonitoare, sau de un împuternicit special
al ei spre a face marturisire” (art. 1206 alin. 1). Potrivit art. 1206 alin. 2: „Ea (marturisirea) nu
poate fi luata decât în întregime împotriva celui care a marturisit…”. Altfel spus, ea este
indivizibila. Daca în trecut era socotita „regina probatiunii”, în prezent ea se afla în rândul
celorlalte probe, adica lasându-se forta probanta la aprecierea judecatorului.
Mijlocul procesual de administrare a probei marturisirii se numeste interogator si este
reglementat de art. 218-225 C. proc. civ.
D. Prezumtiile
„Prezumtiile sunt consecintele ce legea sau magistratul le trage dintr-un fapt cunoscut la
un fapt necunoscut” (art. 1199 C. civ.). În esenta, prezumtia este o presupunere facuta de
legiuitor sau judecator. Este considerarea unui fapt ca existent, dedus din existenta altui fapt,
vecin si conex, datorita tocmai legaturii ce exista între cele doua fapte.
129
Clasificarea prezumtiilor
b) Prezumtiile simple.
b) Prezumtiile relative.
Decretul nr. 167/1958 privitor la prescriptia extinctiva este „legea generala” ori „dreptul
comun” în aceasta materie. El reglementeaza atât prescriptia dreptului la actiune (institutia de
drept civil, substantial), cât si prescriptia dreptului de a cere executarea silita (institutia de drept
procesual civil). Norme ale prescriptiei extinctive gasim si în: Codul familiei (art. 21, 52, 55, 60),
Codul comercial (art. 945 si urm.), Legea nr. 31/1990 privind societatile comerciale (art. 31, 37),
precum si alte acte normative, izvoare de drept civil, care stabilesc, mai ales, termene speciale
de prescriptie. Asadar, prescriptia extinctiva este cunoscuta de toate ramurile de drept.
- Deosebirile dintre ele pot fi rezumate astfel: termenele de prescriptie extinctiva sunt mai
scurte si mai multe (3 ani, 2 ani, 1 an,
130
6 luni), pe când cele de prescriptie achizitiva sunt mai lungi si mai putine (30 ani, 10-20
ani); ca efect principal: daca prescriptia extinctiva stinge dreptul la actiune (în sens material),
prescriptia achizitiva conduce la dobândirea unui drept real principal.
Ca sanctiune de drept civil, decaderea este stingerea dreptului subiectiv civil neexercitat în
termenul de decadere.
- Deosebirile, mai importante, sunt: pe când prescriptia extinctiva stinge numai dreptul la
actiune (în sens material), decaderea stinge însusi dreptul subiectiv; prescriptia extinctiva are
reguli proprii privind întreruperea, suspendarea si repunerea în termen.
- Deosebirile dintre ele sunt, în esenta, urmatoarele: pe când termenele de prescriptie sunt
numai legale, termenul extinctiv este, dupa caz: conventional, legal ori jurisdictional; daca
prescriptia extinctiva stinge dreptul la actiune, termenul extinctiv stinge dreptul subiectiv si
obligatia civila corelativa.
a) Categorii de termene
În functie de marimea sau întinderea lor, termenele speciale se împart în: termene mai
mari decât termenul general; termene egale cu termenul general; termene mai mici decât
termenul general de prescriptie extinctiva.
b) Prescriptia termenelor
Este general acel termen de prescriptie care-si gaseste aplicatie practica ori de câte ori
nu-si gaseste aplicatie un termen special de prescriptie.
• Termenul general de prescriptie, de 30 ani, este aplicabil actiunilor reale (care, evident,
sunt prescriptibile si carora nu li se aplica un termen special de prescriptie extinctiva). Practic,
termenul de 30 de ani se aplica: actiunii în revendicare mobiliara întemeiata pe dreptul de
proprietate privata; actiunii confesorii.
132
• Termene speciale prevazute de Decretul nr. 167/1958 sunt: termenul de 2 ani, aplicabil
actiunii în raspunderea pentru viciile ascunse fara viclenie; termenul de 3 ani, aplicabil unor
sume aflate „în depozit”; termenul de 60 de zile, prevazut de art. 24 (dreptul la actiune privitoare
la sumele de bani încasate din vânzarea biletelor pentru spectacole care nu au mai avut loc se
prescrie în termen de 60 de zile de la data când trebuia sa aiba loc spectacolul).
• Termene speciale prevazute de Codul civil: termenul de 6 luni, aplicabil dreptului de
optiune succesorala; termenul de 1 an, pentru actiunea vânzatorului de complinire a pretului si a
cumparatorului pentru scaderea pretului etc.
Prescriptia începe sa curga de la data când se naste dreptul la actiune, sau dreptul de a
cere executarea silita.
Daca dreptul este sub conditie suspensiva, sau cu termen suspensiv, prescriptia începe sa
curga de la data când s-a împlinit conditia, sau a expirat termenul (art. 7).
Prescriptia dreptului la actiune, în repararea pagubei pricinuite prin fapte ilicite, începe sa
curga de la data când pagubitul a cunoscut, sau trebuia sa cunoasca, atât paguba, cât si pe cel
care raspunde de ea (art. 8).
Prescriptia dreptului la actiune în anularea unui act juridic pentru violenta începe sa curga
de la data când acestea a încetat.
În caz de viclenie, ori de eroare, sau în celelalte cazuri de anulare, prescriptia începe sa
curga de la data când cel îndreptatit, reprezentantul sau legal, sau persoana chemata de lege
sa-I încuviinteze actele, a cunoscut cauza anularii, însa cel mai târziu de la împlinirea a 18 luni
de la data încheierii actului (art. 9).
Prescriptia dreptului la actiune privind viciile ascunse ale unui lucru transmis, sau ale unei
lucrari executate, începe sa curga de la data descoperirii viciilor, însa cel mai târziu de la
împlinirea unui an de la predarea lucrului sau lucrarii. Prescriptia actiunii privind viciile unei
constructii începe sa curga de la data descoperirii viciilor, însa cel mai târziu de la împlinirea a
trei ani de la predare. Aceste prevederi nu aduc nici o atingere termenelor de garantie sau
conventionale.
133
6. Suspendarea prescriptiei
Conform art. 13, prescriptia se suspenda: a) pe perioada cât acela împotriva caruia curge
este împiedicat de un caz de forta majora sa faca acte de întrerupere; b) în perioada când
creditorul sau debitorul face parte din Fortele Armate ale României, iar acestea sunt puse pe
picior de razboi.
7. Întreruperea prescriptiei
Prescriptia se întrerupe: a) prin recunoasterea dreptului a carui actiune se prescrie, facuta
în folosul celui caruia curge prescriptia; b) prin introducerea unei cereri de chemare în judecata
ori de arbitrare; c) printr-un act începator de executare.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. Cristiana Turianu, Drept civil. Partea generala, Editura Fundatiei România de Mâine,
Bucuresti, 2005, p. 11-106
2. Gabriel Boroi, Drept civil. Partea generala. Persoanele, Editura Juridica, All Beck, Bucuresti,
2001, p.1-306
3. Corneliu Turianu, Curs de drept civil. Partea generala, Editura Universitara, Bucuresti, 2001,
p.1-309
Mijloacele de probă
2.1. Consideratii generale
Potrivit art. 1170 C. civ. "dovada se poate face prin înscrisuri, prin martori, prin prezumţii si
prin mãrturisirea uneia din pãrţi...". La aceste mijloace de probã Codul de procedurã civilã mai
adaugãşi reglementeazã expertiza (art. 201- 214)şi cercetarea la faţa locului (art. 215-217).
2.2. Înscrisurile
Noţiune
Înscrisurile sunt declaraţii sau consemnãri ale pãrţilor, fãcute în formã scrisã pe un mijloc
adecvat: hârtie, sticlă, carton, scândură, peliculă sau bandă magnetică cu privire la acte sau fapte
din care izvorãsc raporturile juridice dintre ele.
Cele mai importante sunt: înscrisul autenticşi înscrisul sub semnătură privată. Alte înscrisuri:
registrele comercianţilor, registreleşi hârtiile casnice, orice adnotaţie "fãcutã de creditor în josul, pe
marginea sau pe dosul unui titlu de creanţã", rãbojurile, înscrisurileşi celelalte imprimãri asimilate lor
care au apãrut ulterior elaborãrii Codului (înregistrãri magnetice, fonice sau video, fotografii etc.).
Clasificarea înscrisurilor
După scopul urmărit la întocmirea lor, înscrisurile se împart în:
- preconstituite - întocmite special pentru a servi ca probe;
- nepreconstituite - sunt celelalte înscrisuri.
După efectul lor:
- originare - întocmite pentru a dovedi încheierea, modificarea ori
încetarea unui act juridic civil;
- recognitive - întocmite pentru a recunoaşte existenţa înscrisurilor
originare pierdute ori distruse;
- confirmative - prin aceste înscrisuri se înlătură anulabilitatea unui act
juridic civil (făcându-l valabil).
După raportul dintre ele, se împart în:
- originale;
- copii.
După criteriul semnăturii:
- semnate;
- nesemnate
Cele mai importante înscrisuri sunt: înscrisul autenticşi înscrisul sub
semnătură privată.
Înscrisul autentic
Art.1171 Codul civil: “Actul autentic este acela care s-a făcut cu
solemnităţile cerute de lege, de un funcţionar public, care are drept de a funcţiona
în locul unde actul s-a făcut.” Principalele categorii de acte autentice sunt:
- înscrisurile autentice notariale (potrivit L.36/1995);
- hotărârile organelor jurisdicţionale (exemplu hotărârile judecătoreşti).
- actele de stare civilă (potrivit L.119/1996).
Întocmirea înscrisului autentic are de cele mai multe ori un caracter facultativ, afară de
cazurile expres prevăzute de lege, când se cere forma autentică (exemplu contractul vânzare-
cumpărare a bunurilor imobile - terenuri) - nerespectarea cerinţei legale atrage nulitatea actului.
Avantajele încheierii actului în formă autentică:
- înscrisul autentic care prin formă ş i aparenţă îndeplineşte cerinţele esenţiale de regularitate se
bucură de prezumţia de validitateşi autenticitate care operează erga omnes. Documentul este
socotit că provine de la cei care l-au semnat. Cel ce se prevalează de un astfel de înscris este
scutit de altă dovadă. Cel care îi contestă conţinutul poate administra dovada contrară.
- puterea doveditoare este absolută sau relativă, după cum se referă la constatări directe sau
indirecte ale agentului instrumentator. Astfel, înscrisul face credinţă până la înscrierea în fals cu
privire la împrejurările pe care funcţionarul care le-a consemnat le-a constatat personal.
Referitor la consemnările care sunt realizate prin luarea la cunoştinţă de către funcţionarul
respectiv a declaraţiilor făcute de părţi, acestea fac dovadă numai până la proba contrară.
Se numeşte “înscris sub semnătură privată” acel înscris care este semnat de cel, ori cei
de la care provine. Singura condiţie cu caracter generalpentru valabilitatea înscrisului de acest
fel este - semnătura autorului ori autorilor actului, înscrisului.
Semnătura - este numai cea executată de mâna autorului înscrisului (nu îndeplineşte
această condiţie “semnătura” dactilografiată, litografiată sau punere de deget.
Condiţii speciale pentru valabilitatea anumitor înscrisuri sub semnătură
privată.
a) Condiţia pluralităţii de exemplare (sau cerinţa multiplului exemplar
).
Codul civil în art.1179 reglementează această condiţie - “Actele sub semnătură privată,
care cuprind convenţii sinalagmatice trebuie întocmite în atâtea exemplare originale câte părţi
cu interese contrare sunt. Pentru cele care au acelaşi interes este suficient un singur exemplar
original”. Fiecare exemplar trebuie să facă menţiune de numărul originalelor ce s-au făcut.
Nerespectarea uneia din aceste condiţii atrage nulitatea înscrisului ca act sub semnătură
privată, deci ca mijloc de probă, fără a fi afectată valabilitatea acordului de voinţă al părţilor,
care va putea fi dovedit prin alte mijloce de probă admise de lege. Chiarşi ca mijloc de probă,
înscrisul nevalabil ca înscris sub semnătură privată poate fi folosit ca început de dovadă scrisă,
care se va completa cu martorişi prezumţii.
Codul civil reglementează această cerinţă în art.1180: “Actul sub semnătură privată prin
care o parte se obligă către alta a-i plăti o sumă de bani sau o câtime oarecare, trebuie să fie
scris în întregul lui de acela care l-a subscris, sau cel puţin acesta, înainte de a subsemna, să
adauge la finele actului cuvintele bunşi aprobat, arătând totdeauna în litere suma sau câtimea
lucrurilorşi apoi să iscălească”.
Conform art. 1181 C.civ., „în caz de nepotrivire între suma din actşi cea din formula
bunşi aprobat, debitorul se consideră obligat la suma cea mai mică, chiar dacă însuşi actul a
fost scris în întregime de mâna debitorului”.
Sancţiunea nerespectării formalităţii cerute de art. 1180 Codul civil este aceea că
înscrisul este lipsit de putere probatoare. Totuşi, valabilitatea convenţiei dintre părţi nu va fi
afectată ş i va putea fi dovedită cu alte mijloace de probă, (între care chiar acel înscris nul,
căruia i se poate atribui valoarea de început de dovadă scrisă).
a) între părţi ea are aceeaşi valoare caşi celelalte menţiuni ale înscrisului;
b) faţă de terţi ea face dovadă din ziua în care a devenit “dată certă”prin una
Terţii în această materie sunt persoanele care au dobândit, prin act cu titlu particular,
drepturi de la părţile contractante,şi creditorii părţilor care exercit ă acţiunea revocatorie pentru
valorificarea unor drepturi proprii. Nu sunt terţi succesorii universalişi cei cu titlu universal, cu
excepţia moştenitorilor rezervatari
Unele înscrisuri dobândesc dată certă prin alte mijloace , în cazuri special prevăzute de
lege: cesiunea de creanţă - prin notificarea debitorului sau acceptarea de către debitor prin
înscris autentic sau înscrierea sa în Arhiva Electronică de Granţii Reale Mobiliare; garanţiiile
rele imobiliare-înscrierea în Cartea funciară.
Nu este necesară darea de dată certă (data lor putând fi opusă direct
terţilor) în cazul:
- chitanţelor care constată primirea unor sume de bani;
- testamentului olograf;
Conform art 1186 alin. 1) C. civ., menţiunile făcute de creditor pe titlul de creanţă, în
josul, pe marginea sau pe dosul acestuia, fac dovada împotriva creditorului, chiar dacă nu sunt
semnate de acesta, dacă din cuprinsul lor reiese liberaţiunea totală sau parţială a debitoruluişi
dacă sunt scrise de mâna creditorului. Conform alin. 2), menţiunile liberatorii fac dovada
împotriva creditoruluişi în favoarea debitoruluişi când sunt scrise în josul, pe marginea sau pe
dosul unui duplicat al titlului de creanţă sau pe o chitanţă, cu condiţia ca duplicatul sau chitanţa
să se afle în mâna debitorului.
Puterea doveditoare a acestor menţiuni este lăsată la aprecierea instanţei, deoarece ele
au caracterul unei mărturisiri extrajudiciare scrise. Împotriva acestor menţiuni, creditorul căruia i
se opun poate face dovada contrară prin orice mijloc de probă, chiar martorişi prezumţii.
Registrele comerciale
Corespondenţa purtată între două persoane poate servi ca mijloc de probă în măsura în
care aceasta conţine mărturisirea extrajudiciară a unor fapte probatoriişi numai cu respectarea
vieţii private a persoaneişi a secretului corespondenţei. Având valoarea unei mărturisiri
extrajudiciare, poate fi combătută prin orice mijloc de probă.
Mărturia este relatarea orală, făcută de o persoană, alta decât părţile - numită martor, în
faţa instanţei de judecată, cu privire la acte sau fapte litigioase, săvârşite în trecut, despre care
are cunoştinţă personal.
- expertiza- în cadrul căreia un tehnician cu anumite cunoştinţe îşi exprimă părerea în legătură cu
anumite fapte, pe când martorul relatează cele recepţionate;
cercetarea locală- în cadrul căreia instanţa ia direct cunoştinţă despre anumite împrejurări, pe când
mărturia este relatarea prezentată de către martor;
- mărturisirea - prin intermediul căreia chiar una din părţile litigante face o relatare prin care
confirmă un fapt de natură a produce efecte împotriva saşi care este indivizibilă ş i irevocabilă,
pe când mărturia poate fi reţinută ş i parţialşi asupra conţinutului ei se poate reveni;
- înscrisurile - care sunt probe preconstituite realizate de părţi, pe când mărturia provine de la un
terţ, chiar dacă aceasta este consemnată într-un proces-verbal nu este asimilată unui înscris.
Admisibilitate
Se face distincţie după cum se are în vedere dovedirea unui fapt juridic
sau a unui act juridic:
- faptele juridice în sens restrâns: pot fi probate prin mărturie toate faptele juridice, chiarşi cele
independente de voinţa omului,şi cele făcute fără intenţia de a produc efecte juridice. Sunt
exceptate faptele naturale: naşterea, moartea - care se probează cu actele de stare civilă.
- actele juridice: sunt mai dificil de probat prin acest mijloc de probă, având în vedere restricţiile
care sunt stabilite de art. 1191 C. Civ.:
1. “Dovada actelor juridice al căror obiect are o valoare ce depăşeşte 250 lei (chiar pentru depozit
voluntar) nu se poate face decât sau prin act autentic, sau prin act sub semnătură privată.
Nu are relevanţă dacă este vorba de acte unilaterale sau bilateraleşi nici dacă acestea
recunosc, confirmă, sau transmit sau sting raporturi juridice preexistente.
- prin cererea introductivă de instanţă se cere o sumă mai mare de 250 de lei, indiferent dacă
ulterior pretenţia se restrânge la o sumă mai mică;
sunt introduse concomitent la aceeaşi instanţă mai multe cereri împotriva aceluiaşi debitor, fiecare
pentru o valoare ce nu depăşeşte 250 de lei, dacă toate însumate întrec această valoareşi nu
sunt constatate prin înscris, neavând relevanţă dacă aceste creanţe îşi au izvorul în acte juridice
diferite, sunt încheiate la date diferite, cu excepţia situaţiei când creditorul ar fi dobândit aceste
creanţe de la alte persoane;
- sunt introduse succesiv mai multe cereri de tipul celor arătate mai sus. În acest sens se impune ca
toate cererile formulate împotriva aceluiaşi debitor, care au ca izvor creanţe neconstatate prin
înscrisuri, să fie formulate printr-o singură petiţie, sub sancţiunea neprimirii unei eventuale cereri
ulterioare.
Dacă obiectul cererii este un bun sau o prestaţie, evaluarea sa se va face de
către reclamant prin cerere.
În cazul anumitor acte juridice legea nu admite proba prin declaraţia martorilor, chiar dacă
valoarea acestor acte ar fi inferioară sumei de 250 de lei. Acestea sunt actele pentru care
întocmirea unui înscris este cerută ad
probationem, dat fiind caracterul lor complex. Sunt astfel de acte: tranzacţia,
locaţiunea, depozitul voluntar, contractul de asigurare, cel de sponsorizare, de
închiriere a unei locuinţe.
2. Nu se va primi niciodată o dovadă prin martori în contra sau peste ceea ce cuprinde actul, nici
pentru ceea ce se pretinde că s-ar fi zis înaintea, în timpul sau în urma confecţionării actului,
chiar cu privire la o sumă sau o valoare ce nu depăşeşte 250 de lei.
- nu se poate dovedi împotriva unui înscris: înseamnă că proba testimonială nu este admisibilă
pentru a stabili că înscrisul ar cuprinde clauze sau menţiuni inexacte referitoare la : preţ,
termen, natura actului;
- nu se poate dovedi peste cuprinsul unui înscris: înseamnă că nu se admite proba testimonială
pentru a dovedi că părţile ar fi adus modificări acelui act juridic constat prin înscris, indiferent
dacă respectivele schimbări ar fi avut loc anterior sau ulterior încheierii lui.
- se tinde a se dovedi nevalabilitatea actului pentru vicierea consimţământului prin eroare, dol,
violenţă sau pentru lipsa sau falsitatea cauzei;
- art. 1191 alin. 3) C. civ. : «părţile pot conveni caşi în cazurile arătate mai sus să se poată face
dovada cu martori, dacă aceasta priveşte drepturi de care ele pot să dispună». Convenţia
părţilor poate fi formulată nu doar expres, cişi tacit, cum ar fi prin neopunerea unei părţi la
administrarea probei cu martori într-un astfel de caz;
- în materia dreptului familiei, conform art. 5 din Decretul nr. 32/1954, dovada bunurilor proprii în
raporturile patrimoniale dintre soţi se poate face prin orice mijloc de probă;
- existenţa unui început de dovadă scrisă. Potrivit art. 1197 alin. 2) C. civ., acesta poate consta din
«orice scriptură a aceluia în contra căruia s-a format petiţia sau a celui ce el prezintă ş i care
scriptură face a fi crezut faptul pretins». Aceasta presupune îndeplinirea următoarelor condiţii
cumulative:
- să existe un înscris, semnat sau nu (se poate include aicişi un înscris nevalabil ca nerespectând
formele prescrise de lege care a fost convertit într-un altfel de înscris);
se întâlneşte în raporturile dintre soţi, rude apropiate, afini, prieteni, care presupun încredere
reciprocă (caz adăugat de jurisprundenţă).
creditorul a pierdut titlul constatator al creanţei din cauza intervenirii unui caz de forţă majoră.
Se includ aicişi cazurile când înscrisul a fost sustras, distrus sau reţinut de partea potrivnică sau
de un terţ care refuză să-l prezinte instanţei. Se cere în aceste cazuri a se face prin martori
dovada existenţeişi a pierderii înscrisului precumşi a conţinutului acestuia.
- actul este invocat de terţe persoane interesate, faţă de care are valoarea unui fapt juridic. În
consecinţă, aceştia se vor putea folosi în dovedirea acelui act de orice mijloc de probă.
Aprecierea
Depoziţia martorilor are o putere mai scăzută decât înscrisurile, deoarece declaraţiile
martorilor sunt subiective. Ea este lăsată la libera apreciere a instanţei, care va motiva reţinerea
sau înlăturarea depoziţiei martorului.
Mărturisirea este recunoaşterea de către o parte a unui act sau fapt pe care o altă
persoană îşi întemeiază o pretenţieşi care este de natură să producă efecte contra autorului ei.
Caractere juridice
- este un act unilateral de voinţă care trebuie să exprime un consimţământ
valabil, fără a fi necesar să fie acceptată de partea adversă;
- constituie un mijloc de probă ce produce consecinţe grave celui care o face, având valoarea unui
act de dispoziţie, astfel că autorul ei trebuie să fie o persoană cu capacitate deplină de exerciţiu;
- mărturisirea extrajudiciară – se face în alt cadru decât cea judiciară, cum ar fi cea dată în faţa
procurorului, într-un testament. Poate fi făcută nu doar în scris, cişi oral, caz în care nu va putea
servi ca mijloc de probă pentru dovedirea actelor juridice pentru care nu este admisă proba
testimonială. Dacă este făcută în scris, are puterea doveditoare a înscrisului în care este
cuprinsă.
De regulă mărturisirea este un act expres, numai excepţional tăcerea părţii care refuză
să se prezinte la interogatoriu poate fi apreciată de instanţă ca reprezentând o mărturisire
deplină.
După structură:
- mărturisirea simplă - recunoaşterea pretenţiei reclamantului, făcută de către pârât, fără rezerve
sau adaosuri la faptul pretins: «recunosc că am împrumutat de la reclamant 100 leişi nu i-am
restituit».
- mărturisirea complexă - recunoaşterea de către pârât a pretenţiei reclamantului darşi a altei împrejurări
ulterioare, care o anihilează pe prima: «recunosc că am împrumutat de la reclamant 100 de lei dar i-
am restituit». Interogatoriul
pertinenteşi concludente.
Admisibilitate
Se admite în orice materie, cu anumite excepţii:
Mărturisirea este indivizibilă: potrivit art.1206 alin.2 “Mărturisirea nu poate fi luată decât
în întregime împotriva celui care a mărturisit”. Într-o opinie dominantă însă: “după cum se
coroborează cu alte probe administrate în cauză, judecătorul poate diviza mărturisirea calificată
ori complexă, luând numai o parte a ei, care poate fi în favoarea ” ori “împotriva ”autorului ei.
Irevocabilitatea mărturisirii
Fiind un act unilateral, este irevocabilă, cu excepţia erorii de fapt, în
măsura în care eroarea este dovedită.
Forţa probantă
Este lăsată la aprecierea instanţei, putând fi combătută cu orice mijloc de probă.