Prezentare pentru seminar

Dr. Filip-Lucian Iorga

Miturile fondatoare.Intemeirea Romei. Religia romana

Studiul religiei nu se face informativ, ci formativ. În ceea ce-l priveşte pe istoricul religiilor, Mircea Eliade
consideră că scopul lui suprem “este să înţeleagă, şi să-i ajute şi pe alţii să înţeleagă, comportamentul omului
religios (homo religiosus) şi universul său mental, ceea ce nu este deloc uşor”1. Edward Burnett Tylor definea
religia prin expresia “credinţa in Fiinţe Spirituale”2. James George Frazer arată că: “Prin religie inţeleg o
impăcare sau o conciliere a puterilor superioare omului despre care se crede că direcţionează sau controlează
cursul naturii şi al vieţii omeneşti”3. Rezultă că religia consistă din două elemente: teoretic şi practic, adică
credinţa in puteri mai inalte ca omul şi incercarea de a le face lor pe plac. “Religia este experienţa sacrului”,
după cum susţine Joachim Wach4. Il continuă Mircea Eliade, precizand că religia reprezintă “relaţia omului cu
sacrul din preistorie şi pană in zilele noastre”5.

Istoria religiilor este cu adevarat o istorie a culturii si a civilizatiei umane, intelegerea si asimilarea ei este o
conditie esentiala pentru omul modern. Fiecare generatie isi cauta „radacinile”,”originile”, existand asadar
permanent o „nostalgie a originilor”, iar istoria religiilor propune fiecarei generatii o fascinanta calatorie
spirituala de descifrare a acestor enigme. In „Nostalgia originilor”, Mircea Eliade insista pe faptul ca „pe baza
unei cunoasteri ar putea sa se dezvolte, la scara mondiala, un nou umanism”6.

Mitul întemeierii Romei şi legendele primilor regi sunt deosebit de importante pentru înţelegerea religiei
romane, dar această summa mitologică reflectă totodată anumite realităţi etnografice şi sociale. Evenimentele
fabuloase care au prezidat naşterea Romei ne relatează despre 1) un grup de fugari de diverse origini şi 2)
unirea a două grupuri etnice distincte; or, etnia latină, din care a ieşit poporul roman, este rezultatul unui
amestec dintre populaţiile neolitice autohtone şi năvălitorii indo-europeni coborâţi din ţările transalpine.
Această primă sinteză constituie modelul exemplar al naţiunii şi al culturii romane, într-adevăr, procesul de
asimilare şi de integrare etnică, culturală şi religioasă s-a perpetuat până la sfârşitul Imperiului 7.

Preocuparea oamenilor de stiinta care au folosit si relatarile miturilor cunoscute,au dus la cunoasterea,cat mai
aproape de adevar, a modului in care s-a format si a evoluat acest popor,de-a lungul secolelor.Din datele
arheologice reiese limpede că întemeierea oraşului nu a fost opera unui “întemeietor” , după cum pretinde
tradiţia literară. Oraşul s-a format treptat , prin unirea şi contopirea diferitelor comunităţi .
1
Mircea Eliade, Sacrul şi profanul, tradusă din franceză, Bucureşti, Editura Humanitas, 2002, p. 108.
2
Edward Burnett Tylor, Primitive Culture, vol. II, London, John Murray, 1891, p. 424: “the belief in Spiritual Beings”.
3
James George Frazer, The Golden Bough. A Study in Magic and Religion, Wordsworth Editions Ltd., Hertfordshire, 1993, p. 50: “By
religion I understand a propitiation or conciliation of powers superior to man which are believed to direct and control the course of
nature and of human life”.
4
Joachim Wach, Sociology of Religion, Chicago, University of Chicago Press, 1946, p. 13.
5
Mircea Eliade, La nostalgie des origines. Méthodologie et histoire des religions, Paris, Éditions Gallimard, 1978, p. 116.
6
Nicolae Bacila, Istoria religiilor, Editura Niculescu, p 17
7
Mircea Eliade, "Istoria credintelor si ideilor religioase”
Prezentare pentru seminar
Dr. Filip-Lucian Iorga
Principala sursa de informatie cu privire la originile Romei o constituie scrierile autorilor antici: Plutarh,
Vergilius si Titus Livius. Fiecare din cei trei are propria viziune si abordare privind intemeirea Romei.

Plutarh, unul dintre cei care a relatat vechi legende transmise din generatie in generatie, are o tripla
interpretare. Prima ar fi aceea ca: “Conform unei legende, candva va fi navalit pamanturile Tibrului un neam
de oameni puternici si foarte numerosi. Dar bastinasii au tinut piept cotropitorilor si pana la urma i-au infrant.
In cinstea acestei izbande a fost inaltat un oras caruia i-au spus Roma, ceea ce inseamna putere.” A  alta
abordare ne relateaza ca, Roma a fost intemeiata de catre fugari din vechea Troie. Se povesteste ca o parte
dintre locuitorii ei au reusit sa evadeze din cetatea aprinsa, sa urce in corabii si sa porneasca spre apus.
Coplesiti de durere, ei priveau de departe cum focul le distrigea cetatea. Calatoria lor a fost una lunga si plina
de primejdii. Pana la urma, in timpul unei furtuni puternice, ei au fost aruncati cu navele pe un tarm
necunoscut. Troienii coboara pe uscat si osteniti de atata zbucium, se culca. In timp ce toata lumea doarme, o
femeie pe nume Roma, cerceteaza imprejurimile. Ea observa in apropiere un mare rau care se varsa in mare.
Roma se intoarce, le trezeste pe femei si le spune ce a descoperit, si ca un loc mai bun decat acesta nu pot
gasi. Ea le-a propus sa ramana acolo iar pentru a-si opri barbatii sa continue calatoria a dat foc corabiilor.
Zgomotul si agitatia propusa de arderea corabiilor au trezit si barbatii insa era prea tarziu pentru a mai face
ceva. Astfel, au ramas pe acel tarm si au intemeiat un oras. Pamantul era bogat si vecinii prietenosi, asa incat
acestora le mergea bine. Si ca semn de multumire au dat orasului numele femei care a dat foc corabiilor,
Roma.
 
In scrierile lui Plutarh mai exista si alte alte legende ce ofera si alte explicatii pentru numele orasului Roma. Din
multitudinea de legende despre acest oras, cea mai verosibila este cea care leaga numele orasului de
Romulus. Aceasta legenda era cunoscuta de catre toti locuitorii din Roma antica. Istoricul Eugen Cizek
considera ca Plutarh face referire la legenda lui Aeneas.
  
Aceasta legenda a fost preluata si de istoricul Titus Livius in „Ab Urbe Condita”."Ab urbe condita", redactata în
142 de cărți, tratează istoria romană, de la întemeierea Romei (conform legendei în anul 753 î.Hr.), până la
moartea generalului Drusus în campania din Germania (9 î.Hr.). Din ea s-au păstrat numai 35 de cărți, cărțile 1-
10 (cuprinzând perioada 753 î.Hr. - 293 î.Hr.) și 21-45 (218 î.Hr. - 167 î.Hr.), circa un sfert din numărul inițial,
restul fiind cunoscut din rezumatul cărților 46 - 142 (periochae) alcătuit în secolul IV.

Titus Livius a scris cea mai mare parte din opera sa în timpul domniei lui Augustus, când Imperiul Roman
domina întregul spațiu mediteranean și trecea printr-o perioadă de înflorire culturală și de prosperitate
economică. Totuși, simpatia sa se îndreaptă spre epoca inițială a Republicii Romane. Descrierile sale, care - în
parte - transfigurează și idealizează istoria timpurie a Romei, au tendința de a demonstra că Roma, chiar în
timpurile începuturilor sale modeste, se bucura de aceeași glorie și măreție ca sub domnia lui Augustus. În
ceea ce privește izvoarele de informație, Titus Livius a folosit materialul găsit în cronicile deja existente, fără a
verifica autenticitatea faptelor relatate și fără a întreprinde un studiu critic al documentelor istorice.
Ab urbe condita, alături de creațiile lui Vergiliu și Horațiu, devine un suport ideologic al politicii reformatoare a
lui Augustus.

Titus Livius pune intemeierea Romei si inceputurile celei mai intinse puteri pe seama destinului , a vointei
zeilor.
Prezentare pentru seminar
Dr. Filip-Lucian Iorga
Se vorbeste despre un om nobil,Enea,scapat cu viata din Troiain urma razboiului cu grecii. Enea, a ajuns,dupa
multe peripetii pe apa si pe uscat,in "campia intinsa" numita Latium. Dupa nenumarate lupte, Enea a
intemeiat aici cetatea Lavinium,iar fiul sau,Ascanius sau Iulius, o a doua cetate, Alba-Longa, la poalele Muntilor
Albani,in care a domnit. Dupa moartea lui Ascanius in luptele duse de popoarele bastinase, a urmat un sir
intreg de regi care au domnit in cetatea cladita de el.

După moartea lui Ascanius un şir întreg de regi au domnit în cetatea clădită de el. Unul dintre aceştia a fost
Numitor. Fratele său mai mic, Amulius l-a alungat de pe tron, iar pe fiica acestuia, Rhea-Silvia, a făcut-o
preoteasă a zeiţei Vesta, obligând-o astfel să nu se mai căsătorească (vestalele, slujitoarele zeitei Vesta, erau
obligate, prin juramant sacru, sa ramana fecioare). Prin aceasta, nici un urmaş al regelui alungat nu se mai
putea naşte pentru a răzbuna nelegiuirea făcută de el.

„Rhea Silvia, constransa sa-si incalce legamantul de vestala, nascu doi gemeni si pentru ca socotea mai demn
sa puna pacatul ei pe seama unui zeu , atribui aceasta paternitate incerta zeului Marte . Cu toate acestea , nici
zeii , nici oamenii nu au putut-o feri de cruzimea regelui , nici pe ea , nici pe copii . Vestala este aruncata in
temnita , iar copiii sunt condamnati sa fie aruncati in apa curgatoare a fluviului Tibru.” Coşul în care se aflau
cei doi micuţi a fost întâi scos la mal de curenţi şi adăpostit sub un smochin. Se spune că zeul Marte a trimis o
lupoaică să alăpteze copii. Un păstor al regelui , Faustulus , i-a găsit pe copii şi i-a dus acasă soţiei sale care le-a
devenit doică şi i-a crescut.

Lupoaica, trimisă de Marte ca să-i alăpteze pe gemeni, prefigurează vocaţia războinică a romanilor.
Abandonarea şi alăptarea sa de către femela unei fiare sălbatice constituie prima încercare iniţiatică pe care
trebuie să o învingă viitorul erou8.

Cand baietii s-au facut mari,au devenit conducatori ai pastorilor care atacau si pradau prin imprejurimi. Remus
a fost prins pe cand prada turmele regelui Amulius si a fost dus la palat. Faustulus l-a trimis pe Romulus in
ajutorul fratelui sau,dezvaluindu-I si secretul copilariei sale. Romulus a atacat cetatea si l-a eliberat pe
Remus,dupa care l-a ucis pe Amulius si l-a pus din nou pe tron pe Numitor,bunicul sau. Cei doi frati au hotarat
ca,impreuna cu ceilalti pastori,sa intemeieze o noua cetate in tinutul in care crescusera,acolo unde Tibrul,iesit
din munti, se indrepta spre mare.

Între cei doi fraţi a izbucnit însă un conflict : cine să dea numele cetăţii şi cine să cârmuiască .Nu s-au înţeles
nici asupra locului unde trebuia clădită cetatea : pe dealul Palatin sau pe cel Aventin.

Tema „fraţilor (gemeni) vrăjmaşi", ca şi aceea a suprimării unchiului (sau a bunicului), cunoaşte şi ea o largă
răspândire, în ce priveşte ritualul întemeierii unui oraş printr-o brazdă (sulcus primigenius), s-au arătat
paralelismele din nenumărate culturi.9

Au fost intrebati zeii care le-au raspuns prin zborul unor vulturi: doisprezece vulturi au zburat in zorii zilei
urmatoare deasupra capului lui Romulus si numai sase peste capul lui Remus;iar cetatea a fost numita Roma si
cea dintai coliba acoperita cu paie s-a ridicat pe dealul Palatin. Romulus a facut prima brazda in jurul dealului
marcand linia zidurilor cetatii. Remus,suparat pe hotararea zeilor,in semn de batjocura, a sarit peste brazda
trasa de fratele sau. Romulus l-a injunghiat,spunand: " "Aşa să piară de acum înainte toţi aceia care
vor îndrăzni să sară zidurile ridicate de mine!".
Prezentare pentru seminar
Dr. Filip-Lucian Iorga
Astfel a ajuns Romulus singurul stăpân, iar cetatea întemeiată de el pe dealul Palatin a luat numele
fondatorului ei : Roma.

„De acest sacrificiu sângeros, primul oferit divinităţii Romei, poporul îşi va aminti întotdeauna cu spaimă. La
mai mult de şapte sute de ani după întemeiere, Horaţiu îl va mai considera încă un fel de păcat originar ale
cărui consecinţe trebuiau în mod ineluctabil să provoace pierderea cetăţii, împingându-i pe fiii săi să se
masacreze între ei. în fiecare moment critic din istoria sa, Roma se va autointeroga cu spaimă, crezând că
simte apăsarea unui blestem. La fel ca şi la naştere, ea nu îşi va fi aflat pace nici cu oamenii, nici cu zeii.
Această nelinişte religioasă va apăsa asupra destinului ei". 10

Oraşul , loc de refugiu pentru sclavii fugari şi pentru oamenii liberi dornici să-şi schimbe viaţa , ducea lipsă de
femei. În zadar a cerut Romulus cetăţilor vecine ca fetele lor să se mărite cu noii locuitori ai cetăţii: nimeni nu a
vrut să intre în legături de familie cu oamenii fără căpătâi din Roma. Atunci Romulus, a recurs al un vicleşug, i-a
invitat pe locuitorii celorlalte cetăţi latine şi s-au distrat, uitându-se liniştiţi la jocurile desfăşurate în cinstea
zeilor. La un semn al lui Romulus, bărbaţii din Roma s-au repezit şi fiecare a răpit câte o femeie. Bărbaţii
străini, neînarmaţi n-au putut să le apere şi au fugit, blestemându-i pe romanii care călcau în picioare legile
ospitalităţii.

Aşa a început războiul. Cetăţile latine au fost învinse uşor, dar sabinii, în frunte cu regele lor Titus Tatius, mai
puternici, au pornit contra Romei. Sabinele, legate acum de ambele cetăţi, au intervenit între cele două
tabere, împăcându-i pe bărbaţii şi pe fraţii lor. Cele două cetăţii s-au unit, formand un singur popor. Romulus si
Titus Tatius au domnit împreună peste poporul unit.

După ce i-a organizat Romei structura politică, creând senatul şi adunarea poporului, Romulus a dispărut în
timpul unei furtuni violente şi poporul l-a proclamat zeu11. In pofida fratricidului său, figura lui Romulus a
devenit şi a rămas exemplară în conştiinţa romanilor: el a fost întemeietorul şi legislatorul, războinicul şi
preotul, în acelaşi timp12.

Urmatorii regi ai Romei dupa Romulus au fost Numa Pompilius, Tullus Hostilius, Ancus Marcius, Tarquinius cel
Batran, Servus Tullius si Tarquinius Superbus, completand cifra mitica de sapte regi.

Inflorirea de scrieri grecesti si latine, de la sfarsitul Republicii si inceputul Imperiului, care evoca geneza
orasului, a avut loc intr-o perioada cand insasi psihologia autorilor i-a facut sa deformeze involuntar
realitatea. Ei aveau in fata ochilor o Roma cu mare putere politica si militara, si totul in istoria pe care o scriau
trebuia sa pregateasca aceasta maretie. Contemporanii lui Augustus nu puteau concepe un trecut in cursul
caruia Roma se gasea unita prin legaturi complexe cu alte orase care ii serveau drept dascali de cultura si de
progres. Viziunea falsa a unei Rome inchise in ea insasi s-a nascut din acest factor psihologic.

Roma, plina de glorie si maretie, avea nevoie de un simbol pe masura si acesta a fost Romulus. La Ennius, in
Annales, el este deja regele fondator, unicul conditor. Interesul istoricilor romani se va extinde apoi asupra
domniei lui, al carei continut va fi elaborat incetul cu incetul, asupra marilor lui ispravi razboinice, in sfarsit la
apoteoza si divinizarea sa.
Prezentare pentru seminar
Dr. Filip-Lucian Iorga
In secolul I i.Hr., unii ambitiosi, precedandu-l ca atare pe Augustus, vor sa para niste noi Romuli. Figura
primului rege ia atunci trasaturi ideale si intruneste cele mai rare insusiri ale intemeietorului, ale capeteniei
razboinice si ale omului politic. Legenda se incarca astfel de actualitate si primeste un spor de viata devenind o
tema de propaganda. Figura lui Romulus i-a servit pe pretendentii la putere, rand pe rand, pe Sulla, pe Cezar si
pe Octavian, si s-a imbogatit tot mai mult.

În legătură cu războiul dintre romani şi sabini, Dumezil remarcă uimitoarea simetrie cu un episod central al
mitologiei scandinave, anume conflictul dintre două noroade de zei, Asenii şi Vanii. Georges Dumezii subliniază
analogiile cu războiul dintre romani şi sabini. Pe de o parte, Romulus, fiu al lui Marte şi protejat al lui lupiter, şi
tovarăşii săi, războinici de temut, dar săraci şi lipsiţi de femei; pe de altă parte, Tatius şi sabinii, însemnaţi prin
bogăţie şi fecunditate (căci ei posedau femei). Aceste două tabere sunt, în fond, complementare. Războiul nu
se termină ca urmare a unei victorii, ci graţie iniţiativei soţiilor, împăcaţi, sabinii hotărăsc să se unească cu
tovarăşii lui Romulus, aducându-le acestora bogăţia. Cei doi regi, deveniţi tovarăşi, instituie cultele: Romulus
pentru lupiter unicul, Tatius zeilor legaţi de pământ şi de rodnicie, printre care figurează Quirinus. „Niciodată,
nici sub această domnie, nici mai târziu, nu s-a mai auzit vorbindu-se despre neînţelegerea dintre componenta
sabină şi componenta latină, albană, romuleană a Romei. Societatea este desăvârşit aşezată." Desigur, e
posibil, aşa după cum cred numeroşi savanţi, ca acest război, urmat de o reconciliere, să oglindească o
anumită realitate istorică, şi anume fuziunea dintre „autohtoni" şi cuceritorii indo-europeni 13.

Caracterele specifice ale religiozităţii romane

Dispoziţia ametafizică şi interesul foarte viu (de natură religioasă!) pentru realităţile imediate, cosmice şi
istorice se dezvăluie de timpuriu în atitudinea romanilor faţă de anomalii, accidente sau inovaţii. Pentru
romani, ca şi pentru societăţile rurale în general, norma ideală se manifesta în regularitatea ciclului anual, în
desfăşurarea ordonată a anotimpurilor. Orice inovaţie radicală echivala cu o atingere adusă normei: în ultimă
instanţă, ea presupunea riscul unei reîntoarceri la haos (cf. o concepţie similară în Egiptul antic). Tot astfel,
orice anomalie — minuni, fenomene insolite (naşteri monstruoase, ploi cu pietre etc.) — denunţa o criză în
raporturile dintre zei şi oameni. Minunile proclamau nemulţumirea, ba chiar mânia zeilor. Fenomenele
aberante echivalau cu nişte manifestări enigmatice ale zeilor; dintr-un anumit punct de vedere, ele constituiau
„teofanii negative".

O dată descifrată semnificaţia minunii, se făcea apel la lustraţii şi ia alte rituri de purificare; căci aceste
„teofanii negative" denunţaseră prezenţa unei murdăriri şi aceasta trebuia cu grijă îndepărtată.

La prima vedere, teama nemăsurată de minuni şi de maculări ar putea fi interpretată ca o spaimă născută de
superstiţie. Era vorbă însă de un tip particular de experienţă religioasă. Căci prin intermediul unor atari
manifestări insolite se angajează dialogul dintre zei şi oameni.

Geniul religios roman se distinge prin pragmatism, prin căutarea eficacităţii şi, mai ales, prin „sacralizarea"'
colectivităţilor umane: familie, trib, patrie. Celebra disciplină romană, fidelitatea faţă de angajamente,
devotamentul faţă de Stat, respectul religios pentru traditie si lege se traduc prin deprecierea persoanei
umane: individul conta numai în măsura în care aparţinea grupului său. Abia mai târziu, sub influenţa filosofici
greceşti şi a cultelor orientale ale mântuirii, au descoperit romanii importanţa religioasă a persoanei.
Prezentare pentru seminar
Dr. Filip-Lucian Iorga
Caracterul social al religiozităţii romane, si în primul rând importanţa acordată normelor stabilite intre oameni,
sunt clar exprimate prin termenul pietas. Pietas desemnează asadar respectarea scrupuloasă a riturilor, dar şi
respectul faţă de relaţiile naturale dintre fiinţele umane. Pentru un fiu,pietas consta în supunerea faţă de tatăl
său; nesupunerea echivala cu un act monstruos, contrar ordinii naturale, şi cel vinovat trebuia să ispăşească
această dezonoare cu moartea. Alături de pietas faţă de zei, există pietas faţă de membrii grupului de care
aparţii, faţă de cetate şi, în sfârşit, faţă de toţi oamenii 14.

Caracteristica universului religios roman este si o extraordinara toleranta fata de religiile popoarelor cucerite,
cu conditia ca acestea sa nu pericliteze statul roman, institutiile romane, dreptul roman, sacralitatea romana
etc, in ultima instanta destinul Romei.

Concluzionand, putem afirma ca, prin ratiune, severitate, formalism, romanii au stabilit un contact intre cele
doua lumi, cea sacra si cea profana, intre zei si oameni.