Sunteți pe pagina 1din 11

ACTUALITATEA NORMELEOR DISCIPLINAR-MORALIZATOARE ALE

SF. TREI IERARHI, CU PRIVIRE LA PREOŢIE *

„Au fost şi altă dată păcate şi s-au


terminat; dar niciodată n-au fost printre
creştini atâtea păcate şi atâta ocară”.
(Sf. Grigorie de Nazianz, Despre
Preoţie, cap. VIII)

Am ales această temă cel puţin dintr-un considerent: azi, societatea noastră, într-o
tranziţie perpetuă, şi nu mai puţin Biserica ei, în latura ei umană, sunt atinse de o oarecare
tulburare provenită din aceea că înşişi membri care le constituie sunt ei în suferinţă. De foarte
multe ori Biserica Ortodoxă este acuzată şi târâtă în procese de conştiinţă. Acuzele se
îndreaptă înspre această latură umană a ei şi, de ce să n-o spunem, ni se adresează multora
dintre noi. De multe ori, atunci când trebuie să răspundem tuturor acestor solicitări din partea
societăţii – ea însăşi parte a Bisericii lui Hristos - ne comportăm (noi, „oamenii Bisericii”,
mult mai ai Bisericii decât ceilalţi ?!) cu multă surprindere, ca şi cum nu am avea repere. Este
o surprindere a Bisericii care dă naştere unei surprinderi a societăţii. De aceea, am considerat
să aduc azi în faţa dumneavoastră, dar cu mult mai mult în faţa studenţilor noştri, de fapt nu
pentru prima oară, aceste repere pe care Sf. Trei Ierarhi, sub a căror egidă ne aflăm noi
didascali moderni ai Bisericii, ni le-au pus la îndemână nouă tuturor oamenilor Bisericii, mai
ai Bisericii decât ceilalţi (sic!).
Atunci, ca şi acum, Biserica s-a confruntat cu situaţii excentrice prin unii slujitori ai ei,
care, tot ca şi acum, în situaţii de criză – dar oare când nu s-a aflat Biserica în criză? -, nu
făceau cinste Domnului pe care îl slujeau.
Acestora li se adresau Marii Ierarhi în primul rând şi prin norme disciplinar-
moralizatoare pentru a înlătura pericolul ca aceştia să devină după cuvântul „Didahiei celor 12
Apostoli” traficanţi de Hristos. De aceea, mă adresez azi, împreună cu tot corpul profesoral,
viitorilor slujitori ai Bisericii noastre drept-măritoare cu speranţa că nu vor deveni ceea ce
spune Didahia.
Despre preoţie s-a vorbit foarte mult cu referire la Sf. Trei Ierarhi şi aceasta pentru că
ei înşişi au fost preocupaţi de această temă majoră pentru viaţa Bisericii. Nu voi relua teme de
pe un drum deja bătătorit, deşi să vorbeşti despre preoţie nu este de prisos niciodată. Voi
*
Conferinţă susţinută cu prilejul hramului Facultăţii de Teologie Ortodoxă „Patriarhul Iustinian” la 30
ianuarie 2004.

1
încerca doar – încă o dată pentru studenţii noştri, viitori slujitori ai altarelor, şi de ce nu şi
pentru aceia dintre noi – să schiţez încă o dată modelul preotului prin Sf. Trei Ierarhi care,
elaborându-l, încercau să reglementeze anumite situaţii care veneau în atingere cu morala
creştină, căci, aşa cum spuneam, nu puţine erau situaţiile în care slujitori ai Bisericii aduceau
deservicii acesteia prin atitudini imorale.
În istoria religiilor, preoţia a jucat un rol esenţial şi decisiv. Preoţia este aceea care
dădea culoare unei religii şi care fixa ritmul de urmat: “dacă preoţii unei religii se ridică prin
evlavia, ştiinţa, viaţa lor până la apogeul acestei religii, ei întruchipează cu adevărat idealul
acestei credinţe, iar în unele culte naturiste ajungeau până la rangul de zei, în religiile
superioare la acelea de prooroci şi înţelepţi, iar în creştinism la acela de sfinţi”1.
Preoţia Vechiului Testament era de origine divină, reprezentând o cinste inegalabilă,
pe când diferitele preoţii ale păgânismului nu depăşeau stadiul de magie. Preoţia creştină, mai
apoi, are cu totul altă faţă. Ea devine o instituţie divină creată prin harul Domnului Iisus
Hristos şi are caracteristica de a continua opera Lui în lume. Scopul pe care şi-l propune
preoţia lui Hristos, este menţionat şi lămurit încă cu primele scrieri creştine, începând cu Sf.
Apostol Pavel şi continuând cu acelea ale Sf. Părinţi2. Preoţia creştină avea să fie, potrivit
cuvintelor Sf. Ioan Gură de Aur “semnul iubirii lui Hristos”.
Sfinţii Părinţi, în general, văd în ea “cea mai sfântă şi folositoare slujire a
credincioşilor şi un omagiu adus lui Hristos-Dumnezeu”3. De aceea, nu este lipsit de
importanţă că în creştinism apar acele tratate elaborate ce analizează toate implicaţiile ce
decurg din însuşirea unei astfel de responsabilităţi. Încă de la primii Părinţi şi Scriitori ai
Bisericii, sau şi mai bine, chiar de la Sf. Ap. Pavel, au apărut aprecieri asupra Tainei Preoţiei,
ca dintre cele mai importante Taine ale Bisericii. Odată cu adâncirea noii învăţături şi
sistematizarea concepţiilor teologice în primele cinci secole, apar tratate care se vor referi
exclusiv la Taina preoţiei. Practic, ele concentrau în sine toată concepţia acelor prime secole
despre modul în care înţelegeau creştinii preoţia. Se înţelege că nu era lucru de neluat în
serios, ba era Taina care implica cele mai adânci responsabilităţi asupra cărora nu se mai
putea reveni uşor.
Toată lumea deja cunoaşte că doi din cei Trei mari Ierarhi ai Bisericii, Sf. Grigorie de
Nazianz şi Sf. Ioan Gură de Aur au scris chiar câte un Tratat despre Preoţie, rămase clasice
până astăzi. Sf. Ioan Gură de Aur scria Tratatul său despre Preoţie, nu din mândrie, cum
fusese acuzat, ci, de ce să n-o spunem, o făcea pentru toţi cei ce ar fi îndrăznit să gândească la

1
Pr. Prof. I.G. Coman, Sensul preoţiei la Sfinţii Părinţi, “ST”, nr. 9-10, 1949, p. 739.
2
Ibidem, p. 741.
3
Pr. Prof. Ştefan Alexe, Consideraţii despre preoţie şi Biserică la Sfinţii Trei Ierarhi, “BOR”, 1-2,
1972, p. 54.

2
a îmbrăţişa o atare Taină de foc. Nu mai puţin Teologul, Sf. Grigorie, îşi înfăţişa tratatul nu ca
pe o sumă de invăţături pentru novici, ci ca pe o Apologie, un cuvânt de apărare pentru fuga
sa de la Preoţie. Însuşi Sf. Vasile cel Mare, chiar dacă nu a scris ca şi ceilalţi doi Capadocieni
un tratat pe această temă, vedea preoţia ca pe o “sarcină de grea răspundere ce necesită o
pregătire atentă şi o viaţă curată, preotul fiind un om al faptelor”4. De la Sfântul Vasile nu
ne-a rămas aşadar o “sumă de gândire” pe marginea acestei probleme, tratată într-un corpus
unitar, dar nu putem spune că nu a fost preocupat de ea, când ştim prea bine că întreaga-i viaţă
(deşi scurtă, dar extrem de densă) şi-a dedicat-o slujirii lui Dumnezeu şi a aproapelui. Însă ce
gândea el concret la adresa acestei Sfinte Taine şi ce îndemnuri dădea celui care “îndrăznea”
s-o îmbrăţişeze, vom reda mai departe. În ce-l priveşte pe Sf. Vasile cel Mare, el s-a adresat
oamenilor Bisericii prin scrisori. Corespondenţa Sf. Vasile cel Mare include 366 epistole 5 prin
care el s-a adresat atât oamenilor Bisericii, dar şi oamenilor de stat, împăraţi sau guvernatori.
Practic, canoanele Sf. Vasile, în număr de 92, sunt extrase din această corespondenţă 6 după
cum vom mai avea prilejul să constatăm.
Aceşti mari Sfinţi Părinţi au fost înzestraţi cu calităţi morale şi intelectuale deosebite
pe care şi le-au pus în slujba Bisericii, ca preoţi şi ierarhi. Au fost, cum deja cunoaştem,
excepţionali păstori de suflete, străluciţi teologi al Duhului Sfânt şi ai întregii Treimi, fapt ce a
produs impunerea supranumelor de „Teologul”, sau “cel Mare” sau „Gură de Aur” în
conştiinţa urmaşilor şi a întregii Biserici.
Deşi au avut o viaţă frământată şi tulburată, au lăsat foarte mult Bisericii, dar şi lumii,
în general. S-au remarcat în special prin opera teologică prin care a dat o lovitură de graţie
ereziilor vremii, prin imnele lor (avem doi autori de Liturghii şi un poet), prin opera caritabilă
ce au întreprins-o, îndeosebi Sf. Vasile cel Mare, prin puterea cuvântului, precum Sf. Ioan. Ei
sunt şi autori ai unora dintre cele mai profunde rugăciuni folosite până azi în Biserica
Ortodoxă, de asemenea autori de reguli şi rânduieli pentru monahi, dar şi rânduitori al vieţii
morale prin impunerea de canoane, valabile şi acestea până azi, şi nu mai puţin sfătuitori ai
preoţilor de atunci şi de acum pentru ca ei să-şi poată îndeplini slujirea cu toată cinstea ce se
cuvenea7. Sf. Trei Ierarhi s-au identificat cu adevărurile teologice şi au înţeles că “preoţia este

4
Sf. Ioan Hrisostom, Omilia XIII la Geneză II, 4, Migne, PG, LIII, 110, cf. Pr. Prof. I. G. Coman,
Atitudinea practică a Sfinţilor Trei Ierarhi, “GB”, 10, 1956, p. 540; Alexe, op. cit., p. 56.
5
Numărul epistolelor diferă de la o colecţie la alta: coecţia J.P. Migne conţine 366 de epistole (PG,
XXXII), pe când colecţia „Les Belles Lettres” a lui Yves Courtonne apărută în trei volume la Paris, în 1957,
1961, 1966, 368 de epistole – cf. Prof. Dr. Iorgu Ivan, Opera canonică a Sf. Vasile cel Mare şi importanţa ei
pentru unitatea Bisericii, în vol. „Sf. Vasile cel Mare”, editura IBMBOR, 1980, p. 358.
6
În realitate cele 92 de canoane sunt extrase din doar 8 dintre epistole, cât şi din opera sa „Despre Sf.
Duh” (doar două canoane)
7
Idem, Actualitatea gândirii Sf. Trei Ierarhi despre preoţie, “ST”, 1-2, 1984, p. 94.

3
apostolat şi o stare de slujire a lui Hristos, a Bisericii şi credincioşilor, servind aspiraţiile
păstoriţilor săi de a merge spre mai bine”8. În ce-l priveşte pe Sf. Vasile, chiar dacă el nu a
scris un tratat cu privire la preoţie, a lăsat în urmă exemplul nescris al unei vieţi angajate pe
deplin în slujirea lui Dumnezeu şi a aproapelui. Exemplu care sună mereu a îndemn 9. Toţi trei
ne-au lăsat peste timp modelul adevăratului preot “prin sfinţenia vieţii lor, prin cugetarea lor
genială, prin Ortodoxia învăţăturii, prin dragostea lor de Dumnezeu şi de aproapele, prin
lucrarea de îmbunătăţire a vieţii oamenilor”10 şi chiar dacă nu au apucat să culeagă roadele
muncii lor imediat, au semănat totuşi pentru viitor, cum frumos spune un autor străin 11. Cu
alte cuvinte, ei ne-au prezentat prin propria-i existenţă chipul adevăratului preot, prin aceea de
se fi străduit să trăiască preoţia în toată dimensiunea şi măreţia ei, constituind pildă de urmat
pentru preoţi şi ierarhi şi pentru cei ce se pregătesc de o asemenea responsabilitate12.
Practic, tratatele pe care ei le-au elaborat sau părerile expuse în epistole devenite şi
însuşite ulterior ca şi canoane pentru întreaga Biserică, Biserică la a cărei unitate au ţinut în
mod deosebit, (cum poate nimeni n-o va mai face vreodată), aceste tratate se constituie ele
însele într-o sumă de norme disciplinar-moralizatoare menite să remedieze situaţii defectuase
faţă de care întotdeauna toţi cei trei vor lua atitudine. În sensul acesta, un autor contemporan
spunea: „Canoanele pe care Biserica le-a întărit cu obligativitate generală, extrase din
epistolele şi lucrările Sf. Vasile, pentru adevărurile pe care le cuprind, sub aspect teoretic-
doctrinar şi practic-disciplinar pot fi bune călăuze şi în zilele noastre pentru cei care doresc să
păstreze unitatea Bisericii pentru a cărei apărare Sf. Vasile şi-a pus toată înţelepciunea şi
puterea lui de muncă”13.
Pentru ei, lucrarea preotului este “sublimă şi complexă, pretinzând de la preot calităţi
deosebite, o pregătire temeinică, un suflet ales, răbdare în toate, însă mai ales dragoste de
Dumnezeu şi faţă de oameni”14. Pentru că preoţii sunt în primul rând slujitorii lui Dumnezeu
cel nevăzut, spiritual, dar omniprezent prin atotputernicie, au datoria de a cunoaşte şi a iubi pe
Dumnezeu cu toată fiinţa, de a-I sluji în curăţie, sfinţenie, smerenie15.
Preoţia depinde mult şi de vocaţia, căreia Sfinţii Părinţi îi dau mare importanţă.
Sfântul Vasile cerea ca Taina preoţiei să fie precedată de o atentă analiză a candidatului, de o

8
Drd. Irineu Pop, Învăţături morale şi sociale în opera Sf. Părinţi, p. 278.
9
Pr. Prof. Ioan Rămureanu, Preotul, slujitor al lui Dumnezeu şi al oamenilor după Sfinţii Trei
Ierarhi, “BOR”, 1-2, 1970, p. 99.
10
Alexe, op. cit., p. 93.
11
Aimé Puech, Histoire de la littérature greque chretienne, III, Paris, 1930, p. 249.
12
Ibidem.
13
Iorgu Ivan, op. cit, p. 368.
14
Ibidem, p. 102.
15
Rămureanu, op. cit., p. 99.

4
cercetare a faptelor trecute şi toate acestea se cer însoţite de o judecată matură pentru că, după
ce va fi primită hirotonia, nu mai pot exista circumstanţe atenuante, ci numai responsabilităţi.
Cel ce simte o asemenea vocaţie este invitat să mediteze asupra măreţiei misiunii care i se va
încredinţa şi la posibilităţile personale pe care el le poate oferi acestei slujiri. Iată concret, cum
relatează Marele Părinte Vasile felul în care se recrutau preoţii: “Nu se primeau altădată
preoţii decât după ce au fost examinaţi timp îndelungat. Se fixa un examen riguros al vieţii
lor trecute, se informau dacă ei nu erau clevetitori, beţivi, dacă au fost credincioşi în tinereţe
şi dacă erau înzestraţi cu calităţile necesare pentru a cuceri sfinţenia, fără de care e
imposibil a vedea pe Dumnezeu”16. Toate acestea se impuneau ca necesare şi obligatorii
pentru cei ce vor voii să aleagă calea preoţiei. Începuseră să apară în epocă moravuri uşoare la
creştini şi chiar în rândul multora dintre candidaţi, moravuri faţă de care Sf. Ierarhi nu puteau
să nu ia atitudine, mai ales atunci când era vorba de doritori de astfel de sarcini mari.
Părinţii sec. IV erau alarmaţi de unele moravuri inadmisibile cu ocazia recrutării
preoţilor. Sf. Ioan Gură de Aur, în al său Tratat, enumeră unele din criteriile reprobabile
practicate în vremea lui: aristocraţia familiei, bogăţia care avea avantajul că preotul nu avea să
fie întreţinut din veniturile bisericii, trecerea într-un anumit partid, protecţia, rudenia cu
cineva şi nu de puţine ori linguşeala. Unii erau primiţi în cler ca să nu treacă de partea
adversarilor. (Erau cazuri când alegerile de preoţi umpleau bisericile de omoruri17.) Se mai
întâmpla un lucru: date fiind frământările dogmatice prin care Biserica trecea (să nu uităm,
trăiseră în preajma celui de-al II-lea Sinod Ecumenic) se ajungea de multe ori la
compromisuri, unii fiind primiţi în cler pentru a nu trece de partea adversarilor, fără a se
verifica în prealabil dacă respectivul are vreo înclinaţie către preoţie. Nu sunt rare cazurile în
care ereziarhii ademeneau cu preoţia, ba chiar cu funcţii înalte în cler pe mulţi dintre aceia
care le-ar fi putut aduce din aceste poziţii servicii. Odată ajunşi în aceste funcţii ecleziastice,
se întâmpla şi ca respectivii să plătească poliţe celor care altădată li se opuseseră sau care
avuseseră îndrăzneala să apere adevărul. Câţi dintre ierarhii ortodocşi, preoţii sau monahii
mărturisitori nu sfârşiseră în exiluri în primele şase secole datorită unor astfel de situaţii?18
Moravurile politice şi sociale introduceau în preoţie şi ierarhie pe atâţia nechemaţi,
împingând la periferie sau înlăturând definitiv elemente de valoare. De multe ori chiar
stăpânirea era aceea care impunea ierarhiei zdrenţe morale şi intelectuale pentru preoţie 19. Şi
să nu mai amintim că şi erau cazuri în care preoţia se cumpăra. De aceea, Sf. Vasile adresa
16
Sf. Vasile cel Mare, Epistola LIV, Migne, PG, XII, 400, apud J. Riviere, Saint Basile eveque de
Cesaree, Paris, 1925, p. 217, cf. Pr. Mircea Basarab, Chipul preotului după Sfinţii Trei Ierarhi, “MO”, 1-2,
1970, p. 4.
17
Coman, Sensul preoţiei la Sf. Părinţi, p. 743.
18
Ibidem.
19
Ibidem, p. 744.

5
episcopilor sufragani două epistole20 a căror esenţă vor deveni Canoanele 89 şi 90, cu referire
la hirotoniile făcute pe bani fără o cercetare prealabilă, evident epistole de condamnare fermă
a acestor moravuri. Sfântul Vasile constata cu durere că există mulţi nedemni de slujirea
preoţească. La începutul episcopatului său, el scria acestor horepiscopi ce-i erau sufragani “să
fie mult mai atenţi şi să aplice canoanele Părinţilor atunci când recomandă pe cineva la
diaconie sau preoţie, deoarece s-au strecurat în rândul clerului mulţi nevrednici, admişi fie
din motive de rudenie, fie din alte motive afective, mai ales că mulţi vor să scape de serviciul
militar”21. În această situaţie, Sfântul nu putea decât să condamne păcatul simoniei prin care
se săvârşea o dublă fărădelege: luarea de bani pe un lucru sfânt şi promovarea în cler a unor
elemente nevrednice pentru o asemenea slujire22.
Împotriva practicilor enunţate mai sus s-a ridicat cu vehemenţă şi Sf. Ioan care
înţelegea să le stârpească prin aplicarea a trei principii de bază: integritatea fizică şi morală
desăvârşită a candidatului, pregătirea religioasă şi intelectuală, dar şi responsabilitatea
neştirbită a episcopului hirotonisitor pentru candidaţii pe care i-a admis la marea cinste a
preoţiei.
Pornind de la cuvintele Sf. Ap. Pavel, “Nu-ţi pune mâinile peste nimeni prea degrabă”
(I Tim. V, 22), Sf. Vasile fixa în “Regulile” sale monahale să nu se ajungă la atari
compromisuri şi, ca urmare, “hirotonia să nu fie dată cu uşurinţă, ci cu băgare de seamă.
Viaţa preoţilor şi a diaconilor se impune a fi ireproşabilă”23.
Candidatul la preoţie trebuia să îndeplinească, mai întâi, anumite condiţii de ordin
fizic: să fie sănătos şi integru din punct de vedere fizic, în vederea unei educaţii oarecare a
mişcărilor trupului. Nu este de ignorat pregătirea religios-morală, condiţie supremă pentru
preoţie, deoarece curăţenia morală înseamnă sfinţenie, iar sfinţenia este unul dintre atributele
lui Dumnezeu. Sfinţenia este conferită preoţiei prin harul Sf. Duh, împreună cu dragostea24.

20
Este vorba despre epistolele 53 şi 54 din colecţiile amintite – vezi Iorgu Ivan, op. cit., p. 362.
21
Sf. Vasile cel Mare, Epistola LIV către horepiscopi, ed. Yves Courtonne, Saint Basile, Lettres I,
Paris, 1957, p. 139-140, cf. Alexe, Actualitatea, p. 101. Probabil că gândul acesta al Sfântului Vasile despre cei
care aleg preoţia ca să scape de serviciul militar a alimentat concepţia mai nouă că monahismul ar fi şi el rezultat
al unei asemeni intenţii. Concret, mulţi intrau în monahism din aceleaşi motive enunţate de Sf. Vasile, mai ales
după ce unii dintre împăraţi fixaseră prin lege că cei care îmbrăţişau monahismul erau scutiţi de serviciul militar
- vezi Savva Agouridis, Μοναχισμός (Monahismul), Atena, 1997.
22
Sf. Vasile cel Mare, Epistola LXXX către horepiscopi, ed. cit., p. 138-139, cf. Alexe, op. cit., p.
101.
23
Sf. Vasile cel Mare, Moralia, Regula LXX, Migne, PG, XXXI, 816D-820A, apud Coman, Sensul
preoţiei, p. 744.
24
Idem, Sensul şi sarcinile preoţiei după Sfinţi Părinţi ai primelor patru secole, “MO”, nr. 1-2,
1972, p. 9- 15.

6
Una dintre marile dimensiuni pe care preoţia trebuia să le arate creştinismului şi lumii
întregi, în afară de sfinţenie de care depindea moralitatea unui preot, era şi dragostea faţă de
Dumnezeu şi de oameni. Datorită acestei mari dimensiuni a preoţiei, Sfinţii Trei Ierarhi au
făcut din preoţia lor o “realitate profundă, cuceritoare şi transformatoare de inimi”25. Preotul
era dator cu dragoste semenilor pentru că aceştia formează Biserica lui Hristos în lume.
Frumos spunea Sf. Ioan Gură de Aur că preoţia este semnul iubirii lui Hristos. Din dragoste
faţă de aproapele, Sf. Vasile a creat aceea instituţie de asistenţă socială - Vasiliada - şi tot
aceeaşi dragoste i-a dat putere să se aplece asupra rănilor celor mulţi şi oropsiţi, oferindu-le
mângâiere.
Apoi, din profilul moral al preotului nu poate lipsi evlavia, care tot din dragoste
trebuie să izvorască; “evlavia dă tărie în ceasurile de ispită iar prin ea preotul capătă forţa
de a răspândi linişte în sufletul credincioşilor”26. În acest sens, una din datoriile preotului este
aceea de “a feri pe credincioşii săi de patimile trupeşti şi sufleteşti care pot pune stăpânire pe
ei, iar când acestea au cuprins pe unii dintre ei să-i ajute să se elibereze”27.
În cele din urmă, Sfântul Vasile îndeamnă pe preoţi să se ferească de cele materiale,
care nu fac altceva decât să-i coboare. Tot astfel, pentru Hrisostom, indiferentismul şi rutina
în actele liturgice, sacramentale erau motive de cădere şi scădere a credinţei, căci ele vin
adesea din lipsa de vocaţie şi de cultivare continuă a sentimentului religios28.
Dar, candidatul la preoţie, pe lângă vocaţie, sfinţenie şi dragoste, trebuie să posede o
pregătire intelectuală solidă, care să dubleze profilul său moral. Marii Ierarhi cereau ferm de
la cel ce se pregăteşte să devină preot “să facă dovada unei temeinice pregătiri intelectuale, a
unui orizont larg şi a unei cunoaşteri aprofundate a teologiei”29. Preotul trebuie să se iniţieze
la fel de bine în filosofie şi-n ştiinţe în scopul de a-şi forma o pregătire multilaterală. Dar, în
primul rând, trebuie să facă dovada cunoaşterii doctrinei ortodoxe. Pe lângă acestea, se mai
cerea preotului să fie şi un bun cunoscător al sufletelor, adică un bun psiholog, datorită
problemelor dificile cu care va fi confruntat. Pregătirea intelectuală, deci, este o altă calitate
cerută pentru preot. Sf. Grigorie Teologul critica sever lipsa de pregătire, dar şi de evlavie a
multor preoţi, cât şi ignoranţa semeaţă. Şi tot el spunea în Apologia sa că preotul nu are limită
în a instrui şi a fi instruit30.
Însă, cultura rămâne inoperantă fără concursul cuvântului, fapt pentru care Sf. Vasile
mai spune: “odată stăpân pe cuvânt, Evanghelia trebuie predicată cu toată îndrăzneala şi
25
Idem, Atitudinea practică, p. 537, Alexe, op. cit., p. 96.
26
Basarab, op. cit., p. 7.
27
Rămureanu, op. cit., p. 102.
28
Coman, Sensul preoţiei la Sf. Părinţi, p. 746.
29
Basarab, op. cit., p. 4.
30
Coman, Sensul preoţiei la Sf. Părinţi, p. 748.

7
tăria, iar adevărul să fie mărturisit, chir dacă unii pun piedici şi persecută până la moarte pe
predicatori”31. Cuvântul, însă, “nu trebuie spus cu ostentaţie sau spre linguşirea
ascultătorilor, ci spre slava lui Dumnezeu”32.
În ce priveşte activitatea unui preot, aceasta trebuia să se desfăşoare pe patru planuri:
haric, moral, social şi misionar-pastoral.
Pe plan haric, lucrarea preotului este centrată în Sf. Euharistie: “lumina şi dragostea
trimisă de Dumnezeu prin Sf. Taine trebuie să umple sufletul preotului. Prin Sf. Taine,
preotul uneşte pe cei ce-au fost cu cei ce sunt şi cu cei ce vor fi”33. În acest plan se întâlnesc
cele trei slujiri hristice, de sfinţitor, jertfitor şi liturghisitor care dau, de altfel, măreţie slujirii
acesteia. Este ceea ce-l făcea pe preot superior chiar şi îngerilor precum spunea Sf. Ioan:
„Preoţia se săvârşeşte aici pe pământ, dar are rang în dregătoriile cereşti. Nici om, nici
înger, nici arhanghel, nici o altă putere creată, ci Însuşi Paracletul a întemeiat această
servire. El a stabilit ca în timp ce suntem în trup să facem serviciu îngeresc. De aceea trebuie
ca cel hirotonit să fie pur ca şi cum s-ar afla în ceruri, în mijlocul puterilor îngereşti...” 34.
Lipsa curăţeniei morale anulează toate faptele preotului. Acelaşi Sfânt spunea că păcatele
preotului irită şi scandalizează mai mult decât ale celorlalţi pentru că el se dă păstor şi
pretinde turmei ceea ce nu face el însuşi de multe ori. Şi dacă preoţii vor fi pedepsiţi pentru
păcatele poporului,cu atât mai mult pentru ale lor propri 35. Ca urmare, principiul fundamental
al activităţii preotului pe plan moral trebuie să fie desăvârşita armonie între cuvântul şi fapta
sa, potrivit consideraţiilor Sf. Vasile 36. Lipsa curăţeniei morale a preotului duce la anularea
tuturor faptelor acestuia. Preotul nu poate avea cuvânt printre credincioşi decât prin puterea
exemplului personal. Atunci când acesta nu există, întreaga activitate pastorală este pusă în
pericol.
Cuvintele Sf. Vasile sunt sublime atunci când se referă la aceste aspecte sau când
vorbeşte de latura jertfitoare a preoţiei. Nu se poate îngădui un preot fără ca acesta să fie un
liturghisitor cu adevărat, or aici exemplul personal al Marelui Ierarh este prea evident.
Îi îndemna pe preoţi să aibe o ţinută corespunzătoare slujirii ce li s-a încredinţat şi asta
mai cu seamă în timpul săvârşirii Sf. Liturghii, pe care acest Mare Părinte punea atât de mare
accent. Sf. Vasile se adresa preoţilor îndrumându-i ca după hirotonie să ştie cum să se poarte
în biserică, mai ales în timpul Liturghiei. Să vedem ce învăţături dădea el aceluia care s-ar
31
Sf. Vasile cel Mare, Moralia, Regula LXX, 13, Migne, PG, XXXI, 825D, 828A, apud Coman,
Sensul preoţiei, p. 753.
32
Idem, Regula LXX, 23, PG, XXXI, 836A, apud ibidem.
33
Ibidem.
34
Idem, Sensul şi sarcinile preoţiei, p. 10.
35
Idem, Sensul preoţiei la Sf. Părinţi, p. 755.
36
Moralia, Regula LXX, Migne, PG XXXI, col. 824CD, cf. Coman, Sensul Preoţiei, p. 757.

8
încumeta la asumarea răspunderii asupra căreia ne face mereu atenţi: “Sârguieşte-te, o,
preote, a te arăta pe tine lucrătoriu neruşinat, învăţând drept cuvântul adevărului şi
niciodată să nu stai la slujbă având vrajbă asupra cuiva, ca să nu izgoneşti de la tine pe
Mântuitorul Duh. În ziua slujbei să nu te judeci, nici să te priceşti (cerţi) cu cineva, ci în
biserică stând, roagă-te şi ceteşte până la ceasul întru carile şi se cade să săvârşeşti
Dumnezeiasca Liturghie şi aşa să stai cu umilinţă şi cu inimă curată înaintea Sfântului
Jertfelnic şi să nu cauţi aici şi acolo, ci cu groază şi cu frică să stai înaintea Învăţătorului
ceresc, să nu te grăbeşti a săvârşi (sfârşi) rugăciunile pentru vreo slujbă omenească, nici să
le scurtezi, nici să iei faţa cuiva, ci să cauţi către singur împăratul cel ce stă înainte şi către
puterile îngereşti ce stau împrejurul lui. Fă-te vrednic pe sine sfintelor canoane. Să nu
slujeşti împreună cu aceia care sunt opriţi, nici cu ereticii. Vezi cum Îi stai înainte, cum
lucrezi cele sfinte şi pe cine cumineci cu dânsele. Să nu uiţi porunca cea stăpânească şi pe
cea a Sfinţilor Apostoli, că zice: «Nu daţi cele sfinte câinilor, nici nu aruncaţi mărgăritare
porcilor». Vezi să nu vinzi pe Fiul lui Dumnezeu în mâinile celor nevrednici. Să nu te sfieşti,
nici să te ruşinezi de cei slăviţi ai pământului, nici de însuşi cel cu coroană încoronat în
ceasul acela, iară pe cei vrednici de împărtăşire să-i împărtăşeşti în dar precum şi tu însuţi
în dar ai luat. Pe aceia cărora dumnezeieştile canoane nu le dă voie, să nu-i împărtăşeşti.
(Caută ca nu cumva din lenevirea ta să se atingă de Dumnezeieştile Taine vreo molie sau
vreun şoarece sau altceva de acest fel. Nici să se umezească sau să se afume sau să se
uneltească de cei nesfinţiţi şi nevrednici.) Aceste şi pe cele asemenea acestora de le vei păzi,
vei mântui pe sine şi pe cei ce te vor asculta pe tine”37. Iată, deci, cât de importantă era pentru
Sf. Vasile purtarea preotului, începând cu cele sfinte. Dar această grijă nu poate izvorî decât
dintr-o viaţă morală pe măsură, care să poată stârni în preot acei fiori sacrii, care să-l facă
responsabil de toate acestea. Asupra tuturor faptelor de genul acesta încerca Marele Părinte
bisericesc să-i sensibilizeze pe cei ce vor dori preoţia.
Preotul, în concepţia Sf. Trei Ierarhi este o continuare a celui din paginile Sf. Scripturi,
fiind susţinut de puterea exemplului personal. Marii Ierarhi au criticat aspru tot ceea ce
contravenea acestei atitudini, nedreptăţile şi necinstea şi au predicat dragostea, pacea, slujirea
lui Dumnezeu şi a aproapelui. Pe drumul pe care ei aşează preoţia sunt chemaţi să meargă toţi
cei ce o îmbrăţişează. Ei s-au implicat în toate aspectele vieţii sociale şi aflăm de la Sf. Ioan
Hrisostom că, în sarcina episcopatului cădea ajutorarea văduvelor, găzduirea străinilor,
ajutorarea fetelor orfane sărace, îngrijirea bolnavilor, vizitarea enoriaşilor, judecata
bisericească şi altele ca acestea. Nu de puţine ori interveneau pentru înlăturarea efectelor
37
Învăţătură a Marelui Vasilie către preot, în “Catihisis sau Învăţătura pe scurt despre hristianitate”,
tipărit cu binecuvântarea IPS Veniamin Costachi, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei, ediţia a IV-a, Iaşi, 1838, p.
126-127.

9
distrugătoare ale stihiilor naturii: secetă, grindină, inundaţii, cutremure sau luptau pentru
înlăturarea foamei. Nedreptăţile sociale stârneau în sufletele lor revolta, fapt care îl făceau să
le înfiereze cu fiecare ocazie. Din perspectiva aceasta, preotul era văzut de Sf. Trei Ierarhi ca
doctor de suflete, care trebuie “să facă tot ce-i stă în putinţă spre a preveni pe cele sănătoase,
a vindeca pe cele bolnave şi a smulge din ghearele morţii pe cele în agonie”38. Ei stăruiau pe
lângă autorităţi pentru uşurarea impozitelor nefericiţilor cetăţeni storşi de sărăcie şi
nenorociri, sancţionau pe împăraţi cu penitenţă publică pentru crime comise împotriva
poporului, creştinau pe barbari, răscumpărau prizonieri, dar mai mult, nu pregetau nici un gest
pentru unitatea Bisericii: demisionau sau se lăsau trimişi în exiluri. Acesta era cu adevărat
chipul preotului în viziunea Marilor Părinţi ai Bisericii din veacul al IV-lea.
Se vede bine că îndemnurile lor disciplinar-moralizatoare adresate în primul rând
slujitorilor Bisericii, nicidecum mai ai Bisericii decât ceilalţi – diaconi, preoţi, episcopi –
porneau întâi de toate din chiar trăirea lor care ni se recomandă azi şi nouă. Erau atunci, ca şi
astăzi, ca şi până la sfârşitul veacurilor, situaţii faţă de care Marii Ierarhi au simţit impulsul de
a lua atitudine, din dragoste întotdeauna şi în scopul păstrării unităţii Bisericii pentru care au
trăit. “Frumuseţea lor a fost virtutea, mărimea lor a fost Teologia, mersul lor a fost
înaintarea continuă, care prin urcări treptate i-a urcat până la Dumnezeu, iar puterea lor a
constat în semănarea şi împrăştierea învăţăturii”39.
Ei ne dau modelul, dar de noi depinde acum cum ni-l vom însuşi şi cum vom şti să
observăm şi să învăţăm a nu repeta greşelile trecutului. Dar aceasta vine după înţelegerea
faptului că îndemnurile lor, devenite norme cu caracter disciplinar-moralizator, mai ales cu
privire la preoţie, sunt extrem de actuale, iar Sfinţii Trei Ierarhi sunt pentru noi reper. Aşadar
nu suntem lipsiţi de repere, ci doar le ignorăm. Este datoria noastră să nu repetăm din greşelile
trecutului şi să veghem, ierarhi şi dascăli, asupra moralităţii castei pe care o formăm sau o
păstorim, pentru că, aşa cum spuneam, nu mai există - pentru noi oamenii Bisericii -
circumsatnţe atenuante, ci doar responsabilităţi. Dar responsabilitatea vine din dragoste, din
înţelegerea celuilalt, aşa după cum „Sfinţii Părinţi au iubit Biserica şi pe oameni până la
totala lepădare, -spunea un dascăl al nostru - au renunţat la averi, la glorie, la sănătate şi la
viaţa lor de dragul turmei iubite. Iată un stil duhovnicesc vrednic de imitat. Înapoi la
Părinţi ! Dar nu numai cu vorba, ci şi cu viaţa noastră !”40.

38
Pr. Prof. I.G. Coman, Idei pastorale, misionare şi sociale înnoitoare la Sfinţii Trei Ierarhi, “ST”,
1-2, 1951, p. 102.
39
Este o parafrazare după Sf. Grigorie de Nazianz a Cuvântării funebre în onoarea Sf. Vasile cel
Mare, trad. de Pr. N. Donos, Huşi, 1931, p. 119, 186; Alexe, op. cit., p. 56.
40
Idem, Sensul preoţiei, p. 762.

10
Pr. Conf. Dr. Ioan Moldoveanu

11

S-ar putea să vă placă și