Predică a Părintelui Cleopa

la Duminica a IV-a a Sfîntului şi Marelui Post

( a Sfîntului Ioan Scărarul )
Despre credinţă şi îndoială

Iubiţi credincioşi,
Să înţelegem că alta este credinţa tare, deplină, şi alta este credinţa îndoielnică şi
puţină. Prin credinţa dreaptă şi deplină omul poate, cu puterea lui Dumnezeu, să facă
minuni şi să dobîndească fericirea vremelnică şi veşnică. Credinţa deplină sau
desăvîrşită este credinţa propovăduită de Biserica Ortodoxă şi mărturisită pe scurt în
Simbolul Credinţei (Crezul). Această sfîntă şi dreaptă credinţă, împreună cu lucrarea
faptelor bune, cu scopul de a plăcea numai lui Dumnezeu, îi aduce omului mîntuirea
sufletului (I Corinteni 10, 31).
Să ştiţi, fraţii mei, că sînt multe feluri de credinţe pe pămînt care nu aduc mîntuirea
sufletului, ci şi la piezare îl duc. Aşa sînt credinţele păgîne, credinţele strîmbe ale celor
care cred în vrăji, în descîntece şi în fermecătorii, în visuri şi vedenii false şi alte multe
feluri de credinţe străine de adevăr care duc la pierzare pe cei înşelaţi de ele. Numai
credinţa cea deplină şi dreaptă pe care o
mărturiseşte şi o propovăduieşte Biserica
Ortodoxă este mîntui-toare fiind
întemeiată pe Sfînta Scriptură şi Sfînta
Tradiţie apostolică şi patristică. Ea are
temelie neclintită pe Hristos piatra cea din
capul unghiului (Matei 21, 42).
Sfinţii şi dumnezeieştii Părinţi, ca şi
Sfinţii Apostoli au fost cei mai mari
apărători ai dreptei credinţe la cele şapte
Sinoade ecumenice şi la cele locale. Prin
învăţăturile lor scrise ne-au lăsat luminate
căile mîntuirii, care duc la Hristos numai
după dreptarul credinţei Ortodoxe. Cînd pe
Sfîntul Vasile cel Mare îl îndemna
guvernatorul Modest să primească unirea cu erezia lui Arie, atunci marele ierarh i-a zis:
"Nu! Biserica a primit învăţătura sa de la Hristos Dumnezeu şi această învăţătură eu sînt
dator s-o apăr chiar cu preţul vieţii mele. De aceea nu voi îngădui să se lase la o parte
sau să se schimbe vreun cuvînt, sau măcar o silabă din această dumnezeiască predanie.
Ci ca un paznic rînduit de Dumnezeu prin har voi sta aici credincios şi neclintit la postul
meu, chiar dacă voi plăti această împotrivire cu viaţa mea. Eu nu voi înceta de a apăra
tezaurul cel nepreţuit al credinţei contra tuturor vătămăturilor ce vin de la necredincioşi
şi eretici. Adevărurile dreptei credinţe au fost păstrate în totalitatea şi curăţia lor cu
multe jertfe omeneşti şi cu mari valuri de sînge creştin".
Cînd milioane de oameni, bărbaţi şi femei, copii, tineri şi bătrîni, învăţaţi şi filosofi
din primele veacuri ale creştinismului şi-au dat viaţa pentru învăţătura creştină, pentru a
ne lăsa moştenire curată în Iisus Hristos, nimeni dintre creştinii zilelor noastre n-are
dreptul să strice frumuseţea şi podoaba dreptei credinţe, avînd în ea adevărul. Toţi care
vor face unele schimbări în cuvintele Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii nu vor avea
parte de Hristos şi nu vor moşteni împreună cu sfinţii Lui cereasca împărăţie.
 Credinţa deplină şi tare este cea care se lucrează prin dragoste (Galateni 5, 6),
adică cea care este urmată de fapte bune. Iar credinţa care este lipsită de dragoste,
adică de fapte bune, este zadarnică şi nefolositoare. Aceasta ne-o arată Sfîntul Apostol
Pavel zicînd: De aş avea darul proorociei şi orice ştiinţă şi de aş avea totă credinţa încît
să pot muta şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sînt (I Corinteni 13, 2). Încă să ştim,
fraţilor, că dreapta noastră credinţă cea deplină şi tare, care lucrează prin fapte bune,
trebuie să fie statornică pînă la ultima noastră suflare. În această privinţă avem mii şi
milioane de pilde lăsate nouă de Sfinţii lui Dumnezeu care L-au mărturisit şi, pentru
dragostea Domnului şi Mîntuitorului nostru Iisus Hristos, şi-au pus sufletele lor pentru
Evanghelie, răbdînd pînă la moarte înfricoşătoare chinuri. Pentru a adeveri acest lucru
despre credinţa cea statornică a Sfinţilor lui Dumnezeu voi aduce cîteva exemple din
viaţa Bisericii.
Primul exemplu de jertfă totală pentru mîntuirea lumii şi pentru propovăduirea
Sfintei Evanghelii pe pămînt a fost Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos. El ne-a descoperit
adevărurile veşnice ale dreptei credinţe. El ne-a învăţat cum să credem în adevăratul
Dumnezeu cel închinat şi mărit în trei persoane: Tatăl, Fiul şi Duhul Sfînt. Hristos,
Mîntuitorul lumii, ne-a descoperit că Duhul Sfînt purcede de la Tatăl şi ni L-a trimis pe
pămînt ca Mîngîietor şi Domn al vieţii. El a sfinţit pe fecioara Maria prin întruparea Sa şi
ne-a încredinţat-o tuturor ca Născătoare de Dumnezeu şi mamă, zicîndu-i: Iată fiul
tău! iar prin iubitul Său ucenic Ioan Evanghelistul, căruia i-a spus: Iată mama ta! (Ioan
19, 26-27), ne-a făcut fiii ei.
Dreaptă credinţă plină de Duh şi de putere a avut dintre oameni cel mai mult Maica
Domnului, cea dintîi rugătoare pentru noi toţi înaintea Preasfintei Treimi. Ea a crezut în
cuvintele Arhanghelului Gavriil şi prin el a primit să nască cu trup pe Hristos, cînd a
spus: Fie mie după cuvîntul tău! (Luca 1, 38).
Dar ce vom spune de marea credinţă a Sfinţilor Apostoli? Oare nu ei au semănat
dreapta credinţă şi Evanghelia în toată lumea? Nu au străbătut ei Asia, Europa şi Africa,
vestind venirea Mîntuitorului în lume şi apropierea Împărăţiei Cerurilor? Nu au răbdat ei
atîta prigonire şi temniţă şi moarte martirică pentru Hristos şi pentru Evanghelie? Nu au
vindecat ei bolnavi şi tot felul de suferinzi cu puterea credinţei, chemînd numele lui
Hristos? Nu au dărîmat ei capiştile idoleşti şi în locul lor au înălţat biserici creştine?
Astfel, ce vom vorbi de credinţa plină de rîvnă a lui Petru, căruia i-a spus
Hristos: Amin zic ţie, tu eşti Petru şi pe această piatră voi întemeia Biserica Mea şi
porţile iadului nu o vor birui (Matei 16, 18)? Oare nu a fost el răstignit pe cruce cu capul
în jos pentru dragostea lui Hristos? Ce vom zice de credinţa Apostolului Pavel, gura lui
Hristos? Pe el l-a făcut Mîntuitorul din tiran şi persecutor, Apostol al neamurilor şi martir.
Deci, cum vom lăuda credinţa de foc a Sfîntului Pavel, dragostea lui pentru mîntuirea
păgînilor şi a evreilor, curajul şi bărbăţia lui, înţelepciunea lui şi răbdarea lui, bătăile,
temniţa şi lanţurile pe care le-a suferit el pentru Evanghelie, învrednicindu-se să fie
înălţat de Duhul Sfînt pînă la al treilea cer? Oare nu el a spus că după plecarea mea vor
intra între voi lupii răpitori - adică ereticii -, care nu vor cruţa turma? (Fapte 20, 29).
Cine poate spune cu cîtă dragoste şi fierbinte credinţă au slujit Apostolii pe Hristos
şi Evanghelia Lui? Sau cine ştie cîte bătăi şi torturi şi lanţuri au pătimit pentru Hristos
Sfinţii Mucenici? Căci cu cît îi chinuiau păgînii mai mult, ei mai tari se făceau în credinţă
şi primeau cu bucurie să moară pentru Iisus, decît să se lepede de El. Cine ştie dintre
muritori numărul şi numele tuturor sfinţilor lui Dumnezeu? Sau cine poate lăuda după
vrednicie credinţa lor, dragostea lor, smerenia lor, bărbăţia lor şi sfinţenia cu care au
trăit ei Evanghelia şi au împlinit poruncile lui Dumnezeu? Oare ei credeau în Hristos
numai cu buzele sau pentru răsplată? Sau slujeau Biserica pentru ranguri? Sau
mărturiseau Evanghelia învierii pentru bani şi daruri?
Nu, niciodată. Sau se temeau de oameni mai mult decît de Dumnezeu? Sau se
certau pentru întîietate? Sau se pîrau unii pe alţii, sau urmăreau averi şi scopuri
pămînteşti în Biserică? Sau se îndoiau în credinţă şi schimbau după plac şi după mintea
lor învăţătura Evangheliei, cum fac sectele de azi? Nu. Ci credinţa lor dreaptă şi
statornică în Dumnezeu era tare ca fierul; feţele şi inimile lor străluceau de lumina
Duhului, ca făcliile pentru sfinţenia vieţii lor; mîinile lor nu oboseau să dea milostenie,
picioarele lor nu conteneau să alerge la biserici şi la vestirea Evangheliei; gurile lor nu
încetau să se roage lui Dumnezeu, iar sufletele lor albe ca zăpada aşteptau cu bucurie
dezlegarea de trup şi unirea în cer cu Hristos.
Aceeaşi credinţă tare pînă la jertfă şi viaţă îngerească au dus pe pămînt toţi sfinţii
şi Cuvioşii Părinţi ai Bisericii Ortodoxe. Ei cu rugăciunea şi credinţa lor făceau multe
minuni, cu lacrimile lor sfinţeau pustiul şi mănăstirile, cu inima lor odihneau pe
Dumnezeu, iar cu înţelepciunea şi sfaturile lor scriau cărţi de folos, apărau dreapta
credinţă în lume, combăteau pe eretici şi izgoneau pe diavoli dintre oameni. De aceea
sînt trecuţi ca sfinţi în calendar şi le cerem ajutorul.
Ce putem spune de părinţii şi înaintaşii noştri care au păstrat cu atîta sfinţenie şi
tărie credinţa ortodoxă pe pămîntul ţării noastre? Să amintim de marele domn al
Moldovei Ştefan cel Mare, care a apărat ortodoxia aproape o jumătate de secol şi a
înălţat 48 de biserici şi mînăstiri. Să pomenim şi pe domnul martir Constantin
Brîncoveanu, cu cei patru copii ai săi, care şi-au vărsat sîngele pentru Hristos departe de
ţară. Să amintim şi pe ierarhii mărturisitori şi apărători ai dreptei credinţe din
Transilvania, şi pe sihaştrii şi cuvioşii sfinţi care s-au nevoit în Carpaţi, în pădurile şi
mînăstirile noastre.
Nu putem uita nici pe bunii noştri părinţi şi ţărani credincioşi de la sate. Oare cîţi
erau mai credincioşi decît ei? Cine se ruga mai cu credinţă şi cu lacrimi ca ei, ţăranii şi
mamele noastre blînde şi evlavioase de prin sate?
Toate acestea le-am spus, fraţii mei, ca să ne dăm seama că şi în ţara noastră
credinţa în Dumnezeu a avut dintotdeauna bărbaţi sfinţi, trăitori adevăraţi în Hristos şi
apărători ai credinţei curate împotriva tuturor sectelor şi a celor îndoielnici şi slabi în
credinţă.
Iubiţi credincioşi,
Împotriva credinţei adevărate şi puternice în Dumnezeu, de-a lungul celor două mii
de ani de creştinism, s-au ridicat tot felul de obstacole, ispite şi neghine, cum le
numeşte Iisus Hristos în pildele Sale. Şi care au fost acestea? La începutul creştinismului
s-au ridicat creştini iudaizanţi, care voiau să amestece credinţa curată în Hristos cu
practicile religioase ale Legii Vechi. Apoi s-au ridicat împotriva credinţei propovăduite de
Mîntuitorul şi de Apostoli, împăraţi păgîni romani, care prin grele persecuţii sîngeroase
căutau să-i întoarcă pe creştini din nou la idolatrie.
Din secolul IV diavolul a ridicat împotriva credinţei apostolice tot felul de eresuri,
secte şi curente filosofice păgîne, ca arianismul, nestorianismul, monofizismul,
monotelismul, iconoclasmul, gnosticismul, maniheismul, montanismul şi multe altele.
Mai tîrziu s-au ridicat reformiştii luterani, calvinii, husiţii şi sectele mai noi din zilele
noastre. Toate acestea au urmărit slăbirea dreptei credinţe şi convertirea ortodocşilor la
eresul lor. Unii au reuşit mai mult, alţii mai puţin în scopul lor prozelitist, diabolic, de
fărîmiţare a Bisericii lui Hristos, iar alţii au dispărut fără urme.
 Corabia Bisericii lui Hristos merge mai departe pe marea vieţii dar diavolul nu
încetează s-o atace cu noi şi noi arme şi ispite. Cea mai puternică armă, după secte,
este necredinţa în Dumnezeu care, luînd locul păgînismului, încearcă să slăbească
credinţa tare şi curată în Dumnezeu. Însă jertfa păstorilor devotaţi ai Bisericii, scrierile
Sfinţilor Părinţi şi rugăciunile călugărilor şi ale credincioşilor au slăbit atacul
necredincioşilor.
Atunci diavolul a inventat o nouă armă împotriva credinţei vii, lucrătoare în Hristos,
anume, îndoiala. Creştinii îndoielnici sînt din ce în ce mai numeroşi. Ei cred în
Dumnezeu, dar se îndoiesc şi de viaţa veşnică, şi de puterea rugăciunii, şi de harul Lui.
Se roagă, dar cu îndoială, cum s-a rugat şi tatăl copilului bolnav din Evanghelia de
astăzi. Creştinii îndoielnici merg la biserică numai cînd sînt bolnavi, cînd au duşmani,
necazuri, sau examene. În rest, spun că n-au timp, că se pot ruga şi acasă sau că se
roagă preoţii pentru ei. Aceştia se îndoiesc şi de viaţa veşnică, şi de puterea rugăciunii,
şi de harul preoţiei, şi de sfinţenia Sfintei Împărtăşanii. Duhul îndoielii este un diavol
cumplit care chinuie pe mulţi credincioşi şi îi aruncă în deznădejde, în gînduri negre, în
secte, în sinucidere. Căci şi creştinii care se duc la secte, tot din cauza îndoielii în
credinţă o fac. De aceea îndoielnicii şi sectanţii sînt mereu tulburaţi, îngînduraţi, gata
oricînd de ceartă şi chiar de răzbunare.
O imagine clară a îndoielii noastre în credinţă o prezintă Evanghelia de astăzi. Un
tată şi-a adus copilul bolnav de epilepsie să-l vindece Hristos. Mai întîi a cerut să-l
vindece ucenicii Săi dar n-au putut. Apoi căzînd la picioarele lui Hristos, I-a spus durerea
şi L-a rugat să-i vindece copilul. Dar Mîntuitorul întîrzia să facă minunea. De ce? Din
cauza necredinţei tatălui copilului. Că iată cum se ruga: "Doamne, de poţi ceva, ajută-ne
nouă, fiindu-Ţi milă de noi!" Atunci Hristos i-a răspuns: De poţi crede, toate sînt cu
putinţă celui credincios. Tatăl copilului, apăsat de boala fiului său, a strigat cu
lacrimi: Cred, Doamne! Ajută necredinţei mele! (Marcu 9, 22-24). Atunci îndată Hristos a
izgonit duhul rău din copil şi l-a vindecat.
Oare cîţi dintre creştinii noştri nu cîrtesc înaintea lui Dumnezeu cînd sînt în
suferinţă şi necaz? Cîţi nu vin la biserică şi se roagă mai mult din interese pămînteşti,
zicînd cam aceleaşi cuvinte îndoielnice: "Doamne, dacă eşti bun, ajută-mi! Doamne,
dacă m-ai iertat, miluieşte-mă! Doamne, dacă poţi şi vrei, vindecă-mă şi pedepseşte pe
vrăjmaşii mei!" Or, aceasta nu este rugăciune primită de Dumnezeu!
Iubiţi credincioşi,
Dacă vrem să ne mîntuim şi să fim miluiţi de Hristos, să avem credinţă tare, vie,
curată, statornică. Altfel nu ne aude repede Dumnezeu. Sau ne răspunde ca omului din
Evanghelia de azi: De poţi crede, toate sînt cu putinţă celui credincios! Să avem credinţă
puternică şi toate le vom dobîndi.
Îndoiala în credinţă a adus lumea aici, la marginea prăpastiei. Îndoiala în credinţă a
creat atîtea secte şi a adus dezbinarea în Biserică, în familie şi peste tot. Cum ne putem
întări în credinţă ca să scăpăm de îndoială şi de cumplitele ei urmări? Numai prin
rugăciune şi post, prin deasă spovedanie şi împărtăşire şi prin citirea cărţilor sfinte. Căci
aşa a răspuns Mîntuitorul ucenicilor Săi care L-au întrebat: Pentru ce noi n-am putut să-l
scoatem? Pentru puţina voastră credinţă (Matei 17, 19-20). Acest neam de diavoli cu
nimic nu poate fi scos, fără numai cu rugăciune şi cu post! (Marcu 9, 28-29).
Vedeţi ce ne răspunde Hristos? Vedeţi puterea rugăciunii ajutată de post? Vedeţi
puterea postului ajutat de rugăciune? În zadar unii vorbesc de rău postul. În zadar alţii
se roagă, dacă nu vor să postească. Uniţi rugăciunea cu postul, mergeţi regulat la Sfînta
Liturghie, spovediţi-vă curat, mai ales acum în Sfîntul şi Marele Post. Împăcaţi-vă, ajutaţi-
vă în greutăţile vieţii şi creşteţi-vă copiii în credinţă şi frică de Dumnezeu, ca să nu fie
robiţi de diavolul prin păcatele tinereţii. Doar vedeţi cîţi părinţi suferă pentru copiii lor
bolnavi, neascultători şi răi.
De ne vom ruga cu credinţă şi cu post, vom dobîndi cererile noastre şi vom putea
rosti cu folos rugăciunea omului din Evanghelia de astăzi: Cred, Doamne! Ajută
necredinţei mele! Amin.