Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
9
- c) dreptul de uz, care constă în dreptul unei persoane de a folosi
lucrul altuia şi de a-i culege fructele naturale şi industriale numai pentru
nevoile proprii şi ale familiei sale;
- d) dreptul de abitaţie, adică dreptul de a locui in locuinţa nudului
proprietar impreună cu soţul si copiii săi, chiar dacă nu a fost căsătorit sau
nu avea copii la data la care s-a constituit abitaţia, precum şi cu părinţii
ori alte persoane aflate în întreţinere;
- e) dreptul de servitute, respectiv dreptul constituit asupra unui
imobil denumit fond aservit, pentru uzul sau utilitatea altui fond, denumit
fond dominant, în condiţiile în care aceste fonduri aparţin unor proprietari
diferiţi;
- f) dreptul de administrare asupra unor bunuri proprietate publică;
- g) dreptul de concesiune asupra unor bunuri proprietate publică;
- h) dreptul real de folosinţă.
Drepturile reale accesorii nu au o existenţă independentă, fiind con-
stituite pentru a însoţi sau garanta alte drepturi. Din această cauză, stinge-
rea dreptului principal are ca efect stingerea dreptului accesoriu, potrivit
principiului accesorium sequitur principalem, ceea ce înseamnă că acce-
soriul urmează soarta juridică a principalului. În categoria drepturilor
accesorii se încadrează drepturile reale de garanţie, reglementate în Titlul
XI al Codului civil, denumit „Privilegiile şi garanţiile reale” şi anume:
- a) dreptul de ipotecă mobiliară sau imobiliară;
- b) dreptul de gaj, care se constituie în favoarea unui creditor asu-
pra unor bunuri mobile ale debitorului său, pentru garantarea executării
obligaţiei;
- c) dreptul de retenţie, respectiv prerogativa deţinătorului unui bun
ce aparţine altei persoane, de a refuza restituirea acestuia către proprietar,
atâta timp cât nu i se achită creanţa privitoare la respectivul bun;
10
- d) privilegiul – preferinţa acordată de lege unui creditor în
considerarea creanţei sale.
11
De asemenea, dreptul de proprietate are trei trăsături (caractere)
generale foarte importante: caracterul absolut, caracterul exclusiv şi
caracterul perpetuu.
Caracterul absolut al dreptului de proprietate rezultă din comparaţia
cu celelalte drepturi reale, dreptul de proprietate constituind cel mai pu-
ternic drept real, întrucât este singurul dintre acestea care cumulează toate
cele trei prerogative, respectiv posesia, folosinţa şi dispoziţia.
Caracterul exclusiv al dreptului de proprietate semnifică faptul că
titularul său poate exercita singur oricare din cele trei prerogative speci-
fice, fără intervenţia vreunei alte persoane.
În sfârşit, dreptul de proprietate are un caracter perpetuu, deoarece
continuă să existe în absolut aceeaşi formă şi conţinut, independent de
schimbarea titularului, proprietatea transmiţându-se automat în
patrimoniul dobânditorului bunului care se înstrăinează.
12
ori de interes public, cu condiţia să fie dobândite prin unul din modurile
prevăzute de lege.”
Aşadar, dreptul de proprietate publică este acel drept de proprietate
asupra bunurilor din domeniul public de interes naţional şi din domeniul
public de interes local, aparţinând statului şi unităţilor sale administrativ-
teritoriale şi exercitându-se în regim de drept public.
Noţiunea de proprietate publică nu trebuie confundată cu cea de
domeniu public, ele nefiind sinonime, întrucât domeniul public constituie
obiectul dreptului de proprietate publică şi se referă la bunurile care,
potrivit legii sau prin natura lor, sunt de uz sau de interes public.
Bunurile de uz public sunt cele care pot fi folosite de toţi membrii
societăţii, spre exemplu drumurile publice, pieţele, parcurile publice, căile
de comunicaţii etc.
Bunurile de interes public, deşi nu pot fi folosite de orice persoană,
sunt destinate sau afectate funcţionării serviciilor publice, în această cate-
gorie încadrându-se clădiri, terenuri pe care sunt amplasate şcoli,
biblioteci, teatre, muzee, precum şi bunuri care, prin importanţa social-
economică, prin valoarea lor culturală sau istorică, fac parte din
patrimoniul naţional şi servesc intereselor generale ale societăţii ori
intereselor colectivităţilor locale. Aşadar, domeniul public poate fi de
interes naţional sau de interes local.
Conform art. 861 din Codul civil, dreptul de proprietate publică se
distinge prin trei trăsături: inalienabilitate, imprescriptibilitate şi
insesizabilitate.
a) Caracterul inalienabil constă în faptul că bunurile care fac obiec-
tul proprietăţii publice sunt scoase din circuitul civil, nu pot fi înstrăinate
în nici un fel, nu pot fi gajate, ipotecate, nu pot face obiectul unor dez-
membrăminte ale dreptului de proprietate, nu sunt supuse regimului de
publicitate imobiliară.
13
b) Caracterul imprescriptibil presupune imposibilitatea dobândirii
acestor bunuri prin prescripţie achizitivă (uzucapiune), iar acţiunea în re-
vendicare a lor poate fi iniţiată oricând, nefiind supusă prescripţiei ex-
tinctive.
c) Caracterul insesizabil al bunurilor proprietate publică apare ca o
consecinţă firească a celor două caractere explicate mai sus şi se traduce
prin aceea că respectivele bunuri nu pot fi urmărite silit, întrucât statul
este întotdeauna considerat solvabil, creanţele împotriva sa fiind garan-
tate.
Din dispoziţiile constituţionale rezultă că titularii sau subiectele
dreptului de proprietate publică sunt:
1) Statul român asupra bunurilor de interes naţional, din domeniul
public al statului, date Guvernului în administrare generală;
2) Unităţile administrativ-teritoriale pentru bunurile de interes pu-
blic local, aflate în administrarea generală a Consiliilor locale, judeţene
sau a Consiliului general al municipiului Bucureşti, după caz.
Conform art. 863 din Codul civil, dreptul de proprietate publică se
poate dobândi în mai multe moduri, şi anume:
- prin achiziţie publică efectuată în condiţiile legii;
- prin expropriere pentru cauză de utilitate publică, în condiţiile
legii;
- prin donaţie sau legat, acceptat în condiţiile legii, dacă bunul,
prin natura lui sau prin voinţa dispunătorului, devine de uz ori
de interes public;
- prin convenţie cu titlu oneros, dacă bunul, prin natura lui sau
prin voinţa dobânditorului, devine de uz ori de interes public;
- prin transferul unui bun din domeniul privat al statului în
domeniul public al acestuia sau din domeniul privat al unei
14
unităţi administrativ-teritoriale în domeniul public al acesteia, în
condiţiile legii;
- prin alte moduri stabilite de lege.
Persoanele juridice de drept public apte să facă achiziţii publice
sunt:
1) Parlamentul şi instituţiile publice aflate sub controlul acestuia;
2) Preşedinţia;
3) Guvernul şi instituţiile bugetare subordonate;
4) Autorităţile judecătoreşti;
5) Ministerul Public;
6) Instituţiile publice de învăţământ superior;
7) Academia Română şi instituţiile subordonate acesteia;
8) Regiile autonome, în cazul achiziţiilor de bunuri de natura acti-
velor corporale şi a investiţiilor, inclusiv a celor finanţate din
surse proprii.
Bunurile care aparţin domeniului public sunt determinate în mod
expres prin lege sau pot fi determinate după anumite criterii legale.
Astfel, art. 136, alin. (3) din Constituţie enumeră bunurile ce fac obiectul
exclusiv al proprietăţii publice, respectiv domeniul public al statului:
„bogăţiile de interes public ale subsolului, spaţiul aerian, apele cu
potenţial energetic valorificabil, de interes naţional, plajele, marea teri-
torială, resursele naturale ale zonei economice şi ale platoului continental,
precum şi alte bunuri stabilite de legea organică”. Desigur că natura aces-
tor bunuri determinate prin legea fundamentală nu poate fi schimbată prin
legi ulterioare, dar, pe de altă parte, Constituţia lasă posibilitatea inclu-
derii în domeniul public al statului şi a altor bunuri prevăzute prin legi
subsecvente.
În cadrul aplicării prevederilor constituţionale în materie, a fost
adoptată Legea nr. 213/1998 privind bunurile proprietate publică,
15
redenumită astfel prin Legea nr. 71/2011, pentru punerea în aplicare a
Legii nr. 287/2009 privind Codul civil.
De asemenea, prin art. 5 al Legii nr. 18/1991, au fost stabilite şi
alte bunuri ce aparţin domeniului public, şi anume: terenurile pentru re-
zervaţii naturale şi parcuri naţionale, monumentele, ansamblurile şi situ-
rile arheologice şi istorice, monumentele naturii, terenurile necesare pen-
tru nevoile apărării.
Determinarea apartenenţei unui teren la domeniul public, când
aceasta nu a fost făcută în mod expres de legiuitor, se poate realiza ţinând
seama de natura sau afectaţiunea terenului respectiv.
Domeniul privat al statului şi unităţilor administrativ-teritoriale
este alcătuit din terenurile care nu fac parte din domeniul public de interes
naţional sau local, aflate sau intrate în proprietatea lor prin căile şi mo-
durile prevăzute de lege.
Terenurile care nu fac parte din domeniul public sau privat al statu-
lui şi unităţilor administrativ-teritoriale constituie proprietatea persoa-
nelor fizice sau persoanelor juridice de drept privat.
16