Interpretarea tulburărilor de conducere ale

inimii pe EKG – noțiuni de fiziopatologie

pentru studenți
Generalități

În categoria tulburărilor de conducere se încadrează blocurile. Blocurile pot

fi sinoatriale, atrio-ventriculare și intraventriculare.

1. Blocurile atrio-ventriculare

Blocurile atrio-ventriculare se definesc prin întârzierea sau blocarea conducerii impulsului

electric de la atrii la ventriculi. Din punct de vedere epidemiologic, blocurile atrio-ventriculare
sunt prezente la populația general, fiind mai frecvente odată cu înaintarea în vârstă. Clinic, se
manifestă prin sincope Adams-Stokes, lipotimii, vertij, semen de insuficiență cardiacă, de
insuficientă circulatorie cerebrală, angina pectorală.

Blocurile atrio-ventriculare sunt de trei grade: I, II, III.

a. Blocul atrio-ventricular de gradul I

Blocul atrio-ventricular de gradul I se recunoaște pe electrocardiogramă după:

 alungirea constantă a intervalului PR peste 0,20 secunde

 !!! undele P sunt urmate de complexul QRS
b. Blocul atrio-ventricular de gradul II

Blocul atrio-ventricular de gradul II este de două tipuri: Mobitz I și Mobitz II.

Blocul Mobitz I se recunoaște pe EKG după alungirea PROGRESIVĂ a intervalului PR

până când o undă P este blocată. Unda P este blocată atunci când nu mai este urmată de un
complex QRS. După unda P blocată se reia secvența. Distanța dintre două unde P blocate se
numește perioadă Wenckebach, specifică blocului atrio-ventricular de gradul II Mobitz I..

Blocul Mobitz II reprezintă blocarea BRUSCĂ a conducerii unei unde P către ventriculi.

Undele P sunt prezente și normale, însă nu toate sunt urmate de complexul QRS. Gradele
blocării impulsurilor pot să fie de: 2/1, 3/1, 4/1.
c. Blocul atrio-ventricular de gradul III (complet, total)

Blocul atrio-ventricular complet se recunoaște pe EKG datorită întreruperii TOTALE a

transmiterii stimulilor de la atrii la ventriculi prin nodul atrio-ventricular. Pe
electrocardiogramă sunt înregistrate două activități electrice independente, ceea ce se
numește disociație atrio-ventriculară (între frecvenţa undelor P şi cea a complexelor QRS nu
există nicio relaţie). În această situație avem atrii care se contractă în ritm sinusal sau alt ritm
atrial și ventriculi care sunt controlați de un pacemaker secundar inferior sediului blocului de la
nivelul nodului atrio-ventricular.

Întotdeauna frecvența ventriculară este mai mică decât cea atrială,  ceea ce înseamnă
că numărul complexelor QRS este mai mic decât cel al undelor P. Complexele QRS sunt
normale sau lărgite.

În cazul blocului atrio-ventricular complet poate să apară pierderea temporară a cunoștinței =

sincopa cardiacă sau sindromul Adams-Stokes. De obicei, pacienții necesită implant
permanent de pacemaker.

2. Blocurile intraventriculare
În această categorie se încadrează blocul de ramură dreaptă, blocul de ramură stângă și
hemiblocul antero-superior și cel postero-inferior.

a. Blocul de ramură dreaptă (BRD)

Pentru a recunoaște blocul de ramură dreaptă pe electrocardiogramă, trebuie să observăm:

–        complexele QRS mai > 0,12 secunde

–        rSR’ sau RSR’/ R crestat în V1, V2 (precordiale drepte)

–        subdenivelarea segmentului ST și unda T negativă în V1, V2

–        în V5, V6 (precordiale stângi), DI, aVL, unda S largă.

b. Blocul de ramură stângă (BRS)

Blocul de ramură stângă se recunoaște datorită:

–        complexelor QRS mai largi de 0,12 secunde

–        R crestat (aspect de litera M), segmentul ST subdenivelat, unda T negativă în

derivațiile V5, V6

–        Unda S adâncă în V1, V2

c. Hemiblocul antero-superior – blocul fascicular anterior stâng

Se recunoaște după complexele QRS subțiri și deviație axială stângă.

d. Hemiblocul postero-inferior – blocul fascicular posterior stâng

Acesta se recunoaște după complexele QRS subțiri și deviație axială dreaptă.