ILIADA SAU POEMUL FORŢEI

Adevăratul erou, adevăratul subiect, centrul Iliadei este forţa. Forţa care e manipulată de oameni,
forţa care îi supune pe oameni, forţa în faţa căreia carnea lor se chirceşte şi se retrage. Sufletul omenesc nu
încetează să apară aici modificat de raporturile sale cu forţa, orbit de forţa pe care crede că o posedă,
încovoiat sub constrîngerea forţei pe care o îndură. Cei care îşi închipuiseră că, graţie progresului, forţa
aparţine de aici înainte trecutului au putut privi acest poem ca pe un document; cei care ştiu să discearnă
forţa, astăzi ca şi odinioară, în centrul întregii istorii umane, găsesc în poem cea mai frumoasă, cea mai
pură dintre oglinzile forţei.

Forţa e ceea ce face din oricine îi este supus un lucru. Atunci cînd se exercită pînă la capăt, ea face
din om un lucru în sensul cel mai literal pentru că face din el un cadavru. Cu cîteva clipe înainte, era
cineva; acum nu mai e nimeni. O imagine pe care Iliada nu conteneşte să ne-o arate: "...caii / Făceau să
răsune carele goale pe drumurile războiului / Jelindu-şi conducătorii fără pată. Ei pe pămînt / Zăceau,
mai dragi cu mult vulturilor decît soţiilor lor ."

Eroul e doar un lucru tîrît înapoia carului prin praful ţărînei... Amărăciunea unui asemenea tablou
ne este dată să o savurăm pură, fără nici o ficţiune încurajatoare care să o altereze, nici o nemurire
consolatoare, nici o aureolă fadă de glorie ori patrie... Mai mişcătoare încă, prin contrastul atît de dureros,
e evocarea bruscă, de îndată părăsită, a unei alte lumi: lumea îndepărtată, precară şi emoţionantă a păcii, a
familiei, lumea în care fiece om este, pentru cei din jur, persoana cea mai importantă. "Striga prin casă
roabelor cu frumoase plete / Să aşeze lîngă foc un trepied mare, pentru ca să gătească / Lui Hector baie
caldă la întoarcerea din lupă. / Prea încrezătoarea! Nu ştia că, departe tare de băile calde, / Braţul lui
Ahile îl supusese ..."

Nefericitul Hector se afla, într-adevăr, departe tare de băile calde. Şi nu era singurul. Aproape
întreaga Iliadă se petrece departe de băile calde. Aproape întreaga viaţă omenească s-a petrecut mereu
departe de băile calde.

Forţa care ucide este o formă sumară, grosolană de forţă. Cu mult mai variată în procedeele sale,
cu mult mai surprinzătoare ca efecte e cealaltă forţă, cea care nu ucide: adică cea care nu ucide încă. Ea va
ucide cu siguranţă, sau e probabil că va ucide, ori stă doar atîrnată asupra fiinţei pe care în orice clipă
poate s-o ucidă; dar, oricum ar fi, ea schimbă oamenii în piatră. Din puterea de a transforma un om în
lucru dîndu-l morţii decurge o altă putere, cu mult mai prodigioasă: aceea de a face un lucru dintr-un om
care continuă să trăiască. E viu, are un suflet; cu toate acestea e un lucru. Ce fiinţă ciudată e lucrul care are
un suflet; ce stare ciudată pentru suflet. Cine va fi în stare să spună cum trebuie, în fiece clipă, să se
răsucească, să se strîngă în sine sufletul pentru a se conforma acestei stări? Sufletul nu e făcut să locuiască
într-un lucru; cînd e silit să o facă, nimic din el nu rămîne neviolentat. Un om dezarmat şi gol către care se
îndreaptă o armă devine cadavru înainte ca fierul să-l atingă...

Rigoarea geometrică a pedepsei

Faptul că toţi oamenii sînt destinaţi, fiindcă se nasc, să îndure violenţa e un adevăr faţă de care,
dominată de circumstanţial, mintea oamenilor se închide. Cel puternic nu e niciodată puternic în mod
absolut, nici cel slab nu e slab în mod absolut, dar şi unul, şi celălalt ignoră acest lucru. Ei nu se socotesc
din aceeaşi specie: cel slab nu se consideră asemenea celui puternic şi nici nu e privit ca atare. Cel ce
posedă forţa înaintează într-un mediu non-rezistent, fără ca nimic, în materia umană din jurul său să fie de
natură ca, între elanul forţei şi actul ei, să stîrnească acel interval infim ce ar putea da loc gîndului. Or,
acolo unde gîndul nu are loc, nici dreptatea, nici cumpătarea nu au loc. De aceea oamenii înarmaţi
acţionează brutal şi smintit. Arma li se înfige într-un duşman fără apărare, căzut la genunchii lor;
izbîndesc asupra unui muribund, zugrăvindu-i batjocurile pe care le va îndura trupul său; Ahile spintecă
doisprezece adolescenţi troieni pe rugul funerar al lui Patrocle tot atît de firesc cum noi tăiem flori pentru
a le pune pe un mormînt. Folosindu-şi puterea, eroii Iliadei nu au nici o clipă bănuiala că urmările actelor
lor îi vor face să se înconvoaie la rîndu-le. Cînd, cu o vorbă, poţi face să tacă, să tremure, să se încline un
bătrîn, mai reflectezi oare la blestemele unui preot ce au importanţă în ochii profeţilor? Renunţă oare
grecii să-i răpească lui Ahile femeia iubită, cînd ştiu că nici ea, nici el nu se pot opune? Ahile, desfătîndu-
se de fuga grecilor umiliţi, e oare în stare să-şi închipuie că această fugă - ce va dura şi se va sfîrşi după
voia lui - are să piardă viaţa prietenului său şi pe a sa chiar? Cei pe care soarta i-a înzestrat vremelnic cu
forţă pier astfel, pentru că se încred prea mult în ea. Şi nu se poate să nu piară. Pentru că nu-şi socotesc
propria forţă drept o cantitate limitată, nici raporturile cu celălalt drept un echilibru între forţe inegale.
Fiindcă ceilalţi oameni nu impun mişcărilor lor acel timp de oprire, singurul din care decurge atenţia
noastră faţă de semeni, ei trag concluzia că destinul le-a dat dreptul la orice licenţă, iar inferiorilor lor la
nici una. E motivul pentru care merg dincolo de forţa de care dispun. Trec dincolo de ea, ignorînd faptul
că e limitată. Şi sînt livraţi atunci, fără apărare, hazardului, iar lucrurile nu li se mai supun. Cîteodată
hazardul le e fast, alteori îi loveşte. Iată-i expuşi, în toată goliciunea, nenorocirii, lipsiţi de armura ce le
apăra sufletul, fără nimic care, de aici înainte, să îi despartă de lacrimi.

Pedeapsa aceasta de o geometrică rigoare, ce pedepseşte automat abuzul de forţă, a fost obiectul
prim de meditaţie pentru greci. El constituie sufletul epopeii; sub numele de Nemesis, e resortul
tragediilor lui Eschil; pitagoricienii, Socrate, Platon au plecat de aici pentru a gîndi omul şi universul.
Noţiunea a devenit familiară oriunde a pătruns elenismul. Poate că, sub numele de kharma, subzistă în
ţările Orientului impregnate de budism tocmai această noţiune greacă; însă Occidentul a pierdut-o şi nici
una din limbile sale nu mai are un termen care să o exprime: ideile de limită, de măsură, de echilibru, ce ar
trebui să determine comportamentul vieţii umane, nu mai cunosc decît o utilizare servilă: în tehnică. Noi
nu sîntem geometri decît în faţa materiei; grecii au fost în primul rînd geometri în deprinderea virtuţii.

Mersul războiului, în Iliada, constă în acest joc al răsturnării. Învingătorul de moment se simte
invincibil, chiar dacă puţine ceasuri în urmă a gustat înfrîngerea; uită să folosească izbînda ca pe un lucru
ce trece. La capătul primei zile de luptă povestite în Iliada, grecii victorioşi ar putea fără îndoială căpăta
obiectul strădaniilor lor, pe Elena şi bogăţiile ei; cel puţin dacă, împreună cu Homer, presupunem că
oastea greacă avea motive întemeiate să creadă că Elena se afla în Troia. Preoţii egipteni, ce trebuiau să
ştie cum stăteau lucrurile, l-au încredinţat mai tîrziu pe Herodot că ea se găsea în Egipt. Oricum, în seara
acelei zile, grecii nu se mai mulţumesc cu atît. Ceea ce vor ei e nimic mai puţin decît totul: toate bogăţiile
Troiei ca pradă, toate palatele, templele, casele ca cenuşă, toate femeile şi copiii ca sclavi, toţi bărbaţii ca
hoituri. Uită doar un detaliu: că nu le stă totul în putere fiindcă nu se află în Troia. Poate că mîine vor fi,
poate nu. Hector, în aceeaşi zi, se lasă răpit de aceeaşi uitare: "Ştiu bine în măruntaiele şi în inima mea; /
Va veni o zi cînd sfîntul Ilion se va da pieirii... / Dar mă gîndesc mai puţin la durerea pregătită
troienilor... / Decît la tine, cînd un grec cu platoşă de aramă / Te va tîri înecată de lacrimi, răpindu-ţi
liberatea ."

Ce nu ar da ca să îndepărteze orori pe care le socoteşte de neocolit? Însă nu poate oferi nimic, decît
în zadar. Peste două zile, grecii fug în mod ruşinos, Agamemnon însuşi vrea să pornească pe mare. Hector
care, cedînd lucruri neînsemnate, ar obţine atunci uşor plecarea duşmanului, nu mai vrea să-l lase să
părăsească nepedepsit Troia. Dorinţa i se împlineşte; grecii rămîn, iar a doua zi la amiază ei fac din Hector
şi din ai săi ceva demn de milă. În cursul după-amiezii, Hector se redresează, dă iarăşi înapoi, pe urmă îi
risipeşte pe greci, e respins apoi de Patrocle şi de oştile sale proaspete. Acesta, forţînd avantajul dincolo de
propriile puteri, sfîrşeşte prin a se expune, fără armură şi rănit, spadei lui Hector, care spre seară, victorios,
reduce brutal la tăcere sfaturile prudente ale lui Polydamas... A doua zi Hector e pierdut. Ahile l-a făcut să
dea înapoi pe toată cîmpia şi urmează să-l ucidă. Iată-l pe Hector singur în faţa zidurilor Troiei, absolut
singur în aşteptarea morţii şi în încercarea de a-şi hotărî sufletul să-i facă faţă. Hector nu e scutit de nici
una dintre durerile şi ruşinile ce fac parte din lotul celui nenorocit. Însă ascultătorii Iliadei ştiau că moartea
sa îi va dărui lui Ahile o prea scurtă bucurie, iar moartea acestuia o prea scurtă bucurie troienilor şi pieirea
cetăţii o prea scurtă bucurie aheilor. Violenţa zdrobeşte astfel tot ceea ce atinge. Ea sfîrşeşte prin a apărea
exterioară şi celui care o utilizează şi celui care o îndură; se naşte astfel ideea unui destin sub care călăii şi
victimele sînt la fel de inocenţi, învingătorii şi învinşii fraţi supuşi aceleiaşi mizerii.

Momente cînd oamenii au un suflet

Uşurătatea celor care manipulează fără respect oamenii şi lucrurile, socotind că îi au la dispoziţia
lor, disperarea care îl sileşte pe soldat să distrugă, zdrobirea sclavului şi a învinsului, masacrele, totul
contribuie la alcătuirea unui tablou uniform al ororii. Forţa e, în Iliada, singurul erou. Ceea ce ar duce la o
posacă monotonie dacă nu ar exista, presărate ici şi colo, clipe luminoase: scurte şi divine momente cînd
oamenii au un suflet. Sufletul care se trezeşte astfel pentru o clipă, ca să se piardă apoi curînd sub
dominaţia forţei, se trezeşte pur şi intact; în el nu se manifestă nici un sentiment ambiguu, complicat ori
tulbure; numai curajul şi iubirea îşi găsesc loc aici. Cîteodată un om îşi găseşte astfel sufletul deliberînd cu
sine însuşi, cînd încearcă, precum Hector în faţa Troiei, lipsit de ajutorul oamenilor şi al zeilor, să facă faţă
singur destinului. Celelalte momente cînd oamenii îşi găsesc sufletul sînt momentele cînd iubesc; aproape
nici una din formele pure de iubire între oameni nu e absentă în Iliada. Tradiţia ospitalităţii, chiar după
mai multe generaţii, e mai puternică decît orbirea încleştării. Iubirea fiului pentru părinţi, a tatălui şi a
mamei pentru copii sînt mereu menţionate în chip tot atît de scurt pe cît de mişcător. La fel iubirea
fraternă. Iubirea conjugală, condamnată la nenorocire, e de o surprinzătoare puritate. Invocînd umilinţele
robiei ce o aşteaptă pe femeia iubită, soţul o omite pe cea care, fie şi numai gîndită, le-ar pîngări încă de
pe acum tandreţea. Nimic nu egalează simplitatea cuvintelor rostite de soţie către cel ce va muri: "...Mi-ar
fi mai bine, / De-am să te pierd, să cobor sub pămînt; nu voi mai avea / Alt sprijin, cînd îţi vei fi întîlnit
destinul, / Nimic altceva decît rele ..."

Cea mai frumoasă dintre prietenii, între tovarăşii de luptă, dă tema ultimelor cînturi. Însă triumful
cel mai pur al iubirii, graţia supremă a războaielor e prietenia care urcă în inima vrăjmaşilor de moarte. Ea
face să dispară setea de răzbunare pentru fiul ucis, pentru prietenul ucis, ea şterge printr-o minune şi mai
mare distanţa între binefăcător şi suplicant, între învingător şi învins.

Momentele acestea sînt rare în Iliada , dar sînt suficiente pentru a ne face să simţim un imens
regret faţă de tot ceea ce violenţa nimiceşte ori va nimici.

O asemenea acumulare de violenţe ar fi totuşi rece fără accentul de nevindecată amărăciune care
îmbibă necontenit textul, cu toate că el e indicat deseori printr-un singur cuvînt, deseori numai printr-o
frîngere a versului, printr-o respingere. Această amărăciune care decurge din tandreţe şi se întinde asupra
tuturor oamenilor, egală precum limpezimea soarelui, această amărăciune face din Iliada ceva unic. Tonul
nu încetează nici o clipă să fie impregnat de amărăciune, şi nici o clipă, totuşi, nu coboară pînă la tînguire.
Dreptatea şi iubirea, ce nu-şi pot găsi loc în acest tablou de extreme şi injuste violenţe, îl îmbăiază cu
lumina lor fără a deveni perceptibile altfel decît printr-un accent. Nimic preţios, menit ori nu pieirii, nu e
trecut cu vederea; mizeria tuturor e expusă fără disimulare şi fără dispreţ; nici un om nu e situat deasupra
ori dedesubtul condiţiei comune tuturor oamenilor; tot ceea ce e distrus e regretat. Învingători şi învinşi
sînt la fel de aproape, la fel de asemenea poetului şi ascultătorului. Dacă există o deosebire, ea stă în faptul
că nenorocirea duşmanilor e resimţită poate mai dureros. "Astfel căzu acolo, răpus de un somn de aramă, /
Nefericitul, departe de soaţă, apărîndu-i pe-ai săi ..."
 Extraordinara echitate ce inspiră Iliada are, poate, modele pe care le ignorăm, dar nu a cunoscut
imitatori. Faptul că poetul e grec, iar nu troian e abia simţit...

Poemul acesta e un lucru miraculos. Amărăciunea e stîrnită de singura pricină îndreptăţită pentru
amărăciune: subordonarea sufletului omenesc forţei, adică, în fond, materiei. O subordonare comună
tuturor muritorilor, pe care sufletul o îndură în mod diferit, conform gradului său de virtute. Nimeni în
Iliada nu i se sustrage, aşa cum nimeni nu i se sustrage pe pămînt. Nimeni dintre cei ce cad în stăpînirea ei
nu e privit cu dispreţ. Tot ceea ce, în lăuntrul sufletului omenesc şi în relaţiile umane, scapă de sub
imperiul forţei este iubit, dar iubit cu durere datorită pericolului de nimicire sub care stă neîncetat. Acesta
e spiritul singurei epopei veritabile pe care o posedă Occidentul. Odiseea pare doar o excelentă imitaţie,
uneori a Iliadei, alteori a poemelor orientale; Eneida e o imitaţie care, oricît de strălucită, se despodobeşte
prin răceală, retorică şi prost gust. Poemele medievale nu au atins măreţia din lipsă de echitate; moartea
unui duşman nu e resimţită de către autor şi cititor, în Cîntecul lui Roland , asemenea cu moartea lui
Roland.

Tragedia antică, măcar cea a lui Eschil şi Sofocle, constituie adevărata continuare a epopeii.
Gîndul dreptăţii o luminează fără a interveni niciodată; forţa apare în duritatea ei rece, însoţită mereu de
efectele funeste care nu cruţă nici pe cel ce o foloseşte, nici pe cel ce o îndură; umilinţa sufletului sub
constrîngere nu e nici mascată, nici învăluită de o facilă solicitudine, nici expusă dispreţului; fiinţa rănită
de degradarea nenorocirii e adesea oferită admiraţiei noastre. Evanghelia e ultima şi minunata expresie a
geniului grec, aşa cum Iliada este cea dintîi.
_______________
(Fragmente din articolul "Iliada sau poemul forţei" publicat în 1940-1941 în Cahiers du Sud. Autoarea
menţionează faptul că traducerile versurilor îi aparţin. Am reprodus textul după volumul Simone Weil,
Oeuvres, coll. Quarto, Gallimard, 1999.)