Capitolul 9

EVALUAREA ÎNTREPRINDERII

9.1 Noţiuni generale privind teoria evaluării

9.2 Metode de evaluare bazate pe valoarea patrimonială
9.3 Metode de evaluare bazate pe capacitatea de profit viitor
9.4 Metoda cifrei de afaceri
9.5 Metoda valorii de piaţă

9.1 Noţiuni generale privind teoria evaluării

Cel mai dificil stadiu al operaţiunii de cumpărare îl reprezintă determinarea unui
preţ acceptabil pentru ambele părţi. Cumpărătorul doreşte achiziţionarea unei afaceri cu
bună reputaţie, cu structură eficace a activului la un preţ rezonabil. Vânzătorul doreşte un
preţ mare, care are motivaţie psihologică şi este estimată parţial artă, parţial ştiinţă.
Managerii întreprinderilor doresc ca activităţile derulate să conducă la creşterea
continuă a eficienţei şi eficacităţii, dezvoltând sistemul în concordanţă cu realităţile
pieţei, solicitările mediului, îmbunătăţind performanţele tehnice şi economice ale
produselor realizate, asigurând prosperitatea organizaţiei pe termen lung într-un climat de
muncă inovator şi motivaţional.
Determinarea activelor tangibile nu constituie o problemă majoră faţă de
stabilirea activelor intangibile, operaţie delicată întrucât activele intangibile constituie
sursă de good-will.
Good-will –ul este un element care estimează valoarea patrimoniului devenind un
multiplu semnificativ al activului net corectat. Pe de altă parte, cumpărătorul e dispus să
plătească suplimentar numai pentru acele active intangibile care produc venit
suplimentar. Datorită multiplelor divergenţe dintre cumpărător şi vânzător nu se poate
stabili o metodă universală pentru determinarea valorii unui tip de afacere.
Specialiştii în domeniu arată că e important să se deţină următoarele coordonate:

234
  fiecare vânzător de patrimoniu e un unicat – se impune calcularea valorii
afacerii prin mai multe metode alegând ca bază pentru negociere varianta
care are sens;
 calculele făcute să fie fezabile pentru ambele părţi. Vânzătorul să fie
satisfăcut pentru preţul primit, iar cumpărătorul să fie mulţumit cu preţul
stabilit, având în vedere că un preţ excesiv de mare ar putea împovăra firma
afectând fluxul de lichiditate al afacerii;
 evaluarea să se bazeze pe date efective şi nu fictive dorite de vechiul
proprietar din dări de seamă ajustate.
Cumpărătorul achiziţionează o firmă din două motive:
 obţinerea de profituri viitoare
 achiziţionarea unei baze de active funcţionale pentru că e mai uşor decât a
construi.
Literatura de specialitate menţionează 180 de metode de evaluare însă doar
câteva se pretează la micile afaceri şi doar câteva sunt adaptabile la economia
românească, pentru că în România există o adevărată piaţă a firmelor, iar mediul
economic, financiar, monetar actual impune restricţii serioase, ceea ce fac neadecvate
anumite procedee de calcul. Printre aceste restricţii se numără:
 rata dobânzii
 rata ridicată a inflaţiei
 precaritatea investiţiilor
 lipsa pieţei financiare
În practica evaluării micilor afaceri se folosesc următoarele tipuri de metode:
 modele bazate pe valoarea patrimonială
 modele bazate pe capacitatea potenţială de a obţine profit viitor
 modele bazate pe cifra de afaceri
 valoarea de piaţă

235
 Necesitatea evaluării
În spaţiul social-economic întreprinderile sunt diferite prin relaţiile de drepturi şi
obligaţii care au loc între ele. Drepturile şi obligaţiile se nasc în urma fluxurilor materiale
şi monetare generate de desfăşurarea activităţii. Întreprinderile nu funcţionează anarhic, ci
în dependenţă cu partenerii de pe piaţă, parteneri interesaţi de operaţiile care au loc în
firmă şi în care sunt implicaţi, operaţii care se referă la:

- înfiinţare - dezvoltare - vânzare

- funcţionare - fuzionare - lichidare
Informaţiile solicitate de parteneri converg spre determinarea valorii afacerii la un
moment dat. Pe de altă parte întreprinderea este interesată de valoarea sa din motive
diferite cum ar fi:
 ca bază de negocieri la vânzarea afacerii
 pentru cotarea acţiunilor la bursă
 pentru a-şi determina poziţia pe piaţă, nivelul evoluţiei sale, în vederea
comparării cu alte firme din acel sector de activitate.
În funcţie de scopul urmărit există mai multe tipuri de evaluare.
a.) Evaluarea contabilă e unul dintre procedeele metodei contabile, procedeu
comun tuturor ştiinţelor economice. Contabilitatea reflectă, în evidenţa contabilă numai
acel scop, evenimente, fapte, resurse care pot fi măsurate, pot fi exprimate în formă
bănească, pot fi evaluate.
Evaluarea contabilă constă în exprimarea în formă bănească a elementelor
patrimoniale, determinarea cantităţii folosind preţuri, tarife, reguli contabile. Evaluarea
contabilă se face în mai multe momente specifice ale vieţii societăţii:
- intrarea bunurilor în patrimoniu
- ieşirea bunurilor din patrimoniu
- inventarierea
- închiderea exerciţiului financiar-contabil
Valoarea contabilă utilizată este costul istoric pentru primele două momente şi
este costul istoric corectat cu deprecierile reversibile şi ireversibile în ultimele două
momente de evaluare.

236
 b.) Evaluarea administrativă este determinată de organismele central
administrative ale puterii de stat interesate de anumite aspecte ale vieţii întreprinderii cu
implicaţii în politica economică şi fiscală cum ar fi mărimea masei impozabile şi mărimea
activelor fixe.
Reevaluarea este declanşată prin reglementări care creează derogări de la
principiul contabilităţii, reglementări care se pot aplica numai anumitor întreprinderi la
care statul are interes, reglementări prin care se stabilesc modalităţi de înregistrare în
contabilitate a rezultatelor reevaluării ( Legea contabilităţii nr.82/1991, republicată,
H.G.R. nr. 26/2003 ).
c.) Evaluarea economică reprezintă operaţiunea prin care se stabilesc valorile de
piaţă a unui bun, activitate, afaceri. Valoarea economică se numeşte şi valoare de schimb
şi ţine cont de toate elementele din unitate, fiind diagnosticată.
Evaluarea economică raportează bunurile, activele şi afacerea la piaţă şi nu se
ghidează după norme impuse obligatoriu. Acest tip de evaluare are un evantai de soluţii
din care se va alege soluţia oportună din punct de vedere al momentului şi al conjuncturii
evaluării.
Dezavantajul evaluării economice îl reprezintă subiectivismul în aplicare, precum
şi în aplicarea rezultatelor, subiectivism datorat priceperii şi experienţei persoanei care
face evaluarea.
Evaluarea economică foloseşte ca surse de informaţii bilanţul contabil şi contul
de profit şi pierdere al unităţii. Datele din contabilitate sunt supuse unor corecţii de
diferite naturi datorate anumitor factori de influenţă care nu sunt reflectaţi în contabilitate,
sau sunt reflectaţi parţial. Aceşti factori sunt: cursul valutar, evoluţia preţurilor, modalităţi
de amortizare, gestiunea internă a întreprinderii, utilitatea reală a bunurilor.
Pentru justificarea acestor proiecţii aduse datelor contabile trebuie cunoscute
premisele contabile care stau la baza construirii imaginii din conturile anuale. În acest
sens este cazul principiului costului istoric, raportului de schimb a monedei naţionale,
primordialităţii juridicului asupra economicului, principiul prudenţei, amortizării
mijloacelor fixe.

237
 Principiul costului istoric
Costul istoric e utilizat în evaluarea contabilă a elementelor patrimoniale, fiind
consemnat în documente justificative şi reprezentând baza înregistrărilor din contabilitate.
Costul istoric are un caracter verificabil, o determinare obiectivă, el e rezultatul unor
tranzacţii, evenimente petrecute. Însă în timp costul istoric deformează realitatea
economică, nu reflectă adevărata capacitate de finanţare, adevărata putere de cumpărare a
capitalului propriu.
Aceste limite ale costului istoric s-a încercat a fi eliminate de către contabili prin
utilizarea mecanismelor amortizărilor şi provizioanelor şi de către administratorii de stat
prin hotărâri de reevaluare periodică a activelor firmelor. Corecţiile adoptate nu sunt
satisfăcătoare pentru determinarea valorilor contabile, motiv pentru care se procedează la
actualizarea valorilor contabile, actualizarea costurilor istorice în vederea determinării
costului de piaţă.

Raportul de schimb a valorii monedei naţionale

Operaţiile efectuate de întreprinzător şi exprimate în valută sunt reflectate în
contabilitate la costul istoric. Însă la sfârşitul exerciţiului financiar-contabil, creanţele,
obligaţiile şi disponibilităţile exprimate în devize vor fi reflectate în contabilitate la cursul
de schimb în vigoare la ultima zi din exerciţiul financiar-contabil.
Aceasta înseamnă cuprinderea unor diferenţe de curs aferente exerciţiului
financiar-contabil încheiat în evidenţele contabile ale aceluiaşi exerciţiu prin constituirea
diferenţelor de conversie activ şi pasiv, precum şi eventualelor provizioane pentru
pierderi din schimb valutar pentru creanţele şi obligaţiile întreprinderii şi prin cuprinderea
la veniturile sau la cheltuielile financiare a diferenţelor de curs valutar aferente
disponibilităţilor în valută. Evaluarea economică urmăreşte şi cuantifică influenţele
raportului de schimb în mod permanent şi asupra tuturor elementelor patrimoniale,
procedând la o actualizare sistematică şi permanentă a informaţiilor furnizate de evidenţa
contabilă a societăţii.

238
 Primordialitatea juridicului asupra economicului
Evidenţa contabilă continentală acordă rol determinant juridicului în faţa
economicului, stabilind înregistrarea în contabilitate a acelor elemente patrimoniale care
sunt rezultatul drepturilor de proprietate în detrimentul realităţii economice aşa cum o
doreşte evaluarea economică. Este cazul bunurilor luate în leasing sau închiriate şi care
sunt utilizate de întreprinzător fără ca el să fie proprietar. Astfel, din punct de vedere
juridic, acestea nefiind proprietatea întreprinzătorului nu pot fi reflectate la active
respectiv la imobilizări. Din punct de vedere economic, acestea sunt mijloace de
producţie care-şi aduc aportul la derularea activităţii întreprinzătorului, chiar dacă nu sunt
proprietari. Motivele economice determină includerea acestora în patrimoniul societăţii.
Modul de includere a acestora e la active în cadrul imobilizărilor şi la pasive,
alături de creditele pe termen lung. Este cazul efectelor de comerţ primite şi scontate
înainte de scadenţă. Din punct de vedere juridic şi contabil, acestea sunt scoase din
patrimoniu de întreprinzătorul care a transferat dreptul de creanţă. Din punct de vedere
economic al analizei financiare nepăstrarea efectelor de comerţ până la scadenţa lor în
cadrul portofoliului de creanţe duce la denaturarea nevoilor de exploatare şi la
denaturarea indicatorilor de rotaţie a activelor circulante, îndeosebi a duratei creditului. În
plus, există riscul neîncasării de la clienţi la scadenţă, risc care denaturează valoarea
întreprinderii. Modul de includere a acestora în bilanţ: în activ la creanţe şi la pasiv la
creditele pe termen scurt.

Principiul prudenţei
Este unul din principiile contabile obligatoriu de respectat în vederea construirii
imaginii corecte a rezultatelor întreprinderii, principiu adoptat prin regulamentul de
aplicare a Legii Contabilităţii. Principiul prudenţei denaturează realitatea economică, din
punct de vedere al evaluării economice, deoarece el aduce corecţii costului istoric, însă
într-un singur sens: prin înregistrarea numai a deprecierilor, a minusului de valoare, cu
referire la elementele patrimoniului. Din punct de vedere contabil, explicaţia o constituie
construirea unei imagini fidele cu tentă pesimistă, întrucât situaţia inversă ar conduce la o

239
supraevaluare de active, la o diminuare de datorii, ceea ce ar determina creşterea
rezultatelor, ceea ce duce la distribuirea de dividende fictive.
Aplicând principiul prudenţei, se vor contabiliza minusurile de valoare şi nu se
vor contabiliza plusurile de valoare dintre valoarea de inventar şi valoarea costului istoric.
Această situaţie duce la crearea unor rezerve latente neînregistrate în contabilitate. Aceste
rezerve sunt luate în considerare la stabilirea valorii întreprinderii prin metode de
rentabilitate, însă nu sunt luate în considerare la stabilirea valorii întreprinderii prin
metode patrimoniale.
În concluzie, la evaluarea economică se va considera principiul prudenţei.

Amortizarea mijloacelor fixe

Adevărata uzură fizică şi morală a mijloacelor fixe nu e reflectată în mod real de
nici unul din cele trei amortizări contabile stabilite (L. 15/1994): liniar, degresiv,
accelerat. Se impune, prin urmare, actualizarea mijloacelor fixe înregistrate la costul
istoric şi a cotelor de amortizare practicate de firmă. Până în prezent, au avut loc mai
multe reevaluări a imobilizărilor corporale, însă rezultatul lor este discutabil, motiv
pentru care evaluatorii vor aplica proprii coeficienţi de actualizare a imobilizărilor
corporale pentru determinarea valorii acestora.
Cele 2 regimuri de amortizare nu pot reflecta gradul de uzură a mijloacelor fixe:
 Amortizarea liniară, deşi denumită amortizare economică, nu are
justificare în practică, ca urmare a cotelor constante;
 Amortizarea degresivă sau accelerată urmăreşte scopuri fiscale.
Situaţii care necesită evaluări economice:
 modificări în capitalul social, în numărul şi componenţa acţionarilor;
 tranzacţii de cumpărare a firmelor, a activelor;
 acţiuni juridice cu scop patrimonial: succesiuni, partaje, faliment,
fuziune, cotare la bursă, privatizare, comparaţii între întreprinzători.
Evaluarea e un studiu, al unui profesionist independent sau al unei echipe de
specialişti, acţiune care se finalizează într-un raport de evaluare.

240
 Raportul de evaluare cuprinde un interval de valori care corespund cu obiectivele
evaluării, precum şi argumentele pentru valorile alese. Evaluatorul este o persoană fizică,
atestată care efectuează evaluarea pe baza legislaţiei în vigoare, a normativelor, care
primeşte în schimbul muncii lui un onorariu.
De regulă, evaluarea se desfăşoară prin activitatea de echipă:
 experţi contabili
 analişti financiari
 experţi tehnici
 jurişti

Principiile ce trebuie respectate de persoana care efectuează evaluarea:

 independenţa: presupune obiectivitate, integritate morală, responsabilitate
 competenţa şi probitatea profesională
 buna informare în domeniul economic
 corectitudine în raport cu beneficiarii, ceilalţi experţi, administratori
financiari, societatea la care lucrează
Rezultatele pot fi folosite numai de societatea care a comandat studiul şi în scopul
pentru care a fost comandată.

În practica evaluării se găsesc cu precădere următoarele metode:

1. Metode bazate pe valoarea patrimonială
2. Metode bazate pe capacitatea de profit viitor
3. Metoda cifrei de afaceri
4. Metoda valorii de piaţă
9.2 Metode de evaluare bazate pe valoarea patrimonială
Valoarea unei întreprinderi este dată de suma elementelor componente. Pentru a
cunoaşte componenţa trecutului se porneşte de la datele contabilităţii.
Înainte de utilizarea datelor oferite de contabilitate, trebuie stabilit diagnosticul
contabil pe baza documentelor şi registrelor contabile (modul de ţinere a contabilităţii,
modul de reflectare a realităţii potrivit principiilor şi normelor existente). În cadrul

241
diagnosticului se va ţine cont de concluziile cenzorilor şi auditorilor externi. Dacă nu
există aceste concluzii, atunci se verifică conturile anuale, dar fără să certificăm
rezultatele. Se stabilesc elementele care vor sta la baza evaluării riscului. Diagnosticul
serveşte la stabilirea exactităţii datelor pe baza cărora se va determina valoarea societăţii.
Metoda aceasta se bazează pe datele din bilanţ, însă datorită unor critici aduse
contabilităţii se reprelucrează bilanţul. Principalele critici aduse contabilităţii:
1. aplicarea unor principii contabile care deformează imaginea societăţii;
2. preponderenţa juridicului asupra economicului;
3. măsuri administrative ce duc la diverse înregistrări ce pot distorsiona
realitatea economică. Din punct de vedere economic, valoarea întreprinderii
se poate identifica cu acea parte a unui patrimoniu care este exploatat pentru
realizarea unui obiectiv.
Valoarea patrimoniului este egală cu suma elementelor patrimoniale aflate în
proprietate, plus valoarea drepturilor de folosire a unor active intangibile. Obligaţiile la
valoarea lor efectivă se scad din valoarea totală a activelor rezultând activul net, deci,
ceea ce aparţine efectiv proprietarului. Valoarea patrimoniului este condiţionată de
capacitatea de exploatare a activelor şi de posibilitatea de a obţine venituri în viitor. În
calculul valorii patrimoniale intră numai acele active care sunt funcţionale sau parţial
funcţionale şi care pot fi exploatate în mod rentabil.
9.2.1 Metoda costului original al Activului Net Contabil (ANC)
Este cea mai des folosită metodă, deşi simplifică excesiv calculele.
Activele fixe sunt evaluate la costul istoric diminuat cu amortizarea înregistrată
până la data operaţiei de evaluare. În schimb, activele neamortizate respectiv activele
circulante se evaluează la valoarea contabilă. Din însumarea tuturor valorilor rezultă
valoarea brută a activului care apoi se diminuează cu obligaţiile determinate la valoarea
nominală, astfel rezultând ANC.
ANC= Total activ brut – Datorii totale
ANC obţinut constituie de fapt capitalurile proprii.
Această metodă e rudimentară şi nu corespunde realităţii. De obicei, micile
afaceri au valori ce depăşesc valoarea contabilă. Metoda este utilizată în condiţii de

242
stabilitate economică, în economiile inflaţioniste costurile istorice pierzându-şi
semnificaţia.
O variantă a acestei metode este: din datorii se scad dividendele de plată care se
vor distribui în exerciţiile următoare, ele fiind aferente exerciţiului trecut.
ANC = Capitaluri proprii – Dividende de plată
9.2.2 Metoda costului de înlocuire
Se mai numeşte metoda valorii substanţiale, metoda costului de reproducţie,
metoda ANC ajustat. Toate aceste denumiri sugerează costul înlocuirii activului ca
urmare a evoluţiei preţului. Metoda este mai realistă deoarece ajustează activul net pentru
a reflecta valoarea de piaţă a componentelor sale.
Noţiunea de cost de înlocuire este indirect legată de patrimoniul întreprinderii. De
fapt, este vorba de valoarea reevaluată a drepturilor şi bunurilor întreprinderii ce vizează
activitatea de bază. Calculul costului de înlocuire se face analitic, pe baza tuturor
elementelor reale ale patrimoniului. Acestora li se atribuie o valoare estimată de înlocuire
actuală, nivelul fiind influenţat de gradul de uzură al activelor fixe, de gradul de
depreciere al stocurilor şi de probabilitatea de încasare la creanţe şi debite. De asemenea,
se elimină bunurile care nu participă la activitate.
Brevetele – se evaluează în funcţie de titular.
Dacă sunt brevete cumpărate de firmă, atunci valoarea actuală va fi egală cu
suma plătită pentru brevet din care se scade amortizarea;
Dacă brevetul este proprietatea societăţii şi este cedat spre folosire pentru
redevenţă, atunci valoarea va fi egală cu valoarea actuală a anuităţilor (în funcţie de
numărul lor şi de cuantumul redevenţei)
Mărcile de fabricaţie – sunt evaluate în funcţie de acţiunile publicitare efectuate,
de rezultatele acestor acţiuni şi de costul menţinerii imaginii pe piaţă, de reacţia
concurenţilor. Se pot folosi două modalităţi de evaluare:
Printr-un procent din cheltuielile de publicitate, procent aplicat la cifra de afaceri,
procent considerat durabil.
Prin cheltuielile de menţinere a imaginii societăţii pe piaţă, calculate la profitul
suplimentar (ce cuantum de cheltuieli aduc un cuantum de profit?)

243
 Terenurile – sunt evaluate prin mai multe procedee în funcţie de destinaţia şi
caracteristicile lor:
1. Procedeul valorii de piaţă: se utilizează dacă există o piaţă a terenurilor
utilizându-se în acest fel preţul mediu pe unitatea de suprafaţă într-o
anumită perioadă de timp.
2. Procedeul rentei capitalizate: are la bază ideea că preţul pământului este
dat de raportul: Preţ pământ =Rentă financiară / Rată de capitalizare
Rata de capitalizare poate fi o rată de randament marginal sperată pentru o
investiţie cu risc similar într-un alt domeniu.
Rata dobânzii reale = Rata dobânzii marginale – Rata inflaţiei
Rata medie = Rata scontului şi rata randamentului fără risc la
obligaţiunile emise de stat
Rata beneficiului financiar este randamentul pentru investiţii în amenajări
financiare considerată de experţi ca fiind aproximativ 4%.
În situaţia utilizării ratei marginale a unei investiţii cu risc similar, renta
financiară va fi egală cu profitul obţinut prin investiţia în acel domeniu a unei sume egale
cu preţul unei unităţi de suprafaţă.
3. Procedeul rentei financiare: a fost stabilit prin normele MLPAT.
VT=VB*(1+N),
unde:
1+N=coeficient de corecţie a valorii de bază
VB = valoare de bază a terenului şi reprezintă limita minimă la un nivel
de 495 lei/mp, care rezultă din 5 lei/mp X 99 ani (durata clasică a
concesionării)
N = suma notei acordate pe bază de criterii iar N ≤ 9.
Criteriile utilizate sunt:
categoria unităţii 0,1 - 0,5 puncte
amplasarea terenului 0 - 1 p. (I,II,III,IV)
funcţiile şi caracteristicile localităţii
poziţia terenului faţă de reţele de transport

244
 caracteristici geotehnice
echiparea tehnico-edilitară a zonei
gradul de poluare a terenului
restricţii de folosire a terenurilor conform planului de urbanism
Dezavantajele acestui procedeu sunt:
limitează preţul la 5 lei/mp
limitează nota pentru criteriu la maxim 9

Procedeul rentei financiare foloseşte şi metoda conform căreia:

VT=Q * R * N * T
unde:
Q =valoarea producţiei în condiţii normale din punct de vedere natural şi
tehnic
R = procentul din producţia agricolă destinată rentei financiare (8-10% în
ţările dezvoltate)
N = perioada de fructificare a capitalului funciar (30 ani)
T = coeficient de corecţie în funcţie de amplasare, utilităţi, natura
geotehnică (1,7-2)

4. Procedeul profitului foloseşte următoarea relaţie de calcul:

VT = Pb*R*N*T
Pb = profit brut; Pb=V-Ch ,
Unde:
V=valoarea producţiei, Ch=cheltuieli
Vt = Pb*8%*30*1,7
Clădirile – sunt evaluate prin mai multe procedee, astfel:
1. Metoda generală – constă în determinarea costului reconstruirii
clădirii la aceeaşi parametri tehnico-economici. Pentru aceasta se
scade amortizarea aferentă perioadei trecute, amortizarea calculată,
în funcţie de valoarea nouă (a reconstrucţiei).

245
 La stabilirea imobilelor se iau în considerare următoarele elemente:
- valoarea (costul) reconstruirii imobilelor existente
- durata de folosinţă a imobilelor existente
- valoarea reconstruirii în stare nouă a imobilelor şi durata de folosinţă a
acestora
- cheltuieli de exploatare şi întreţinere a imobilelor
- valoarea de lichidare a imobilelor existente.
O astfel de evaluare are un caracter tehnic şi nu economic. De aceea, în general,
se ia în considerare fie media aritmetică a costului de reconstituire tehnic şi economic, fie
minimul dintre acestea.
Dezavantajele metodei sunt:
- utilizează tehnici constructive care se modifică în timp
- unele materiale pot fi înlocuite (de construcţie)
2. Procedeul indicial –constă în aplicarea unui indice de actualizare la
valoarea investiţiei în cauză. Astfel se obţine o valoare la care se
aplică un coeficient de vechime care se referă atât la uzura fizică, cât
şi la cea morala a construcţiei.
Calculul coeficientului de îmbătrânire (vechime) - se face cu relaţia:
Dc = [(A+20)2/140]-2,86
Dc- deprecierea procentuală din valoarea clădirii A
A=Dc/Dn*100
A-vârsta clădirii în procente
Dn- durata normală de funcţionare
Dc se aplică la o valoare iniţială a clădirii, obţinându-se o valoare
substanţială care se actualizează cu ajutorul unui indice.
3. Procedeul valorii de piaţă – se utilizează în situaţia în care există
posibilitatea de a face comparaţie cu preţurile de pe piaţă.
Maşinile, utilajele şi instalaţiile se evaluează prin mai multe metode:
1. Procedeul valorii de piaţă. Valoarea evaluată a maşinilor este preţul
curent, deci costul de înlocuire a maşini respective, luându-se în

246
 considerare diferitele rezultate din progresul tehnic, precizia de execuţie,
pragul de securitate. Evaluare se face prin comparaţia cu preţul actual al
unei maşini similare.
2. Procedeul estimării indirecte are în vedere costul de achiziţie corectat cu
durata de funcţionare şi cu indicii preţurilor. Acest procedeu este utilizat
pentru echipamente mai noi, pentru care nu există bază de comparaţie.
Indicii preţurilor se aleg dintre indicii globali şi dintre indicii specializaţi
(indicii preţurilor la maşini-unelte, coeficienţi de stabilitate utilizaţi de
către societăţile de asigurare) .
Datele utilizate în calcul sunt:
- valoarea de achiziţie Vi
- durata de folosinţă totală Dn
- durata de folosinţă rămasă Dr
Vr=Vi*(Dr/Dn)*{(1+t)/100}
Vr- valoarea rămasă
t-coeficient de preţuri stabilit între anul de achiziţie şi anul în care se face
evaluarea
3. Procedeul estimării globale presupune luarea în considerare a unor
durate de amortizare pe grupe de utilaje. Acest procedeu duce la rezultate
aproximative, de aceea poate fi folosit când utilajele au pondere mică în
total patrimoniu.
Mobilierul de birou şi alte imobilizări corporale pentru evaluarea lor se utilizează
costul de înlocuire determinat pe baza preţului curent al activelor similare din care se
scade amortizarea aferentă.
Stocurile evaluarea lor se face în contabilitate prin metodele: FIFO, LIFO şi
costul mediu ponderat. În operaţia de evaluare, stocurile se estimează pe baza ultimei
cumpărări sau pe baza valorii de înlocuire. Aici se impune şi evaluarea stării fizice a
stocurilor pentru că în această categorie intră şi stocuri greu vandabile, stocuri fără
mişcare care, din punct de vedere contabil, nu trebuie luate în considerare în evaluarea
activului net.

247
 Creanţele şi debitele se evaluează pe baza valorii înregistrate în contabilitate,
valoarea corectată cu probabilitatea de încasare a clienţilor şi cu gradul de solvabilitate al
debitorilor.
Disponibilităţile se evaluează la valoarea lor nominală, înregistrată în
contabilitate pentru că sumele sunt înscrise în conturi, fiind certe şi lichide.
Toate aceste elemente se însumează obţinându-se totalul activ din care se scad
apoi datoriile totale.
O altă variantă de calcul, ANCC este prezentă în literatura de specialitate
franceză. Acesta prezintă următoarele etape:
Etapa I Separarea elementelor necesare exploatării de acele elemente
patrimoniale care nu sunt necesare exploatării (care pot fi vândute fără a fi afectată
activitatea). Primele elemente pot fi: o trezorerie disponibilă pentru cumpărători. Ultimele
elemente pot fi: conturi curente blocate, stocuri nevandabile, terenuri, utilaje.
Evaluarea se face la valoarea reală netă:
Valoarea reală netă=Preţul de vânzare - Cheltuieli de vânzare - Impozitul pe plus
valoare din vânzare
Etapa II Corecţii ale elementelor, active necesare exploatării
Pentru elementele patrimoniale la care se are în vedere optica de exploatare se va
determina valoarea de utilizare care este egală cu preţul care ar fi necesar de plătit pentru
a se achiziţiona la momentul respectiv, un element susceptibil de aceleaşi condiţii de
folosinţă, de muncă, de aceeaşi durată prezumată de activitate, de aceleaşi performanţe.
Activele necorporale cuprind:
- cheltuieli de constituire (sunt non-valori şi se vor elimina)
- cheltuieli de cercetare se împart în două categorii:
- studii existente
- studii referitoare la potenţialul viitor
- fondul comercial presupune utilizarea a două metode:
- dacă conţine elemente ce nu au valoare independentă neputând fi
vândute separat, atunci se elimină din ANCC;

248
 - dacă aceste elemente pot fi stabilite separat, atunci ele se includ în
ANCC la valoarea de vânzare din care se scade impozitul pe plus
valoare.
Activele corporale cuprind:
- terenuri:
- pentru construcţii se evaluează la preţ/mp al terenului neconstruit,
aplicându-se o diminuare de 30% pentru a obţine preţul/mp al
terenului construit
- fără construcţii (se evaluează pe baza raportului cerere-ofertă, a
facilităţilor urbanistice, a riscului de expropriere, a posibilităţilor de
construire).
- clădirile aparţinând exploatării se evaluează în funcţie de modul de
construcţie, de vechime, de adaptare la activitatea desfăşurată.
În evaluare se va avea în vedere clădirea pentru care există piaţă, valoarea în acest
caz, fiind determinată la nivelul preţului pieţei. Dacă nu există o piaţă specializată,
valoarea de utilitate a clădirii se determină prin două moduri:
a) Metoda bazată pe valoare de reconstrucţie - se pleacă de la valoarea de
construcţie nouă; acesta se va multiplica cu numărul de mp ai construcţiei vechi şi se
adecvează cu un coeficient de adecvare la utilităţi şi cu un coeficient de vechime.
b) Metoda bazată pe valoarea de achiziţie – are la bază preţul de achiziţie al
clădirii plus costul istoric al amenajării construcţiei. Acest preţ corectat se înmulţeşte cu
un coeficient de actualizare, cu un coeficient de adecvare la necesităţi şi cu un coeficient
de vechime, determinat pe baza amortismentului tehnic.
- utilajele sunt de două tipuri:
a) Utilajele pentru care există o piaţă de specialitate (valoarea acestora este
determinată în funcţie de valoarea de pe piaţă, corectată cu condiţiile de lucru şi cu modul
de întreţinere a utilajului respectiv.
b) Utilaje necotate pe piaţă-sunt evaluate prin două metode:
- metoda care priveşte de la valoarea unui bun similar, valoare ce se corectează
cu: durata de viaţă rămasă, gradul de utilizare şi gradul de întreţinere.

249
 - metoda costului de achiziţie plus investiţiile ulterioare, care se vor corecta cu un
coeficient de actualizare şi cu un coeficient de vechime

Activele financiare cuprind:

1. împrumuturile pe termene mai mari de 1 an- se păstrează la valoarea contabilă,
dar dacă rata dobânzii este foarte mică se procedează la o actualizare la o rată egală cu
dobânda de pe piaţa financiară; există diferenţe între rata dobânzii si rata dobânzii pe
piaţă.
2. împrumuturile cu participaţie alături de titluri de participare- se evaluează
astfel:
- dacă participaţia este importantă (filiale) acestea vor fi considerate ca aparţinând
ansamblului economic nefiind necesară o evaluare a titlurilor în cauză;
- dacă participaţia este minoritară atunci titlurile se consideră în afara exploatării
şi se vor evalua astfel: dacă filialele sunt în pierdere, atunci se aplică metoda
întreprinderii în pierdere, atribuind valoarea 0 sau chiar negativă, dacă sunt cotate la
bursă. Dacă nu sunt cotate, participaţiile se vor evalua la valoarea de capitalizare a
dividendelor şi a profitului net, sau la o valoare posibilă de negociere şi vânzare către un
investitor potenţial.
Activele circulante cuprind:
- stocurile - se calculează indicatorul de rotaţie, acordându-se atenţie stocurilor cu
indicii tinzând către 0;
- materiile prime - se evaluează la cursul zilei sau la o medie a perioadei la costul
de cumpărare mediu ponderat;
- produsele finite - cele aflate în magazin se evaluează la preţul de vânzare din
care se scad cheltuielile de desfacere; cele aflate în stoc, la costul de producţie. Producţia
neterminată se evaluează la costul de producţie în funcţie de gradul de finisaj.
- clienţii - se verifică provizioanele constituite, procedându-se la o evaluare a
riscurilor probabile legate de clienţi şi legate de efectele scontate nescadente. Acestea se
vor introduce în activ.
Etapa III Corecţii ale elementelor de pasiv – cuprind:

250
 - provizioane pentru riscuri şi cheltuieli - se constituie pentru cheltuielile
probabile pentru litigii, procedându-se la anularea unor astfel de provizioane dacă ele au
rămas fără obiect;
- pentru alte elemente de pasiv - creditele pe termen lung cu dobândă
preferenţială vor trebui evaluate în funcţie de dobânda de pe piaţă;
- impozite latente - se constituie pentru bunurile aparţinând exploatării, situaţie în
care acest impozit va diminua ANC.
9.2.3 Metoda valorii de lichidare
Metodele ANC şi ANCC determină valori corespunzătoare opticii vânzătorului
care decide voluntar vânzarea afacerii. Aceste valori sunt determinate pe baza bilanţului
contabil, bilanţ stabilit prin aplicarea principiului continuităţii activităţii. Potrivit acestuia,
se presupune că firma îşi continuă activitatea fără a intra în stare de lichidare.
Există cazuri în care se ţine cont de acest principiu iar întreprinderea îşi
lichidează patrimoniul. Astfel de situaţii sunt prevăzute de L 31/1990 care prevede
lichidarea obişnuită hotărâtă de acţionari, situaţie în care societatea comercială se dizolvă
datorită expirării termenului prevăzut pentru funcţionare, imposibilităţii rezolvării
obiectului de activitate; prevăzută de Legea nr. 34/1995, care prevede reorganizarea
judiciară în cazul în care se permanentizează incapacitatea de plată a societăţii, iar
creditorii declară în instanţă starea de faliment.
În astfel de cazuri, valoarea afacerii se determină fără a se ţine cont de principiul
continuităţii, obţinându-se valoarea de lichidare pentru active. În funcţie de modul de
încetare a activităţii, lichidarea poate fi:
- lichidare progresivă – constă în vânzarea în timp a activelor societăţii. Astfel, se
va determina ANCC pe baza activului evaluat la costuri de tranzacţie normale, dar mai
mici decât cele contabile şi a pasivului la valoarea contabilă;
- lichidare forţată – valoarea lichidativă este ANC calculat pe baza activelor
evaluate în cele mai proaste condiţii posibile, obţinându-se preţuri mult mai mici decât
valoarea de vânzare. Pasivele sunt majorate cu costurile de lichidare (penalităţi de
rambursare anticipată a împrumuturilor, întreruperea contractelor comerciale, salarii
compensatorii, etc.)

251
 Valoarea netă ce revine acţionarilor prin astfel de exprimări este foarte mică.

Valoarea netă = Active la valoarea de lichidare – Impozit pe plusvaloare din

vânzarea activelor – Datorii bilanţiere rambursabile – Datorii de lichidare – Impozitul
latent datorat pentru trecerea la venituri a surselor de impozit amânat la plată
(subvenţii, provizioane)

9.2.4 Metoda valorii substanţiale

Valoarea substanţială face parte din cadrul valorii funcţionale, îndepărtându-se ca
şi calcul de bilanţ şi ţinând cont de activele de exploatare a societăţii. Valoarea
substanţială arată valoarea activelor de exploatare de care dispune firma. Valoarea
substanţială se înscrie în optica de continuitate a societăţii. Această valoare este calculată
de cumpărătorul societăţii. Elementele luate în calcul sunt:
- activul brut contabil
- activele folosite, dar care nu fac parte din patrimoniu
- activele care aparţin patrimoniului, dar care nu sunt folosite

Valoarea substanţială redusă = Valoarea substanţială brută – Datorii nepurtătoare de

dobânzi – Valoarea elementelor care conferă avantaje firmei faţă de condiţiile pieţei

Această metodă se aseamănă cu ANCC, însă este mai apropiată de condiţiile de

exploatare a întreprinderii, ţinându-se cont de toate activele folosite de firmă, indiferent
de aspectul juridic al proprietăţii.

Valoarea substanţială netă = Valoarea substanţială brută – Datorii totale

9.3 Metode de evaluare bazate pe capacitatea de profit viitor

Dezavantajele metodelor de evaluare bazate pe evaluarea patrimoniului se
datorează faptului că acestea iau în considerare capacitatea de a obţine profit viitor,
nefiind apreciată posibilitatea activelor de a genera profituri viitoare. Însă cumpărătorul
achiziţionează activele tocmai din cauza potenţialului de rentabilitate al activelor.

252
 Primele metode de evaluare au fost Metoda valorii capitalizate, Metoda valorii
bursiere şi Metoda activului net. În general, tranzacţiile de vânzare a firmelor se încheie
la un preţ superior decât cel rezultat din calculele de evaluare, mai ales în cazul utilizării
activului net. Astfel, s-a ajuns la concluzia că valoarea societăţii este dată de 2 termeni:
 activul net
 good-will – ul (atunci când valoarea tranzacţiei > ANC ajustat). Bad-will – ul
este atuinci când valoarea tranzacţiei < ANC ajustat.
Bad-will-ul este o valoare mai aparte a întreprinderii, care nu reprezintă doar
valoarea patrimonială, ci este de fapt potenţialul de dezvoltare al acelei firme, capacitatea
de a produce profit, valoarea personalului angajat, calitatea organizării şi managementul
societăţii, tehnologia superioară, amplasarea mai bună. Toate aceste elemente sunt dificil
de cuantificat, dar sunt esenţiale pentru determinarea supravieţuirii afacerii şi
determinarea profitabilităţii ei.
Good-will-ul reprezintă capacitatea de a obţine un profit suplimentar, dată de
existenţa elementelor intangibile neidentificabile în bilanţ.
În concepţia Ordinului Experţilor Contabili din Franţa, Good-will-ul este
excedentul de valoare globală a întreprinderii peste suma diverselor elemente
patrimoniale care compun întreprinderea.
Există mai multe metode de evaluare bazate pe capacitatea de profit viitor:
9.3.1 Metoda Good-will-ului ajustat
Combină valoarea activelor tangibile existente, evaluate la valoarea de înlocuire
cu potenţialul de profit viitor. Good-will-ul este ajustat deoarece vânzătorul are tot
interesul de a pretinde un preţ cât mai ridicat pentru capacitatea de profit viitor. Această
metodă oferă o cale mai realistă de evaluare, pentru că măsoară profitul pe care firma îl
realizează peste profitul mediu din ramura respectivă. Metoda presupune că proprietarul
are dreptul la un surplus de venituri (renta Good-will-ului) deoarece el renunţă la
randamentul viitor al afacerii.
Această metodă presupune parcurgerea următoarelor etape:

253
 a) Calcularea valorii ajustate a activului net tangibil – se realizează prin ajustarea
la valoarea de piaţă sau la nivelul costului de înlocuire a activelor tangibile din
care se scad obligaţiile ajustate.
b) Calculul costului de oportunitate a investiţiei – presupune efectuarea unei
alegeri din mai multe posibilităţi prin determinarea costului şansei pierdute (al
alternativei abandonate). Costul de oportunitate este suma pe care cumpărătorul
putea să o câştige prin investirea aceloraşi fonduri într-o afacere cu risc similar.
În evaluarea unei afaceri, rata de randament are 3 componente:
 rata de randament fără risc
 prima de risc
 riscul ocazionat de investirea banilor într-o anumită afacere
Primele două componente sunt reflectate în investiţie: obligaţiile de stat emise de
statul român prin bănci la care se adaugă un coeficient pentru riscul implicat în
operaţiunea de cumpărare a societăţii. Cu cât rata de randament a societăţii este mai mare,
cu atât riscul este mai ridicat. Într-o economie stabilă se apreciază că o afacere care are un
risc normal generează o rată de randament de 25%.
O altă componentă a costului de oportunitate este salariul întreprinzătorului dacă
el ar lucra ca manager la altă firmă:
Costul de oportunitate total = Costul de oportunitate minim + Salarul potenţial
a Proiectarea profiturilor nete – întreprinzătorul trebuie să estimeze profitul
net al societăţii pentru anii viitori înainte de scăderea salariului proprietarului. Estimarea
se face pe baza tendinţelor anterioare. Mediile estimate pot fi eronate, pentru că profitul
poate fluctua ca urmare a unor factori diverşi a căror acţiune este complexă.
Dificultatea cea mai mare constă în estimarea profitului pe bază de date contabile.
Trebuie evaluat profitul economic şi nu cel contabil. Profitul reprezintă excedentul
veniturilor asupra cheltuielilor. Determinarea veniturilor nu ridică probleme mai mari
decât determinarea cheltuielilor. Din punct de vedere teoretic, se consideră profit
economic (venit net) următoarele elemente:
 salariul cuvenit întreprinzătorului pentru munca prestată
 remunerarea capitalului propriu investit de către întreprinzător

254
  prima de risc
 venitul rezidual (supraprofitul) – baza pentru determinarea Good-will-ului
În determinarea profitului net, operaţiune diferită în funcţie de interesele
întreprinzătorului, se folosesc 2 procedee de estimare:
Procedeul „ex-post” - profitul viitor se determină pe baza unei medii a profitului
realizat într-un număr de ani anteriori, avându-se în vedere şi factorul conjunctural.
Această metodă se utilizează în economia stabilă. Pe baza a 3-5 ani anteriori se
extrapolează profiturile pe următorii 3-5 ani. Aceste profituri se corectează cu un indice
ce exprimă evoluţia preţurilor: indicele costului vieţi şi indicele preşurilor cu ridicata.
Astfel se obţine:
- Coeficientul de multiplicare = Indicele
actual / Indicele anului considerat.
Acest indice se aplică la profiturile efective pentru determinarea profiturilor
viitoare. Modalitatea este simplă, acceptându-se şi alte procedee:
- Corecţia mediei profiturilor în anumiţi
coeficienţi (coeficientul de creştere a vânzărilor viitoare)
- Estimarea profiturilor viitoare în funcţie de
încasări şi o marjă de profit
Se determină rata de profitabilitate:
Rata medie de profitabilitate = (Profit pe 5 ani)/ (Încasări pe 5 ani)
Această rată se extrapolează cu factori de compunere care reflectă evoluţia
previzibilă a preţurilor.
Profit viitor = V * Rpr mediu * (1+i)n
V=încasări viitoare;
(1+i)n = indice general al preţurilor;
n=durata în an
Dacă previziunea preţurilor nu reprezintă o creştere regulată, atunci se vor utiliza
indici pentru fiecare an:
Profit viitor = V * Rpr mediu * i
În prognoza profitului viitor trebuie avute în vedere următoarele:

255
 - analiza mediului intern al afacerii (capacitatea de producţie, productivitatea
muncii, costuri, cheltuieli de cercetare-dezvoltare);
- analiza ramurii economice şi a concurenţei (ritmurile de creştere a ramurii,
piaţa, numărul de concurenţi, rata rentabilităţii, rata de profitabilitate);
- analiza mediului economic general (evoluţia preţurilor prin indici generali,
indici pe categorii de bunuri, regimul fiscalităţii, faza ciclului economic).
Analiza se face prin ajustarea vânzării şi a cheltuielilor cu coeficientul care
exprimă tendinţa viitoare. Prognozarea profitului nu se face pentru fiecare element, ci pe
ansamblu, ca diferenţă între venituri şi cheltuieli.
Procedeul ex-ante - presupune analiza pieţei, prognozarea veniturilor şi
cheltuielilor.
b Calculul capacităţii de profit suplimentar – reprezintă diferenţa dintre
profitul estimat şi costul de oportunitate. Se consideră că majoritatea afacerilor nu au
capacitatea de a produce extraprofit, şi ele pun în evidenţă existenţa unui profit marginal.
c Estimarea Good-will-ului – se poate face prin capacitatea societăţii de a
genera supraprofit. În acest sens se procedează la multiplicarea profitului estimat. S-au
stabilit mai multe cifre pentru multiplicarea profitului estimat:
- 1: afacerea are un impact slab asupra comunităţii, managementul şi imaginea
fiind defavorabile
- 0: afacerea nu are nicio valoare pentru Good-will
- 1: afacerea e la început şi are un anumit grad de risc
- 2: firma are acceptare medie pe piaţă şi un risc ridicat
- 3: firma este foarte bună, are stabilitate şi prezintă un risc normal
- 4: afacerea are o reputaţie excelentă
GW = K * [ P – ( i + ANC + Si ) ]
K=coeficient de multiplicare
P=profit net programat
i=rata de randament pentru capitalul propriu

Valoarea afacerii = ANC + GW

256
 Unii specialişti consideră metoda Good-will-ului ajustat ca metodă a surplusului
de profit mediu. De fapt, este un procedeu de calcul distinct, bazat pe valoarea Good-will-
ului ca un mutiplu al rentei Good-will-ului, renta fiind supraprofitul.

9.3.2 Metoda capitalizării supraprofitului mediu

Determinarea valorii afacerii în acest caz se face similar cu cazul metodei Good-
will-ului ajustat, cu diferenţa că se consideră o perioadă nedeterminată pentru supraprofit.
Supraprofitul este calculat ca o medie determinată fie prin metoda ex-post, fie prin
metoda ex-ante. Relaţia de calcul a valorii afacerii este următoarea:
Vaf = Vs + ( P – i * Vs) * { 1- [ 1 / (1+r)n ] } / r
Vs = valoarea substanţială sau ANC
P = profit anual estimat
i = rata de randament necesară remunerării capitalului propriu investit
r = rata de capitalizare
i * Vs = cost de oportunitate
Această relaţie se foloseşte dacă supraprofitul este capitalizat pe o durată
determinată de n ani. Dacă Good-will-ul e capitalizat sub formă de rentă perpetuă, adică
pe durată nedeterminată, atunci relaţia devine:
Vaf = Vs + ( P – i * Vs) / r
Practica financiară utilizează 2 forme de determinare a valorii actualizate prin
metoda capitalizării:
- capitalizarea anuităţilor limitate în timp:
Vcap = P * { 1- [ 1 / (1+r)n ] } / r
- rente perpetue – fluxul de venituri este considerat nelimitat în timp:
Vcap = P / r
Aplicarea acestei forme implică uniformitatea profitului anual viitor şi durata
nelimitată de obţinere. Rata de randament r trebuie să satisfacă 2 obiective: compunerea
din momente diferite de timp şi exprimarea rentabilităţii minime dorită de investitor.
Diferenţele minime ale lui r determină variaţii considerabile ale valorii
capitalizate ale afacerii. Există mai multe păreri cu privire la valoarea ratei:

257
 - utilizarea unei rate între 8-10%
- utilizarea unei rate între 7-18%
- utilizarea unei rate între 10-33%
Rata de randament reprezintă randamentul global pe care investitorul aşteaptă să-l
obţină din cumpărarea unei proprietăţi (este un randament subiectiv, pentru că diferă în
funcţie de aşteptările fiecăruia). Determinarea obiectivă a ratei depinde de specificul
afacerii şi de gradul de risc implicat.
Economiştii americani propun următoarele rate de randament în funcţie de risc:
 la un risc scăzut, r=10%
 la un risc mediu, r=15%
 la un risc ridicat, r=25%
 la un risc foarte ridicat, r=40%
Alegerea unei rate de randament este o decizie specifică diverselor tipuri de
afaceri, fiind rezultatul experienţei evaluatorului.
Rata de randament cuprinde 2 elemente:
Rata de bază, cu variantele:
 rata naţională de randament – poate fi:

258
  rata de randament naţională la obligaţiuni de stat
 rata de randament naţională pentru credite ipotecare
 rata de randament a ramurii economice – este des utilizată, deşi poate
conduce la consecinţe absurde: pentru o rată scăzută, se determină o valoare
mare a capitalului şi invers
 rata de randament a acţiunilor – are dezavantajul că nu ţine cont de cursul
bursier al întreprinderilor, e influenţată de factori politici şi speculativi,
cursul acţiunilor e determinat de profitul net de distribuit şi nu de profitul net
repartizabil. Dividendele prelevate de la sursa de finanţare determină sporirea
intrinsecă a acţiunilor care se reflectă imperfect în cursul lor. Un alt
dezavantaj este faptul că tranzacţiile la bursă includ doar o parte a titlurilor
întreprinderii, majoritatea titlurilor neapărând pe piaţă, de unde rezultă că
ratele mai fezabile în evaluare ar fi: rata de randament a ramurii, costul de
oportunitate al capitalului, rata medie a dobânzii la creditele angajate.
Prima de risc – se determină fie pe baza profitului viitor, fie pe baza ratei de
capitalizare. Profitul poate fi estimat ţinându-se cont de influenţa cheltuielilor şi de
influenţa unor coeficienţi de actualizare. În practică se majorează rata de bază cu 50% ca
primă de risc.
Din analiza metodei de calcul rezultă că afacerile cu grad mai redus de risc au o
valoare mai mare. Afacerile cu risc normal folosesc o rată între 25-33%. Practica
financiară a demonstrat că cel mai redus grad de risc acceptat de cumpărător corespunde
ratei de randament situată între 15-20%.

9.3.3 Metoda actualizării profitului net viitor

Se bazează pe potenţialul de profit net viitor şi presupune că o unitate monetară
câştigată în viitor va fi mai puţin valoroasă decât o unitate monetară câştigată în prezent.
Metoda constă în estimarea profitului viitor pe o perioadă de regulă de 5 ani, şi în
actualizarea profitului estimat. Valoarea actuală a unităţii monetare este mai mare decât
valoarea viitoare, acest lucru se datorează inflaţiei. Valoarea actuală este costul pe care
cumpărătorul îl face pentru oportunitatea de a câştiga o rată de randament viitor.

259
 Metoda actualizării profitului net viitor implică 5 etape:
- proiectarea profiturilor viitoare pe 5 ani – se estimează profitul pe viitorii 5 ani.
Presupunând că profitul va creşte cu o rată constantă, se poate dezvolta un scenariu bazat
pe 3 alternative: alternativa optimistă, normală şi pesimistă. Se calculează profiturile în
cele 3 alternative pentru cei 5 ani şi apoi se determină media ponderată a profitului:
P=(Po + 4*Pn + Pp) / 6
- actualizarea profiturilor viitoare. Rata selectată ar trebui să reflecte rata de
randament pe care întreprinderea ar obţine-o dintr-o investiţie cu risc similar. Formula
factorului de actualizare este:
fa =1 / (1 + r ) n
- estimarea fluxului de profit după 5 ani. Varianta simplă constă în multiplicarea
profitului aferent cu un coeficient K =1 / r
- actualizarea venitului estimat dincolo de orizontul prognozat
- calcularea valorii totale a afacerii
Vaf = (Valoarea profitului pe 5 ani) + (Valoarea prezentă a profitului
estimat după 5 ani)
Avantajul metodei constă în faptul că evaluarea afacerii se face pe baza
potenţialului de profit viitor, însă rezultatele obţinute depind de prognoza profitului viitor
şi de rata de actualizare folosită. Metoda se utilizează la firmele de prestări servicii, la
cele cu valoare patriomonială redusă şi cu rate de creştere mare a cifrei de afaceri şi a
profitului.

9.4 Metoda cifrei de afaceri

Este o metodă directă de tip anglo-saxon fiind bazată pe cifra de afaceri. Această
metodă se foloseşte la evaluarea afacerii, unde valoarea substanţială este un accesoriu
(cabinete medical, farmacii, restaurante). Există mai multe variante ale metodei:
1. Varianta simplă – se multiplică CA cu un coeficient, rezultând valoarea
afacerii. Dacă din producţie se scade ANC la valoarea de înlocuire (ANCC), obţinem
good-will-ul. Varianta se utilizează la afacerile la care rata de rentabilitate se determină în

260
funcţie de CA şi rata de profitabilitate, iar structura cheltuielilor este relativ uniformă.
Coeficientul de multiplicare variază între [2,3].
2. Varianta rafinată – pp. analiza raportului dintre CA şi profit. Valoarea GW se
determină pe baza profitului anual diminuat cu dobânda capitalului investit şi cu salarul
investitorului.
Vaf = GWactualizat + Capitalul investit
3. Varianta germană – se foloseşte la evaluarea farmaciilor. Puctul de plecare al
acestei variante îl constituie profitul net al unei farmacii care trebuie să acopere
remunerarea muncii farmacistului (A), dobânda capitalului investit (R c) şi prima de risc
(R).
Pnet = A + R + Rc
Se consideră că preţul plătit pentru cumpărarea unei farmacii este:
Vaf = CA * X,

X = [ 100 * ( P – A – R ) ] / ( I * CA ) , de unde rezultă:

P – A – R = I * CA * X / 100

Dar, Rc= P – A – R şi atunci

Rc = I * CA * X / 100
Deci, Pnet= A + R + ( I * CA * X / 100 )

Varianta americană – presupune calculul venitului mediu pe trei ani.

9.5 Metoda valorii de piaţă

Această metodă utilizează raporturile dintre preţurile pieţei (cursul acţiunilor) şi
dintre veniturile obţinute pentru firme similare (dividende). În acest caz, unitatea trebuie
să cunoască date despre firme similare cotate la bursă, pentru a face o comparaţie
semnificativă.

261
 Metoda constă în multiplicarea ratei medii cu câştigurile estimate din afaceri
(media trebuie să cuprindă cât mai multe afaceri posibile). Avantajul metodei constă în
simplitatea acesteia.
Dezavantajele metodei sunt:
a) stocul de acţiuni ale firmelor nu este lichid, rata este determinată subiectiv şi
este mai mică decât la companiile care apelează la economiile publice;
b) estimările dividendelor sunt nereprezentative; profitul net distribuit nu
reprezintă adevăratul potenţial;
c) găsirea companiilor similare este dificilă.
Prin metodele de evaluare nu se determină un preţ diferit, ci se determină un
interval de valori pentru negocierea preţului. Există specialişti care propun o medie
ponderată între valoarea substanţială şi GW, dar ponderea cea mai mare ( aproximativ
70% ) să fie atribuită totuşi valorii substanţiale.
Practicienii recomandă o medie ponderată între potenţialul de profit şi valoarea
de piaţă. Rezultatele sunt diferite. Ceea ce trebuie avut în vedere este faptul că pentru
afacerile unde activele fixe au o pondere mare la negociere, se va ţine seama de valoarea
substanţială; iar pentru afacerile la care se poate asocia o piaţă internă, se preferă ca punct
de plecare pentru negociere valoarea de piaţă.

262