Ziarul de iasi 

> OPINII

Universitatea sub vremi

03.03.2020 02:50:00
https://www.ziaruldeiasi.ro/stiri/universitatea-sub-vremi--245542.html?
fbclid=IwAR1l6H_verotLZnaAisWkBJvYGdQa_h2rQp-EboOC5P_2RdEr5ycSZuzRII
AUTOR: MIHAI DORIN

GALERIE
 Foto

-+
* sau cum a distrus comunismul cea mai valoroasă generaţie de intelectuali din istoria
României
Cititorii ieşeni îşi vor mai fi amintind serialul Fără anestezie, găzduit în paginile revistei Cronica,
între anii 1992-1995. Tânărul autor de pe atunci - profesorul Dănuţ Doboş - astăzi istoric deplin
format şi cercetător cu activitate prodigioasă în cadrul Departamentului de istorie al Episcopiei
Romano-catolice de Iaşi, surprindea cititorul şi şoca opinia publică prin curajul dezvăluirii istoriei
tenebroase a lumii academice de la Universitatea din dealul Copoului. În anii aceia trişti, ani ai
confiscării idealului tinerei generaţii de către exponenţii regimului comunist din perioada lui Dej - vezi
tripleta Iliescu-Bârlădeanu-Brucan -, demersul remarcabil al lui Dănuţ Doboş, finalizat prin susţinerea
cu peripeţii a unei teze de doctorat, dezvăluirea vieţiii secrete a Universităţii ieşene, adică a
traumelor morale şi profesionale, a suferinţelor infinite, a delaţiunilor, dar şi a carierelor
spectaculoase, iscate peste noapte din nimic, a trepăduşilor şi neofiţilor, era o noutate absolută.
Istoria interzisă îşi făcea loc în spaţiul public pentru prima dată. Astăzi pot să fac şi eu o dezvăluire
de ordin personal: demersul lui Dănuţ Doboş mi-a dat curajul să investighez istoria bolşevizării
tinerei şcoli politehnice ieşene, care s-a concretizat într-o monografie şi mai multe studii.
Pentru prima dată de la război încoace cădeau idoli falşi de pe soclurile de piatră ori de mucava de
la Universitate. Nu e nicio satisfacţie în această lucrare, cum ar putea crede unii dintre cei şocaţi de
dezvăluiri, ci o firească şi creştinească nevoie de normalitate, adică de restituire a adevărului.
Evident, doar pentru cei convinşi că adevărul ne eliberează. La polul opus, descoperirea unor nobile
exemplare de umanitate, precum profesorii Petru Caraman, I. Gh. Botez şi mulţi alţii mărturiseau,
prin demnitatea conduitei lor, că oamenii nu sunt fatalmente condamnaţi la cădere în anii tulburi.
Anii au trecut - vreo 25 în total - vremurile s-au mai aşezat, pasiunile s-au mai stins, iar istoricul care
arunca atunci o rază de lumină prin dosarele secrete ale universităţii s-a decis să dea la iveală
rezultatele travaliului său de documentare şi de sinteză, într-o trilogie dedicată sovietizării şi
comunizării universităţilor din Iaşi, Bucureşti şi Cluj. Au apărut deocamdată volumele I şi II
din Universitatea captivă, la editura Vasiliană, Iaşi, 2019. Cel de-al treilea volum este în curs de
apariţie. Primul volum este dedicat Universităţii din Iaşi între anii 1945-1964, iar cel de-al doilea
universităţilor din Bucureşti şi Cluj, în acelaşi interval de timp. Sunt în total 775 pagini dense în
informaţii de sursă primară, analize pertinente şi invitaţii la reflecţie. Este prima sinteză necanonică
scrisă despre cele trei prestigioase universităţi, din 1945 şi până astăzi. A rezultat astfel o carte de
referinţă, care schimbă din temelii viziunea tezistă din anii comunismului cu privire la procesul linear
al istoriei vieţii academice. Încă din prefaţă, istoricul invită la dialogul generaţiilor, propunând un
discurs echilibrat în actul recuperării adevărurilor interzise. Şi se ţine de promisiune pe parcursul
demersului său, în care insistă asupra mecanismelor prin care dictatura şi-a subordonat activităţile
intelectuale şi viaţa academică. Dar lectura şi evaluarea critică a scrierilor istoriografice din perioada
comunistă pe această temă era inveitabilă. De aici şi sursa unor şicane regretabile ori a unor
încercări de intimidare. Aşa cum îl cunosc, am fost convins că nu va face paşi îndărăt şi nu va
retracta nimic.
Volumul întâi cuprinde în cele patru capitole şi două excelente studii-anexă (despre „spaţiul de
excludere” comunist şi Istoricul-ochiul comunităţii) drama profesorilor şi studenţilor de la
Universitatea ieşeană în anii regimului Dej. În spatele impozantelor zidiri ale Palatului din Copou s-
au întâmplat începând din anul 1945, mai exact de la impunerea prin lovitură de stat a guvernului
prosovietic Petru Groza şi până în anul 1964, (ultimul an al regimului Dej, dar şi al Decretului de
eliberare a deţinuţilor politici), adevărate orori. Universitatea fusese dintotdeauna, prin natura şi
statutul ei, un spaţiu al gândirii libere. Dar numai regimurile dictatoriale din secolul XX şi-au propus
să îngenuncheze acest spirit congenital universităţilor. Însă nici nazismul, nici fascismul nu au reuşit
să controleze integral universităţile, având în vedere durata lor relativ redusă în comparaţie cu cea
comunistă. De altminteri, experienţa comunistă în materie nu este doar prioritară, dar şi totală, în
sensul că a eliminat complet spiritul libertar din universităţi. Regimul a debutat cu aplicarea ad
litteram a manualelor sovietice în materie şi a continuat cu valorificarea experienţei româneşti. Însă
niciun regim de dictatură nu este deplin fără complicitatea şi laşitatea oamenilor dispuşi să-şi
negocieze supravieţuirea ori, după caz, privilegiile. Aşa s-a întâmplat la Iaşi, la Bucureşti ori la Cluj,
cu diferenţe de accent ori de mentalitate, ce ţin de specificul local. Presiunile au debutat sub
guvernul Groza, în primăvara anului 1945. Era anul începutului sfârşitului, adică al comunizării prin
presiune, şantaj, ademenire ori crimă, într-o alchimie ce a scăpat vigilenţei multora. Las că peste ani
sunt destui pseudo-istorici care mai cred că ceea ce ni s-a întâmplat era firesc, în condiţiile
abandonării ţării în braţele sovieticilor. În această logică şchioapă şi crimele sunt legitime, dacă duc
la „progres”. Prin epurări, prin comasarea unor discipline, prin „vânătoare de vrăjitoare”, prin
înscenări şi crime, aproape tot ce au avut mai valoros în corpul academic cele trei universităţi, dar
nu numai, a fost eliminat temporar sau definitiv. Iar cei care au putut să revină peste ani grei la
catedre, erau deja umiliţi şi bătrâni. România a pierdut o mare generaţie de intelectuali, poate cea
mai strălucită din câte am avut vreodată, de dragul unei utopii criminale. Nu vom putea niciodată să
reparăm această uriaşă hemoragie. Iar istoricul Dănuţ Doboş a avut curajul şi demnnitatea de a
dezvălui - printre primii - mecanismele acestei crime.
Această carte merită să fie cunoscută de toţi, dar cu deosebire de tinerii studioşi. De aceea îi
sugerez autorului să ia în calcul o nouă ediţie, în care documentele din Arhivele Securităţii,
inaccesibile în momentul scrierii cărţii vor putea completa imaginea de ansamblu.
Mihai Dorin este istoric şi publicist
Edisqus • o oră în urmă
Mai e cartea asta la Tafrali? O vreau si eu pentru Cocuz RIP. Am corespondat un pic cu autorul in
acest sens dar s'a cacat pe el si n'a mai raspuns dupa ce am confirmat ca's nepotul defunctului meu
unchi de la Textile. Ce pm o mai fi avut de impartit si cu ala nu stiu. Stranie specie si moldovenii
astia, totusi. Abia astept sezonul 2 la serialul omonim, in acest sens.