ACCENTUL ÎN LIMBA SPANIOLĂ

Trebuie menţionat faptul că în spaniolă accentul are o importanţă covârşitoare,

cred că mai mult decât în orice altă limbă. Fără accent limba spaniolă ar fi ca şi
inexistentă, nu poate exista, e imposibil şi inadmisibil, atât în ce priveşte vorbirea,
cât şi scrierea. E adevărat că există şi în alte limbi, inclusiv italiană, unde sunt 2
accente, ascuţit / şi grav \ pe cele 5 vocale a, e, i, o, u, iar în franceză sunt 3,
inclusiv circumflex ^, dar în franceză, îndeosebi, ca şi în alte limbi, de cele mai
multe ori accentul n-are nicio legatură cu modul de pronunţie şi nu indică un
asemenea mod. Ca un foarte bun cunoscător al limbilor franceză şi, deşi încă la
început, am trecut demult de faza incipientă a limbii spaniole, a cărei gramatică o
cunosc cel mai bine din lume, alături de cea a limbii române (pt. că pe cea
franceză în mare măsura am uitat-o), eu ştiind să conjug în orice moment aproape
orice verb posibil la orice timp şi mod etc., de asemenea, am încercat să fac o
oarecare comparaţie şi cu limba italiană, fără să-mi asum faptul ca aş cunoaşte
prea mult această limbă, deşi e destul de mult asemănătoare cu spaniola (şi totuşi,
extrem de diferită, mai ales ca vorbire, mod de pronunţie, accent, chiar dacă sunt
destul de mult asemănătoare cuvintele, dar multe sunt şi diferite) – în mare măsură
sunt destul de asemănătoare în spaniolă şi cu cele din româna, deşi mult mai puţin
decât cele din spaniolă cu italiana sau între cele 3 limbi, inclusiv franceza, faţă de
română – , pot să spun faptul că n-am întâlnit vreo limbă în care accentul, atât
vorbit, cât şi scris, să aibă o importanţă atât de colosală, să constituie însăşi esenţa
limbii în sine şi o inteligenţă a accentului nemaîntâlnită în nicio limbă [Doamne,
câtă diferenţă faţă de curcitura limba română, limbă în care nu există accent scris,
ca nici în engleză, dar sunt multe cuvinte care se scriu la fel – lucru care se
întâmplă şi în spaniolă – , dar, dacă accentul (doar pronunţat in l. română) e diferit,
pe alta silabă, cuvântul înseamnă altceva]. De menţionat e că în portugheză
cuvintele scrise seamană foarte mult cu spaniola, doar că există şi accent
circumflex şi mai multe semne, însă e o pronunţie extrem de ciudată şi e mult mai
urâtă, inclusiv decât româna şi chiar engleza, dar gramatica e mult mai simplă
decât cea spaniola. În spaniolă ar fi de neconceput dacă n-ar exista accentul scris,
nu numai vorbit. Pt. un vorbitor nativ de limbă română – care ştie foarte bine
gramatica, aşa cum sunt eu, cu menţiunea că peste 99% din vorbitorii de română
nu ştiu să scrie şi să vorbească corect româneşte – e foarte greu până se dumireşte
ce înseamnă un anumit cuvânt, dacă nu cumva accentul trebuie pronunţat pe altă
silabă şi are un anumit sens sau, de ex., la timpul imperfect, respectiv perfect
simplu, unde accentul se pronunţă într-un anume fel, dar nu se scrie (!?). Păi ce să
zică oare un nevorbitor nativ de română, o limbă de curcitură, noroc ca româna un
e limbă de circulaţie foarte vorbită şi trebuie sa menţionez că, fiind curcitură, s-a
definitivat ca limbă în ultimele decenii ale sec. 20 !??., nu e aceeaşi limbă ca
spaniola, absolut identică, de peste 500 ani. Pt. că, să nu vorbim de o sută şi ceva
 2

de ani, nicidecum de 500, de la codul civil din 1864, că dacă citeşti în el nici nu
inţelegi ce anume vrea să spună şi ce fel de limbaj e, dar mai înainte de 1950 e
imposibil să citeşti şi să înţelegi ceva în română, mai ales, de ex., scrierile lui I.
Creangă etc., iar definitivarea limbii din ultimele decenii ale sec. trecut s-a făcut
prin dispariţia masivă a unor arhaisme, majoritatea de origina slavă şi care se
folosesc încă foarte mult în scrierile bisericeşti, a apostrofului şi a anumitor
cuvinte, care sunt însă scrise în cărţile religioase şi biblice şi înlocuirea
apostrofului cu liniuţa de unire/despărţire (preluată tot din l. franceză !?) şi
introducerea masivă a neologismelor de origine franceză, majoritatea preluate
aproape identic. Adevărată curcitură, întrucât, după ce iniţial cu spaniola ar fi
semănat şi ar fi trebuit să semene, în fapt cu italiana a semănat ulterior cel mai
mult, existând multe cuvinte care seamănă foarte mult şi cu spaniola (unele chiar
care seamănă mai mult în spaniolă decât în italiană sau franceză), a făcut în a 2-a
jumătate a sec. 20 o rocadă totală spre franceză, după ce sute şi mii de ani a fost
supusă influenţei slave (cu menţiunea că până în a 2-a jumătate a sec. 19 alfabetul
latin a fost interzis, iar slujbele in biserică se ţineau în slavonă). Ceea ce e şi mai
grav e faptul că în ultimii 15-20 ani limba română a suferit o puternică
anglofonizare, lucru extrem de grav şi periculos, mult mai periculos decât
slavizarea de sute de ani, majoritatea absolută a acestor cuvinte trebuind imperios
eliminate din limba română şi interzise (inclusiv week-end, de ex., pt. că nimeni
nu zice week-ul ăsta sau week-ul viitor, ci săptămâna asta sau viitoare, dar toată
lumea zice week-end, absolut absurd, deşi în franceză se spune le fin de la
semaine, iar în spaniola el fin de semana şi nu-mi aduc aminte până în 1990 să se
fi folosit acest cuvânt pe scară largă în l. română).
Revenind la l. spaniolă şi la accentul care defineşte insăşi esenţa acestei limbi,
spre deosebire de română, în spaniolă e de neconceput nefolosirea accentului scris,
mai ales când aceleaşi cuvinte, scrise la fel, dar unele cu accent, altele fără,
înseamnă altceva (iar în română doar se pronunţă diferit accentul, pt. că nu se
scrie). De menţionat e că pt. orice vorbitor de orice limbă de pe pământ care
citeşte în spaniolă, fără să ştie această limbă (dacă cunoaşte alfabetul latin), ştie să
pronunţe foarte corect accentul la orice cuvânt, aşa cum nu se întâmplă în nicio
altă limbă, mai ales în cele în care nu se scrie (în engleză, română ş.a., iar în
franceză, aşa cum am arătat, accentul scris, care e de 3 feluri şi mai ales cel
circumflex, n-are nicio legatură cu modul de pronunţie). Adică, să înţeleagă orice
prost, probabil de aceea e aşa vorbită spaniola, aşa cum am arătat există doar un
singur accent, ascuţit, pe cele 5 vocale şi există o regulă foarte simplă. Dacă
cuvântul se termină în consoană diferită de n, s(z), accentul se pronunţă pe ultima
silabă, iar dacă se termină în vocală sau cons. n, s(z) pe penultima, fără a fi scris.
Numai că atunci când nu e regula generală – şi e extrem de multe ori – accentul se
scrie, adică atunci când nu e pe penultima silabă, deşi se termină în vocală sau n, s
etc. şi se şi pronunţă ca atare. Am spus că există extrem de numeroase aceste
situaţii şi tocmai de aceea în proporţie uriaşă se foloseşte accentul scris în
spaniolă, mult mai mult decât în alte limbi, respectiv it. sau fr.
 3

Dar, deşi există aceste situaţii foarte numeroase, tot după nişte reguli generale
se ghidează. Astfel, cuvintele monosilabice se scriu fără accent, cu excepţia
cazurilor când acelaşi cuvânt înseamnă mai multe lucruri, adică are mai multe
sensuri, iar cu accent scris are un sens, iar fără, altul, fără a influenţa, evident,
pronunţia. De ex., tú =tu-pronume; tu=al tău, a ta-adj. pos. (tu casa=casa ta); él=el-
pronume; el-art. hot. masc.; sí=da-adverb; si=dacă-conj.; mas=dar, însă, ci-conj.
(sinonim cu pero); más=mai, mai mult-adverb; sau alte cuvinte : cómo=cum-
interogativ şi chiar dacă nu e folosit în interogaţie dacă înseamnă cum;
como=mănânc-verb la ind. prez. pers. I sg.; solo=singur; sólo=numai, doar;
hacia=faţă de, către, spre; hacía=făceam, făcea, deşi nu infl. modul de pron.;
interogativele :
¿Adónde?=încotro, unde;
¿Dónde?=unde;
¿De dónde?=de unde;
¿Cómo?=cum;
¿Cuál (-es)?=care (în spaniolă e şi formă de plural);
¿Cuándo?=când
¿Cuánto (a)?=cât, câtă
¿Cuántos (as)?=câţi, câte
¿Qué?=ce;
¿De qué?=din ce, despre ce;
¿Quién (-es)?=cine şi cine la pl.;
¿A quién (-es)?=pe cine, cui;
¿Con quién (-es)?=cu cine, inclusiv la pl.;
¿De quién (-es)?=al, a cui; ai, ale cui, forma de pl. quiénes;
¿Por qué?=de ce;
¿Para qué?=pt. ce
Porque ca răspuns : fiindcă, deoarece, pt. că, se scrie într-un cuvânt si fără accent.
În cazul pronumelor şi adjectivelor relative, însă, nu se scrie accentul : que=care,
pe care, ex.: La señorita que conocí ... Domnişoara pe care am cunoscut-o ... El
hombre que es pobre ... Bărbatul care este sărac ...; quien, care se fol. în general
numai precedat de o prepoziţie sau personalul a, având acelaşi sens cu que, dar
fără prepoziţie. Ex.: La señorita a quien conocí anoche=Domnişoara pe care am
cunoscut-o aseară, putându-se folosi în acelaşi timp şi que, dar fără personalul a,
La señorita que conocí anoche. Când pronumele relativ urmează după o prepoziţie
şi se referă la o persoană se foloseşte quien, putându-se folosi que doar dacă se
referă la lucruri. Ex.: Los chicos, con quienes fuimos a la playa=Băieţii cu care am
fost la plajă (con=cu); El cuento en que pienso es extenso=Povestea la care mă
gândesc e lungă (en=la, deşi în mod obişnuit înseamnă în); Ella es la señorita en
quien estoy pensando=Ea e domnişoara la care mă gândesc (timpul progresiv,
despre care nu vorbesc acum); el que, la que, los que, las que - şi lo que; Ex.: Mi
tía, la que es profesora=Mătuşa mea, care e profesoară; Las mesas, las que son de
plástico=Mesele, care sunt de plastic; Mi tío, el que es taxista=Unchiul meu, care e
 4

taximetrist; Mis pantalones, los que son viejos=Pantalonii mei, care sunt vechi; el
cual; la cual; los cuales; las cuales, putându-se folosi identic, fără a fi vreo greşeală
folosirea acestora sau cele cu el, la, los, las que, dar trebuie ţinut cont de gen şi nr.
Când pronumele relativ se referă la o idee abstractă se foloseşte lo que. Ex.: Lo
que quieres no existe=Ceea ce vrei nu există. Adjectivele relative : cuyo, cuya,
cuyos, cuyas. Ex.: La niña, cuyo hermano es deportista=Fata, al cărei frate e
sportiv … (în română acordul se face invers decât în spaniolă); El hombre, cuya
madre vi en el parque=Bărbatul, a cărui mamă am văzut-o în parc; El coche, cuyos
faros no funcionan=Maşina, ale cărei faruri nu funcţionează; Pedro, cuyas
hermanas son guapas=Pedro, ale cărui surori sunt frumoase …
De asemenea, în cazul pronumelui mí (mine, mie); ex.: A mí me gusta=Mie îmi
place; pronumele mí precedat de prep. con formează conmigo, con+ti (tine, ţie)
=contigo; con+si (sine, sie, lui, ei)=consigo, adică cu mine, cu tine, cu sine, de
data aceasta conmigo fără accent pe i, care nu exista nici la ti, si, nici la contigo,
consigo. În cazul când mi e adj. posesiv, ex. mi casa=casa mea se scrie fără accent
(adj. posesive fiind mi, tu, su, respectiv mis, tus, sus=al meu, a mea, al tău, a ta, al
său, a sa, al/a lui/ei, ai mei, ale mele, ai tăi, ale tale, ai/ale lor; nuestro(a, os, as)=al
nostru, a noastră, ai noştri, ale noastre; vuestro(a, os, as)=al vostru, a voastră, ai
voştri, ale voastre); la casa de él=casa lui, él toma la pluma consigo sau con él=el
ia stiloul cu sine (el).
În alte cazuri – şi aici e lucrul cel mai fulminant, că tot vorbii de timpurile
imperfect, p. sim. în română – în spaniolă, accentul defineşte anumite timpuri ale
verbului. De ex., la p. simplu (pretérito perfecto simple) – obs. accentul la e,
antepen. silabă, deci diferă de reg. gen., fiind terminat în vocală ar fi trebuit să fie
pe penul., atunci nu s-ar fi scris, dar nu se pune la perfecto, accentul e normal pe
pen. silabă – term. sunt : é, aste, ó, amos, asteis, aron la verbele de conj. I (term. în
-ar, ex.: hablar=a vorbi), respectiv í, iste, ió, imos, isteis, ieron la cele de conj. a II-
a şi a III-a (-er, -ir, ex.: comer=a mânca, vivir=a trăi); dacă zic él habló (a vorbit
sau el vorbi), p. sim. pers. a III-a sg., dar dacă zic yo hablo (fără accent, se pron.
pe a, fără să se scrie)=vorbesc, ind. prez. pers. I sg. La imperfect term. sunt : aba,
abas, aba, ábamos, abais, aban pt. conj. I şi ía, ías, ía, íamos, íais, ían pt. conj. a II-
a şi a III-a, term. de la aceste ultime 2 conj. fiind fol. pt. toate verbele la
condiţionalul simplu. La viitor : é, ás, á, emos, éis, án, cu menţiunea că la indic.
prezent accentul se scrie doar la pers. a II-a pl. la toate verbele (vosotros) hablaís,
comeís, vivís, ca şi la subjuntivo presente (conjunctivul prez. din rom.), care se
fol. doar în SPA, neexistând în Am. Lat., unde nu se conj. verbele la această pers.,
fiind fol. doar forma pt. pers. a III-a pl., ustedes=dvs., respectiv ellos, ellas=ei, ele,
în timp ce la imperfect accentul se scrie doar la pers. I pl. (nosotros) hablábamos,
la verbele de conj. I, căci la celelalte se scrie accent pe i la toate pers., iar pers. I
pl. la ind. prez. şi perf. sim. are aceeaşi formă la vb în -ar şi în -ir : hablamos,
vivimos.
Un ultim aspect privind accentul în spaniolă şi am vorbit despre el la pronume,
când e legat de verb şi revin cu completarea că, acelaşi lucru se întâmplă în cazul
 5

verbelor reflexive, respectiv la modul imperativ şi la gerunziu. Ex. : verbele

reflexive se conj. la fel ca cele normale, acordar(se)=a ţine minte, de fapt a-şi
aduce aminte; yo acuerdo, tú acuerdas, él, ella, usted acuerda, nosotros acordamos,
vosotros acordaís, ellos, ellas, ustedes acuerdan, conj. cu refl. va fi me acuerdo, te
acuerdas, se acuerda, nos acordamos, os acordaís, se acuerdan. Totul e normal,
problema e la modul imperativ, unde, în spaniolă, ca şi în it. şi port., sunt 5
persoane : II, III sg, I, II, III pl., în fr. II sg+pl. şi I pl., iar în rom. numai II sg şi pl.
În spaniolă pers. a II-a sg imper.=III sg ind. prez., cu excepţia a 9 verbe, iar la III
sg, I, III pl. imper. sunt formele de la subj. pres., existând formă specifică doar pt.
pers. a II-a pl. imper. pt. toate verbele. Deci, va fi (tú) acuerda, (usted) acuerde,
(nosotros) acordemos, (vosotros) acordad, (ustedes) acuerden, ca vb nereflexiv,
dar dacă e reflexiv va fi acuérdate, acuérdese, acordémonos, acordaos, acuérdense.
La fel şi la gerunziu, acordándose, ca vb reflexiv, iar ca vb nereflexiv acordando.
Aşadar, aşa cum am arătat la pronume, în spaniolă se fol. accentul, în română se
fol. liniuţa de unire/desp. : adu-ţi aminte, aduceţi-vă aminte sau să vă aduceţi la
conj., să-ţi aduci, să-mi aduc, să ne aducem, să-şi aducă (atât el, ea cât şi ei, ele),
aducându-şi la gerunziu. Explicaţia e logică de ce se scrie accentul la verb în
această situaţie, în primul rând, pt. a păstra pronunţia verbului normal [acuerda,
acuerde accent pron. pe e, pen. silabă, nescris, dar dacă adăugăm reflexivul (care e
tot pronume), pen. silabă ar fi fost accentul pe a, acuerdate, de aceea trebuie să
scriem accentul pe e, antepen. silabă], iar, în al 2-lea rând, pt. a şti, orice vorbitor
de spaniolă, că e vorba de refl. adăugat la verb, respectiv modul imperativ, sau, aşa
cum am arătat la pronumele indirect+direct adăugat la sf. verbului, scriindu-se
într- un sg cuvânt, spre deos. de situaţia când se află înaintea verbului şi atunci
sunt 3 cuvinte separate, 2 pronume+verb. Ca o regulă foarte simplă, accentul se
scrie totdeauna (pe antepenultima silabă) atunci când cuvântul (verb+pron.
împreună) are cel puţin 3 silabe, atât în cazul pron. pron. direct/indirect, cât şi a
pron. refl. (la imperativ şi gerunziu) adăguate la sf. vb.
Încă un aspect privind accentul, la verbul estar (a fi), cu menţiunea că în
spaniolă sunt 2 verbe a fi, ser şi estar, care se fol.în contexte diferite, la indic.
prezent se scrie accentul la pers. a II, III sg., II, III pl. (II pl. există doar in SPA),
estoy, estás, está, estamos, estáis, están, cu menţiunea că esta fără accent scris,
deci se pron. pe e, este adj. demonstrativ=aceasta, asta. Când e pronume
demonstrativ se scrie accentul pe e, deci fără a schimba pronunţia, deşi e regula
generala pt. care nu trebuie scris, pronunţia pe penultima silabă, dar se scrie pt. a-l
deosebi de adj., cazul scrierii accentului în cazul pron. demon., spre a le deosebi
de adj., e valabil şi pt. celelalte pron. dem. : éste, éstos, éstas, ése, ésos, ésa, ésas,
aquél, aquéilla, aquéillos, aquéillas, iar cele neutre esto, eso, aqueillo nu au accent
şi nici gen sau nr. şi se folosesc pt. referirea la o idee abstractă.
Cert e că spaniola e destul de stufoasă, atât gramatica, mai ales, cât şi limba, în
general, fiind chiar puţin mai complicată decât franceza, deşi în fr. se scrie destul
de diferit faţă de cum se pronunţă, româna fiind într-adevăr puţin mai francofonă.
Dar spaniola e cea mai vorbită, răspândită şi folosită limbă de pe Pământ, alături
 6

de engleză (dar e cu mult şi absolut incomparabil mai frumoasă), făcând parte din
cele 6 limbi ONU, deşi apare, destul de ciudat, în urma francezei (care e a 7-a
limba dupa nr. de vorbitori nativi, chiar în urma portughezei, dar a 2-a limbă, mai
ales in Europa, ca importanţă), dar, la nivel mondial, franceza e foarte slabă comp.
cu spaniola, cu toate ca seamănă ele întrucâtva, pe youtube spaniola şi engleza
domina net, departe de toate limbile (6000 la un loc), la distanţă uriaşă urmând
port., fr. fiind mult prea departe, în muzică fiind foarte slabă comparativ cu
spaniola, italiana – care, orice am spune, e limba muzicii, dar mult mai puternică,
mai ales în latino, e spaniola –şi, bineînţeles, cu engleza, italiana fiind aprox. pe
locul 20 sau după, iar româna aprox. pe 40, ca limbi vorbite. Un top al celor mai
frumoase limbi arată cam astfel : spaniola=100–cea mai frumoasă limbă de pe
pământ, limba lui D-zeu; fr.=75; it=60-65; româna=40-45; eng.=25-30 sau mai
puţin, port. Cele mai calde limbi : sp=100; port.=90; fr.=70-75; rom.=60; it.=50.
Mult succes la învăţarea limbii spaniole.

IONEL CRIVEANU