Evaluarea, critica și revizia traducerii (C1)
Lect.univ.dr. Sorina POSTOLEA
I. Scurtă istorie
De-a lungul timpului, traducerile au primit numeroase definiții, fiind descrise, analizate și
evaluate din mai multe puncte de vedere.
Însăși etimologia cuvintelor folosite pentru a desemna activitatea de a traduce în diverse
limbi oferă indicii privind natura procesului și operațiile pe care acesta le implică. De
exemplu, în limba română și în celelalte limbi romanice, verbul a traduce (fr. traduire, it.
tradurre, sp. traducir) și cuvintele derivate implică ideea unui transfer, a unei deplasări
dintr-un loc în altul prezentă în etimonul latinesc traducere (literal, „a transporta peste
ceva”). Poate chiar mai plin de înțelesuri și descriptiv este sinonimul românesc mult mai
puțin folosit astăzi, a tălmăci, cu origini turco-slave, care se poate referi și la o serie
întreagă de operații prezente și analizabile în actul de a traduce:
1. A traduce un text dintr-o limbă în alta. 2. A interpreta, a tâlcui. 3. A
explica, a lămuri; a dezlega, a desluși, a ghici o problemă, o întrebare etc.
◇ Refl. recipr. (Pop.) A-și da explicații, a se lămuri; a se sfătui, a se înțelege
cu cineva. 4. A exprima, a exterioriza.
DEX 2009
Până în secolul XX, când reflecțiile pe această temă s-au transformat treptat într-o știință
(traductologia), încercările de a defini și evalua traducerea au implicat aproape
întotdeauna un element metaforic, o comparație implicită sau explicită cu o altă entitate
sau proces, iar primele gânduri în materie ne parvin de la o serie de traducători care au
discutat strategiile pe care le-au folosit în propria activitate. Văzută ca o încercare de a
transfera conținutul textului-sursă în limba-țintă sau de a imita într-un fel sau altul textul-
sursă în cultura-țintă, traducerea a fost definită la început pornind de la două concepte
aparent opuse: literalitatea, adică reproducerea întocmai, cuvânt cu cuvânt, a textului
sursă, și libertatea – traducerea sensurilor redate de cuvinte, nu a cuvintelor propriu-zise,
ambele fiind discutate în relație cu ideea de fidelitate.
Și nu le-am tradus ca un interpret, ci ca un orator, păstrând aceleași idei și
forme sau, cum s-ar spune, „figuri” de gândire, într-o limbă care ne respectă
uzanțele. Făcând toate acestea, nu am considerat că este necesar să
reproduc totul cuvânt cu cuvânt, ci am menținut stilul general și forța
limbajului. Cicero, De optimo genere oratorum (46 î.e.n.)
Traducătorule fidel, nu te griji să reproduci cuvânt cu cuvânt, ci sens cu
sens.
Poetul roman Horațiu, Ars poetica (cca. 10 î.e.n.)
Aceleași idei se regăsesc mai târziu și în scrierile învățaților care și-au asumat sarcina
deloc ușoară de a traduce Biblia. Sfântul Ieronim, care a tradus Vechiul Testament din
greacă în latină și-a declarat preferința generală pentru traducerea sensurilor, nu a
cuvintelor:
Nu numai că admit, ci chiar anunț cu dragă inimă că atunci când traduc din
greacă – când nu este vorba, firește, de Sfânta Scriptură, în care până și
sintaxa conține o taină – nu reproduc cuvânt cu cuvânt, ci sens cu sens.
Sfântul Ieronim, De optimo genere interpretandi (395 e.n.)
Dacă Ieronim a exclus explicit Biblia, un text sacru, din rândul scrierilor care ar trebui
traduse liber, mulți ani mai târziu, Martin Luther (1483-1546) a provocat o adevărată
revoluție religioasă alegând să traducă Scripturile în limba germană (la acea vreme,
acestea erau accesibile doar în latină, limba „oficială” a Bisericii Catolice), într-un stil liber,
pentru a o face accesibilă tuturor credincioșilor. Drept comparație, iată un verset din Biblie
tradus literal în versiunea englezească propusă de Regele Iacob (I al Angliei – al VI-lea al
Scoției – 1566-1625) la câteva decenii distanță și liber de către Martin Luther:
Verset latină, Matei 12:34: Ex abundantia cordis os loquitur.
Biblia Regelui Iacob: Out of the abundance of the heart the mouth speaketh.
(traducere literală: „Din abundența inimii gura vorbi”.)
Biblia lui Martin Luther: Wes der Herz voll ist, des geht der mund über.
(proverb german, în traducere literală: „Când inima e plină, gura dă pe
dinafară”.)
Pentru comparație, versetul din Biblia Ortodoxă: Căci din prinosul inimii
grăiește gura.
Această traducere liberă a fost unul dintre motivele care au dus la excomunicarea lui
Luther din Biserica Catolică. De altfel, preferința pentru stilul liber s-a dovedit a fi
periculoasă și pentru alți traducători în trecut. În literatura de specialitate este cunoscut
cazul învățatului francez Etienne Dolet (1509-1546). După ce a adăugat sintagma rien du
tout („absolut nimic”) într-o traducere a unui pasaj din dialogurile lui Platon în care era
vorba despre ce se întâmplă după ce murim, acesta a fost condamnat la moarte pentru
blasfemie (necredința în viața de apoi), ștrangulat și ars pe rug împreună cu scrierile sale.
În pofida riscurilor la care se expuneau uneori, traducătorii au continuat însă să își susțină
propriile abordări și să propună reflecții privind natura și calitatea traducerilor. Raportarea
la cele două extreme – literalismul și libertatea – rămâne însă o constantă. În secolul al
XVII-lea, poetul englez John Dryden (1631-1700) își expunea propriile gânduri privind
strategiile pe care le poate aborda un traducător în prefața volumului său de traduceri din
poetul latin Ovidiu. Dryden considera că există trei posibilități:
Mai întâi, metafraza sau tălmăcirea unui autor cuvânt cu cuvânt, rând cu
rând, dintr-o limbă în alta. […] Cea de-a doua modalitate este parafraza sau
traducerea la latitudinea traducătorului, în care acesta nu îl pierde niciodată
din vedere pe autor, dar îi urmărește cu strictețe mai mult înțelesurile, care
pot fi amplificate, dar nu alterate, și mai puțin cuvintele. […] Cea de-a treia
cale este cea a imitației, în care traducătorul (dacă nu cumva și-a pierdut
deja acest nume) își asumă nu numai libertatea de a se îndepărta de cuvinte
și înțelesuri, ci și aceea de a le lăsa cu totul deoparte, după cum crede de
cuviință. Păstrând doar câteva idei generale din original, el poate împărți
materialul după bunul plac.
John Dryden, „Prefața” la traducerea în engleză a Epistolelor lui Ovidiu (1680)
Dintre aceste posibilități, Dryden a preferat calea de mijloc, parafraza, în întreaga sa
carieră de traducător. Modelul său triadic sau tripartit, care pornea de la traducerea
literală (metafraza), trecând prin traducerea de o libertate/fidelitate ponderată
(parafraza), ajungând la traducerea foarte liberă, adaptată (imitația), a avut o influență
importantă în reflecția traductologică.

O sută de ani mai târziu, Alexander Fraser Tytler (1747-1814), un jurist și învățat scoțian,
propunea o definiție a unei traduceri „bune” care lăsa deoparte ideea de fidelitate (sau
lipsă a acesteia) față de textul-sursă, concentrându-se mai mult pe felul în care
traducerea, ca text de sine-stătător, este receptată în contextul-țintă:
Prin urmare, aș descrie o traducere bună drept una în care meritele
originalului sunt complet transpuse într-o altă limbă, într-o manieră care le
permite să poată fi înțelese și resimțite de un locuitor al țării căreia îi aparține
acea limbă la fel de clar și la fel de puternic ca persoanele care vorbesc limba
lucrării originale.
Alexander Fraser Tytler, Eseu despre principiile traducerii (1790)
Tytler propunea și trei principii generale care l-ar putea ajuta pe traducător să creeze o
traducere bună:
I. Traducerea ar trebui să conțină transcrierea completă a ideilor din
lucrarea originală.
II. Stilul și maniera de a scrie ar trebui să fie de aceeași natură ca
cele din original.
III. Traducerea ar trebui să dispună de toată naturalețea compoziției
originale.
Alexander Fraser Tytler, Eseu despre principiile traducerii (1790)
La începutul secolului al XIX-lea, în lumea germană, un distins filosof și gânditor,
Friederich Schleiermacher (1768–1834), îmbogățea discuția despre natura traducerilor și
calitatea acestora luând în calcul un factor ignorat de predecesorii săi, tipul de text tradus.
Strategiile de traducere folosite sunt influențate de dorința traducătorului de a rămâne
fidel (traduceri literale, parafrază) sau nu (traduceri foarte libere) textului sursă și de
încercarea de a produce un text care să treacă drept natural în limba-țintă (ca la Tytler),
dar un rol important în aceste decizii îl joacă și tipul de text-sursă. Gânditorul german a
trasat de la început o linie de demarcație între transferul interlingvistic specific domeniului
comerțului și activităților non-literare, pe care l-a numit interpretare (Dolmetschen), și
traducerea propriu-zisă, realizată în scris mai ales în cazul literaturii (Uebersezen). Pentru
că tranzacțiile comerciale se realizează mai mult pe cale orală, Schleiermacher a
considerat că traducerea în acest domeniu e mai mult o chestiune de interpretariat, o
„activitate mecanică”, pentru că participanții la tranzacție trebuie să respecte anumite
reguli deja cunoscute. Pe de altă parte, operele literare și științifice au anduranță în timp
tocmai datorită faptului că sunt scrise, iar ele fac obiectul traducerii propriu-zise. Pentru
filosoful german existau două modalități de abordare a traducerii:
Traducătorul poate fie să lase scriitorul în pace pe cât de mult posibil,
îndreptând cititorul către scriitor, fie să lase cititorul în pace pe cât de mult
posibil, îndreptând scriitorul către cititor.
Friederich Schleiermacher, Despre diferitele metode de a traduce, 1813
Schleiermacher prefera prima metodă, care rezultă într-un text înstrăinat în cultura-țintă,
un text care păstrează, pe cât posibil, caracteristicile sursei și autorului. Cea de-a doua
metodă presupune naturalizarea textului-țintă, în conformitate cu așteptările cititorului și
uzanțele din cultura-țintă.
Evaluarea, critica și revizia traducerii (C1)
Lect.univ.dr. Sorina POSTOLEA
TEXT DE GÂNDIT
Ce înseamnă a traduce? Primul răspuns consolator ar fi: a spune același lucru într-o altă limbă.
Numai că, întâi de toate, e foarte greu să stabilim ce înseamnă „a spune același lucru”, și n-o știm
prea bine din cauza tuturor acelor procedee pe care le numim parafrază, definiție, explicație,
reformulare, ca să nu mai vorbim de pretinsele înlocuiri prin sinonimie. În al doilea rând fiindcă, în
fața unui text de tradus, nu știm care e lucrul. În sfârșit, în anumite situații, nu e limpede nici măcar
ce înseamnă a spune. […]
Să presupunem că, într-un roman englezesc, un personaj zice: it’s raining cats and dogs. Ar fi
neghiob traducătorul care, crezând că spune același lucru, ar traduce literal prin plouă cu pisici și
câini. Se va traduce plouă cu găleata ori s-au rupt băierile cerului. Dar dacă ar fi un roman SF, scris
de vreun adept al științei lui Charles Hay Fort, și ne-ar povesti că într-adevăr cad din cer pisici și
câini? S-ar traduce cuvânt cu cuvânt, desigur. Dar dacă personajul tocmai merge la doctorul Freud
pentru a-i povesti că suferă de o ciudată obsesie pentru câini și pisici, de care se simte amenințat
chiar atunci când plouă? S-ar traduce din nou literal, însă s-ar pierde nuanța că acel Om cu Pisici e
obsedat inclusiv de frazele idiomatice.
Și dacă, într-un roman italian, cel care spune că plouă cu pisici și câini e un student de la școala
Berlitz, care nu reușește să scape de ispita de a-și împodobi discursul cu anglicisme supărătoare?
Traducând ca atare, bietul cititor italian n-ar avea habar că omul folosește un anglicism. Și apoi,
dacă romanul italian ar fi tradus în engleză, cum s-ar reda afectarea anglicizantă? Ar trebui să i se
schimbe personajului naționalitatea și să fie transformat într-un englez cu afectări italienizante sau
un muncitor londonez care se împăunează cu un accent academic? Ar fi o licență de nesuportat.
Și dacă it’s raining cats and dogs ar spune-o, în engleză, un personaj dintr-un roman franțuzesc?
Cum s-ar traduce în engleză? Vedeți ce greu e să spunem care e lucrul pe care un text vrea să-l
transmită și cum să-l transmită.
Iată sensul capitolelor care urmează: încearcă să priceapă cum anume, chiar știind că nu spunem
niciodată același lucru, putem spune cam același lucru. La acest nivel, problema nu mai e ideea de
a spune același lucru, nici același lucru, ci ideea de cam. Cât de elastic să fie acel cam ? Depinde de
punctul de vedere: planeta Pământ e cam ca și planeta Marte, întrucât ambele se învârt în jurul
soarelui și au o formă sferică, dar poate fi cam ca orice altă planetă care se învârte într-un alt sistem
solar și e cam ca și soarele, întrucât ambele sunt corpuri cerești, e cam ca și sfera de cristal a unui
ghicitor, sau cam ca o minge, sau cam ca o portocală. A stabili flexibilitatea, extinderea lui cam
depinde de anumite criterii care trebuie negociate în prealabil. A spune cam același lucru e un
procedeu care stă, după cum vom vedea, sub semnul negocierii.
Umberto Eco, „Introducere” la volumul A spune cam același lucru. Experiențe de traducere, traducere de
Laszlo Alexandru, Editura Polirom, Iași, 2008, pp. 9-10