De la inceputul secolului nostru capitala Bavariei se mandrea cu titlul de Athena Isarului, Munchenul

fiind considerat pe-atunci ca o metropola a artelor, catre care gravitau indragostitii muzelor de
pretutindeni. Pe langa inaltele scoale bavareze de arta, universitatea si politehnica din Munchn
atrageau si ele, la fel, studenti din toata lumea, printre acestia aflandu-se si multi romani in randul
carora ma numaram si eu. Si aveam, spre a pastra un contact strans intre noi, o societate
studenteasca a noastra "Patria", in cadrul careia ne adunam in fiecare saptamana cu totii, indiferent
din care scoala am fi fost.
La societatea aceasta a noastra primeam adesea vizite ale unora dintre romanii in trecere prin oras,
dar vizite ale unora dintre romanii in trecere prin oras, dar vizita cea mai scumpa noua a fost - prin
toamna anului 1910 - aceea a lui Caragiale, care venise la Munchen insotit de sotia si fiica sa,
impreuna cu Cella Delavrancea ce se afla intr-un turneu de concerte prin orasele germane si urma sa
se prezinte si-n fata publicului munchenez.
Cu prilejul acela, noi, studentii romani, in loc sa cerem gratuitati la intrare, ne cumparasem cu totii
bilete si formam in ziua concertului un grup compact in sala, gandindu-ne sa manifestam in sfarsit cu
mici drapele tricolore.
Caragiale, care ne adumelcase mai inainte de a prinde noi de veste, a venit in mijlocul nostru
vorbindu-ne direct, prieteneste, dupa care ne-a intrebat: "dar vreo floare, ceva, ati adus voi pentru
fata asta?"
Noi n-avem flori pentru ca dasem banii pe bilete, dar Caragiale ne-a spus ca nu e bine asa... "fara flori
nu merge". Si, cu toata fastaceala noastra, ne-am intors buzunarele pe dos, si-n cateva minute, de la
floraria vecina, am adus un buchet de trandafiri care l-a multumit pe maestru, ce se afla in momentul
acea langa scena, de unde ne facea semne de satisfactie de la distanta.
A fost interesant, dupa concert, cum s-a despartit Caragiale de sotia si fiica sa spre a merge cu noi ...
la o bere. Mergeam cu totii insotindu-i spre hotelul unde erau gazduiti cand, la un moment dat, el s-a
oprit si-a spus: "Draga, baietii astia ma-nvita la o bere si nu-i pot refuza. Voi intrati la restaurant, luati
masa, apoi va retrageti." Timiditatea noastra fusese in felul acesta salvata. Doamna Caragiale a
inteles, a zambit, s