BASME IRLANDEZE

cuprins
MĂRUL DE AUR.................................................................................................................................................2
BĂTRÂNICA ŞI SPIRIDUŞUL............................................................................................................................3
VULPEA ŞI CEI DOI URSULEŢI........................................................................................................................4
MUNŢII ALBAŞTRI............................................................................................................................................5
MĂRUL DE AUR
Repovestire de Adriana Lăzărescu

A fost odată o femeie săracă lipită pământului, care avea un fecior. Feciorul a muncit un an la un
ţăran înstărit şi s—a întors acasă cu o pereche de vaci. Şi acum mergea cu ele la păşune. Pe când era el
cu vacile într—o dimineaţă la păscut, iată că în faţa cocioabei unde trăia el, alături de mama lui, se opri
o bătrânică.
—Ştiu prea bine, îi spuse ea femeii sărace, că nici tu şi nici fiul tău nu sunteţi oameni cu stare, dar eu
sunt şi mai sărmană decât voi şi dacă ai vrea să—mi dai şi mie un codru de pâine, nu te voi uita
niciodată.
Femeia cea săracă nu aşteptă s—o roage încă o dată şi se duse de—ndată în casă, de unde luă o cană
cu lapte proaspăt şi un boţ de mămăligă şi i le întinse bătrânei:
—N—am altceva mai bun, că ţi—aş fi dat, dar ceea ce am îţi ofer cu plăcere, îi spuse femeia.
—Ai inima bună. Şi pentru asta te voi răsplăti. Iată acest măr. E făcător de minuni. El are darul de a
tămădui orice boală. Cu mărul ăsta veţi fi bogaţi. Şi dacă voi mai trece pe aici, îmi vei da merinde bune
şi gustoase, căci fiul tău, cu mărul acesta de aur, va vindeca pe oricine de orice boală şi lumea îi va fi
recunoscătoare, fiecare după puterea lui.
Femeia cea săracă rămase cu mărul în mână şi cu gura căscată. Nici nu apucă să—i mulţumească
bătrânei, căci, după ultimul cuvânt rostit, ea se făcu nevăzută.
De cum îşi văzu femeia feciorul că se apropie pe înserat, de la păşune, alergă să—l întâmpine şi să—
i istorisească tot ce se petrecuse în dimineaţa aceea. Feciorul nu mai putea de bucurie când o auzi pe
maică—sa vorbind. Şi mai ales când luă în mână mărul de aur.
Şi, într—adevăr, o lună, două, nouă, toţi cei din sat veneau la el, la mărul de aur, tămăduitor al
oricărei boli. Şi acum trăiau în belşug şi erau fericiţi şi făceau numai bine celor ce veneau la ei doi.
Dar despre mărul de aur fermecat se dusese vestea până la curtea regelui. Şi când auzi regele că un
biet cioban are o asemenea comoară, nu se arătă tocmai fericit. Şi cum ştia că de bună voie el nu avea
să—i dăruiască mărul, trimise omul lui de încredere să i—l fure. A doua zi chiar, mărul fermecat era în
palatul regelui. Se tânguiră şi feciorul şi maică—sa când şi—au dat seama că cineva le furase mărul de
aur, dar degeaba; nu era şi nu era nicăieri. Şi nici nu—şi închipuiau că tocmai omul de încredere al
regelui fusese hoţul.
Şi, cum fiica regelui era cam fără putere şi zăcea de mai multe zile în pat, regele încercă să—i redea
puterile cu mărul fermecat. Dar lucru curios: puterea binelui, aşa cum mărul a avut—o în mâinile celor
doi care fuseseră hărăziţi să se bucure de binefacerile lui, se prefăcu în putere a răului. Sub ochii
regelui, fetei lui îi apărură două coarne cu ramificaţii ca la cerb. N—a ştiut ce să creadă…Şi ca să se
convingă că nenorocirea se datora mărului furat, încercă să tămăduiască cu el şi pe unul din curteni,
care şchiopăta de la o vreme de un picior. Şi deodată văzu regele că şi curteanului îi apărură două
coarne şi mai mari şi mai puternice decât fetei lui. Disperarea îi era mare. Trimise de îndată câţiva
slujitori să i—l aducă pe cioban la palat. Şi—l aduseră. Abia astfel află şi bietul om cine îi luase mărul
de aur.
—Să—mi vindeci imediat fata şi curteanul. Uită—te la el în ce hal arată! Mărul tău e de vină!
—Măria—ta, eu n—am nicio vină! se închină ciobanul în faţa regelui. Nici nu ştiu cum de s—a putut
întâmpla aşa nenorocire! Eu i—am vindecat pe oameni până acum, nicidecum nu i—am sluţit! Cu voia
Măriei—tale aş vrea să mi se dea înapoi mărul meu. Poate că în mâna mea or să se petreacă altfel
lucrurile!
—Să i se dea mărul acestui om! tună glasul regelui înfuriat.
Minune! De cum reveni mărul în mâna ciobanului şi ciobanul se apropie de fata regelui şi de curtean,
le dispărură amândurora coarnele, ca prin farmec, adică aşa cum se treziseră cu ele, tot ca prin farmec.
La vederea acestora, regele rămase convins că ciobanului nu—i putea lua darul cu forţa, cât era el
rege. Cu părere de rău, îl lăsă să plece liniştit cu mărul de aur. Şi de câte ori a mai avut de—atunci
încotro nevoie de un vraci, l—a chemat pe cioban şi l—a răsplătit după cum i s—a cuvenit.
BĂTRÂNICA ŞI SPIRIDUŞUL

Într—o bună zi o bătrânică se plimba pe afară când a auzit un zgomot uşor.

Poc, poc, poc! Poc, poc, poc!
„Mă—ntreb ce poate fi,” a zis bătrânica.
S—a furişat în spatele unui copac şi de acolo, spre marea ei surpriză, a văzut un spiriduş îmbrăcat în
haine verzi. Acesta lovea cu un ciocan micuţ, făcând pantofi pentru alţi spiriduşi şi zâne mititele.
Bătrânica l—a apucat pe spiriduş de gulerul hainei.
„Te—am prins, Domnule Spiriduş!” a strigat ea.
„Într—adevăr m—ai prins,” a spus calm spiriduşul. „Dar îți mulțumesc dacă îmi dai drumul să mă
pot întoarce la treaba mea.”
„Ooo, nu,” a spus bătrânica. „Nu înainte să—mi spui unde—ţi este oala cu aur. Toată lumea ştie că
atunci când prinzi un spiriduş el trebuie să—ţi arate unde—i este îngropată oala cu aur.”
Spiriduşul a râs. „Deci, vrei oala mea cu aur, nu—i aşa? Foarte bine. Urmează—mă atunci şi—ţi voi
arăta unde se afla îngropată.”
Spiriduşul a pornit—o înainte urmat de bătrânica care se ţinea strâns de haina lui.
Într—un final au ajuns într—un câmp unde creşteau sute de tufişuri. Spiriduşul a arătat spre unul
dintre ele şi a spus, „Sapă sub acest tufiş şi vei găsi tot aurul pe care ţi—l dorești.”
Bătrânica s—a uitat la pământul tare. „Trebuie să mă—ntorc acasă şi să iau o lopata,” a spus ea. „Dar
mai întâi am să leg de tufiş eşarfa mea cea roşie. Aşa voi şti unde să sap când mă—ntorc cu lopata.”
„Bună idee,” a spus spiriduşul cu o sclipire în ochi. „Să te bucuri de aurul ce—l găseşti!” şi făcând
semn cu mâna, spiriduşul a dispărut.
Bătrânica a alergat spre casă şi a luat o lopata. Pe drumul înapoi s—a gândit cum să cheltuiască aurul
ce—l va găsi.
Dar când a ajuns din nou în câmp, ochii i s—au mărit de surpriză. În locul unei singure eşarfe roşii, a
văzut sute la fel. Fiecare tufiş avea o eşarfă roşie legată de el!
„Ooo, nu!” a strigat bătrânica. „Spiriduşul acela m—a păcălit! Nu pot săpa sub toate aceste tufişuri.
Acum trebuie să mă—ntorc acasă fără oala mea cu aur.”
Şi asta a făcut.
VULPEA ŞI CEI DOI URSULEŢI
Repovestire de Adriana Lăzărescu

În adâncul unei păduri întunecate, departe, departe, dincolo de munţi şi văi, trăia o ursoaică
împreună cu cei doi ursuleţi ai ei. Nicicând, picior de altă vietate nu îndrăznise să pătrundă în pădurea
aceea. Când ursuleţii crescură mari, se gândiră să—şi părăsească bârlogul şi să cutreiere lumea. îşi
luară rămas—bun de la maica lor, ursoaica, şi pe—aci ţi—e drumul ! Şi merseră, şi merseră o zi, două,
până ce în ziua a treia se pomeniră într—o frumoasă câmpie, unde se hotărâră să poposească şi să
mănânce, până la ultima firimitură, merindele puse cu grijă de mama ursoaică pentru ca să le aibă pe
drum.
—Mie mi—e foame... parcă aş mai vrea ceva, începu să mormăie ursuleţul cel mai mic.
—Ei, crezi că mie nu ? îi răspunse cel mare. Merseră mai departe şi întâmplarea făcu să găsească în
cale o bucată de brânză. Se hotărâră s—o împartă pe din două ; nu ştiau însă cum. Tocmai când se
frământau în ce chip s—o rupă în două părţi egale, iată că apare o vulpe.
—Ce tot vă sfădiţi atâta ? întrebă vulpea.
—Am găsit bucata asta de brânză şi nu ne pricepere cum s—o împărţim în două bucăţi egale, îi
răspunseră ursuleţii.
—Dar nu—i deloc greu ! le zise vulpea, rupând—o în două.
—Vezi că ai greşit ! săriră ursuleţii nemulţumiţi. O bucată e mai mare ca cealaltă.
Uitându—se cu atenţie, vulpea recunoscu :
—Drept este, bucata asta e mai mare decât cealaltă, dar o fac eu îndată la fel.
Şi, spunând acestea, muşcă cu poftă din bucata mai mare de brânză.
—Ai muşcat prea mult ; acum a rămas cealaltă mai mare, ţipară ursuleţii cu nevinovăţie.
Atât aşteptă vulpea ca să muşte cu poftă şi din cealaltă bucată. Şi din nou rămase una mai mare, şi
împărţeala vulpii nu se sfârşi decât odată cu ultima firimitură de brânză.
—Frumos fel de a ne ajuta să împărţim brânza în două părţi egale ! mormăiră ursuleţii.
—Şi, totuşi, pentru voi doi, părţile au rămas egale, deoarece nici unul din voi n—a avut o fărâmă mai
mult şi nici o fărâmă mai puţin decât celălalt.
MUNŢII ALBAŞTRI

          Au  fost  odată  un scoţian, un englez şi un irlandez, care făceau armata împreună şi cărora le—a
intrat în cap să fugă cu prima ocazie pe care o aveau, mai exact, să dezerteze.
         Merseră două zile printr—o pădure mare, fără mâncare sau băutură şi fără să dea de o singură
casă, iar în fiecare noapte trebuiră să se caţere în copaci de teama fiarelor sălbatice. În a doua
dimineaţă, scoţianul văzu din vârful copacului său un mare castel în depărtare. Îşi spuse în sinea sa că
în mod sigur avea să moară dacă rămânea în pădure fără nimic de mâncat în afară de rădăcini şi iarbă,
ceea ce nu l—ar fi ţinut prea mult în viaţă. Atunci, de îndată ce se dădu jos din copac, o porni către
castel, fără să le spună tovarăşilor săi; poate că foamea şi lipsurile pe care le înduraseră le schimbase
într—atât firea încât nici unuia nu—i păsa ce se întâmpla cu celălalt, dacă se putea salva pe sine.
Scoţianul merse cea mai mare parte a zilei, astfel că atunci când ajunse la castel era foarte târziu şi,
spre marea lui dezamăgire, nu găsi decât uşi închise şi nici urmă de fum ieşind pe coşuri. Atunci se
gândi că nu—i mai rămânea decât să moară şi se întinse jos lângă un perete, când auzi că, deasupra lui,
se deschidea o fereastră. Atunci se uită în sus şi văzu cea mai frumoasă femeie din viaţa lui.
         — Oh, norocul mi te—a trimis, spuse el.
         — Chiar aşa, spuse ea. De ce ai nevoie sau ce te—a adus aici?
         — Nevoia, răspunse el. Mor de foame şi de sete.
         — Atunci, vino înăuntru, spuse ea; aici găseşti din belşug şi mâncare, şi băutură.
         El intră în castel, şi ea îi deschise o cameră mare, unde tânărul văzu nişte bărbaţi care dormeau.
După aceea, ea îi puse mâncare dinainte şi, când termină de mâncat, îl conduse în camera unde erau
ceilalţi. El se întinse pe un pat şi adormi buştean.
         În acest timp, cei doi care rămăseseră în pădure, mâncau ce puteau şi se suiau în copaci de teama
sălbăticiunilor. Într—o zi, englezul s—a urcat din întâmplare în acelaşi copac în care se urcase
scoţianul de unde zărise castelul; şi când se crăpă de ziuă, englezul se uită în cele patru zări; văzu
castelul şi o şterse din loc fără să—i spună irlandezului, apoi i se întâmplă acelaşi lucru care i se
întâmplase scoţianului.
         Sărmanul irlandez era acum singur de tot şi nu ştia unde plecaseră ceilalţi doi; aşa că rămase
exact unde era, foarte trist şi amărât. Nu trecu mult însă, văzu şi el castelul, şi porni într—acolo; dar
când ajunse, nu zări nici un semn de viaţă în jur. Totuşi, nu trecu mult şi auzi fereastra deschizându—
se deasupra capului său şi, ridicând privirea, dădu cu ochii de cea mai frumoasă femeie pe care o
văzuse vreodată. El o întrebă dacă avea să—i dea de mâncare şi băutură, iar ea îi răspunse cu
bunăvoinţă şi cu toată inima că da, numai că avea să intre în castel. Irlandezul nu mai stătu pe gânduri
şi intră, iar ea îi puse dinainte mâncare şi băutură cum nu mai văzuse el în viaţa lui. În cameră era un
pat cu baldachin, cu inele cu diamante atârnând la fiecare fald al draperiilor, şi totul din camera aceea
era atât de uimitor încât el chiar uită de foame. Când ea văzu că el nu mânca deloc, îl întrebă ce voia
totuşi, la care el răspunse că nu avea nici să mănânce, nici să bea până nu ştia cine era ea sau de unde
venea sau cine o adusese acolo.
         — Am să—ţi spun asta, zise ea. Sunt o prinţesă vrăjită, iar tatăl meu a promis că cel care mă va
elibera de vrajă va primi o treime din regatul său, atâta timp cât trăieşte el, şi tot regatul după moartea
lui, precum şi pe mine de soţie. Dacă am văzut vreodată un bărbat care ar fi în stare să facă asta, tu eşti
acela. Mă aflu aici de şaisprezece ani, şi nimeni nu m—a întrebat cine sunt, în afară de tine. Toţi
bărbaţii care au venit, de când sunt eu aici, dorm în camera mare de acolo jos.
         Irlandezul spuse:
         — Povesteşte—mi, atunci, care e vraja sub care te afli şi cum poţi fi eliberată de ea.
         — Există aici o cămăruţă, spuse prinţesa. Dacă aş putea face un bărbat să stea în ea trei nopţi la
rând de la ora zece până la miezul nopţii, la sfârşit, aş fi eliberată de vrajă.
         — Atunci, eu sunt omul potrivit, spuse irlandezul. Mă prind să fac asta.
         La auzul acestor vorbe, prinţesa îi aduse o pipă şi tutun, şi el se duse în cameră; dar nu trecu mult
şi auzi în uşa de afară bubuituri şi ciocănituri şi i se spuse să deschidă.
         În clipa următoare, uşa zbură din ţâţâni, iar cei de afară năvăliră în încăpere, lovindu—l cu
picioarele şi strivindu—i trupul până sosi miezul nopţii; de îndată ce cocoşul cântă, dispărură cu toţii.
Irlandezul abia dacă mai putea respira. Era zdrobit cu totul.
         De îndată ce se lumină de ziuă, prinţesa veni şi îl găsi întins, cât era de lung, pe podea, mai mult
mort decât viu. Ea luă o sticlă, îl frecă din cap până în picioare cu leacul din interior şi îndată el se
înzdrăveni, însă după noaptea petrecută nu—i mai venea deloc să încerce şi a doua oară. Totuşi,
prinţesa îl rugă să rămână, spunând că noaptea următoare nu mai avea să fie atât de rea, şi până la urmă
el cedă şi rămase.
         Când se apropie miezul nopţii, el auzi poruncindu—i să deschidă uşa, şi fiecare dintre cei care
fuseseră în noaptea trecută avea alţi trei cu el. Tânărul nu făcu nici cea mai mică mişcare să iasă la ei
sau să le deschidă uşa, dar nu trecu mult şi ei o sparseră şi năvăliră peste el. Puseră din nou mâna pe el,
îl aruncară până în tavan şi săriră pe corpul lui ca pe nişte arcuri până cântă cocoşul, atunci dispărură
cu toţii. Când se făcu ziuă, prinţesa se duse în cameră să vadă dacă mai era viu şi, luând sticla, i—o
puse la nări, lucru care îl făcu să—şi revină curând. Atunci primul lucru pe care îl spuse fu că era un
prost dacă va continua să se lase omorât pentru cineva pe care abia dacă îl cunoştea, şi că era hotărât să
plece. Când prinţesa îi află intenţia, îl imploră să rămână, amintindu—i că noaptea următoare avea să
fie eliberată de vrajă.
         — Pe lângă asta, spuse ea, dacă atunci când se luminează de ziuă va mai fi în tine o singură
scânteie de viaţă, substanţa care se află în sticla asta te va face la fel de bine şi de sănătos cum ai fost
mereu.
         Auzind toate astea, irlandezul se hotărî să rămână; însă în noaptea aceea veniră de trei ori mai
mulţi decât fuseseră în celelalte două nopţi, şi părea foarte puţin probabil că avea să mai rămână viu
până dimineaţă. Când dădură zorile şi prinţesa veni să vadă dacă mai trăia, îl găsi întins pe podea ca şi
mort. Ea încercă să vadă dacă mai avea răsuflare, însă nu—şi putu da seama. Apoi îi luă pulsul şi
descoperi o bătaie slabă. Ca atare, ea turnă pe el ce era în sticlă şi nu trecu mult şi el se ridică în
picioare, şi era bine şi sănătos ca întotdeauna.
         Atunci prinţesa îi spuse că ea trebuie deocamdată să plece, însă avea să se întoarcă după el în
câteva zile într—o caleaşcă trasă de patru cai suri.
         El îi spuse să fie cuviincioasă şi să nu—i vorbească în felul acesta.
         — Am plătit prea scump nopţile astea trei, dacă trebuie să mă despart acum de tine, spuse el.
         Însă, cât ai clipi din ochi, ea şi dispăruse. Când el văzu că ea plecase, nu ştiu ce să facă, însă,
înainte de a pleca, ea îi dăduse o mică baghetă cu care, dacă voia, putea să—i trezească din somn pe
bărbaţii care dormeau acolo, unii din ei vreme de şaisprezece ani.
         După ce fu lăsat singur, el intră în cameră şi se întinse pe trei scaune, când văzu intrând pe uşă un
băieţaş cu părul blond.
— De unde ai venit, flăcăule? întrebă irlandezul.
— Am venit să—ţi fac de mâncare, răspunse băiatul.
— Cine ţi—a spus să faci asta? întrebă irlandezul.
— Stăpâna mea, prinţesa vrăjită şi care acum este liberă.
Irlandezul ştiu că ea îl trimisese pe flăcăiaş ca să—i fie sclav până vine ea. Băieţelul îi mai
spuse şi că stăpâna lui dorea ca el să fie pregătit pentru drum a doua zi dimineaţă la ora nouă când avea
să vină după el cu caleaşca, după cum promisese. Auzind asta, irlandezul fu nespus de încântat, iar în
dimineaţa următoare, când se apropia ora, se duse în grădină; însă flăcăiaşul cu părul blond scoase din
buzunar un ac mare şi îl înfipse în spatele irlandezului fără ca acesta să observe, după care irlandezul
căzu într—un somn adânc.
 Nu trecu mult şi sosi prinţesa cu caleaşca şi cei patru cai şi îl întrebă pe flăcău dacă stăpânul lui
se sculase. El îi răspunse că nu.
— Foarte rău din partea lui dacă nu—i ajunge noaptea să doarmă. Spune—i că, dacă nu se
întâlneşte cu mine mâine la ora asta, n—o să mă mai vadă în viaţa lui.
De îndată ce ea plecă, flăcăul scoase acul din haina stăpânului său, iar acesta se trezi pe loc.
Primele cuvinte pe care i le spuse flăcăului fuseră:
— Ai văzut—o?
— Da, răspunse flăcăul. Iar ea mi—a poruncit să—ţi spun că, dacă nu te întâlneşti cu ea mâine
la ora nouă, n—ai s—o mai vezi niciodată.
El se întristă când auzi asta şi nu înţelese cum de îl apucase somnul tocmai când venea ea.
Totuşi, se hotărî ca în seara aceea să se culce devreme pentru a se putea trezi la timp în dimineaţa
următoare, ceea ce şi făcu. Când se apropie ora nouă, se duse să aştepte în grădină până venea ea, şi îl
luă cu el şi pe flăcăul cel blond; însă de îndată ce prinse ocazia, flăcăul înfipse din nou acul în haina
stăpânului său, iar acesta adormi ca şi înainte.
La ora nouă fix veni prinţesa cu caleaşca şi cu cei patru cai şi—l întrebă pe flăcău dacă stăpânul
lui se sculase.
— Nu, răspunse flăcăul. Doarme, tot aşa cum dormea ieri.
— Vai, vai! spuse prinţesa. Îmi pare rău pentru el. Nu i—a ajuns somnul din noaptea trecută?
Spune—i că nu mă mai va vedea niciodată aici; şi uite o sabie pe care să i—o dai în numele meu, şi o
dată cu ea, binecuvântarea mea.
Apoi plecă şi imediat după aceea flăcăul scoase acul din haina stăpânului său, iar acesta se trezi
pe loc. Primele sale cuvinte fuseră:
— Ai văzut—o?
Flăcăul îi răspunse că o văzuse şi că avea o sabie pentru el lăsată de ea. Irlandezul fu gata să—l
omoare pe flăcău de mânie, dar, când se uită peste umăr, nici urmă de flăcău blond.
Rămas astfel singur, se gândi să se ducă în camera în care dormeau toţi ceilalţi bărbaţi şi printre
ei îi găsi şi pe cei doi tovarăşi ai săi. Atunci îşi aduse aminte ce îi spusese prinţesa, şi anume, că trebuie
doar să—i atingă cu bagheta pe care i—o dăduse ea, şi ei aveau să se trezească. Iar primii pe care îi
atinse fură tovarăşii lui. Ei se ridicară pe dată în picioare, iar când plecară, el le dădu atâta aur şi argint
cât puteau duce. Avu mult de lucru până să—i trezească pe toţi ceilalţi, căci erau foarte mulţi.
Totuşi, pierderea prinţesei îl obseda zi şi noapte, până când, în cele din urmă, se gândi să plece
în lume să vadă dacă putea găsi pe cineva care să—i dea veşti despre ea. Aşa că luă din grajd cel mai
bun cal şi porni la drum. Trei ani petrecu el umblând prin păduri şi pustietăţi, dar nu găsi pe nimeni
care să—i poată spune ceva despre prinţesă. În cele din urmă, îl cuprinse disperarea şi se gândi să—şi
pună capăt vieţii, luă sabia pe care i—o dăduse prinţesa prin intermediul flăcăului blond; dar când o
scoase din teacă, observă că pe o faţă a lamei era scris ceva. Se uită mai bine şi citi: “Mă vei găsi în
Munţii Albaştri”. Asta îl făcu să prindă iar curaj şi renunţă la ideea de a se sinucide, pornind la drum şi
încercând să dea de cineva care l—ar fi putut îndruma spre Munţii Albaştri.
După ce merse cale lungă fără să întâlnească pui de om, în cele din urmă zări în depărtare o
lumină şi o luă direct într—acolo. Ajungând la ea, descoperi că venea de la o căsuţă, şi de îndată cel
dinăuntru auzi zgomot de paşi şi ieşi să vadă cine era. Văzând un străin călare pe un cal, îl întrebă ce îl
aduce acolo şi încotro mergea.
— Eu trăiesc aici de trei sute de ani şi în tot acest timp n—am văzut un singur om în afară de
tine.
Irlandezul răspunse:
— Umblu de trei ani ca să văd dacă aş putea găsi pe cineva care să ştie să—mi spună unde sunt
Munţii Albaştri.
 — Intră înăuntru şi rămâi la mine peste noapte, spuse moşneagul. Am o carte care conţine
istoria lumii, pe care am s—o parcurg la noapte şi, dacă există astfel de loc precum Munţii Albaştri, îl
vom afla.
Irlandezul rămase acolo peste noapte, şi de îndată ce veni dimineaţa, se sculă şi se pregăti de
plecare. Moşneagul îi spuse că nu dormise toată noaptea căutând în carte, dar că nu găsise în ea nici un
cuvânt despre Munţii Albaştri.
— Dar am să—ţi spun eu ce să faci. Dacă, totuşi, pe pământ există un astfel de loc, am un frate
care trăieşte la nouă sute de mile de aici, şi el sigur ştie unde sunt munţii ăştia.
Irlandezul răspunse că n—ar putea merge în veci acele nouă sute de mile, căci calul lui deja nu
mai rezista.
— Nu contează, spuse moşneagul. Rezolv eu asta. Nu trebuie decât să suflu în fluierul meu şi
vei fi la casa fratelui meu înainte de căderea nopţii.
Aşa că suflă în fluier, şi irlandezul nici nu ştiu când se pomeni la uşa celuilalt moşneag, care şi
el îi spuse că de trei sute de ani nu văzuse pe nimeni, şi îl întrebă încotro mergea.
— Mă duc să văd dacă pot să găsesc pe cineva care să ştie să—mi spună unde sunt Munţii
Albaştri, răspunse irlandezul.
Atunci moşneagul îi spuse:
— Dacă vei rămâne la mine peste noapte, am o carte a istoriei lumii, şi până la ziuă am să ştiu
unde sunt munţii aceia, dacă există cu adevărat.
Irlandezul rămase acolo toată noaptea, însă nu află nici de data asta nimic despre Munţii
Albaştri.
Văzându—l că era extrem de obosit, moşneagul îi spuse că avea un frate la nouă sute de mile
depărtare, şi că numai el putea să ştie unde erau munţii, fireşte, dacă existau.
— Iar eu te voi ajuta să ajungi la casa în care trăieşte el până se face noapte, adăugă moşneagul.
Aşa că suflă şi el în fluier, şi irlandezul ajunse la uşa celui de—al treilea frate înainte de
căderea nopţii. Când bătrânul îl văzu, îi spuse că nu văzuse un singur om în trei sute de ani, şi era tare
mirat să întâlnească pe cineva venind la el acum.
— Încotro mergi? întrebă el.
— Umblu prin lume întrebând de Munţii Albaştri, răspunse irlandezul.
— Munţii Albaştri?
— Da.
— N—am auzit de numele ăsta; dar dacă ei chiar există, am să—i găsesc. Eu sunt stăpânul
tuturor păsărilor din lume şi nu trebuie decât să suflu în fluier şi toate vor veni la mine. Am s—o întreb
pe fiecare din ele de unde vine şi dacă există vreo cale de a afla unde sunt Munţii Albaştri.
Aşa că suflă în fluier, şi atunci începură să se adune toate păsările din lume. Moşneagul le
întrebă pe fiecare de unde vine, însă nici una nu venise din Munţii Albaştri. După ce le luă pe toate la
rând, îşi dădu seama că lipsea un vultur, şi se întrebă de ce oare nu venise. Curând după aceea, văzu
ceva mare venind înspre el, întunecând cerul. Cu cât se apropia mai mult, cu atât devenea mai mare, şi
cine altcineva putea fi dacă nu vulturul? Când sosi, moşneagul îl certă şi îl întrebă de ce întârziase
atâta.
— N—am avut încotro, răspunse vulturul. Eu a trebuit să vin de douăzeci de ori de mai departe
decât orice altă pasăre care a venit azi aici.
— De unde ai venit, aşadar? întrebă moşul.
— Din Munţii Albaştri, răspunse vulturul.
— Nu, zău! Şi ce se petrece acolo?
— Chiar azi se fac pregătiri pentru căsătoria fiicei regelui Munţilor Albaştri. Se împlinesc trei
ani de când a tot refuzat să se mărite cu cine şi—ar fi dorit ea, însă acum a renunţat să mai spere că cel
care a eliberat—o de vrajă va mai vei vreodată. Nu mai poate aştepta, căci s—a înţeles cu tatăl ei să o
lase trei ani fără să se mărite, iar acum timpul ăsta s—a scurs.
Irlandezul ştia că el era cel pe care ea îl aşteptase atât de mult, dar nu avea nici o speranţă să
ajungă la Munţii Albaştri. Moşneagul îi observă întristarea şi îl întrebă pe vultur dacă voia să—l ducă
pe omul ăsta în spate până în Munţii Albaştri.
Vulturul răspunse:
— Trebuie să omorâţi şaizeci de vite, să le tăiaţi în sferturi şi de fiecare dată când am să mă uit
peste umăr el trebuie să—mi arunce unul în gură.
De îndată ce irlandezul şi moşneagul îi auziră cererea, plecară la vânătoare de bivoli sălbatici,
şi până seara omorâră şaizeci. Îi tăiară în sferturi, după cum le spusese vulturul, apoi moşneagul îi
spuse vulturului să se întindă la pământ ca ei să poată să încarce totul în spinarea lui. Totuşi, înainte de
toate, trebuiră să facă rost de o scară cu patrusprezece trepte, ca să ajungă pe spatele vulturului, apoi
stivuiră carnea acolo cât de bine putură. După ce terminară, bătrânul îi spuse irlandezului să se urce pe
vultur şi să nu uite să—i arunce în gură câte un sfert de bivol ori de câte ori acesta se uita înapoi.
Irlandezul urcă, iar moşneagul îi porunci vulturului să—şi ia zborul, lucru pe care acesta îl făcu
imediat; şi de fiecare dată când întorcea capul, irlandezul îi arunca în gură un sfert de bivol.
Totuşi, pe când se apropiau de hotarele regatului Munţilor Albaştri, carnea se termină, şi, când
vulturul se uită peste umăr, irlandezul nu mai avu să—i arunce decât o piatră care se afla între coada şi
gâtul lui. La asta, vulturul se supără foarte tare şi îl azvârli pe irlandez în mare, unde el căzu într—un
golf care se afla chiar în faţa palatului regal. Din fericire, golful nu era deloc adânc, şi el reuşi să
ajungă la ţărm.
Când sosi în oraş, toate străzile străluceau de lumini, şi nunta prinţesei tocmai era pe cale să
înceapă. El intră în prima casă pe care o întâlni, şi acesta se întâmplă să fie casa femeii care avea grijă
de găinile regelui. Irlandezul o întrebă pe bătrână ce era cu toată zarva aia şi cu luminile din oraş.
Bătrâna îi răspunse:
— Prinţesa se va mărita diseară împotriva voinţei ei, căci a aşteptat zi şi noapte să vină bărbatul
care a eliberat—o de vrajă.
— Ia bănuţ de la mine şi du—te şi adu—o aici, spuse irlandezul.
Bătrâna se duse şi în scurt timp se întoarse cu prinţesa. Ea şi irlandezul se recunoscuseră şi mult
se bucurară de reîntâlnire. Nunta avu loc, dar cu un mire multașteptat şi multiubit.