ROMANUL MODERN, REALIST-BALZACIAN,

OBIECTIV, INTERBELIC
ENIGMA OTILIEI
de George Călinescu

Romanul este specia genului epic, în proză, de dimensiuni mari, cu personaje numeroase și în care
acțiunea se desfășoară pe mai multe planuri narative.
Publicat în 1938, romanul „Enigma Otiliei” apare la sfârșitul perioadei interbelice și este al doilea dintre
cele patru romane scrise de G. Călinescu. Teoreticianul romanului românesc optează pentru romanul obiectiv și
metoda balzaciană (realismul clasic), dar scriitorul depășește programul estetic, reaizând un roman al „vocației
critice și polemice” (N. Manolescu).
Opera literară „Enigma Otiliei” de G. Călinescu este un roman realist cu elemente moderniste,
aparținând prozei interbelice. De asemenea este roman balzacian, social și citadin.
„Enigma Otiliei” este un roman prin amploarea acțiunii, desfășurată pe ai multe planuri, cu conflicte
complexe, la care participă numeroase personaje. Este roman realist prin: temă, structură (închisă), specificul
secvențelor descriptive, realizarea personajelor, dar depășește modelul realismului clasic, al bazalcianismului,
prin spiritul critic și polemic, prin elemente ale modernității. Proza realist obiectivă se realizează prin
narațiunea la persoana a III-a, iar viziunea „dindărăt” presupune un narator obiectiv, detașat care nu se implică
în faptele prezentate. Naratorul omniscient știe mai mult decât personajele sale și omniprezent controlează
evoluția lor ca un regizor universal. El plăsmuiește traiectoriile existenței personajelor, dar acestea acționează
automat, ca niște marionete.
Prin temă, romanul este balzacian și citadin. Frescă a burgheziei bucureștene de la începutul secolului al
XX-lea, prezentată în aspectele ei esențiale, sub determinare socio-economică (banul ca valoare într-o societate
degradată moral), imaginea societății constituie fundalul pe care se proiectează maturizarea unui tânăr care,
înainte de a-și face o carieră, trăiește experiența iubirii și a relațiilor de familie. Roman al unui familii și istorie a
unei moșteniri, romanul este realist-balzacian prin motivul moștenirii și al paternității. De asemenea, planul
devenirii orfanului Felix Sima până la statutul de medic renumit, trecând prin experiența eșuată a iubirii față de
Otilia, conferă romanului caracter de bildungsroman
Titlul inițial, „Părinții Otiliei” reflectă ideea balzaciană a paternității, pentru că fiecare dintre personaje
determină cumva soarta orfanei Otilia, ca niște „părinți”. Autorul schimbă titlul din motive editoriale și
deplasează accentul de la un aspect realist, tradițional, la tehnica modernă a reflectării poliedrice (Otilia fiind
văzută în mod diferit de fiecare personaj), prin care este realizat personajul titular.
Perspectiva narativă a romanului călinescian este obiectivă, atitudinea naratorului omniscient fiind
complet detașată față de acțiune și personaje, spre deosebire de romanul „Ion” în care se întrevedea intenția
moralistă a naratorului. Narațiunea la persoana a III-a se încadrează tot în estetica realistă, totuși, vocea
naratorială se face simțită în special în descrierea străzii Antim și a interioarelor, în ciuda faptului că acestea
sunt aparent transpuse din perspectiva tânărului Felix. Așa cum Nicolae Manolescu observa, în spatele
personajului se află „ochiul estetului George Călinescu”.
Romanul, alcătuit din douăzeci de capitole, este construit pe mai multe planuri narative, care urmăresc
destinul unor personaje, prin acumularea detaliilor: destinul Otiliei, al lui Felix, al membrilor clanului Tulea
pentru obținerea moștenirii lui Costache Giurgiuveanu și înlăturarea Otiliei Mărculescu. Al doilea plan prezintă
destinul tânărului Felix Sima care, rămas orfan, vine la București pentru a studia medicina, locuiește la tutorele
lui și trăiește iubirea adolescentină pentru Otilia. Autorul acordă interes și planurilor secundare, pentru
susținerea imaginii ample a societății citadine.
Incipitul romanului realist fixează veridic cadru temporal „într-o seară de la începutul lui iulie 1909” și
spațiul, descrierea străzii Antim, a arhitecturii casei lui moș Costache, a interioarelor, prezintă principalele
personaje, sugerează conflictul și trasează principalele planuri epice. Finalul este închis prin rezolvarea
conflictului și este urmat de un epilog. Simetria incipitului cu finalul, specifică realismului, se realizează prin
descrierea străzii și a casei lui moș Costache, din perspectiva lui Felix, intrusul din familia Giurgiuveanu, în
momente diferite ale existenței sale (adolescența și aproximativ 10 ani mai târziu, „după război”).
Conflictul dominant al romanului se bazează pe relația dintre două familii înrudite: o familie este a lui
Costache Giurgiuveanu, posesorul averii și Otilia Mărculescu, adolescentă orfană, fiica celei de-a doua soții
decedate. Aici pătrunde Felix Sima, fiul surorii bărbatului, care vine la București să studieze medicina și
locuieste la tutorele său legal, moș Costache. Un alt intrus este Leonida Pascalopol, prieten al bătrânului, pe
care îl aduce în familia Giurgiuveanu afecțiunea pentru Otilia, pe care o cunoaște de mică și dorința de a avea o
familie care să-i umple singurătatea. A doua familie, vecină și înrudită, care aspiră la moștenirea averii
bătrânului este familia surorii acestuia, Aglae. Clanul Tulea este alcătuit din soțul Simion Tulea, cei trei copii ai
săi: Olimpia, Aurica și Titi. În această familie pătrunde Stănică Rațiu pentru a obține zestrea ca soț al Olimpiei.
Conflictul erotic privește rivalitatea adolescentului Felix și a maturului Pascalopol pentru mâna Otiliei.
Pentru portretizarea personajelor, autorul alege tehnica balzaciană. Portretul balzacian pornește de la
caracterele clasice (avarul, ipohondrul, gelosul), cărora realismul le conferă dimensiune socială și psihologică,
adăugând un alt tip uman: arivistul. Romanul realist tradițional devine o adevărată comedie umană, plasând în
context social personaje tipice. Tendința de generalizare conduce la realizarea unei tipologii: moș Costache-
avarul iubitor de copii, Aglae- „baba absolută fără cusur în rau”, Aurica- fata bătrână, Simion- dementul senil,
Titi- debil mintal, infantil și apatic, Stănică Rațiu- arivistul, Otilia- cocheta, Felix- ambițiosul, Pascalopol-
aristocratul rafinat. Romancierul depășește însă estetica realistă și pe cea clasică. O trăsătură a formulei estetice
moderne este ambiguitatea personajelor. Moș Costache nu este un avar dezumanizat, el nutrește a iubire paternă
pentru Otilia, Pascalopol o iubește pe Otilia atât viril, cât și patern. Felix este ambițios, dar capabil să iubească
dezinteresat.
În concluzie, „Enigma Otiliei” este un roman realist (balzacian) prin: prezentarea critică a unor aspecte
ale societății bucureștene de la începutul secolului al XX-lea, motivul paternității și al moștenirii, structură,
specificul secvențelor descriptive (observația și detaliul semnificativ, rolul vestimentației și al cadrului în
caracterizare), realizarea unor tipologii, utilizarea narațiunii la persoana a III-a, dar depășește modelul
realismului clasic, este de „un balzacianism fără Balzac”, prin spiritul critic și polemic, prin elemente ale
modernității.

CARACTERIZAREA OTILIEI
Otilia Mărculesu este personajul eponim al romanuluiși reprezintă misterul feminității adolescentine. Ea
este fiica adoptivă a lui moș Costache, dar are un statut social incert din cauza avariției acestuia și a respingerii
de către clanul Tulea, pentru care reprezintă o rivală la moștenire. Personalitate în formare, copil și femeie, cu
un comportament derutant, Otilia întruchipează un ideal de feminitate atât pentru tânărul Felix care visează să o
ia de soție sau pentru maturul Pascalopol, cât și pentru autorul însuși, după cum acesta mărturisește: „Otilia
c’est moi, este eroina mea lirică”.
Studentă la Conservator, înzestrată cu un temperament de artistă, Otilia studiază cu plăcare pianul,
citește cărți și reviste franțuzești și este indiferentă în ceea ce privește averea lui moș Costache. Fata îi va purta
de grijă lui Felix încă din seara sosirii tânărului în casa lui moș Costache, oferindu-i cu generozitate camera ei,
prilej pentru acesta de a descoperi o parte din personalitatea volubilă și exuberantă a Otiliei.
Din punctul de vedere al tipologiei realiste, Otilia poate fi considerată cocheta care consideră că „rostul
femeii este să placă”, dar enigma personajului feminin rezidă tocmai în imposibilitatea de a fi închisă într-un
anumit tipar. De altfel, este dificil de fixat o anumită trăsătură dominantă a personajului feminin, fiindcă
elementul care îi definește cel mai bine personalitatea este tocmai misterul pe care îl degajă. Ilustrative în acest
sens sunt numeroase secvențe din roman. Una dintre acestea este cea în care Felix îi mărturisește că o iubește,
printr-o scrisoare. Otilia nu reacționează în niciun fel la declarație, ceea ce îl determină pe tânăr să fugă de
acasă. Otilia îl caută, iar atunci când se întâlnesc, comportamentul ei este la fel de enigmatic: „Ei, nu ți-a spus
nimeni că te urăște!” De asemenea, plecarea fetei cu Pascalopol, în finalul romanului, după ce petrece o seară
romantică în compania lui Felix, sporește caracterul misterios al Otiliei.Dându-și seama că va fi o piedică în
calea realizării profesionale a tânărului, fata alege siguranța căsătoriei cu Pascalopol.
Personajul este realizat prin tehnici moderne, comportamentismul și pluriperspectivismul. Acestea au
rolul de a spori ambiguitatea personalității fetei. Dacă pentru clanul Tulea, Otilia reprezintă o frivolă, pentru
moș Costache este „fe-fetița” lui cuminte și iubitoare, pentru Felix fata exuberantă, iar pentru Pascalopol femeia
„cu un temperament de artistă”. Autocaracterizându-se, Otilia își dezvăluie o nuanță esențială a firii ei: „Sunt
foarte capricioasă, vreau să fiu liberă...am un temperament nefericit: mă plictisesc repede, sufăr când sunt
contrariată”.
În concluzie, Otilia reprezintă o imagine a eternului feminin, romancierul însuși acordând un loc aparte
acestui personaj în care mărturisește că regăsește o parte din sine.

RELAȚ IA DINTRE DOUĂ PERSONAJE: FELIX Ș I OTILIA

Felix și Otilia formează cuplul care ocupă un loc central în roman. Relația dintre cele două personaje,
Felix Sima și Otilia Mărculescu, evoluează pe tot parcursul acțiunii, luând diferite forme, de la o simplă
prietenie, la o poveste de dragoste.
Statutul social al acesteia este incert, ea fiind fata din prima căsătorie a celei de-a doua soții a lui
Costache Giurgiuveanu, acesta amânând adoptarea ei după moartea mamei sale. Fiind studentă la conservator,
are temperament de artistă, studiază pianul și alege să citească reviste și cărți franțuzești. Statutul psihologic al
tinerei este marcat de faptul că a rămas orfană și de viața ei în casa Giurgiuveanu. Personalitatea ei este în
formare, fiind sensibilă, imprevizibilă, chiar capricioasă; o imagine a misterului feminin și totodată reprezintă
un ideal de feminitate pentru Felix și Pascalopol. Statutul moral, oscilația între Felix și Pascalopol, respectiv
decizia ei finală, sunt discutabile. Otilia îl iubește pe Felix, dar îl alege pe moșier, deoarece ea pretinde că nu
dorește să stea în calea realizării profesionale a tânărului.
Pe de altă parte, statutul social al lui Felix suferă modificări pe tot parcursul acțiunii. Inițial, în casa
bătrânului Giurgiuveanu, acesta este un tânăr orfan, proaspăt absolvent de liceu, cu aspirații mari în cariera de
medicină. Felix evoluează de la statutul de simplu student la medicină la cel al unui medic de renume,
împlinindu-și astfel dorința de afirmare din punctul de vedere al carierei. Statutul psihologic al tânărului îi
surprinde de la început imaturitatea din perspectiva emoțională, fiind lipsit de experiență. Eșecul emoțional
suferit în urma realizării imposibilității de a avea o relație cu Otilia și, de asemenea, puterea cu care a făcut față
acestei experiențe contribuie la grăbirea procesului de maturizare pe plan psihologic. Statutul moral este reliefat
prin intermediul trăsăturilor morale. Astfel, Felix este un individ sensibil și inteligent, fapt accentuat de
atitudinea și comportamentul pe care le are atunci când este pus față în față cu obstacolele care îl înconjoară.
Felix este o fire devotată atât meseriei de medic, cât și persoanei iubite.
 O primă secvență relevantă pentru relația dintre cele două personaje este cea în care Felix îi mărturisește
Otiliei că o iubește prin intermediul unei scrisori. Fata nu reacționează în niciun fel la declarația de dragoste a
lui Felix și, într-un gest de exaltare nebunească, tânărul fuge de acasă. Otilia îl caută peste tot cu trăsura, iar
când în sfârșit îl găsește în parc, așezat pe o bancă încărcată cu zăpadă, comportamentul ei este la fel de neclar
și misterios ca întotdeauna, lăsând loc în sufletul lui Felix dezamăgirii și nedumeririi. Conversația tinerilor
evidențiază cele afirmate: „-Ce copil ești! Ți-am citit scrisoarea, dar am uitat, știi că sunt o zăpăcită.[…]/-Otilia,
e adevărat? Mă iubești?/ – Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că te urăște.”
O altă secvență ce reliefează relația dintre cei doi tineri este cea în care, după moartea lui Costache
Giurgiuveanu, Otilia vine în camera lui Felix pentru a-i dovedi că îl iubește: „Ca să-ți dau o dovadă că te iubesc,
am venit la tine”. Discuția tinerilor evidențiază raportarea diferită la iubire și faptul că, implicit, au concepții
diferite despre viață: Otilia percepe iubirea în felul aventuros al artistului, cu dăruire și libertate absolute, în
timp ce Felix are despre dragoste păreri romantice și vede în femeie un sprijin în carieră. Dându-și seama că
aceasta ar putea reprezenta o piedică în împlinirea idealurilor tânărului bărbat, Otilia îl părăsește pe Felix și
alege siguranța căsătoriei cu Pascalopol.
În concluzie, romanul „Enigma Otiliei” de G. Călinescu surprinde evoluția relației dintre Felix Sima și
Otilia Mărculescu pe tot parcursul operei, de la o firească prietenie, la o poveste de dragoste, într-un final.
Misterul Otiliei și al cuplului pare a se ascunde în replica de neînțeles a fetei de la începutul romanului: „Noi nu
trăim decât patru-cinci ani”.