OBTINEREA DE COMPOZITE DENTARE

Introducere
Materialele compozite sunt acele materiale ce au în componenţa lor o fază organică (numita
matrice) şi o fază anorganică. În funcţie de materialul folosit pentru matrice, compozitele se pot
clasifica în:

➢ Compozite cu matrici polimerice

➢ Compozite cu matrici metalice
➢ Compozite cu matrici ceramice
În ultimii ani tendințele în ceea ce privește structura compozitelor pentru aplicaţii medicale au
condus la dezvoltarea unor materiale constituite dintr-o matrice polimerica si o fază de ceramică. În
comparație cu amalgamele dentare, folosite pe scara larga in trecut, compozitele au proprietăți
estetice mai bune și sunt mai puțin toxice. Pe baza a numeroase studii de laborator s-a demonstrat că
proprietățile mecanice ale compozitelor dentare nu diferă semnificativ de cele ale amalgamelor
dentare. Din aceste motive, compozitele au fost acceptate în mare măsură de specialiști ca și materiale
de restaurare.

Figura 1. Înlocuirea unor obturaţii din amalgam cu obturaţii fizionomice din material compozit

Materialele compozite sunt considerate la ora actuală o revoluţie în stomatologie si reprezintă

cea mai buna varianta de restaurare dentara, conducand la obtinerea unor rezultate finale cu aspect
estetic dento-facial deosebit de bun, în condiţii biomecanice, biofuncţionale şi bioprofilactice optime
pentru structurile dure dentare şi pentru ţesuturile adiacente.

Materialele compozite dentare sunt alcătuite din 3 faze distincte:

1
 o fază organică (continuă) formată prin polimerizarea unui sistem răşinic constând în unul sau
mai mulţi monomeri activaţi prin polimerizare
o fază anorganică dispersată (discontinuă) formată din particule de umplutură de diferite
tipuri (silice, cuarţ, ceramică), mărimi şi forme
o fază interfacială, care se leagă atât de faza organică, cât şi de cea anorganică, imbunătăţind
proprietăţile mecanice ale unei reţele polimerice mai puţin rezistente şi facilitând transferul forţelor
între cele două faze şi formarea unui material unitar. Adăugarea umpluturii anorganice este necesară
pentru obţinerea unui grad de rezistenţă ce permite răşinii compozite să fie folosită în zonele
posterioare, cu stres masticator ridicat.

Figura 2. Cuplarea particulelor cu matricea organică prin intermediul silanului

Particulele de umplutură nu sunt legate numai mecanic de matricea polimerică, ele stabilesc şi
o legătură chimică cu aceasta. Moleculele de legătură, denumite silani, prezintă două grupări
funcţionale. La un capăt, moleculele de silan reacţionează cu grupările SiO de la suprafaţa umpluturii
şi sunt polimerizate formând o reţea în continuă creştere prin gruparea metacrilat de la celălalt capăt
al moleculei.

Clasificarea materialelor compozite de uz stomatologic

a) Clasificarea în funcţie de dimensiunea particulelor de umplutură
Răşinile compozite sunt clasificate în 4 mari grupe, în funcţie de mărimea umpluturii:
Compozite cu macroumplutură (convenţionale) – utilizeaza particulele de umplutură “mari”,
cu diametrul mediu de 5-10 µm. In momentul în care sunt amestecate într-o matrice polimerică, ele
suferă un important proces de abraziune. Matricea se uzează până în momentul în care mai mult de
50% din circumferinţa particulei de umplutură este expusă. Particulele expuse sunt apoi dizlocate din
compoziţia matricei si practic, materialul de umplutură se pierde lăsând în urmă adevărate „găuri” de
eroziune, fenomen manifestat clinic sub formă de abraziune.

2
 Particulele de umplutură cel mai des întâlnite în compoziţia acestor materiale sunt constituite
din cuarţ şi sticlă de bariu sau stronţiu. Umplutura de cuarţ prezintă proprietăţi estetice deosebite şi
rezistenţă, însă nu este radioopacă şi poate abraza dinţii antagonişti. Particulele de sticlă de bariu sau
stronţiu sunt radioopace, însă mult mai puţin stabile decât cuarţul.

Compozite cu microumplutură – contin in principal particule foarte fine de silice coloidală

cu diametrul între 0.01-0.05 μm. Datorită dimensiunii reduse a particulelor, compozitele cu
microumplutură pot fi lustruite mult mai bine, iar suprafaţa mai mică a particulelor ajută la prevenirea
dizlocării acestora din matricea polimerică. Se previne astfel apariţia „găurilor” de eroziune.
In ciuda avantajului obtinerii unor suprafete fine ai a unei rezistente la uzura imbunatatita, au ca
dezavantaj capacitatea de incarcare cu particule a compozitului. Deoarece suprafaţa unor particule
mai mici este mai mare în comparaţie cu volumul lor, acestea nu pot asigura o densitate atât de mare
ca cea a compozitelor cu macroumplutură. Acest fapt conduce la o contracţie de polimerizare mai
însemnată.
În ciuda progreselor obţinute, trebuie recunoscut faptul că nici compozitele cu microumplutură
eterogenă nu sunt suficient de rezistente pentru a fi plasate în regiunile posterioare expuse unor forţe
masticatorii mari. Acest lucru nu a fost posibil până când au fost create compozitele hibride, cu o
combinaţie de particule de umplutură mici şi ultrafine de cuarţ, sticlă şi ceramică.

Compozite hibride
Temenul de “compozit hibrid” descrie foarte bine faptul că umplutura este alcătuită din
componente diferite sau /si de dimensiuni diferite.
Primele compozite hibride introduse conţineau particule de umplutură mari cu diametrul de 15-
20 μm, precum şi particule mici de silice coloidală cu dimensiuni de 0.01-0.05 μm.

Figura 3. Reprezentare schematică a compozitelor cu Figura 4. Principiul distribuţiei particulelor

macro-, microumplutură şi hibride în matricea compozitelor hibride

3
 Nanocompozite – contin particule de umplutură cu dimensiuni sub 100 nm (0,1 μm) şi au
proprietăţi estetice superioare tuturor celorlalte tipuri de materiale compozite, precum şi o durabilitate
şi o rezistenţă net superioare. O primă generaţie de compozite cu nanoparticule există deja pe piaţă în
utilizare, dar sunt încă posibilităţi de ameliorare a calităţilor date de nanotehnologia acestora.

b) Clasificarea în funcţie de mecanismul de priză (polimerizare)

Obtinerea unor retele polimerice implica reactia de reticulare pentru evitarea dizolvarii
lanturilor polimerice sau segmentelor de lant hidrofile in apa sau solutii apoase. Reactia de reticulare
presupune stabilirea unor legaturi de natura chimica prin formarea unor legaturi covalente.

Retea polimera tridimensionala

În funcţie de mecanismul de polimerizare se deosebesc 3 tipuri de reacţii de initiere:
• iniţiere cu substanţe termic labile prin descompunerea iniţiatorilor (peroxizi, hidroperoxizi,
compuşi azo sau diazo) la o temperatură bine definită;
• iniţiere chimică: descompunerea iniţiatorilor cu ajutorul unor acceleratori de tipul aminelor
terţiare aromatice (care joacă rol de donor de electroni);
• iniţiere cu radiaţie luminoasă din domeniul ultraviolet (UV) sau vizibil (VIS) (lampă cu
halogen, LED, laser).

În tehnicile directe (în cabinet) intră în discuţie numai iniţierea chimica şi fotopolimerizarea.
Răşinile compozite cu iniţiere chimică sau autopolimerizabile – conţin un sistem
bicomponent de iniţiere, format din iniţiator (de obicei un peroxid organic) şi accelerator (o amină
terţiară).
Răşinile compozite cu fotoiniţiere sunt cel mai frecvent utilizate în cabinetele de medicină
dentară, datorită avantajelor pe care le oferă comparativ cu cele autopolimerizabile. De obicei se
prezintă în seringi sau compule şi se aplică în straturi succesive cu grosime maximă de 2mm, ce vor fi
polimerizate separat.

4
 Deoarece radiaţiile luminoase au energie mică se impune folosirea unor fotoiniţiatori care se
descompun pentru a genera radicali liberi. În sistemele activate cu sursa de radiaţii UV (λ = 365 nm)
benzoil metil eterul este folosit ca iniţiator, acesta descompunându-se în radicali liberi în absenţa / sau
prezenţa unei amine terţiare. În sistemele fotoreticulate cu radiaţie vizibilă (λ = 450-500 nm),
camforchinona (CQ) este iniţiator iar activatorul este o amină terţiară alifatică sau aromatică.

Figura 5. Mecanismul iniţierii fotochimice

Iniţierea cu radiaţie vizibilă a fost aleasă, în detrimentul iniţierii cu radiaţie UV, datorită unei
adâncimi de penetrare în compozit de 2 mm în loc de 1 mm (radiaţia UV este puternic dispersată de
agentul de ranforsare cu dimensiuni foarte mici) precum şi datorită faptului că este suficient un timp de
iradiere mai scurt (maxim 60 secunde). În plus radiaţia UV poate cauza arsuri corneene, iar lampa UV
necesită o încălzire înainte de folosire, aceasta pierzându-şi eficienţa în timp.

Matricea polimerica
In 1960, Bowen a cercetat posibilitatea utilizării răşinilor epoxidice (diglicidileterul
bisfenolului A, DGEBA) în combinaţie cu particule de silice.

5
 Figura 6. Structura DGEBA
Rezultatele “in vitro” au fost promiţătoare, dar prezenţa umidităţii a inihibat procesul de
polimerizare a răşinii epoxidice. Pentru a depăşi această inconvenienţă, Bowen a ataşat grupări metil-
metacrilat la grupările terminale ale răşinii epoxidice, transformând în acest fel răşina epoxidică într-un
dimetacrilat. Rezultatele experimentale au fost încurajatoare şi au finalizat cu obţinerea unei noi răşini
numită bisfenol A diglicidil-dimetacrilat (BisGMA) sau, mai simplu, răşina Bowen.

Figura 7. Structura Bis-GMA

Bis-GMA a fost monomerul de bază al primelor compozite comercializate, persistând încă în
compoziţia multor compozite moderne datorită avantajelor pe care le prezintă:
• contracţie redusă de polimerizare (deoarece are o structură voluminoasă)
• posibilitatea de a forma legături intercatenare (care sunt mai puternice decât cele lineare) în
timpul polimerizării.
Vâscozitatea crescută a Bis-GMA a produs unele inconveniente legate de adăugarea umpluturii
şi de amestecare a compozitului. Un alt dezavantaj al răşinilor convenţionale de tip Bis-GMA este
acela că prezintă tendinţa de a forma matrice extrem de casante, lipsite de rezistenţă.
Astfel, cercetarea a condus la elaborarea unor monomeri cu structură asemănătoare (Bis-MA,
Bis-EMA, Bis-PMA) sau complet diferită, cum este uretan dimetacrilatul (UDMA), acesta din urma
înlocuind Bis-GMA-ul.
Uretan-dimetacrilatul (UDMA) este un monomer folosit frecvent în matricea polimerică a
răşinilor compozite dentare. Acest monomer a fost introdus în 1974 si are avantajele vâscozitatea mai
scăzută și flexibilitate mai mare a legăturii uretanice, care îmbunătățește duritatea compozitului.

6
 Figura 8. Structura UDMA

Pentru diminuarea vâscozităţii s-au adăugat diferiţi monomeri de diluţie, cu vâscozităţi mai
reduse, cum ar fi spre exemplu trietilenglicol-dimetacrilat (TEGDMA) care au făcut posibilă
creşterea durităţii prin adăugarea unei cantităţi crescute de umplutură şi creşterea legăturilor
intercatenare.

Figura 9. Structura TEGDMA

Corelaţie între masa moleculară şi vâscozitatea monomerilor

Monomer Masa moleculară (g/mol) Vâscozitate (Pa x s)
Bis-GMA 512 1369
UDMA 470 28
TEGDMA 286 0.008

S-a presupus că tăria și duritatea rășinii compozite poate fi îmbunătățită prin alegera unui raport
optim între monomerii: UDMA, BISGMA, TEGDMA.

Parte experimentala
Materiale
- monomeri: Bis-GMA, UDMA, TEGDMA
- agent de ranforsare: silice pirogena (SiO2) – dimensiune 0.007µm, suprafata specifica 390±40m2/g
- sistem de initiere: 0.2% camforchinonă (CQ) şi 0.8% etil-4(N, N’-dimetilamino)benzoat (4EDMAB)

Figura 10. Structurile chimice CQ (stanga) si 4EDMAB (dreapta)

7
 Camforchinona absoarbe lumina cu lungimea de undă de 460-500nm, având o absorbţie
maximă la 468nm, şi trece într-o stare excitată care reacţionează cu amina organică, furnizând radicalii
liberi ce iniţiază polimerizarea monomerilor.

Echipamente utilizate
- lampa de polimerizare cu radiatie vizibila
- baie de apa termostata

Sinteza compozitelor dentare

Se va realiza un amestec total de monomeri de 2g.
Nr. proba Raport monomeri (%) Procent silice
BisGMA:TEGDMA:UDMA (%)
1 Matrice polimerica 50:25:25 0
2 Compozit 1 15:50:35 1
3 Compozit 2 25:50:25 3

Se vor sintetiza 3 tipuri de compozite dentare prin amestecarea in diferite proportii a monomerilor
BisGMA, UDMA si TEGDMA cu agentul de ranforsare pana la obtinerea unui amestec omogen. O dispersie
buna a particulelor de silice se obtine prin folosirea unei bai termostatate (10-15 min, 60ºC). Gradul de
dispersie al silicei în matricea polimerică este estimat vizual prin inspectarea clarităţii optice a
amestecului.
Apoi se adauga pe rand componentele sistemului de fotoinitiere: 0.2% CQ. Amestecul obţinut a
fost ultrasonicat până la completa dizolvare a componentelor sistemului de iniţiere (10 min, 60ºC). Apoi
se adauga 0.8% EDMAB.

Figura 11. Protocol experimental pentru obtinerea compozitelor dentare

Următoarea etapă este turnarea amestecului compozit în forme rectangulare de polimerizare (L

= 3 cm, l = 1 cm, g = 2 mm) realizate din Teflon.

8
 Pentru a evita pătrunderea oxigenului, care inhibă polimerizarea, deasupra materialului se va
plasa o folie poliesterică. Deasupra foliei poliesterice, se foloseşte, pentru îndreptarea suprafeţei, o
placă de sticlă, prin care se realizează polimerizarea cu ajutorul unei lămpi de tip LED (Light
Emitting Diode) timp de 60 secunde, sub un unghi de 90°. Lampa utilizată produce radiaţii în spectru
vizibil cu lungimea de undă cuprinsă între 460 - 480 nm (albastru) şi are o intensitate a luminii de
aproximativ 700mW/cm2.

!!! Radiaţiile de lumină vizibilă penetrează maxim 2mm, de 3 ori mai mult decât cele UV !!!