UNIVERSITATEA ,,OVIDIUS,, DIN CONSTANȚA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ

MASTERAT – SPECIALIZAREA : EXEGEZĂ BIBLICĂ
ANUL DE STUDII : II-sem II

LUCRARE:

PRACTICA DE CERCETARE

COORDONATOR:
PR. LECT. UNIV. DR. DORU NEGRICEA

MASTERAND :
PUIU ALEXANDRU NICOLAE

CONSTANȚA
2021
 Ecumenismul – un fond comun de revalorizare a creștinismului în societatea
secularizată

Pe această linie dacă se merge, se poate vorbi de o reînnoire autentică de care vor avea de
câştigat şi unii și alţii. De aceea Biserica cea Una trebuie să rămână fermă în apărarea adevărului,
foarte clară și atentă la dialogul ce priveşte pacea şi securitatea spaţiului geopolitic european.
Biserica nu este statică ci dinamică și antrenantă, tinzând spre unitatea deplină astfel încât, să nu
mai avem Biserici surori ci Biserica lui Hristos cea Una. Această reînnoire are o importanţă
ecumenică specială. Diferitele forme de trăire ale Bisericii, în care a luat fiinţă această reînnoire,
ca de exemplu: mişcarea biblică și liturgică, anunţarea cuvântului lui Dumnezeu, cateheza,
apostolatul laic, diferite forme de viaţă consacrată, etc., sunt semne clare ale progresului pentru
viitorul dialog ecumenic de promovare a păcii și securităţii mondiale chiar în contextul
geopolitic european actual.

Pentru a face ecumenism este de mare trebuinţă să cunoaştem starea, gândirea şi cultura fraţilor
despărţiţi. In acest sens este necesar studiul intens care la rândul său trebuie efectuat după adevăr
și cu bunăvoinţa reciprocă. Orgoliul nu face decât să dezbine și mai mult antrenând cu sine
posibile conflicte majore fără cale de întoarcere:,, De aceea dialogul teologic favorizează între
creştini un ecumenism reciproc in cunoaşterea obiectiva ce comporta o schimbare bogată și un
discernământ ermeneutic, pentru fiecare tradiţie eclezială, între ceea ce este prioritar şi
fundamental și ceea ce este consecvent, expresie istorică și culturală.

Pentru a evita neînţelegerile, misiunea Bisericii în dialogul ecumenic cere o revizuire critică a
limbajului teologic diferit, deoarece aceleaşi categorii iau diferite semnificaţii, deşi se referă la
acelaşi conţinut. Misiunea Bisericii vizează „înţelegerea” stimei diversităţilor în unicul popor al
lui Dumnezeu-poporul creştin, fără triumfalisme confesionale, motiv pentru care este necesară o
deschidere reciprocă faţă de adevăr, atât din partea celui care îl propune, cât şi din partea celui
care îl primeşte.

Misiunea ecumenică a Bisericii este o opţiune fundamentală pentru cei botezaţi, deoarece este
expresia identităţii ecleziale şi a proiectării de credinţă, adică a vieţii fraterne şi a reconcilierii:
„Nimeni, în Biserica nu se poate socoti un izolat”143. Pe de o parte, ni se semnalează şi
perspectiva evanghelică, conform căreia Euharistia este darul anticipat al unităţii, datorită cărui
fapt actualmente este posibilă inter-comuniunea creştină, subliniindu-se că „participarea la har
uneori o recomandă”, însă pentru practica vieţii spirituale acest lucru trebuie să fie în
concordanţă cu bisericile locale, ca reprezentante ale Bisericii mamă.
Sinteza cu privire la problema inter-comuniunii nu este uşoară pentru că, a face din ea o practică
obişnuită înseamnă a promova un ecumenism irenist, însă a-1 evita în mod absolut în timpul
pelerinajului spre deplina unitate înseamnă a ne încrede în mod exclusiv în capacităţile umane și
a nu ne da seama de necesitatea darului milostivirii și al reconcilierii lui Dumnezeu. Cu toate
acestea, alegerea postului euharistie este semnificativă pentru intolerabilitatea stării de divizare

Dialogul teologic favorizează între creştinii ecumenici o cunoaştere obiectivă reciprocă care
comportă un schimb bogat și un discernământ hermeneutic, pentru fiecare tradiţie eclezială. între
ceea ce este prioritar şi fondator şi ceea ce este o consecinţă şi o expresie istorică și culturală.

Fundamentalismul religios – provocări și soluționări

Religia islamică, ca a doua mare religie a lumii, după creştinism se face cunoscută din ce în ce
mai mult non-musulmanilor, mai ales celor din Occident. Pornind de la evenimentele ce se petrec
în sânul islamului - acte teroriste, intoleranţă crescândă faţă de non-islamici, declaraţii de război
religios (Jihad) împotriva Occidentului etc., pe de o parte, şi credinţa încă vie şi foarte intensă a
musulmanilor, societăţile islamice neatinse încă de secularizare, cultura şi civilizaţia islamică
pline de exotism, viaţa musulmanilor etc., pe de altă parte - religia islamică reprezintă pentru unii
sursă de îngrijorare, iar pentru alţii o enigmă redutabilă atractivă, dar în esenţă, un fel de
provocare pentru gândirea occidentală. În general, islamul continuă să fie privit în Occident sub
semnul ambiguităţii. Islamologii atrag atenţia asupra faptului că majoritatea occidentalilor fac
confuzia între „islamul” sau „religia islamică” şi „islamismul” sau „islamul politizat” ori
„fundamentalist”

Deşi unii încearcă o demarcaţie între cele două fenomene, totuşi, aşa cum afirmă Pr. Prof.
Nicolae Achimescu în general este dificil de făcut o diferenţiere între „islamul” şi „islamism”.
Aceasta, întrucât islamismul s-a născut în acelaşi timp cu islamul 164 şi are ca suport islamul, iar
marii lideri actuali ai islamul, ei înşişi sunt fundamentalişti islamişti, dând „tonul” în ce priveşte
societatea, legislaţia, politica şi cultura. Lumea musulmană este o lume multicoloră, plurietnică,
diversificată din punct de vedere cultural şi economic şi cuprinde un spaţiu foarte vast. Islamul
reprezintă, în general, religia Lumii a Treia, o lume care, în cea mai mare parte a ei, este supusă
sărăciei şi analfabetismului. Doar o minoritate se dezvoltă, dar şi aceasta cu dificultate, în Europa
şi America de Nord.

Societăţile islamice sunt conservatoare, în cea mai mare parte, reticente, chiar opace, la valorile
occidentale, cum ar fi: democraţia, libertatea de exprimare şi cea a persoanei, drepturile omului
(huquq al-'ibad), emanciparea femeii etc. Lumea musulmană traversează o perioadă dificilă şi
periculoasă, cu consecinţe nefaste pe termen lung. Astfel, analfabetismul, sărăcia, lipsa
libertăţilor politice, discriminarea femeilor, izolaţionismul sunt numai câţiva factori care
ameninţă stabilitatea în regiune, cu posibile repercusiuni la nivel global.

La acestea se mai adaugă imensa frustrare datorită umilinţei la care au fost supuse societăţile
islamice în timpul ocupaţiei coloniale europene, în timpul căreia musulmanii au fost obligaţi să
se supună emancipării, dezvoltării economice şi modificării comportamentelor, în special faţă de
dhimmi.167 Umilinţa a mai constat şi în fragmentarea Ummei, prin dizolvarea califatului şi
crearea statelor naţionale musulmane independente, după modelul celor occidentale, în mişcarea
sionistă ce a culminat cu crearea statului Israel, considerat un complot flagrant al Occidentului cu
evreii împotriva musulmanilor (mai ales a celor palestinieni), precum şi în politica americanilor
şi acţiunile acestora. Astfel, s-a creat imaginea unui Occident arogant, represiv şi brutal, care
încearcă să se impună prin cultură, tehnologie, credinţe, valori, direcţii politice şi economice şi să
distrugă identitatea islamică. Toate acestea au dus la o agresivitate a islamul în perioada post-
colonială, îndreptată împotriva Occidentului şi care s-a accentuat în ultima vreme, dar cu
repercusiuni asupra nemusulmanilor autohtoni. Ei resping, în general valorile occidentale din
două raţiuni.

- marea dezamăgire a musulmanilor faţă de Occident şi valorile lui (despre care credeau că vor
aduce prosperitate în societăţile islamice), care îşi are originea din perioada colonialismului
european britanic şi francez, după Primul Război Mondial.

- credinţa că tot ce în afara lui Dār al-Islam este impur. De aceea nu este posibil un import al
valorilor occidentale sau măcar imitarea lor, care sunt impure şi coruptibile din punct de vedere
moral şi religios, într-o comunitate islamică (Umma), considerată desăvârşită, căci altfel ea s-ar
nărui.

Bernard Lewis afirmă că musulmanii sunt foarte conştienţi de identitatea lor, de aceea sesizăm
faptul că ei au sentimentul superiorităţii religiei şi culturii lor faţă de celelalte, dar sunt obsedaţi
de inferioritatea puterii lor, iar pentru aceasta dau vina pe Occident. După Prof. Tallal Alie
Turfe170 musulmanii cred că războaiele Occidentului împotriva lor au un scop economic, anume
exploatarea petrolului, şi nu pentru autodeterminare, democraţie sau drepturile omului.

Lumea musulmană se află într-o continuă mișcare, cunoscând răspândirea cea mai rapidă171,
mai ales în Europa, dar şi în Africa şi America. Creșterea alarmantă a numărului de musulmani
în lume, în general, și în Europa, în special, se datorează următorilor factori.

Pentru definirea celor două realităţi sunt consacraţi doi termeni: pentru „islamic” sau
„musulman” (aderent al islamul), termenul de muslim (pl. muslimun), iar pentru „islamist”
(militant fundamentalist), cel de islamii (pl. islamiyyun). Dacă primul termen indică, în general,
o realitate strict culturală şi religioasă şi are un caracter non-militar, cu o deschidere spre
modernizare, al doilea termen are un conţinut, chiar militar (ca obiective şi instrumente) şi îşi
asumă o orientare spre autoconservatorism.

Islamismul este definit ca o formă de utopie politică şi religioasă creată de lumea arabo-
musulmană, ca o alternativă la invazia doctrinelor moderne occidentale: comunism, socialism,
liberalism, capitalism etc. Acest curent politic şi ideologic apare ca un substitut pentru
naţionalism care a pierdut recursul său în multe ţări musulmane, datorită unui model socialist,
precum şi datorită decepţiei apărute din înfrângerile succesive în lupta cu inamicul izraelian.
Scopul islamismului, ca ideologie politicoreligioasă este stabilirea unui stat islamic condus de
Shari’a şi reunificarea Ummei (naţiunea islamică). Islamismul este văzut ca partea politică a
islamul ori ca islam politizat sau politică islamizată.

Conform lui Raymond Aron şi Hedley Bull 1 islamismul este interpretat ca o expresie a unei
renaşteri în plan politic, cultural şi religios, legitimată ca o modalitate de combatere a unei
presupuse conspiraţii iudeo-creştine, crezută a fi îndreptată împotriva islamul însuşi.

Martin Kramer a rezumat astfel ideologia islamistă: „Islamul trebuie să aibă putere în această
lume. Este adevărata religie, religia lui Dumnezeu şi adevărul său se manifestă în puterea sa.
Când musulmanii au crezut, au fost puternici. Puterea lor s-a pierdut în timpurile moderne,
deoarece Islamul a fost părăsit de către mulţi musulmani, care au revenit la starea care a precedat
revelaţia primită de Muhammad de la Dumnezeu. Dar dacă musulmanii se întorc la Islamul
originar, ei pot păstra sau chiar restabili puterea lor. Această întoarcere, pentru a fi eficientă,
trebuie să fie cuprinzătoare. Islamul oferă unica şi singura soluţie la toate întrebările din această
lume, de la politica publică la conducerea privată. El nu este o simplă religie, în sensul
occidental, al unui sistem de credinţe în Dumnezeu. Acesta dispune de o lege imuabilă, revelată
de Dumnezeu, care se ocupă de fiecare aspect al vieţii şi este o ideologie, un sistem complet al
credinţei despre organizarea statului şi a lumii. Această lege şi ideologie poate fi implementată
doar prin instituirea unui stat adevărat islamic, sub suveranitatea lui Dumnezeu. Împuternicirea
Islamului, care este planul lui Dumnezeu pentru lume, este un scop sacru. Acesta poate fi urmărit
prin orice mijloc care poate fi realizat în termeni proprii cadrului islamic. De multe ori, aceştia au
inclus convingere, viclenie şi forţă

Asocierea până la confuzie a islamismului cu islamul este îndreptăţită, întrucât islamul însuşi
este definit ca o religie politică, pentru că acesta nu recunoaşte separaţia dintre religie şi stat.
Pentru un musulman, religia, ca şi politica, este în mod inerent publică. Aceasta pătrunde în toate
aspectele vieţii: moral, politic, economic, cultural etc. La nivel individual şi colectiv, religia şi
politica sunt inseparabile şi, în multe cazuri, cum e moscheea, aşa e şi statul.183 În islam este
imposibil să distingi sacrul de profan (laic).

După Bernard Lewis, islamul a fost deodată Dumnezeu şi Cezar, faţă de creştinism, unde este o
demarcaţie clară între sfera politică şi lumească şi cea religioasă (cf. Mt. 22, 21 şi In. 18, 36).
Istoria islamul ilustrează modul în care, înainte de întâlnirile sale iniţiale cu secularismul
occidental în secolul al XVIII-lea, întreaga lume islamică îmbrăţişa ideea că „statul era statul lui
Dumnezeu, armata – armata lui Dumnezeu, inamicul era duşmanul lui Dumnezeu şi legea era
legea lui Dumnezeu”. Religia a fost indisolubil legată de stat.184 Islamul este în mod inerent
preocupat să conducă, foarte politizat, pentru că Mohamed a fost el însuşi un lider politic, pe
lângă calitatea de „profet”, iar urmaşii săi, kalifii, erau văzuţi atât ca lideri religioşi, cât şi ca
lideri politici sau conducătorii statului islamic (kalifatul).

Termenul de „islam politic”, prin care se defineşte islamismul, este o expresie americană intrată
în circulaţie în urma revoluţiei iraniene (1979), odată cu activismul şiit şi a şi a războiului din
Afganistan.186 Aceasta demonstrează faptul că islamul a fost văzut ca fiind politic în Occident
atunci când a fost simţit ca o ameninţare. Deşi islamismul pare să fi apărut în secolul al XX-lea,
în sensul lui actual, el s-a născut în acelaşi timp cu islamul. Unii văd ca moment al naşterii
islamismului, desprinderea şiismului187 de sunnism, după moartea prin asasinare a califului Ali.
Din şiism au apărut cele mai radicale secte ale islamul, printre care şi cea a asasinilor188, aceasta
dovedind faptul că şiismul reprezintă latura dură sau fundamentalistă a islamul, având ca
trăsătură specifică exaltarea martirajului, fiind predispusă spre violenţă şi intoleranţă.

Totuşi, islamismul nu este specific numai şiismului, pentru că unii leagă naşterea şi dezvoltarea
lui de şcoala juridică hanbalită190 în secolul al IX-lea, a cărei doctrină se poate rezuma în
formula: „După Profet, nimic nou, fiind cea mai dogmatistă şi puritană şcoală de jurisprudenţă
islamică. Specifică acestei şcoli este interpretarea literală a Coranului, fiind respinse
raţionamentul prin analogie (qiyas) şi opinia personală (ray). Se observă că duhul acestei şcoli
este acelaşi cu cel promovat de islamişti. De-a lungul vremii, această şcoala a rodit teologi de
prestigiu ca Ibn Taymiyya (sec. al XIV-lea), iar mai târziu, va iniţia Wahhabismul care astăzi
reprezintă doctrina oficială a Arabiei Saudite, inima multor mişcări fundamentaliste sunnite
contemporane.

După Al Doilea Război Mondial, asistăm la naşterea unui islam militant sau chiar integrist, prin
care se dorea, prin vocea liderilor şi ideologilor săi, să se afirme islamul drept o nouă forţă în
lume, din toate punctele de vedere. Acest tip de islam concentrează aspiraţiile populare majore în
lumea musulmană şi motivează luptele împotriva injustiţiilor interne şi ingerinţelor străine. Prin
acest tip de islam se recurge la o reislamizare a societăţii şi a statului, prin căutarea autenticităţii,
întoarcerea la izvoare, care sunt reprezentate de Coran, Hadith şi literatura hagiografică (viaţa
„Profetului” - Sira şi marile figuri ale islamului primitiv – Salaf-ii) şi rigorism moral. De
asemenea, islamul militant reprezintă sursa pentru proliferarea grupărilor islamiste, care se
dezvolta din ce în ce mai mult.

Fundamentalismul şi fanatismul religios nu sunt specifice numai islamului, ci a caracterizat şi

caracterizează şi astăzi atât iudaismul, cât şi creştinismul, care s-au manifestat violent în războaie
şi teroare.
În desemnarea acestui fenomen pot fi sugestivi termeni ca „integrism”200, „extremism” sau
„rigorism”. Cea mai puternică manifestare a fundamentalismului se regăseşte în societăţile
musulmane. În acest cadru, fundamentalismul cultivă o atitudine de refuz al oricărui compromis
în ceea ce priveşte problemele credinţei. Credinţa pare să se afle dincolo de orice posibilitate de
reinterpretare sau diminuare a sensului său prim şi literal.

Mesajele fundamentalismului islamic nu vizează latura raţională, ci pe cea afectivă: mistificarea

învăţăturilor coranice au ca scop curăţarea societăţii şi a individului, îndepărtarea influenţelor
exterioare şi crearea unei conştiinţe unite, emanate de la Allah.

Scopul principal al fundamentalismului islamic este acela de a realiza un stat islamic mondial, în
care să guverneze legea islamică (Shari’a), ceea ce presupune globalizarea religiei islamice, iar
în atingerea acestui scop se recurge de multe ori la violenţă şi teroare.