11.

Mitocondria

11.1. Caracteristici generale şi structură. Mitocondriile sunt

organite întâlnite în cele mai multe celule eucariote, cu diametru de 0,5-10 μm, care
generează cea mai mare parte din ATP–ul necesar celulei ca sursă de energie. În afara
funcţiei de furnizor de energie, mitocondria este implicată în procese celulare ca:
semnalizare, diferenţiere celulară, apoptoză, creşterea celulară şi controlul ciclului
celular, senescenţa celulară. Numărul de mitocondrii dintr-o celulă variază în funcţie de
tipul tisular, în unele tipuri de celule cu activitate intensă, numărul lor poate ajunge până
la câteva mii în funcţie de necesarul de energie (un hepatocit conţine 1000-2000 de
hepatocite, care reprezintă 1/5 din volumul celular). Sunt organite proximale miofibrilelor
în miocite şi înconjură componentele structurale ale flagelului spermatozoidului
Mitocondriile formează, împreună cu citoscheletul, o reţea tridimensională ramificată,
care influenţează forma şi funcţiile mitocondriilor. Mitocondriile sunt delimitate de o
membrană externă şi o membrană internă între care există un spaţiu intermembranar.
Membrana internă formează invaginări denumite criste care proemină în matricea
mitocondrială. Mitocondriile deţin genom propriu, genele mitocondriale codifică o parte
din proteinele conţinute de acest organit, mitocondriile din miocard fiind constituite din
615 tipuri distincte de proteine cu rol structural şi funcţional.
Membrana externă este formată din fosfolipide şi proteine de membrană, într-un raport
similar cu cel din membrana plasmatică a eucariotelor (1:1), conţine un număr mare de
proteine integrale denumite porine. Porinele formează canale care permit moleculelor de
5000 Da sau mai mici să difuzeze prin membrană. Proteine cu molecula mai mare pot să
fie transportate prin membrana mitocondrială externă dacă au o secvenţă-semnal de ţintă
mitocondrială situată la capătul N-terminal, care se leagă specific de o translocază din
membrana externă, care le transportă activ prin membrană.
Membrana mitocondrială externă se poate asocia cu membrana RE, formând o structură
denumită MAM (mitocondrie asociată membranei RE), cu implicare în semnalizarea prin
calciu şi în transferul de lipide între RE şi mitocondrie.
Membrana mitocondrială internă formează numeroase expansiuni denumite criste, care îi
măresc suprafaţa funcţională, inclusiv activitatea ATP-sintetazică. În mitocondriile
hepatocitelor, datorită cristelor, suprafaţa membranei interne este de cinci ori mai mare
decât a membranei externe, iar în mitocondriile celulelor musculare care necesită mai
mult consum de energie furnizată de ATP, membrana internă formează mai multe criste.
Membrana mitocondrială internă conţine proteine care îndeplinesc următoarele funcţii:
reacţiile redox din fosforilarea oxidativă, generarea de ATP (ATP sintetaza), transportul
metaboliţilor în şi din matrice, importul proteic mitocondrial, fuziunea şi fisiunea
mitocondrială. Raportul proteine: fosfolipide este mai mare în greutate moleculară decât
cel al membranei externe mitocondriale, de 3:1, adică 1 moleculă proteică la 15 molecule
de fosfolipide.
ADN–ul uman mitocondrial este o moleculă circulară, ca la procariote, formată din
16.569 pb, conţine 37 de gene care codifică 22 ARNt, 2 ARNr şi 13 molecule proteice
integrate în membrana mitocondrială internă, alături de proteine codificate de gene din
nucleul celular. O mitocondrie conţine 2-10 copii de ADN mitocondrial. Mitocondriile
deţin propriul aparat de sinteză proteică, în mitocondrie asamblându-se ribosomi 70 S, ca
în celulele procariote şi nu 80S, cum sunt cei asamblaţi în celulă, prin sinteză în nucleol.
Matricea mitocondrială este spaţiul delimitat de membrana internă, implicat în
producerea ATP de către ATP sintetaza localizată în membrana mitocondrială internă.
Matricea conţine sute de enzime, cele mai importante fiind cele ale oxidării piruvatului şi
β-oxidării AG, precum şi enzimele ciclului acizilor tricarboxilici (Krebs). În matrice se
găsesc ribosomii mitocondriali, ARNt, şi câteva copii ale ADN genomic mitocondrial.
11.2. Funcţiile mitocondriilor.
11.2.1. Sinteza ATP prin fosforilarea ADP este funcţia majoră a
mitocondriilor, reflectată prin numărul mare de proteine din membrana mitocondrială
internă, implicate în această funcţie. Prin glicoliză, în citosol se formează piruvat, care
este transportat activ prin membrana mitocondrială internă în matrice, unde este oxidat,
cu formare de CO2, acetil-CoA şi NADH. Acetil-CoA este substrat pentru ciclul acidului
citric denumit şi ciclul acizilor tricarboxilici sau ciclul Krebs. Enzimele ciclului Krebs
sunt localizate în matricea mitocondrială, cu excepţia succinat dehidrogenazei, care este
legată la membrana mitocondrială internă. În ciclul Krebs, acetil-CoA este oxidată la CO 2
şi sunt produşi cofactori reduşi (trei molecule de NADH şi o moleculă de FADH 2), care
reprezintă sursa de electroni din lanţul transportor de electroni. Energia redox de la
NADH şi FADH2 este transferată oxigenului molecular în mai multe etape din lanţul
transportor de electroni. NADH şi FADH2 sunt produse şi în citosol, în cursul glicolizei,
şi sunt importaţi prin antiportul malat-aspartat sau prin sistemul glicerolfosfat. Lanţul
transportor de electroni cuplează reacţia chimică dintre un donor de electroni
(NADH,FADH2) şi un acceptor de electroni (O2) cu transferul de protoni prin membrana
mitocondrială internă printr-un set de reacţii biochimice intermediare.
NADH dehidrogenaza, citocrom c reductaza şi citocrom c oxidaza realizează transferul
de electroni şi eliberarea energiei care este utilizată pentru a pompa H+ în spaţiul
intermembranar. Acest proces este eficient, dar o mică parte din electroni pot reduce
prematur oxigenul, formând specii reactive de oxigen, cum sunt radicalii superoxid,
implicaţi în reducerea funcţiilor mitocondriale asociată procesului de îmbătrânire. Pe
măsură ce creşte concentraţia protonilor în spaţiul intermembranar, este stabilit un
gradient electrochimic de o parte şi de alta a membranei interne. Protonii se reîntorc în
matrice prin ATP sintetaza, iar energia lor este utilizată pentru sinteza ATP din ADP şi
Pi. Acest proces, denumit chemiosmoză a fost descris de Peter Mitchell care a primit
premiul Nobel pentru chimie în 1978. În 1997, Paul D. Boyer şi John E. Walker primesc
premiul Nobel pentru clarificarea mecanismului de funcţionare a ATPsintetazei.

11.2.1.1. Transportorii de electroni. Transferul electronilor de la o moleculă cu energie

mare (donor) la o moleculă cu energie mică (acceptor) poate fi separat spaţial într-o serie
de reacţii redox intermediare care alcătuiesc un lanţ transportor de electroni. Primii
transportori implicaţi în transportul de electroni în membrana mitocondrială internă sunt
NAD+/NADH, FAD/FADH2 şi FMN (este un grup prostetic al unor flavoproteine).

11.2.1.2. Structura lanţului transportor de electroni. Lanţul transportor de electroni

este format din 4 complexe, în interiorul fiecărui complex, electronii trec secvenţial prin
mai mulţi transportori de electroni. Altfel spus, electronii sunt transferaţi de la NADH la
O2 prin mai multe complexe moleculare din interiorul membranei mitocondriale:
complexul I, III şi IV plus CoQ şi citocromul c.

11.2.2. Producerea de căldură. În anumite condiţii, protonii pot reintra în matricea

mitocondrială fără a trece prin ATP sintetază şi fără a contribui la sinteza ATP. Acest
proces este datorat difuziei facilitate a protonilor în matrice. Energia potenţială a
gradientului electrochimic de protoni este eliberată sub formă de căldură.

11.2.3. Funcţia de depozitare a calciului. Concentraţia intracelulară a calciului reglează

diferite reacţii din celulă şi este importantă în semnalizarea celulară. Mitocondriile pot
depozita calciu, intervin în homeostazia celulară a calciului, prin preluare rapidă a
calciului din citosol. Principalul depozit celular de calciu este RE şi există o interrelaţie
semnificativă între mitocondrii şi RE în privinţa calciului
Mitocondriile au un rol important în alte procese: reglarea potenţialului membranar,
apoptoză, reglarea proliferării celulare, reglarea metabolismului celular, sinteza
hemului sau a steroizilor. În ficat, mitocondriile conţin enzime care intervin în
metabolizarea amoniaculu

11.3. Replicarea mitocondriilor. Mitocondriile se divid prin fisiune binară, ca şi celulele

bacteriene. Spre deosebire de bacterii, mitocondriile pot fuziona. În celulele umane,
ADN-ul mitocondrial se replică şi mitocondriile se divid mai ales ca răspuns la necesarul
de energie al celulei, şi mai puţin sincron cu ciclul celular.

11.4. Relaţia cu procesul de îmbătrânire. Pierderi de electroni din lanţul respirator

mitocondrial pot determina formarea speciilor reactive ale oxigenului, având ca rezultat
un stres oxidativ semnificativ la nivelul mitocondriilor, cu o rată înaltă a mutaţiilor în
ADN mitocondrial. Stresul oxidativ determină un cerc vicios: mutaţii în ADN
mitocondrial, anomalii structurale ale enzimelor şi consecutiv, stres oxidativ. Ţesuturile
persoanelor vârstnice deţin mitocondrii cu activitate scăzută a proteinelor din lanţul
respirator mitocondrial. Boala Parkinson este asociată cu deleţii în genomul mitocondrial
care conduc la un nivel ridicat de radicali superoxizi, iar stresul oxidativ determină
moartea celulelor neuronale.