CAPITOLUL IV: METACOMUNICAREA

cuvinte-cheie: metacomunicare, limbaj corporal, gest, semnificaţie

4.1. Ce este metacomunicarea.

Am discutat foarte mult la temele precedente despre comunicarea verbală. Dar printre
componentele comunicării nu sunt doar cuvintele. De fapt, termenul Metacomunicare are în vedere
interpretarea cuvintelor şi expresiilor pentru a ghici intenţiile şi ideile vorbitorului. Însă pe parcursul
timpului s-a produs o deplasare de sens. Astfel, metacomunicarea are în vedere şi limbajul nostru
corporal. Ceea ce spunem nu reprezintă întotdeauna gândul nostru real. Gesturile noastre spun despre
noi mult mai mult decât cuvintele. Cineva spunea că limba îi este dată omului pentru a-şi ascunde
gândurile. Dacă vom învăţa să descifrăm limbajul corporal vom putea percepe ce gândeşte
interlocutorul nostru în realitate.
Conform datelor statistice, limbajul nonverbal cuprinde 53% din întregul proces al comunicării.
Să presupunem că procesul comunicării poate fi comparat cu un iceberg. Ceea ce iese la suprafaţa
valurilor sunt doar cuvintele, care constituie 7%. Restul, limbajul nonverbal (53%) şi paraverbal (30%)
sunt „sub apă”. Gesturile, privirile, expresia feţei, vocea, modul în care le pronunţăm sunt elemente
esenţiale ale procesului de înţelegere a omului.
Înainte de a trece la expunerea propriu-zisă a temei vom face câteva observaţii legate de
terminologie. Metacomunicarea este diferită de actul ratat sau minciună. Spre exemplu, faptul că
spargem o cană, pentru a ne face timp să nu spunem ceea ce gândim este un act ratat. Minciuna este un
enunţ verbalizat, prin care un neadevăr este dat drept adevăr. Metacomunicarea însă ţine mai mult de
expresie, de interpretare. Procedăm metacomunicaţional atunci când cosmetizăm un adevăr, îl
remodelăm, pentru ca în momentul în care suntem descoperiţi să putem spune: „Am fost înţeles greşit”,
sau „de fapt, am avut altceva în vedere”. Spre exemplu, atunci când vorbitorul spune „să nu mă
înţelegeţi greşit” are în vedere că sigur nu o să vă placă ceea ce o să auziţi, dar nu îi pasă, pentru că
indiferent de reacţia dumneavoastră are de gând să vă spună ce gândeşte. Metacomunicarea iese din
limitele referenţialităţii –orice am înţeles din cuvintele emiţătorului poate fi interpretat diferit. Adesea,
după un act metacomunicaţional, vina este aruncată asupra receptorului, utilizându-se expresia: „Doar
nu crezi că am vrut să spun...”. În final, reiese că nu emiţătorul gândeşte rău despre cineva, ci
destinatarul informaţiei. Faţă de minciună şi act ratat, metacomunicarea este mult mai subtilă; din
această perspectivă este ceva care merită a fi interpretat. Orice act hermeneutic îşi are propriile sale
reguli, care facilitează procesul interpretării.
Una dintre regulile de bază este cea a ascultării active. Cineva spunea că omului îi sunt date
două urechi şi o singură gură. Deci ar trebui să ascultăm de două ori mai mult decât să vorbim. De
altfel, oamenii pot asculta de trei ori mai multe decât vorbi pe parcursul unui minut. Atenţie însă!
Trebuie să facem distincţie între a asculta şi a auzi. Mulţi dintre noi aud cu siguranţă ceea ce spune
celălalt, dar nu ascultă. De multe ori se poate întâmpla ca să avem impresia că celălalt ne ascultă. Dar în
momentul în care ne întrerupe pentru a ne pune o întrebare(totalmente deplasată de la contextul narativ)
realizăm că nu am fost ascultaţi, chiar dacă am fost auziţi. Metacomunicarea presupune un act de
ascultare activă. În timp ce conştientul nostru spune ceva, inconştientul de obicei degajă alte mesaje.
Practic, cel din urmă trădează adevăratele noastre gânduri. Spre exemplu, dacă un birocrat spune „nu
este vorba de bani, ci de principiu” cu siguranţă este vorba de bani. Ceea ce putem diferenţia sau extrage
din expresiile spuse sunt exagerările, negaţiile sau afirmaţiile expuse. Oricine se raportează la o anumită
realitate atunci când vorbeşte. Astfel, ca şi în cazul minciunii, vom descoperi semnificaţia ascunsă doar
în raport cu ceea ce se întâmplă. Un fapt va fi etalat sau ascuns, exagerat sau scăzut cu bună-ştiinţă.

4.2. Descifrarea limbajului verbal al metacomunicării

Pentru că disciplina prezentată aici iese cumva din spectrul cursului universitar, în sensul în care
discutăm situaţii cotidiene în afară de cel profesionale-ne vom referi şi la metalimbajul reclamelor.
Motivul este simplu: mâncăm imagine, bem imagine, îmbrăcăm imagine. În plus, nu se ştie dacă cineva

46
dintre dumneavoastră nu va avea nevoie de o promovare mai târziu sau mai devreme. La simpla
întrebare: care este săpunul pe care îl folosiţi, majoritatea vor enunţa o marcă recunoscută şi reclamată.
La fel se întâmplă cu specialiştii la care mergem pentru o consultaţie. Adesea, alegem medicul care are
o imagine mai bună – despre care prietenii, vecinii, rudele vorbesc de bine. Reclamele însă în
majoritatea cazurilor nu corespund realităţii. Spre exemplu, dacă o reclama la o casă sună: „are multe
trăsături originale” aceasta semnifică faptul că are o toaleta în curte, poate şi bucătăria. Alte exemple de
acest gen sunt prezentate mai jos1
1. Cumpăraţi: ocazie unică - Avem probleme cu vînzarea.
2. Interesant - Urît
3. Folosire optimă a spaţiului - Foarte mic
4. Stil casă de ţară - Înghesuită, neîncăpătoare
5. Reşedinţă cu multiple posibilităţi de dezvoltare - Cartier ieftin şi murdar, sub nivelul standard
6. Într-o zonă bună, liniştită - Departe de magazine şi şcoli
7. Proprietate unică, pe care toţi o doresc - Proprietate cu aspect obişnuit
8. Transport la uşă - Mijloacele de transport opresc la doi metri de uşa de intrare
9. Dă spre o grădină care nu necesită multă întreţinere - Nu are grădină
10. Ideală pentru oamenii pricepuţi care ştiu să facă reparaţii mărunte - Repararea ei va costa o
avere.
Vom prezenta în continuare un Dicţionar al metalimbajului cotidian, care conţine un set de
expresii generalizante, care nu spun nimic. Dimpotrivă, receptorul este obligat să gândească şi să se
implice în rezolvarea unor probleme.
a) "Ştiţi dumneavoastră", "Cum să zic", "Un fel de" - sunt simple. Ele refuză să spună, te lasă pe
tine să spui ceea ce este stânjenitor pentru cel care face afirmaţia.
Metalimbajul semantic foloseşte cuvinte mai directe:
b) "Desigur" – putem bănui că vorbitorul exagerează pentru că nu este sigur de credibilitatea sa.
(ar putea fi înlocuit de: "de fapt")
c) "Un fel de" - nesiguranţa vorbitorului în identificarea obiectului. (ar putea fi înlocuit de: "de
fapt")
d) "Oarecum"- scuză pentru o afirmaţie irelevantă;
e) "Fiindcă veni vorba", "ca să nu uit", "dacă mă gândesc bine" au drept scop să atenueze
importanţa a ceea ce vorbitorul vrea să spună dar ceea ce urmează este de fapt problema cea mai
importantă.
f) "Sincer", "pe şleau" - arată că vorbitorul urmează să fie mult mai puţin sincer sau onest decât
pretinde.
g) "Doar", "numai"- minimalizează semnificaţia a ceea ce urmează să fie spus, atenuează vina
unei persoane. (Nu au curajul să spună ceea ce ar vrea să spună sau încearcă să minimalizeze
răspunderea - de interpreta în funcţie de context).
h) "Încerc", "voi încerca", "să vedem ce se poate face" - expresii favorite pentru cei care vreau
să se spele pe mâni.
i) "Da, dar" - încercare de evitare a intimidării prin simularea unui acord.
j) "Credeţi-mă", "vorbesc serios" - vorbitorul simte că va fi greu de crezut.
k) "Sigur că..." are trei sensuri: sarcastic (întrebarea este prostească); plin de sine (ştiu tot ce se
poate spune despre asta); politicos (ştiu că sunteţi destul de inteligent, dar trebuie să mă refer la...).

Dicţionar de expresii cu sens de metalimbaj

"Nu credeţi că", "nu vi se pare că", cer de la ascultător răspunsul: "da" (şi-i permit vorbitorului
să-l manipuleze). La fel cu "n-am vorbit prea mult, nu ?", "n-am întrecut măsura, nu ?" cer răspunsuri
asigurătoare: nu şi indică indiferenţa vorbitorului faţă de un da)

1Exemplele reclamelor imobiliare, precum şi dicţionarul limbajului corporal sunt preluate din cursul-training ţinut de dl
profesor universitar, dr. Aurel Codoban, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca, România

47
 "Aşa cum poate ştiţi", "fără îndoială" - ascultătorul este la fel de isteţ ca vorbitorul, stabilesc un
fel de egalitate.
"Trebuie", "ar trebui" - indică părerea şi dorinţa vorbitorului.
"Aş vrea să pot spera" - apare ca o opinie; de fapt spune: în împrejurări normale aş vrea să...
"N-o să credeţi, dar", "n-ar trebui să vă spun toate acestea, dar" - dorinţa de a furniza
informaţii a unui bârfitor sau a unei guri sparte. ("o ştiţi pe aia cu", "asta-mi aduce aminte de", "ştiţi ce a
spus ?" cer răspunsul da).
"Nu suflaţi o vorbă despre ceea ce v-am spus", "nu vreau să stârnesc zvonuri" - negaţia este de
fapt inutilă, intenţia e contrară.
"Trebuie să ne faceţi odată o vizită" - aşteptaţi până vă vom chema.
"Sper să vă placă cafeaua" - indiferent de opţiune veţi fi servit cu cafea.
"Acum arăţi cu adevărat suplă" - ai fost o grasă.
"Doar n-ai crezut că eu..." - mută pe umerii celuilalt culpabilitatea de a fi gândit de rău despre
cineva.
"Metaforic vorbind" - adică inadecvat.
"Nu depinde numai de mine..." - pot influenţa situaţia în direcţia dorită dar...
"Reveniţi peste câteva zile..." - prima dată: nu am timp de asta; a doua oară: nu mă interesează
asta.
"Mă mai gândesc" - amânarea sau refuzul angajării.
"A murit atât de tânăr" - sunt mai bătrîn şi mă simt vulnerabil.
"Măcar am încercat" - nu mă prea aşteptam să reuşesc.
"Nu te deranja pentru mine" - nu sunt obişnuit să fiu bine tratat, nu am pretenţii la un tratament
deosebit.
"Nu vrei să bei o cafea ?" - întrebarea negativă care poate sugera un răspuns negativ.
"Daca nu ajung în 10 minute, înseamnă că nu mai vin" - puţine şanse de veni.

4.3. Elemente de programare neurolingvistică

Programarea neurolingvistică (NLP) este rezultatul conlucrării a mai multor discipline:
psihologie, matematică, lingvistică. Aplicaţiile acestei ştiinţe sunt diverse – de la management, la
psihoterapie şi pedagogie. Modelul de comunicare creat în baza programării neurolingvistice este numit
sintonic (provine de la cuvântul „sintonie” - a fi în armonie cu tine însuţi) şi evidenţiază abilităţile de
comunicare (stabilirea obiectivelor, congruenţă, resurse interioare, adaptabilitate). Modelul sintonic
defineşte comunicarea ca având două componente esenţiale: reprezentarea şi gândirea. Procesul
comunicării conţine câţiva paşi. Dacă doriţi să comunicaţi eficient este important să cunoaşteţi aceşti
paşi şi să îi adecvaţi celor patru tipuri senzoriale: vizual, chinestezic, auditiv şi raţional.
Orice comunicare începe de la reprezentare, de la percepţii şi senzaţii. Organele noastre sunt
aidoma unor uşi, care se deschid, pentru a asimila informaţii noi. Dar conştiinţa umană deschide aceste
uşi imaginare pe rând, nu simultan. Unii oameni mai întâi văd şi apoi simt mirosul sau aud sunetul, alţii
vor avea nevoie să perceapă, să simtă şi apoi vor gândi, etc. Inconştientul primeşte informaţia pe toate
căile, însă fiecare individ are o modalitate „preferată” de a percepe lumea. Spre exemplu, dacă sistemul
dumneavoastră preferat este cel vizual, atunci veţi vedea lumea în imagini, mai degrabă decât în
cuvinte. Sistemul preferenţial de reprezentare se poate recunoaşte după modalitatea în care persoana va
gesticula, va vorbi sau după modalitatea de şedea sau a respira.
Dacă veţi cunoaşte sistemul de reprezentare al partenerului dumneavoastră, veţi putea formula
mesajul astfel încât să fie receptat mai uşor. Chinestezicii vor înţelege mai uşor un anumit set de
cuvinte, vizualii altul, iar auditivii vor avea cu totul alte preferinţe.
Pentru a afla care este sistemul de percepţie a partenerului dumneavoastră este necesar să îl
urmăriţi pentru o perioadă scurtă. Trebuie să avem grijă atât la cuvintele pe care le foloseşte mai des, cât
şi la mesajul nonverbal transmis. Spre exemplu, vizualul, înainte de a spune ceva, va revedea în minte
imaginile care se raportează la acest tip de situaţie. Din această cauză, timp de câteva miimi de secunde
se va concentra undeva la 60 de cm de la nas. Dacă vă veţi situa în acel loc, persoana nu va putea gândi

48
şi se va supăra sau irita. În vocabularul vizualului veţi găsi cuvintele ce ţin de vedere în general: a
vedea, limpede, luminos, întunecos, văd ce aveţi în vedere, etc.
Auditivul, înainte de a spune ceva, îşi va asculta vocea interioară. Ochii îi vor fi orientaţi spre
dreapta sau spre stânga. În vocabular predomină cuvintele: vă ascult, ce ton, intonaţie, strigăt, etc.
Chinestezicii îşi vor asculta sentimentele, intuiţia înainte de a spune ceva. Privirea lor va
fi orientată involuntar în jos şi spre dreapta. Cuvintele cel mai des utilizate sunt: a atinge, dureros, greu,
îmi este greu pe suflet, simt problema, etc.
Raţionalii (computer) reacţionează mai degrabă la concepte. Este foarte greu să prinzi
mişcarea ochilor unui raţional, iar cuvintele definitorii sunt: să analizăm, să sistematizăm, să
generalizăm, etc.
Conform NLP, există câteva abilităţi de bază în comunicare, care trebuiesc dezvoltate şi
racordate celor patru tipuri senzoriale: acuitatea senzorială; flexibilitatea; congruenţa; empatia; starea
resurselor interioare; indicatorii.
1. Acuitatea senzorială este o calitate proprie tuturor oamenilor. Unele semnale în
comportamentul partenerului nostru ne pot spune ceva despre comportamentul nostru şi reacţia
interlocutorului la el. Abilitatea de a înţelege rapid ce se întâmplă vine din observarea foarte atentă a
reacţiilor celuilalt: poziţia corpului, unghiul înclinării capului, gesturile mânilor sau schimbări subtile,
de genul schimbării culorii pieii, sau a buzei inferioare sau tremuratul uşor al muşchilor, etc. Acestea
reacţii inconştiente, sunt evidente şi sunt foarte preţioase în evaluarea corectă a unei situaţii pentru că
cel care le are nu le poate controla sau conştientiza. Dar este nevoie de antrenament pentru a putea
observa reacţiile umane. Trei paşi sunt esenţiali în dezvoltarea acuităţii senzoriale:
-Fixarea schimbărilor în comportamentul persoanei. Urmăriţi şi observaţi ce fac oamenii zi de zi,
dar nu vă grăbiţi şi să le interpretaţi gesturile. Aveţi grijă doar să le observaţi.
-Observaţi patternurile, adică mişcările repetitive. Urmăriţi-l atent pe cel ce se enervează: unul
va strânge pumnii, îşi va muşca buzele şi va merge rapid, măsurând camera, altul va deveni alb la faţă şi
se va schimba de pe un picior pe altul. De fiecare dată reacţia însă va fi aceeaşi.
-Evaluaţi starea individului după mesajele nonverbale pe care le transmite. Dar nu încercaţi să
asociaţi propriile experienţe cu starea interlocutorului, pentru că riscaţi să atribuiţi alte semnificaţii
decât cele reale. Multe dintre reacţiile noastre exterioare artă la fel, dar sunt individuale pentru fiecare
persoană. Nu generalizaţi. Aveţi răbdare şi studiaţi fiecare persoană.
2. Flexibilitatea are o foarte mare influenţă asupra întregului proces al comunicării. A învăţa să
fii flexibil înseamnă a învăţa să vezi în partenerul tău particularităţi proprii de gândire şi percepţie şi a-ţi
adapta comportamentul acestor particularităţi. Una dintre regulile NLP promovează ideea: Dacă ceva nu
merge, atunci trebuie să te întorci şi să încerci altceva. Paşii necesari pentru a deveni flexibil sunt:
a) Întreruperea patternurilor comportamentului. Încercaţi să vă întrerupeţi activităţile de rutină.
Spre exemplu, dacă mergeţi de obicei la un magazin, pentru a cumpăra produse de băcănie, schimbaţi-l.
Începeţi de la lucruri mărunte.
b) Inventaţi noi posibilităţi şi modalităţi de a vă comporta. Imaginaţi-vă că aveţi 30 de ani. Ce
faceţi? Cum vă comportaţi?
c) Alternaţi comportamentul nou cu cel vechi. Spre exemplu, dacă vocea dumneavoastră
interioară vă spune „trebuie să faci un anumit lucru”, schimbaţi-vă atitudinea, faceţi altceva. În timpul
unei conversaţii puteţi să întrerupeţi conlocutorul dumneavoastră şi să îi spuneţi „Da, ai dreptate. Ce
vrei acum?”
3. Congruenţa provine de la latinescul „congruens”, care semnifică „a se întâlni şi a ajunge la un
compromis”. Conform teoriilor programării neurolingvistice, omul trebuie să acţioneze ca un tot întreg.
Dacă toate părţile corpului sau psihicului dumneavoastră sunt congruente, comunicarea va reuşi. Pentru
ca ceilalţi să nu poată aplica acuitatea senzorială asupra dumneavoastră, perfecţionaţi-vă pentru a atinge
integritatea. Algoritmul care ne ajută să obţinem rezultate este următorul:
- deosebirea situaţiilor în care aveţi o personalitate congruentă (calm, siguranţă,
posibilitate de maximă concentrare) şi când nu (conflicte interioare, contradicţii dintre dorinţe,
posibilităţi şi cuvinte pronunţate).

49
 - cunoaşterea de sine; de la Socrate încoace, una dintre cele mai frumoase şi pline de sens
expresii este aceasta. Trebuie să cunoaşteţi cât mai multe posibilităţi ale personalităţii dumneavoastră,
cât şi rolurile pe care le jucaţi, cu toate implicaţiile (dorinţe, atitudini, creativitate, etc.). Personalitatea
noastră este ca un puzzle enorm. Fiecare dintre noi joacă în viaţă anumite roluri, şi fiecare dintre aceste
roluri are tendinţele, expectanţele sale. Ca student, ne dorim ceva, ca fii ai părinţilor avem alte reacţii,
alte atitudini. Învăţaţi să recunoaşteţi fiecare parte a dumneavoastră şi să o controlaţi.
- determinarea dorinţelor şi tendinţelor fiecărei părţi ai personalităţii dumneavoastră.
Esenţialul este să ştim ce vrem de la viaţă.
- ierarhizarea trebuinţelor şi a scopurilor. Ce este mai important şi ce este mai puţin, ce
trebuie realizat acum şi ce putem face şi mai târziu.
- congruenţa dintre diferite părţi ale personalităţii dumneavoastră şi acordul tuturor
asupra ierarhizării scopurilor.
- înainte de a face ceva important, verificaţi-vă starea. Dacă simţiţi că sunteţi integru,
puteţi acţiona.
4. Empatia. Numai cu ajutorul empatiei puteţi construi o situaţie de comunicare eficientă. Dacă
veţi învăţa să înţelegeţi starea şi sentimentele celuilalt, veţi crea o atmosferă de încredere reciprocă.
Calea pe care se poate ajunge la o simpatie reciprocă constituie câţiva paşi:
- fiţi siguri că aveţi încredere în partener. Dacă vă veţi răspunde da, atunci puteţi comunica cu
celălalt. Dacă nu, stabiliţi care parte a personalităţii dumneavoastră nu are încredere în competenţa sau
capacitatea celuilalt şi interogaţi-vă pe sine însuşi.
- fiţi siguri că partenerul are încredere în dumneavoastră, prin intermediul acuităţii senzoriale.
- stabiliţi tonalitatea şi timbrul vocii conlocutorului. Încercaţi să imitaţi modalitatea în care
vorbeşte partenerul. Fiţi oglinda sa în tot: timbrul vocii, respiraţie, gesturi, poziţia corpului. Dacă
conlocutorul se va apleca spre dumneavoastră, faceţi la fel.
5. Starea resurselor interioare conţine starea optimală interioară a personalităţii. Baza acestei
stări este legată de amintirile realizărilor. Acestea sunt resursele pe care le avem şi despre care adeseori
nu ştim. Pentru a putea „accesa” resursele interioare este nevoie:
- să vă amintiţi reuşitele.
- să găsiţi un loc confortabil, în care să retrăiţi acele momente.
- în momentul în care aţi ajuns la starea cea mai intensă a amintirilor, atingeţi cu degetele mânii
drepte încheietura mânii stângi. Astfel se va forma o relaţie de tip „cauză-efect”. Memorizaţi punctul şi
intensitatea cu care aţi apăsat. În limbajul NLP acest element, de stabilire a unei conexiuni de tip cauză-
efect este numit „ancoră”.
- pentru a intra în propriile resurse, repetaţi pasul doi şi trei, dar amintirile trebuie să fie
concomitente cu lansarea ancorei.
6. Indicatorii. Am accentuat că NLP este o ştiinţă interdisciplinară, care combină programarea,
lingvistica, psihologia. Programarea neurolingvistică propune o tehnică foarte eficientă de a clarifica
conţinutul mesajului conlocutorului. Esenţa acestei tehnici este în formularea de întrebări, care sunt
numite indicatori sau pointeri:
Pointer 1: substantivul. Primul pointer este legat de specificarea sensului substantivului. Pentru
fiecare dintre noi, un termen poate avea semnificaţii diferite. Este necesar să întrebaţi ce are în vedere
interlocutorul dumneavoastră prin cuvântul spus.
Pointer 2: verbul. Întrebarea de bază este: Cum anume?
Pointer 3: regulile. Viaţa noastră este condusă de reguli, care sunt semnificate prin „trebuie”, „nu
trebuie”. Astfel, la cuvintele legate de „trebuie”, întrebaţi ce se va întâmpla, dacă nu ar fi realizată
sarcina? Acest pointer este foarte periculos în comunicarea interpersonală, pentru că de obicei,
oamenilor nu le place să li se demonstreze limitele gândirii sau puterii. Din această cauză fiţi foarte
atenţi la utilizarea lui. Dacă aţi atins starea de simpatie reciprocă cu partenerul de discuţii, puteţi întreba:
explicaţi-mi vă rog ce aveţi în vedere prin ..., de ce anume trebuie să facem acest lucru? Şi ce se va
întâmpla dacă nu îl vom face? În comunicarea cu sine însuşi puteţi să îl utilizaţi fără pic de rezerve.
Pointer 4: generalizările. Sunt necesare, pentru a fi sigur că aţi înţeles corect ce s-a avut în
vedere, pe de o parte, dar pe de altă parte generalizările de genul „întotdeauna”, „toţi”, „nu cred pe

50
nimeni”, „niciodată” restrâng adevărul. Astfel, în momentul în care cineva generalizează, puteţi întreba:
Chiar nu există nimeni în care puteţi avea încredere? Sau dacă sunteţi învinuit că întotdeauna faceţi
lucrurile pe dos, puteţi spune: numără te rog de câte ori am făcut acest lucru. Va putea număra trei sau
patru ori, dar nu mai mult.
Pointer 5: comparaţiile. Acest pointer se utilizează pentru a specifica semnificaţia comparaţiilor
de genul „mai bun”, „mai rău”, „mai uşor”. Este un banc celebru pe această temă, în care tatăl îi spune
fiului ca acesta să îi aducă o scândură mai mare. Au trecut două, trei ore şi feciorul nu mai venea cu
scândura. Când tatăl a intrat în atelier, acesta tot căuta „scândura mai mare”. Este recomandabil să
întrebaţi: mai mare decât ce?
Acestea sunt doar nişte recomandări generale, care privesc dezvoltarea abilităţilor de
comunicare. Vă propunem mai jos o schemă a caracteristicilor tipurilor senzoriale, pentru ca să vă fie
mai uşor să îi recunoaşteţi în procesul comunicării.

Vizual Chinestezic Auditiv Raţional(compu

ter)
Cuvinte A vedea, a A simţi, a pipăi, A suna, a auzi, A înţelege, a şti,
utilizate observa, cald, îmi place ton, interesant, logic,
strălucitor, a puternic(sunet) a deduce
admira
Poziţie Capul în sus, Spatele Capul este Stă drept, mânile
spatele drept încovoiat, capul înclinat pe o încrucişate
în jos parte
Mişcările Încordate Libere Medii Rigide
Buzele Subţiri, Groase, relaxate Variază Subţiri, încordate
încordate
Respiraţia De suprafaţă, din Profundă, din Dreaptă, cu tot De suprafaţă
plămâni stomac pieptul
Vorbirea Tempo rapid, Tempo încet, Voce monoton
voce puternică, voce joasă melodioasă,
ton înalt vorbire expresivă
Privirea Deasupra În jos Într-o parte şi în Peste capul
jos, rapidă partenerului
Mişcarea sus-dreapta, sus- Jos-dreapta, Stânga-dreapta, Într-o parte în
ochilor stânga uneori jos capul înclinat în stânga, capul
jos ridicat în sus
Regulile de Trebuie să văd Se apropie cât Să nu văd, ca să Nici un contact
ascultare ca să aud mai mult aud vizual
apud Столяренко,Л.Д., «Основы психологии», изд. Феникс, 1997

4.4. Comunicarea nonverbală

Semnificaţia acordată gesturilor nu se limitează doar la aspecte interpretative. Există
desigur o etichetă a limbajului corporal. Mimica, gesturile au un rol esenţial în evaluarea nivelului de
educaţie al persoanei. Se întâmplă că atunci când vorbim în public nu ştim ce să facem cu mânile.
Conform etichetei mânile trebuiesc ţinute liber, fără ca să le „molestăm”. Obişnuim să batem cu
degetele în masă, atunci când suntem nervoşi sau să ne scărpinăm la ceafă şi după urechi... Pe lângă
faptul că oamenii pot interpreta diferit gesturile dumneavoastră, ele sunt complet lipsite de tact. Din
această cauză este necesar să uităm obiceiurile proaste pe care le avem. Puteţi întreba: ce facem cu
ticurile, pe care nu le putem controla sau ce să facem cu mânile atunci când avem emoţii? Dacă nu ştiţi
ce să faceţi cu mânile, cel mai simplu este să luaţi un pix sau nişte foi, o carte, ceva care să ne ţină
mânile ocupate. Problema ticurilor este mai dificilă şi poate fi rezolvată cu ajutorul unui specialist.
Sfatul pe care pot să îl dau este să încercaţi să vă controlaţi emoţiile. Să fim raţionali este destul de

51
greu, în situaţiile de stres în mod deosebit. O analiză atentă a acţiunilor dumneavoastră vă va ajuta să
schimbaţi elemente ale limbajului corporal.
În timpul discuţiei, nu se obişnuieşte să batem conlocutorul pe umăr (atenţie, căci există
cazuri în care o facem intenţionat, pentru a manipula receptorul) să îi scoateţi scame imaginare sau să îi
rupeţi nasturii. Dacă aţi văzut într-adevăr o scamă este recomandat să cereţi permisiunea să o înlăturaţi.
În timpul discuţiei, gesturile trebuie reduse la maximum. Fiecare dintre noi este deranjat de
gesticulaţiile prea evidente. Doar câteva dintre expresii „Staţi jos, Vă rog” sau „Faceţi cunoştinţă, Vă
rog” sau „Pot să vă prezint?”, etc. se însoţesc de gesturile corespunzătoare.
Gesturile ar trebui să fie „zgârcite”- o înclinare uşoară a capului (aprobare) este de ajuns.
Nici într-un caz nu se recomandă, fluturatul mânii în faţa celuilalt. Desigur ceea ce spun nu implică
faptul că trebuie să avem o postură ţeapănă. Este vorba doar despre exagerările care se pot comite.
Călătoria în alte ţări presupune cunoaşterea obiceiurilor gestuale. Unul dintre cele mai
cunoscute gesturi (totul e O. K.) în ţările occidentale, are cu totul alte semnificaţii în alte zone. În
Franţa, spre exemplu, acest gest înseamnă zero sau nimic, în Japonia – bani, iar în ţările bazinului
mediteranean este gestul care semnifică apartenenţa unui bărbat la grupul de minorităţi sexuale. Pentru
greci, acest gest semnifică „Închide-ţi gura!” .
Vorbind despre sine, europeanul va arăta cu mâna înspre sine, iar japonezul-la nas.
Dacă un italian sau francez se bate peste cap, consideră că ideea sa este proastă.
Britanicul şi spaniolul care se lovesc peste frunte, sunt mulţumiţi de sine, iar neamţul foarte nemulţumit
de cineva.
Este bine cunoscut în mediul nostru prin care arătăm cuiva că este nebun – sucirea degetului la
tâmplă. În Olanda acest gest semnifică o frază isteaţă, care a fost enunţată. Ridicarea sprâncenelor în
Germania înseamnă admiraţie, iar în Anglia demonstrează o atitudine sceptică.
Lista diferenţelor este foarte mare şi poate fi continuată. Din această cauză este necesar, ca
atunci când mergeţi într-o călătorie într-un mediu străin, străduiţi-vă să vă documentaţi asupra culturii şi
obiceiurilor ţării respective.
Majoritatea gesturilor pe care le facem sunt inconştiente, dar transmit aproape perfect starea sau
sentimentele persoanei. Dacă doriţi să deveniţi un comunicator bun trebuie să le cunoaşteţi, să ştiţi să le
descifraţi şi să le utilizaţi. Înainte de a prezenta un dicţionar al limbajului corporal, vom oferi doar o
perspectivă generală sau nişte specificări:
Există trei parametri esenţiali în descifrarea limbajului corporal:
1) indicii (faţa, ochii şi privirea)
2) simboluri (ochi ridicaţi, braţe deschise)
3) semne corporale(surâs, etc.)
Nu există chei ale gesturilor, nu putem descifra gesturile după nişte reguli stricte. Au fost făcute
observaţii şi s-a demonstrat că de fapt, gesturile adulţilor sunt nişte copii diminuate ale gesturilor
infantile. Astfel, nu putem interpreta gesturile de manieră izolată, fiecare dintre ele semnifică numai în
legătură cu alte gesturi, în context. Atunci când observăm limbajul corporal al unei persoane este
necesar să o facem în baza parametrilor expuşi mai sus, dar nu separat, ci grupat.
Orice comunicare are loc într-un anumit context. Astfel, trebuie diferenţiată atitudinea defensiv-
negativă de cea de frig.
Gesturile se raportează la statutul şi rolul social, la vârsta sau sexul celor care le fac. O femeie va
gesticula într-un fel, un bărbat cu totul altfel. Un gest masculin spune una, femeia îl interpretează altfel.
Sunt în fond culturi diferite care ţin de gender sau de generaţie. Fiecare cultură are gesturile sale
specifice.

Dicţionarul limbajului corporal

a) Gesturi făcute cu palmele şi degetele
- Palma deschisă în văzul celorlalţi, ca la jurământul din sălile de judecată: onestitate şi
francheţe; semnificaţia: n-am nimic de ascuns.
- Copilul care-şi ascunde palmele, podul palmei, ori palma întreagă făcută cupă şi ascunsă la
spate când vorbeşte sau soţul care în faţa soţiei procedează la fel, au ceva de ascuns.

52
 - Mânile prinse între picioare - frustrare.
- Poziţiile palmei semnifică: deasupra - dominare; dedesubt - supunere; paralelă - fraternitate,
egalitate.
Strângerile de mână mai pot fi de tipul:
- "peşte mort", adică flască, moale, fără viaţă - individ fără caracter, moale, dubios; ca o
menghină - individ agresiv.
- Etalarea degetului gros: manifestare a superiorităţii, a priorităţii; agresivitate şi orgoliu.
În funcţie de gruparea gesturilor:
- semn pozitiv al şefului în prezenţa subalternilor, al bărbatului curtenitor în prezenţa unei
posibile partenere; gest răspândit mai ales printre cei îmbrăcaţi elegant.
- dacă mânile sunt ţinute în buzunarul din spate, se încearcă mascarea senzaţiei de superioritate
(uneori însoţit şi de balans pe tălpi pentru a părea mai înalt). Femeile agresive sau dominante au preluat
gestul.
b) Gesturi ale mânii şi braţului
- Frecarea palmelor: aşteptare / anticipare pozitivă.
- Frecarea degetului arătător: bani.
- "Mâni în triunghi" (coif) în sus: încredere în forţele proprii, atitudine de siguranţă, gestul
"superiorului" ierarhic sau altfel, gest masculin. Însoţit de cap înclinat pe spate: suficienţă, aroganţă.
- "Mâni în triunghi" (coif) în jos: subordonare, ascultare, gest feminin. Oricare din cele două
gesturi anticipate de: braţe împletite, picioare încrucişate, privire spre altundeva decât spre interlocutor
indică o decizie negativă certă. Sau, anticipate de gesturi pozitive: palme deschise, aplecarea trupului
înainte, capul ridicat indică o decizie pozitivă certă.
- Apucarea unei mâni cu cealaltă, însoţită de capul înălţat, bărbia împinsă înainte este un gest de
superioritate şi încredere (familia regală, ofiţerii superiori neînarmaţi, directorul şcolii în curte). Când
una din palme apucă încheietura mânii, avem de-a face cu frustrarea şi stăpânirea de sine (îşi ţine mâna
să nu lovească). Ridicarea palmei pe braţ indică o creştere a frustrării şi furiei, sau încercare de
ascundere a nervozităţii (ţin-te bine!).

Gesturi cu mâna adusă la faţă

- Acoperirea gurii cu mâna, degetul mare apăsând obrazul - oprirea unei minciuni. Valabil şi
când o face cel care vorbeşte, şi când o face cel care ascultă - în acest caz el arată că i se spun
neadevăruri. (Oratorul care vede un astfel de gest ar trebui să se oprească şi să ceară auditoriului
comentarii la cele spuse). Unul dintre gesturile similare în semnificaţie dar restrâns sau deghizat:
mişcări uşoare de frecare a dedesubtului nasului. La nivelul ochilor gestul poate apărea ca o frecare a
acestei zone însoţită de privirea în altă parte.
În concluzie gesturile ducerii mânii la faţă indica prezenţa unor gânduri negative. Ele pot viza
îndoiala, inducerea în eroare, incertitudinea, exagerarea, teama sau minciuna. Precizarea
semnificaţiei lor reclamă o analiză contextuală.

Mâna dusă la obraz şi la bărbie

- Mâna ca suport pentru cap - indică starea de plictiseală cu atât mai mare cu cât mai mult este
folosit braţul şi mâna (capul pe masă - plictiseală maximă). Bătăile în masă sunt semn al nerăbdării, nu
al plictiselii.
- Mâna pusă pe obraz, închisă, cu degetul arătător îndreptat în sus, exprimă apreciere pozitivă.
Dacă degetul mare sprijină bărbia, ascultătorul are păreri critice sau negative. Mângâierea bărbiei -
ascultătorul ia o decizie. (Dar, spre exemplu , de la acest gest se poate evolua spre sprijinirea capului de
degetul mare - o scădere a interesului.) Gestul de decizie cunoaşte variaţii: scoaterea ochelarilor şi
introducerea unui braţ de ramă în gură, introducerea pipei sau altor obiecte.
- Plesnirea cu palma a capului: cineva a uitat să facă ceea ce i-am cerut. Lovirea frunţii cu palma
- nu este intimidat că am remarcat eroarea; lovirea cefei - i-am cauzat o "durere de ceafă". Frecarea
cefei apare mai ales la cei cu atitudini critice, negative, frecarea frunţii semnalând atitudinii mai
deschise, adaptabile.

53
 - Mâna dusă la tâmplă: caută idei, argumente, contraargumente. Frecarea rădăcinii nasului se
asociază cu ascultarea cu atenţie încordată; a produs o oboseală, gest de autorelaxare.

Braţul ca bariera de protecţie (Provine de la încercarea de ascundere după ceva).

- Încrucişarea obişnuită a braţelor exprimă o atitudine defensivă sau negativă. Încrucişarea
braţelor cu palmele strânse pumn indică atitudinea defensivă ostilă ce precede atacul verbal sau fizic.
Încrucişarea mânilor cu prinderea braţelor reflectă o atitudine negativă dominantă (aşteptarea la dentist,
pe aeroport, a apărătorilor-avocaţi).
- Încrucişarea mânilor pe piept cu degetele mari ridicate în sus - versiunea defensiva de
superioritate. Dacă numai unul din braţe este aşezat peste piept, ţinând celălalt braţ aşezat pe lângă corp
atunci are o bariera parţială, vizibilă mai ales la întruniri, la persoane total necunoscute celorlalţi, sau
care n-au încredere în forţele proprii.
- O altă versiune este aceea a mânii care apucă cealaltă mână, gest folosit de cei care vorbesc în
faţa unei mulţimi, pentru a retrăi siguranţa emoţională a situaţiilor când părinţii noştri ne ţineau de
mână. În mediile unde gesturile de apărare sunt prea evidente pentru a putea fi folosite (politicieni,
prezentatori, etc.) care vin să ascundă lipsa de siguranţă sau nervozitatea, gestul prim este mascat de
prinderea butonului manşetei, brăţării, poşetei, curelei ceasului, portofelul, buchetul de flori, paharul.

Piciorul ca bariera de protecţie (Atitudine defensiv-negativă mai puţin accentuată)

- Un picior peste celălalt: dreptul peste stângul - manifestarea unei atitudini nervoase,
rezervate sau defensive. Gest secundar, care nu poate fi interpretat izolat: poate proveni de la statul
îndelung pe scaune incomode, sau frig, dar împreună cu încrucişarea braţelor, semnifică retragerea
persoanei din conversaţie (poziţia femeilor când îşi manifestă nemulţumirea faţă de soţul sau prietenul
lor). Piciorul peste genunchi indică o atitudine de competiţie sau dispută. Dacă este şi prins cu una sau
amândouă mânile, este semnul unei atitudini rigide, a unei individualităţi puternice, încăpăţânate.
- Picioarele încrucişate în postura în picioare, arată aceiaşi atitudine defensivă între oameni care
nu se cunosc între ei. Detensionarea se exprima prin desfacerea braţelor şi picioarelor, până la
rezemarea pe un picior şi îndreptarea vîrfului celuilalt spre cea mai interesantă persoană din grup.
- Încrucişarea gleznelor, cu diferenţe între femei şi bărbaţi, înseamnă reprimarea unei atitudini
negative, a nervozităţii sau fricii. În fine, poziţia cârlig a piciorului este specifică femeilor timide sau
fricoase, care s-au retras în interiorul lor.

BIBLIOGRAFIE:
Birkenbill, V. F., Antrenamentul comunicării, ed. Gemma press, Bucureşti, 1997
Pease, A., Limbajul trupului, ed. Polimark, Bucureşti, 1995
Wren, T., Seducţia, ed. Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti, 1997
Столяренко, Л. Д., Основы психологии, Ростов-на-Дону, 1997

54
 CAPITOLUL V: IMAGINEA CA O COMPONENTĂ ESENŢIALĂ ÎN LUMEA
CONTEMPORANĂ

cuvinte-cheie: imagine, reprezentare, sine, gestionare, vestimentaţie, culoare.

„Doar imbecilii nu judecă după aparenţe”

Oscar Wilde

5.1. Conceptul de imagine

Vom începe dezvăluirea acestei teme cu un exerciţiu de imaginaţie. Fiecare dintre
dumneavoastră, viitori specialişti în medicină, au mers cel puţin o dată în viaţă la un control medical.
Marea întrebare pe care vreau să o pun este: cine este medicul pe care l-aţi ales? O fi unul notoriu sau
un novice, este un nume cunoscut în domeniu sau este cineva de care nu aţi auzit niciodată? Putem
extinde acest exerciţiu şi asupra lucrurilor triviale, de genul: care este şamponul pe care îl utilizaţi,
săpunul, crema de ras sau maioneza pe care o folosiţi pentru a găti o salată? Răspunsul este unul foarte
simplu. În policlinică, coada o vom întâlni la uşa medicilor iluştri, pe care îi cunosc pacienţii, de numele
cărora am auzit de la vecini, prieteni sau alţi medici. Produsele pe care le vom utiliza sunt cele pe care
le cunoaştem fie din clipuri publicitare, fie din recomandările celorlalţi; cu alte cuvinte, din imaginea pe
care o au produsele sau oamenii. Secolul XX a fost un secol al imaginii. Mass-media exploatează la
maximum imaginea oamenilor, a întreprinderilor, a medicilor sau a cadrelor de conducere. Instituţiile şi
indivizii sunt nevoiţi, cum spuneam undeva mai sus să comunice în fiecare moment cu mediul
înconjurător. Orice comportament al nostru este comunicare. Nu putem să nu comunicăm. Marele
filosof Descartes spunea, „Cogito ergo sum” câteva secole în urmă. Astăzi, dacă ar fi în viaţă ar putea
spune cu siguranţă „Comunic, deci exist”. În acest context, imaginea este vectorul imediat după care
vom fi judecaţi, după care vor fi estimate valorile personale şi credibilitatea noastră, ca profesionist
(medic sau profesor) sau ca familist. Ar fi absolut iraţional să nu avem în vedere acest concept, avînd în
vedere societatea-spectacol în care trăim şi condiţiile în care medicina are de-a face cu aceleaşi legi ale
economiei de piaţă ca şi celelalte ramuri. Capitalul cel mai de bază al unui om este Imaginea de
Sine. Desigur că sunt de acord cu majoritatea dintre dumneavoastră că o bună imagine nu va putea
înlocui o calificare înaltă, căci în acest caz am cunoaşte cu toţii mecanisme ale comunicării şi nu am mai
avea nevoie de alte cunoştinţe. Mai există însă o mulţime de alte cazuri, în care un foarte valoros medic
are performanţe invizibile sau o carieră neîmplinită din cauza unei imagini slabe de sine. „Calitatea unui
individ sau a unui produs este dezminţită de contradiscursul devalorizant al aparenţelor” 2. Adică
indiferent de calitatea serviciilor pe care le vom presta sau de calitatea fiecăruia dintre noi ca om, vom
putea atinge autorealizarea doar dacă vom avea grijă de imaginea noastră. Ce este atunci această
imagine şi cum o putem gestiona astfel încât să fim noi înşine satisfăcuţi şi o dată cu noi şi cei din jurul
nostru?
Conform dicţionarului „O imagine este ansamblul de reprezentări deopotrivă afective şi
raţionale, asociate de către un individ unei mărci, unui produs, unei întreprinderi, unei idei”. Deci,
imaginea este în cazul nostru nu numai ceea ce vedem, ci este mai mult un atribut al vieţii psihice –
bazat pe capacitatea psihicului de a construi reprezentări mentale – determinant în relaţia
comunicaţională. Imaginea poate deci să influenţeze puterea de decizie a unui individ sau a unei
colectivităţi din cauza că „viaţa omului şi a societăţilor, sunt legate în egală măsură de imagini, cât şi de
realităţi palpabile. Imaginile despre care este vorba nu se limitează la cele întruchipate în producţiile
iconografice şi artistice, ci se extind şi la cele din universul imaginilor mentale”3.
În mod firesc există mai multe categorii de imagine: imaginea de sine, imaginea
profesionistului, a medicului în cazul nostru, autoimaginea personalului instituţiei, imagine deformată
pozitiv, negativ, apropiată de realitate, distală şi proximală, virtuală, subliminală, etc. O imagine bună
este legată de propria noastră istorie prin firul director al sensului. Ea se formează progresiv, de-a lungul

2 Vartan, N.V., Imaginea de sine, ed. Polirom, Iaşi, 1999, p. 13

3 Bacos, C., Rolul imaginii asupra mentalităţilor colective în “Societate şi Cultură”, Noua Alternativă, nr.3, p.23

55
anilor, precum şi prin satisfacţia pe care o au oamenii din comunicarea cu noi. Astfel, imaginea are un
caracter subiectiv şi psihologic. În accepţiunea ei cea mai simplă, imaginea este reprezentare şi se
bazează pe capacitatea psihicului uman de a-şi construi reprezentările mentale. La modul cel mai simplu
spus, imaginea este modul în care oamenii percep cum funcţionează lumea. Pentru un singur eveniment
există atâtea imagini cîţi oameni există, poate şi mai multe. Formarea acestor imagini mentale
(reprezentări) sunt într-un anumit fel rezultatul contactului cu realitatea fizică directă. Dar ele sunt mai
mult decât reproducerea realităţii, pur şi simplu. Ele ajung să funcţioneze ca un fel de viziune asupra
lumii (Weltanschauung). Din această cauză „hărţile noastre mentale” sunt diferite. Drept exemplu, vom
oferi renumitul paradox al lui R. Carnap, filosof pozitivist. În construcţia paradoxului el se referă la un
simplu accident de automobil şi identifică explicaţiile cu privire la cauzele accidentului oferite de
diferiţi experţi. Astfel, un psiholog va căuta cauze de natură subiectivă; şoferul va spune că nu s-a
odihnit suficient înainte de a se urca la volan sau a avut diverse probleme ce i-au sustras atenţia. Pentru
poliţist important va fi dacă s-au respectat sau nu regulile de circulaţie. Un constructor de drumuri va fi
atent la maniera în care este construit drumul, etc. Astfel, într-un sfârşit Rudolf Carnap se întreabă care
este de fapt cauza accidentului? Fiecare dintre noi îşi creează propriile reprezentări în funcţie de
cunoştinţele, stereotipurile, altfel spus, hărţile noastre mentale. J.-C. Abric, un renumit psiholog,
defineşte reprezentarea drept un „ansamblu organizat de informaţii, credinţe, atitudini şi opinii pe care
un individ (sau un grup) le elaborează în legătură cu un anumit obiect” 4 şi în continuare ”reprezentarea
este produsul şi procesul unei activităţi mentale prin care un individ sau un grup reconstituie realul cu
care se confruntă şi îi atribuie acestuia o semnificaţie specifică”. Aşadar în activităţile umane nu există
realitate obiectivă. Oricine dintre noi îşi reconstituie, prin intermediul sistemului său cognitiv, realitatea.
Fiecare va vedea, spre exemplu, o boală sau un diagnostic din perspectivă diferită. Un medic va
recunoaşte o peritonită după simptoamele esenţiale şi după ce va interpreta rezultatele analizelor.
Pentru pacient, peritonita este o boală gravă, care cere un tratament, doar atât. Depinde aşadar de
sistemul de referinţă pe care îl are interlocutorul, pentru a putea gestiona imaginea. După A. Moles,
renumit sociolog, un sistem de referinţă este format din toate conceptele de bază rezultate din
prelucrarea cunoştinţelor acumulate în decursul vieţii şi reţinute în memorie, din opinii păstrate, din
prejudecăţile pe care n-i le-am format, chiar dacă nu ne dăm seama de acest lucru. Pentru a putea
vizualiza modalitatea în care ne formăm o anumită imagine, prezentăm mai jos un „ecran”, pe care se
reflectă fenomenele exterioare, informaţiile sau deciziile cu care suntem confruntaţi. Acest ecran este
diferit pentru oameni diferiţi. El poate fi mai dens sau mai puţin dens, mai ordonat sau mai puţin
ordonat, depinde de capacităţile intelectuale ale posesorului, de gradul lui de cultură şi de experienţa
persoanei respective. În momentul în care suntem confruntaţi cu o „situaţie stimul”, aceasta se reflectă
în sistemul propriu de referinţă, apoi este prelucrată şi transformată în opinie, atitudine, în general, într-
o „imagine”, ce va determina o acţiune.
Modelul american al referenţialului se prezintă astfel:

credinţ
e

atitudini

opinii

Vom descifra în continuare această schemă, care ne prezintă faptul că orice reprezentare socială
îşi are originea în credinţe, care raportate la fenomenele exterioare, formează nişte atitudini şi nişte
opinii şi apoi generează nişte comportamente. Reprezentările sociale au legătură directă cu opiniile şi cu
atitudinile, dar spre deosebire de atitudini, spre exemplu, care stabilesc o relaţie între stimul şi
4 Abric, J.C., Psihologia comunicării, ed. Polirom, 1992, p.20

56
răspunsuri şi de opinie, care construiesc un răspuns manifest, evident, măsurabil, reprezentările sociale
oscilează între percepţie şi social, mediază între cognitiv şi afectiv. Altfel spus, ele mediază între
domeniul individualului şi cel al socialului.
Orice reprezentare este formată din elemente nodale şi periferice. Nodul central al unei
reprezentări are două funcţii esenţiale:
1)generativă - este elementul care conferă unui lucru un sens, o valoare, prin care celelalte
elemente constitutive ale reprezentării îşi capătă semnificaţia;
2) organizatorică - unifică şi stabilizează întreaga reprezentare şi determină natura legăturii
dintre două reprezentări.
De fapt, caracteristica esenţială a nodului central este stabilitatea lui în raport cu sistemul
periferic, despre care vom vorbi mai jos; nodul central „va fi, în reprezentare, elementul care va rezista
cel mai mult schimbării...orice modificare a nodului central antrenează o transformare completă a
reprezentării”5.
Sistemul periferic, dimpotrivă este unul flexibil, selectiv, evaluativ. Prin intermediul
elementelor periferice, individul îşi elaborează propriile reprezentări sociale, deci imagini despre lucruri
şi oameni.
Între elementele centrale şi periferice există o comunicare continuă. Mai simplu spus,
nodul este ceea ce crede majoritatea unui grup despre un lucru, iar elementul periferic este ceea ce
individul adaugă imaginii generale. Sistemul periferic permite adaptarea la realitatea concretă şi
diferenţierea conţinuturilor. Unul dintre scopurile sistemului periferic este de a proteja sistemul central.
Pentru ca explicaţiile noastre să nu fie vagi şi neclare vom încerca să adaptăm experimentul executat de
Abric6 asupra conceptului de medic:

serios minuţios cunoaşte artizan nu este

medicina corupt

conştiincio intelige talentat onest

s nt

rezistent creator ştie să are mînă tratează

comunice bună pacienţii
indiferent de
statut sau bani

Nu vom intra în discuţie asupra corectitudinii acestei scheme. Am încercat doar să

schiţăm o imagine generală a unui medic ideal. Trebuie luat în consideraţie că ar putea existaşi alte
imagini, am mai vorbit despre aceasta mai sus. Fiecare dintre noi este în măsură să îşi schiţeze propria
imagine conform acestei scheme.
Într-o situaţie de comunicare, trei elemente ale reprezentării situaţiei joacă un rol
esenţial: sinele, celălalt şi sarcina de îndeplinit. Ne vom referi în acest context doar la imaginea de sine,
pentru că ea constituie obiectivul acestui capitol.
Reprezentarea de sine se bazează pe două componente: eul intim şi eul public. Eul intim
conţine imaginea pe care o avem noi despre noi înşine, despre părţile noastre tari sau slabe. Acest eu
este adesea necunoscut de către ceilalţi. În funcţie de modalitatea în care se percepe individul pe sine
însuşi, va adopta un anumit comportament şi va institui relaţii cu totul diferite. Din această cauză
5 Abric, J-C., Reprezentările sociale: aspecte teoretice, în «Psihologia Cîmpului Social; Reprezentările Sociale», coord.
A.Neculau, ed. Ştiinţifică şi tehnică SA, Bucureşti, 1995, p.138
6 Este vorba despre un experiment, în care Abric a încercat pe două căi diferite să depisteze reprezentarea unui artizan.
Autorul organizează două cercetări distincte, utilizînd metodologii diferite, asupra unui obiect unic-structura reprezentării
artizanatului. În urma cercetării, Abric concluzionează că această reprezentare este organizată în jurul a patru elemente
nodale, ce dau reprezentării semnificaţia ei globală şi constituie nodul ei central, dintre care două elemente îl caracterizează
pe artizan însuşi (creativ şi conştiincios), iar celelalte două privesc produsul (scump şi manual).

57
imaginea de sine este foarte importantă într-un curs de comunicare. Eul public, eul declarat (Abric) este
imaginea pe care o oferim celorlalţi şi care, se poate întâmpla că este foarte diferită de imaginea intimă.
Comportamentul uman este determinat într-o mare măsură şi de acest tip de imagine. Pentru a rezuma
vom spune, că în orice situaţie de comunicare, individul se va comporta şi va reacţiona în funcţie de ce
crede el despre sine şi de ceea ce vrea să pară.
Imaginea poate fi de mai multe tipuri. Mai întâi de toate vom examina o tipologie, care spune că
imaginea poate fi diversificată şi mai puţin diversificată.

Imagine diversificată Imagine puţin diversificată

Pentru a explicita tipologia de faţă, vom lua un simplu exemplu. Un potenţial pacient
stă în faţa unui cabinet stomatologic. Despre unul dintre medici se cunoaşte că este unul pe care se
poate conta, lucrează uşor, este drăguţ, vorbeşte frumos, este foarte responsabil, are familie şi copii,
dinţii lui sunt sănătoşi, etc. Despre al doilea dintre medici, pacientul cunoaşte doar date generale.
Probabil că este, în acest caz, foarte uşor să răspundem la întrebarea: care dintre medici va fi cel ales de
către potenţialul pacient?
În aceeaşi ordine de idei, cu cât dispunem de mai multe informaţii despre om, cu atât va
fi mai diversificată imaginea pe care o vom obţine şi deci omul respectiv are şanse mai mari de succes.
La fel, imaginea poate fi ştearsă sau distinctă, ca în figura de mai jos:

imagine distinctă imagine ştearsă

Cu cât imaginea dumneavoastră este mai distinctă de cea a altora, cu atât ea va fi mai
„personalizată”. Exemplificând, pe cine dintre dumneavoastră, studenţii dintr-o anumită serie, îi cunosc
mai bine profesorii? Oare nu pe cei care au anumite elemente mai distincte de ceilalţi colegi?
Totodată, trebuie să avem grijă, pentru că dacă imaginea cuprinde atribute cu un
conţinut cognitiv divergent, ea este definită ca fiind ambiguă. Astfel spre exemplu, dacă unul dintre
interlocutorii dumneavoastră vă cunoaşte drept un răzbunător, iar altul drept conciliant, atunci
imaginea despre dumneavoastră va fi una ambiguă şi deci nu va servi spre realizarea scopurilor
dumneavoastră.

5.2. Imaginea personală.

Pentru a vorbi cât mai explicit despre imaginea personală, trebuie să vorbim mai întâi despre
imaginea celorlalţi. Dacă ne vom opri un moment să ne uităm atent la cei din jurul nostru, majoritatea
dintre noi am putea spune ce prezintă un trecător: care îi este naţionalitatea, profesia, stilul de trai,
gusturile, starea de spirit, etc. Cu puţin antrenament putem enunţa chiar amănunte, de genul mărcii
maşinii pe care o are. Toate aceste elemente ţin de comunicare. Totul în lume spune ceva despre noi. Nu
putem să nu comunicăm! Amintim că limbajul corporal constituie 63% din comunicare, manierele şi
obiceiurile noastre 30%, iar limbajul doar 7%. Astfel nu întotdeauna este cel mai important ce spunem,
ci în majoritatea cazurilor este important cum ne comportăm, cum arătăm, cum zâmbim, etc. Tocmai

58
despre aceste lucruri îmi propun să vorbesc în continuare. Metalimbajul este unul dintre cele mai
importante elemente ale imaginii personale. Toate componentele sale pot fi numite vectori ai imaginii.
N. V. Vartan face o sinteză a acestor vectori, pe care v-o propunem şi dumneavoastră:

Eu cu mine Vectori morfologici şi Deschidere, retragere, gesturi,

fiziologici mers, siguranţă, tonus,
postură, ten, tensiune
musculară
Eu şi cu ceilalţi Vectori psihologici, Retragere, deschidere,
relaţionali şi emotivi provocare, expunere, starea
eului, poziţie socială,
proiecţie, introspecţie,
simboluri
Noi Vectori istorici Modă, obiceiuri, arta de a
trăi, funcţionalitate
Noi Vectori estetici Frumuseţe, armonie, bun-
gust, stil
Interfaţă Vectori vestimentari, Culori, pieptănătură,
cosmetici şi capilari textură, culoare, confort,
eleganţă, valoare, evocare,
semnale, embleme, parfum,
machiaj
Eu şi voi Vectori etnologici şi Distanţă, localizare, ritual,
etologici; seducţie
Vectori sociologici

Probabil că ar fi fost indicat să începem acest curs cu tema dedicată imaginii, pentru că scopul
lui este în mare măsură de a crea o imagine pozitivă a fiecăruia dintre dumneavoastră, pe de o parte, ca
indivizi, personalităţi, şi pe de altă parte, ca viitori specialişti în medicină. Totodată, tot ceea ce a fost
spus mai sus nu este mai puţin important. Pentru a vorbi despre imagine este nevoie de o anumită
pregătire, pe care m-am străduit să o ofer în capitolele anterioare. Aşadar, prin structura cursului, am
atras deja atenţia asupra anumitor vectori de imagine, ce ţin de psihologic, social, comunicaţional.
Astfel, în ultimele capitole, vom lucra asupra vectorilor vestimentari, capilari, istorici şi estetici.

5.3. Limbajul vestimentaţiei. Paleta culorilor

Unul dintre lucrurile care definesc omul ca om este vestimentaţia, pe cât de rudimentar nu ar
părea acest lucru. R. Barthes, afirmă că vestimentaţia este semnificaţia particulară a unui semnificant
general. Adică, hainele sunt o parte din socialul nostru, care spune ceva despre fiecare dintre noi.
Codurile estetice ale societăţii noastre evoluează o dată cu codurile morale. Felul de a purta o haină,
alegerea culorilor sau a pieselor de îmbrăcăminte este un semn al valorii.
Hainele sunt cele care „povestesc” istoria unui om sau a unei epoci chiar. Ele sunt cele care
mediază între noi şi lume, prin culorile, pe care le purtăm. Este foarte clar că dacă vedem pe cineva
îmbrăcat în negru mult timp, tindem să credem că persoana respectivă a pierdut pe cineva drag.
Exemplele sunt numeroase şi diferite. Apoi, orice haină prezintă personalitatea celui care o poartă, îi dă
posibilitatea să aibă un loc anumit într-o societate. Unul dintre cele mai importante mesaje pe care le
transmit hainele noastre este de ordin social. În diferite culturi, sunt aşa-numite tendinţe pentru un tip de
vestimentaţie. Spre exemplu, tendinţa stilului european, din care facem parte este una spre libertate,
supleţe, sănătate, simplitate. Deci unul dintre elementele cele mai esenţiale în vestimentaţie este
simplitatea. A fi simplu înseamnă a fi elegant, subtil, discret, practic. Sunt anecdotice cazurile în care
tinerele din societatea noastră se îmbracă şi se machiază strident, utilizând tot felul de ornamente
greoaie, tip Chiriţa.

59
 Trebuie să ţinem cont de faptul că hainele sunt un mijloc foarte bun de a corecta unele defecte
ale naturii (vom vorbi mai jos despre câteva dintre „şmecheriile” unei vestimentaţii care să avantajeze),
de a stimula, la nevoie, de a oferi curajul de care avem uneori nevoie. Dar la fel de bine putem spune că
hainele sunt cele care ne pot pune într-o lumină totalmente defavorabilă. Avem în dulapurile noastre o
mulţime de haine, pe care nu le mai purtăm din diverse motive, dar pe care ne este milă să le aruncăm.
Sfatul autorilor în domeniu este să Eliminăm fără milă câteva categorii de haine:
1. haine cu talie necorespunzătoare. În această categorie vor intra hainele prea mari sau prea
mici (nu aşteptaţi până când o să slăbiţi din nou pentru fusta roşie sau pantalonii albaştri). Aici vor intra
şi hainele pătate. Se poate întâmpla că ţinem foarte mult la o haină, dar e pătată şi avem speranţa că
peste un timp vom reuşi să îi scoatem pata. Poveşti!
2. haine pe care nu le mai purtăm. Sperăm că moda va reveni. Poate că, dar de fiecare dată ea va
fi diferită de ceea ce aţi purtat dumneavoastră în această categorie nu vor intra lucrurile clasice, cămăşi,
rochii, pantaloni, care nu se vor demoda niciodată.
3. hainele care ocupă loc şi nu servesc la nimic. Aici vorbim despre lucruri la care ţinem foarte
mult, dar care nu mai pot fi utilizate, din diverse motive.
După ce am aruncat tot ceea ce ne împiedica să ne îmbunătăţim imaginea, vom discuta despre
culori, trecând spre specificul feminin şi masculin.

5.4. Limbajul culorilor.

Fiecare dintre noi cu siguranţă are o culoare preferată. Adesea însă această culoare nu este cea
pe care o purtăm din cauza că nu se potriveşte cu ochii, culoarea feţei sau pomeţii noştri. Alegerea
culorii este o problemă foarte dificilă. Pentru a putea alege culoarea, am preluat un exerciţiu, pe care îl
propunem şi cititorilor noştri:7 „Luaţi două foi de staniol, una argintie şi una aurie. Puneţi-le pe rând sub
bărbie, astfel încât lumina să reflecte obrazul în întregime. Unul dintre cele două eşantioane vă va da o
expresie luminoasă, strălucitoare. Celălalt vă va da o expresie palidă, cu trăsăturile căzute, triste.
Staniolul auriu reprezintă...culorile calde pe bază de galben. Staniolul argintiu reprezintă...culorile reci,
pe bază de albastru. Astfel puteţi identifica grupa care vă corespunde”.
Din păcate în spaţiul prescris nu putem da o descriere cromatică foarte detaliată, din această
cauză, le vom enunţa doar, cititorului interesat rămânându-i sarcina de a căuta în bibliografie date
adăugătoare:
1. culorile reci, intense îşi au baza în albastru profund. Spre exemplu negru, albastru închis, roz,
verde, violet, alb de zinc (foarte deschise). Aici trebuie să menţionăm că sacourile, blazerele, pantalonii,
fustele, impermeabile ar trebui să fie de culori închise (negru, albastru-închis, gri închis, etc.), iar
cămăşile pentru ţinută formală-deschise (alb, gri, albastru, galben, roz, verde, mov, aqua foarte
deschise)
2. culorile reci, fumurii: pentru costume, blazere, paltoane pot fi utilizate culorile cocoa, blue,
gri, albastru închis, bordo toate fumurii, iar pentru cămăşi-alb, galben (lămâie), albastru, lavandă, bej,
mov toate deschise.
3.culorile calde, profunde îşi au baza în galben: camel, verde măsliniu, maro
(ciocolată, cafea, etc.)vor fi utilizate pentru costume, pantaloni, etc., iar culorile luminoase de tip
piersică coaptă, galben deschis, verde deschis, alb-gălbui, bej cald pentru cămăşi.
4. culorile calde, pastel: toate nuanţele maro şi gri, bleu, turcoaz vor fi folosite pentru fuste,
taioare, pantaloni, costume, etc.., iar bej, bleu-marin, roz-pastel, galben-pastel, fildeş pentru cămăşi.
Spre exemplu, dacă Ion are ochi căprui, părul şaten-închis iar tenul cu o tentă albăstruie va
trebui să poarte sacou bleumarin, cămaşă albă cu dungi albastre şi cravată albastru-închis cu motive
albe, luminoase.
Acum vom trece foarte pe scurt asupra spectrului culorilor de bază, pentru ca să putem alege mai
uşor culorile pe care trebuie să le purtăm:
Albastru şi lila sunt culorile potrivite pentru oameni cu ochii albaştri. Culoarea albastru-jeans
(denim) se priveşte ideal atât pe adolescenţi, cât şi pe oameni mai în vârstă. Femeile ar trebui să poarte

7 Vartan, N.V., Imaginea de sine, ed. Polirom, Iasi, 1999, p.51

60
costume blue-închis cu cămăşi gri; totodată trebuie să avem grijă la culori de genul aquamarin, turcoaz,
etc. Tot spectrul lila se combină foarte bine cu roz, roşu, violet, culoarea prunei, etc..
Verde Culorile verde-aprins, verde-intens, verde-gălbui nu sunt foarte potrivite pentru
îmbrăcămintea de zi cu zi sau pentru întâlniri de afaceri; în schimb verdele-măsliniu, haki, verde-nefrit
sunt o bază bună.
Roşu Culoarea roşie este foarte simbolică, aceasta este culoarea ce energizează, domină. O
cravată roşie va fi observată mai degrabă decât posesorul ei. Din această cauză trebuie să fim foarte
atenţi în momentul în care ne hotărîm să îmbrăcăm ceva roşu. La fel, atenţie la culoarea roz-aprins.
Dacă vă place rozul, ar fi mai adecvat să folosiţi o tentă fumurie mai degrabă.
Oranj este o culoare ce nu se potriveşte majorităţii tipurilor de ten. Pentru îmbrăcăminte este
mai adecvat tonul ce înclină spre maro, spre exemplu, teracota sau piersică coaptă.
Galben este o culoare foarte pretenţioasă, lăsînd adesea pe faţă o urmă bolnăvicioasă.
Maro este foarte bun pentru a fi utilizat dacă nu are umbre de roşu. Dacă sunteţi însă brunet/ă,
cu ochii închişi şi pielea măslinie o culoare maro vă va favoriza.
Gri este culoarea preferată de majoritatea şi nu în zadar. Un costum gri foarte bine cusut prinde
bine oricărui dintre noi în situaţii zilnice şi la festivităţi. Griul este culoarea care conferă siguranţă,
simplitate şi încredere. Putem folosi nuanţe de gri şi pentru a îmbogăţi alte costume. Femeile pot asorta
un costum gri cu cămăşi roz-fumurii, iar bărbaţii cu o cămaşă gri-deschis şi o cravată albastru-închis.
Alb. Dacă doriţi să arătaţi mai mare, mai gras decât sunteţi în realitate, soluţia este albul; în
malte cazuri, autorii în domeniu ne dau sfatul să evităm unitonul alb. Puteţi în schimb înlocui albul cu
un gri foarte deschis sau culori pastelate.
Negru. Este o culoare care ascunde unele defecte ale corpului uman. Totuşi să nu uităm că
negrul este perceput ca o culoare a doliului şi din această cauză este bine să evităm vestimentaţia neagră
totalmente. Negrul rămîne a fi o culoare elegantă (este cunoscută în lumea modei rochia neagră de gală),
care purtată la timpul ei este favorizantă.

5.5. Garderoba feminină şi masculină

Femeile. Femele sunt prezente astăzi la toate nivelurile vieţii sociale. Multe dintre
dumneavoastră vor deveni medici cu renume, vor avea cabinete particulare. Pentru femeile
contemporane, regula nr.1 în gestionarea imaginii sale este feminitatea şi competenţa. Ca şi oriunde, în
gestionarea imaginii măsura este foarte importantă. În primul rînd, vestimentaţia de serviciu şi cea de
odihnă trebuie diferenţiate cu grijă. Apoi, vom exclude din garderobă haine prea mici, demodate,
pătate. În plus orice femeie trebuie să îşi aleagă cu grijă lungimea fustei. Dacă sunteţi scundă o fustă
lungă şi groasă vă transformă într-o momâie dizgraţioasă.
Încălţămintea este o piesă foarte importantă în garderoba feminină. Tocurile prea înalte
ar trebui evitate, pentru că obosesc piciorul, produc disconfort, iar aceasta va avea repercusiuni asupra
mersului şi siluetei dumneavoastră
De asemenea machiajul poate înfrumuseţa o femeie sau îi poate conferi o alură foarte
neplăcută. Nu vom face acum un curs de machiaj. Vom atenţiona doar domnişoarele că un machiaj de
seară se deosebeşte foarte mult de unul de zi. Cu cât mai naturală va fi faţa unei femei, cu atât mai
apreciată va fi.
Ultimul comentariu pe care îl vom face referitor la femei este acela că orice femeie va
avea o imagine de sine foarte bună dacă va păstra simţul măsurii, al simplităţii, al naturaleţii. Zâmbiţi
cât mai des, alegeţi-vă culorile care vă favorizează şi veţi fi incomparabilă!
Bărbaţii. Mesajul pe care trebuie să îl transmită o garderobă masculină este stabilitate,
siguranţă, perenitate. Astfel, orice piesă de îmbrăcăminte trebuie să se bazeze pe aceşti trei termeni.
Vom vorbi în special despre ce trebuie să evite bărbaţii pentru a respecta acel trio despre care vorbeam
mai sus. În primul rînd se vor evita efectele „totul negru”, „spălăcit şi neîngrijit”, „papagal”(asocierea
de culori de detaliu, etc.), „prea scrobit sau deloc”. De asemenea, se poate observa uneori un bărbat în
toată firea care îşi doreşte din tot sufletul să pară mai tânăr şi îmbracă pantaloni mulaţi sau tip ţigaretă.
În cărţile de specialitate puteţi găsi o mulţime de sfaturi legate atât de alegerea culorilor, a costumului,

61
funcţie de proporţiile corporale. Voi da aici un singur exemplu: dacă aveţi gîtul foarte scurt evitaţi
gulerele foarte lungi.
În încheierea acestui capitol voi spune doar că măsura şi echilibrul sunt cuvintele-cheie
pentru orice garderobă adecvată timpului şi poziţiei dumneavoastră sociale.

BIBLIOGRAFIE:
1. Abric, J. C., Psihologia comunicării, ed. Polirom, Iaşi, 2002
2. Abric, J.C., Reprezentările sociale: aspecte teoretice, în Psihologia Cîmpului Social;
Reprezentările Sociale, coord. A.Neculau, ed. Ştiinţifică şi tehnică SA, Bucureşti, 1995
3. Braun, L., Image, ed. Piter, St. Peterburg, 2000
4. Bacos, C., „Rolul imaginii asupra mentalităţilor colective” în Societate şi Cultură, Noua
Alternativă, nr.3
5. Vartan, N.V., Imaginea de sine, ed. Polirom, Iaşi, 1999
6. Stancu,V., Introducere în relaţii publice, ed. SNSPA, Bucureşti, 2001

62