Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Editura ASE
Bucureşti
2017
ACADEMIA DE STUDII ECONOMICE DIN BUCUREŞTI
Editura ASE
Piaţa Romană nr. 6, sector 1, Bucureşti, România
cod 010374
www.ase.ro
www.editura.ase.ro
editura@ase.ro
Colectivul editorial:
Dr. Simona Bara
Lect. univ. dr. Irina Petrescu
Lect. univ. dr. Lucia Vreja
Drd. Alina Zaharia
Drd. Maria Claudia Preda Diaconeasa
Drd. Anca Dinu
Drd. Henriette Călin
Drd. Ioana Claudia Todirică
2
Masa rotundă
4
- Gospodăria țărănească se dovedește a fi o formă simplistă de
economie circulară; în cadrul ei, nimic nu se pierde, orice produs
este refolosit pentru a economisi;
- Spiritul antreprenorial a început abia acum să fie stimulat prin
diverse programe, în condițiile în care produsele care provin din
gospodăriile țărănești sunt foarte căutate.
Ne aflăm în situația în care noi (ramura cercetării), trebuie să
găsim soluții pentru a scoate bani din „piatră seacă”, în special în
mediul rural, unde suprafețe întregi sunt lăsate pârloagă.
Trebuie să fim atenți la modul în care creionăm strategii de
dezvoltare ca membri ai Uniunii Europene, pentru că aceasta este un
parteneriat în care noi, ca nație, ar trebui să conducem, nu să preluăm
modelele altor țări. Nici o altă țară nu are specificul și
particularitățile noastre, motiv pentru care ele nu ar trebui să ne
ghideze în crearea de strategii de dezvoltare. Gospodăria țărănească
este păstrătoare a acestor particularități, motiv pentru care ar trebui să
fie un punct de referință pentru strategiile acestei țări, altfel ajungem
să ne preocupăm doar de piață și să uităm de noi. Am făcut această
greșeală în alte domenii, iar acum străinii fac legea, în timp ce noi
stăm și ascultăm.
Trebuie să realizăm faptul că subvenția acordată micilor
producători nu este un ajutor pentru cei neputincioși, ci ea trebuie
acordată pe baza unor criterii de productivitate. Parteneriatul public-
privat în mediul rural este foarte slab, autoritățile nu mai impun
vreun fel de restricție pentru gospodăriile neîngrijite, fapt care
conduce la favorizarea neperformanței.
Trebuie să găsim soluții pentru reactivarea dorinței de a
performa. Școala este un element principal pentru cultivarea dorinței
și a posibilității de a performa în noile generații, pentru că ele nu
trebuie să mai pornească în lupta competitivității cu deficiențe de
cunoaștere, sociale sau tehnice.
5
Academicianul Gheorghe Zaman își încheie discursul cu o
dorință și, în același timp, sugestie pentru toți cei prezenți, aceea a
găsirii acelor nișe prin care totul să recapete un scop, așa cum este
scopul gospodăriei țărănești de a fi liantul cu specificul nostru, ca
țară.
6
Argumentele trecutului şi provocările prezentului
7
venituri atât de mici pe unitatea de muncă, încât să poată exista
condiții în care condamnă economia capitalistă la dispariție. 1
De la Ion Mihalache, Constantin Stere și Nicole
Cornățeanu s-a încetățenit ideea rentabilității agriculturii mici
țărănești, care apare „într-o situație favorabilă pe baza datelor
obținute din România și de la institutele de economie rurală din
străinătate”. 2 Ideea era argumentată prin volumul minimal al
cheltuielilor în mica producție. Gospodăria țărănească se repetă
mereu, nu are ca scop obținerea profitului, a rentei, a dobânzilor la
capital, ci numai munca, valorificarea muncii membrilor familiei.
Aici nu trebuie operat cu venitul net drept criteriu al eficienței, ci cu
cel brut. Datorită veniturilor mediocre sau mici, insuficiente,
gospodăriile țărănești nu puteau face față nici celor mai modeste
nevoi de consum. Chiar N. Conrnățeanu constată că la standardul de
viață destul de scăzut al ţăranului, 33% dintre familiile țărănești
studiate nu au existența asigurată, recurgându-se la venituri anexe
sau chiar vânzarea de pământ.
Și datele cuprinse în cunoscuta lucrare monografică „60 sate
românești cercetate de echipele regale studențești în vara 1938”,
relevă că, în gospodăriile mijlocii (5-10% care dețineau 48% din
suprafața totală și 60% din suprafața arabilă), din totalul consumului
de menaj (hrană, îmbrăcăminte etc.), 70-90% era format din
produsele propriei gospodării.
În concepția adepților superiorității gospodăriei țărănești
se evidențiază că varietatea îndeletnicirilor unității economice
familiale constituie de fapt o sursă importantă a supraviețuirii,
101.
8
esențialul gospodăriei rurale familiale fiind utilizarea eficientă a
muncii membrilor săi activi. 3
În acest sens, I. Mihalache sublinia: „este cunoscut că
pretutindeni, unde mica proprietate a fost organizată, randamentul ei
a fost superior”. 4
Reformele agrare au creat un sector majoritar țărănesc, dar
susținerea stabilității asigurate excludea de fapt diferențierea și
polarizarea în acest sector. V. Madgearu considera că posibilele
diferențieri au un caracter temporar și neconcludent. Tipul dominant
va fi țăranul independent, care-și muncește cu familia lotul.
Ca rezultat al reformei agrare din 1921 s-a expropriat,
până în 1938, de la 18.262 de mari proprietari, o suprafață de
5.804.838 ha arabile, fânețe, pășuni, păduri, vii și terenuri
necultivabile. Din acestea, 3.800.370 ha au fost distribuite la
1.393.535 țărani, restul fiind destinate ca pășuni și păduri comunale,
vetre de sat, rezerve de interes de stat sau obștesc.
În urma aplicării lucrărilor de expropriere și de
împroprietărire, ponderea întinderii cultivabile a micilor proprietari,
având până la 10 ha, a crescut de la 43,9% la 73,7%, în timp ce
suprafața cultivabilă a marii proprietăți de peste 100 ha s-a redus de
la 40,23% la 10,5%. 5
În fapt, pe fondul unor gospodării mici, incapabile să reziste
din veniturile proprii (lotul de împroprietărire la reforma din 1918-
1921 fusese, în medie, de 2,8 ha), veniturile anexe constituiau
condiția supraviețuirii. Neavând mijloace de lucru și acces la credite,
se vindeau terenurile. Astfel, chiar programul PNȚ evidenția: „se va
asigura circulația pământului țărănesc după o epocă de tranziție și
3 Idem, p.106.
4 I. Mihalache, Doctrina ţărănească, Bucureşti, 1923, p. 8.
5 I. Vasilini, “Agricultura”, în volumul Aspecte ale economiei româneşti, Consiliul
10
întreținerea familiei îl silește să devină vasalul marii proprietăți
(dijmă) sau să-și vândă pământul (redevenind iobag). 10
În trecut, gospodăria era considerată celula economică a
producției, repartiției și consumului bunurilor în raport cu
nevoile familiei sau mai multor persoane reunite în același scop.
În timp ce scopul unei exploatații este acela al obținerii unui
venit net cât mai mare, scopul unei gospodării este acela al
obținerii unui venit total în măsură să satisfacă nevoile
consumului familiei. Prin urmare, gospodăria se deosebește de
exploatație prin introducerea factorului familiei. 11
Totuși, trăinicia gospodăriei țărănești este dependentă de
sociologia țărănistă, considerând gospodăria agricolă ca un sistem
închis și autonom, venitul maxim fiind obținut numai atunci când se
realizează o unitate optimă între pământ, muncă și capital.
Și aceasta în condițiile în care România devenise, în perioada
interbelică, țară a micilor gospodării țărănești (74,9% din numărul
total al gospodăriilor), cu o puternică masă a gospodăriei mijlocii,
care deținea 29,9% din suprafața agricolă și un important sector
moșieresc 12 (mai mult de un sfert din suprafața agricolă era
organizată în gospodării cu peste 100 ha).
Se consideră că defecțiunile care decurgeau din dispersarea
proprietăților se puteau rezolva prin dezvoltarea cooperației cu
ajutorul căreia se urmărește potențialul economiilor gospodăriilor
familiale țărănești izolate şi se corectează tendințele spre investiții
țărănești individuale neproductive. 13 Respingând calea americană de
dezvoltare capitalistă a agriculturii, prin care țărănimea este
10 C. Dobrogeanu-Gherea, Neoiobăgia, Bucureşti, 1910, p. 320 .
11 Costin Georgescu, Mersul ideilor economice la români. Epoca modernă, vol. II,
Ed. Enciclopedică, Bucureşti, 1990, p. 221.
12 C. Filipescu, Marea enciclopedie agricolă, Ed. PAS, Bucureşti, vol. II, 1938, p.
727.
13 V. Madgearu, Evoluţia economiei româneşti, Bucureşti, 1940, p. 370.
11
proletară, M. Chițescu-Arva scria că „organizarea producției agricole
ţărănești pe baze cooperative, cu păstrarea proprietății individuale,
constituie calea de mijloc, compatibilă în condițiile noastre
geografice, economice și sociale”. 14
Evidențiem că în 1941 existau 2.259.000 de proprietăți
agricole și mai mult de jumătate erau sub 3 ha, din care 250.000 de
gospodării aveau mai puțin de 0,5 h, iar 215 moșieri aveau peste 1
milion de ha şi peste 1.200.000 de țărani erau lipsiți complet de
pământ.
Ciclul agrar continuă și prin reforma agrară de la 1945.
Din totalul de 5,5 milioane de proprietari, 36,4% aveau 0,5-1 ha,
42% aveau de la 1-3 ha, 19,3% aveau 3-10 ha, 2% între 10 și 15 ha și
peste 50 ha numai 0,3%.
Astfel, proprietatea medie pe o gospodărie era de 2 ha teren
agricol. Populația ocupată în agricultură era de 74% şi, cu toată lipsa
dotării tehnice, aceste gospodării au asigurat plata cotelor obligatorii
pentru despăgubirile de război și producția agroalimentară pentru
populație. 15
Munca agricolă, îngrijirea animalelor, hrana simplă dominată
de produsele vegetale, bucuriile efemere corelate cu îndeletnicirile
agricole, îmbrăcămintea specifică confecționate manual, întregesc
imaginea gospodăriei țărănești și a spațiului rural, unde grija pentru
hrana zilnică domina întreaga colectivitate. În gospodăria țărănească,
veniturile complementare erau asigurate de diverse meșteșuguri
(dulgheri, rotari, fierari, cojocari etc.) sau mersul la mină, la pădure,
la fabrici etc.
În perioada 1947-1962, etapa colectivizării masive prin
deposedarea țăranilor de pământ, animale și unelte de muncă cu
12
multiple efecte economice și sociale asupra țărănimii, respectiv
destrămarea gospodăriei țărănești tradiționale, are loc renunțarea
la activitățile casnice, acestea fiind în cea mai mare parte transferate
orașului, odată cu forța de muncă și materiile prime agricole produse
la sate.
În aceste condiții, proprietatea de stat și cooperatistă 16 asupra
principalelor mijloace de producție din agricultură (terenuri, mașini
și utilaje, animale, fonduri fixe) a devenit dominantă, iar proprietatea
privată a fost restrânsă considerabil, fiind menținută numai în zonele
de deal și munte. În această perioadă, gospodăria familială a
constituit forma de supraviețuire principală.
În urma evenimentelor din 1989, odată cu restabilirea
dreptului de proprietate pentru trecerea la economia de piață, s-
au distrus structurile agrare economice realizate prin munca și
sacrificiului generațiilor de după război, neevaluându-se corect
stadiul în care ajunsese economia în general, economie care, prin
structurile de producție realizate, depășea limitele tehnice şi
organizatorice ale gospodăriilor țărănești. Acestea din urmă nu
trebuiau lichidate, ci transformate în societăți sau asociații
comerciale, alături de adoptarea rentei pentru proprietarii de
teren și participarea la profit. Astfel de structuri agrare, cu
exploatații și ferme cu teren comasat ofereau condiții optime pentru
valorificarea resurselor naturale, a capitalului și a forței de muncă,
16 În anul 1990 existau 3.776 CAP-uri, cu o suprafaţă de 8.963,7 mii ha, din care
6.919 hectare teren agricol (707,6 teren arabil, 850,8 mii ha în folosinţa membrilor
CAP), ceea ce reprezenta circa 10% din suprafaţa CAP-urilor (conform Anuarului
Statistic, Bucureşti, 1991). În acest timp erau 411 IAS-uri, 600 de asociaţii
economice, 114 unităţi de producţie şi cercetare cu terenul comasat, profilate şi
organizate în cadrul a 240 mii ferme (776 de ferme pentru vaci de lapte şi taurine la
îngrăşat, 980 de ferme şi complexe de îngraşare a porcilor, 138 de ferme şi
complexe avicole, 670 silozuri şi baze de recepţie, 66 fabrici de nutreţuri combinate
etc.).
13
dar şi pentru echiparea tehnică (3,1 milioane ha irigații, 3 milioane
desecări, 2,7 milioane lucrări de combatere a eroziunii solului, centre
de producție, sisteme de mașini și tractoare etc.) şi aplicarea unor
sisteme de agricultură și tehnologii de producție corespunzătoare
condițiilor economice ale fiecărei unități, în concordanță cu zonarea
producției agricole și recomandările cercetării științifice.
Prin noua reforma agrară au fost distruse structurile agrare
viabile și, prin privatizare, din totalul de 3,86 milioane gospodării cu
13,7 milioane ha teren a rezultat o mare diversitate de gospodării şi
exploataţii: 90% dintre acestea erau gospodării cu până la 5 ha,
reprezentând 35% din suprafața agricolă totală şi doar 0,3% erau
gospodării mari cu peste 100 ha (9,6 mii), reprezentând 37% din
suprafaţa agricolă. 17
Diversificarea formelor de proprietate, de folosire și vânzare
a terenurilor, insuficienţa terenului, lipsa dotării și a capitalului
gospodăriei țărănești au generat continuarea procesului de polarizare
a exploatațiilor (vânzare, arendare, asociere), de îmbătrânire a
populației rurale și migrație, generând un proces de marginalizare a
gospodăriei țărănești devenite de subzistenţă şi semi-subzistență.
Comuna, satul își păstrează funcția sa de centru al activității
agricole cu același rol multiplu în gospodărirea spațiului rural și în
special agricol, în utilizarea resurselor naturale pentru obținerea
produselor vegetale și animale care să satisfacă totalul cerințelor
umane. Gospodăria țărănească, în schimb, și-a diminuat continuu
contribuția, păstrând rolul de subzistență.
De fapt, omul de la țară, dezorientat și constrâns de
evenimente, ajunge să-și construiască o psihologie de cârtiță,
adoptând o stare apatică sau complexată, în care nu se mai
16
contribuit la crearea, dezvoltarea și dotarea unor exploatații
moderne. Subvenția la hectar și pe cap de animal a susţinut de
asemenea supraviețuirea a circa 800 de mii de exploatații. Marea
majoritate a gospodăriilor mici au rămas însă în același stadiu de
subzistenţă.
Desigur, aceste programe sunt componenta unei Strategii
Naționale pentru Dezvoltarea Durabilă a României, care prevede
dezvoltarea durabilă a agriculturii, silviculturii și pescuitului,
inclusiv a industriilor procesatoare și asigurarea conservării și
îmbunătățirii rezervelor naturale, consolidarea structurilor în
domeniul agroalimentar și silvic, concomitent cu dezvoltarea
economică și socială a zonelor rurale și atingerea nivelurilor medii de
performanță a țărilor membre ale Uniunii Europene, precum și
adoptarea în totalitate a politicilor și practicilor comunitare finalizând
restructurarea și modernizarea spațiului rural. 21
Cu toate acestea, apare pregnant că evoluția gospodăriei
țărănești a fost condiționată, total sau parțial, de evoluția social-
istorică și condițiile natural-economice în toate țările europene.
O particularitate esențială a țărilor apusene este continuitatea
procesului de dezvoltare, comasare, dotare și acumulare de
capital a gospodăriilor familiale și a cooperației de aprovizionare
și desfacere a producției, comparativ cu ţările răsăritene, unde
repetarea reformelor agrare (în România modernă la fiecare 25-
30 de ani a avut loc o nouă reformă agrară, cea de-a șaptea, din
1991, fiind cea mai ineficientă) a avut implicații în ceea ce
privește viabilitatea structurilor agrare și a gospodăriilor
țărănești care au menținut de fapt așezările umane. Și aceasta
pentru că gospodăriile țărănești au mare capacitate de rezistență și de
18
Resorturile eficienţei producţiei agricole din gospodăria
ţărănească 22
22Text desprins din volumul Probleme vechi relaţii noi în agricultură, Editura
Academiei Române, Bucureşti, 2013, p. 182-185
19
criteriul social este principalul criteriu în funcție de care se evaluează
eficiența în producție. Ca atare, la nivelul gospodăriei se realizează
legături în triplă interdependență.
27 Idem.
23
din raportul a doi indicatori, unul de efort iar celălalt de efect, de la
nivel de unitate.
George Rusu considera că, „în sens politic agrar, sub
rentabilitate vom înțelege capacitatea agriculturii de a asigura
existența în condiții omenești a celor 80% din populația țării, cu
considerare specială la dependența producției agricole de celelalte
ramuri de producție, precum și de a crea posibilitatea de o acumulare
minimă de capital în vederea consolidării crescânde a vieții
economice și sociale de la sate” 28. Și N.D.Cornățeanu pune problema
rentabilității tot la nivelul politicilor agrare, întrucât afirmă că
„problema rentabilității în agricultură formează un punct important al
politicii noastre agrare. Această problemă poate fi urmărită pe
următoarele căi:
a) Studiul anual pe regiuni al rentabilității exploatațiilor și al
fiecărei ramuri de exploatare;
b) Difuzarea cunoștințelor necesare pentru o mai bună tehnică și o
mai bună organizare a exploatațiilor pentru a se ajunge cu cheltuieli
cât mai mici și la randamente cât mai mari;
c) Organizarea de concursuri locale și regionale;
d) Studiul prețului produselor agricole și industriale, stabilirea
puterii de cumpărare a agricultorilor și intervenția Statului pentru a
cumpăni acest raport, a cărei influență este hotărâtoare pentru
intensificarea agriculturii” 29.
28 George Rusu, Politica agrară a României, Tip. Dorneanu Isvor, 26, București,
1940, p. 48.
29 N.D. Cornățeanu, Condiții pentru intensificarea agriculturii românești, Monitorul
Iliuță Vasile
Președinte al Consiliului Judeţean, Călărași
25
Grădiştea, Alexandru Odobescu, Borcea, Independenţa, Mânăstirea,
Ileana.
De asemenea, partenerii acestui proiect sunt profesorii Jamie
Macaskill și Gabriel Popescu, reprezentanți ai Writtle College,
respectiv Academia de Studii Economice, dar și Institutul de
Cercetare şi Dezvoltare Agricolă Fundulea, Agenţia Naţională de
Consultanţă Agricolă, Universitatea Agricolă şi de Medicină
Veterinară Cluj și Consiliul Naţional de Formare Profesională a
Adulţilor.
Conducerea consorţiului este reprezentată prin Vasile Iliuţă,
în calitate de președinte, Maria Dragomir în calitate de
vicepreşedinte, Rică Stoian - vicepreşedinte, Tudorel Achim -
vicepreşedinte, Aurel Radu Ion - vicepreşedinte, Dumitrel Ştefănescu
- secretar și Cosmina Vârban - consilier.
Proiectul Consorţiului de Extensie şi Dezvoltare Rurală este
finanţat de Banca Mondială şi urmăreşte să creeze un consorţiu de
fermieri în jurul oraşului Călăraşi în sud-estul României. Acesta va
facilita accesul fermierilor la cunoştinţe şi tehnologie şi le va
îmbunătăţi capacitatea de a concura pe piaţa UE şi internaţională prin
generarea unei productivităţi îmbunătăţite, ameliorarea calităţii
recoltei şi dezvoltarea de legături cu diferite pieţe.
Printre principalele scopuri ale Consorţiului sunt:
promovarea și întreținerea colaborării, în planul promovării
agriculturii, cu instituțiile de specialitate din teritoriu, precum și cu
societatea civilă în vederea aplicării corecte, prompte și unitare a
legislației în domeniul comunităților locale; identificarea de piețe de
desfacere pentru produsele agricole, în România și străinătate;
organizarea unor seminarii, mese rotunde cu procesatorii, cu
furnizorii de input-uri, ofițeri de credite, reprezentanți ai autorităților
locale, în vederea facilitării unui contact direct între aceștia și
fermieri; dezvoltarea și menținerea legăturilor cu alte fundații și
26
asociații cu obiect de activitate asemănător, precum și cu instituțiile
administrației publice din țară și străinătate, cu societatea civilă;
eficientizarea relațiilor fermierilor cu instituțiile de stat și private;
organizarea de colocvii, conferințe, dezbateri și cursuri, în scopul
promovării legislației privitoare la dezvoltarea agriculturii, precum și
în vederea identificării și rezolvării problemelor fermierilor;
consultanță cu privire la legislația comunitară europeană, în vederea
identificării și rezolvării problemelor fermierilor, membri ai
asociației; asigurarea reprezentării asociației în acțiuni organizate la
nivel național și internațional; colaborarea științifică cu toate tipurile
de forme asociative, în vederea eficientizării activității acestora;
acordarea de burse pentru studii membrilor asociați, în vederea
creșterii pregătirii profesionale a acestora şi formare profesională;
promovarea activităților agricole, de salubrizare și arhitectură
peisagistică; elaborarea de proiecte privind îmbunătățirea condițiilor
de muncă și viață a fermierilor și realizarea cadrului necesar
desfășurării activităților agricole; propunerea de proiecte cu privire la
existența unui raport optim între munca depusă și prețuri;
promovarea apărării drepturilor profesionale ale fermierilor; proiecte
pentru protejarea mediului înconjurător cu sprijinul membrilor
asociației.
Unul dintre proiectele implementate de către Consorțiu
poartă titlul ”Sprijinirea Asociaţiei Consorţiu de Extensie şi
Dezvoltare Rurală din comuna Vâlcelele, judeţul Călăraşi, în scopul
realizării de investiţii pentru asigurarea comercializării în comun a
produselor”. Obiectivul proiectului pe măsura 1.4.2. a fost
achiziţionarea unui siloz în leasing care să deservească membrii
grupului, ce a avut ca perioadă de implementare anii 2008-2013,
având valoare totală nerambursabilă de 390.000 Euro.
Un alt proiect, finanţat din Fondul Social European, POS
DRU 2007-2013 a fost „Populaţia ocupată în agricultura de
27
subzistenţă – soluţie pentru echilibrarea pieţei interne a muncii în
judeţul Călăraşi”, care a fost lansat, pe 27 aprilie 2012, în comuna
Vâlcelele, în parteneriat cu Fundaţia Şcoala Română de Afaceri a
Camerelor de Comerţ şi Industrie – Filiala Călăraşi. Sloganul sub
care s-a derulat proiectul a fost: “POT MAI BINE, PENTRU
MINE!”, un îndemn și totodată o șansă oferită persoanelor în
căutarea unui loc de muncă, persoanelor inactive şi persoanelor
ocupate în agricultura de subzistenţă din mediul rural al judeţului
Călăraşi. Perioada de implementare a proiectului a fost de 24 de luni,
începând cu luna februarie 2012.
Obiectivul principal al proiectului l-a constituit îmbunătăţirea
calităţii resurselor umane, care în prezent practică o agricultură de
subzistenţă în zona rurală din judeţul Călăraşi, în vederea facilitării
accesului la ocupare în activități non-agricole.
Pe parcursul celor 2 ani de implementare a proiectului, cele
două organizaţii au derulat următoarele activităţi, pentru un număr de
peste 400 de beneficiari: publicitatea şi promovarea proiectului şi a
finanţatorului; identificarea şi selectarea grupului ţintă; seminarii de
informare pentru grupul ţintă; furnizarea programelor de formare
profesională pentru persoanele ocupate în agricultura de subzistenţă.
În cadrul proiectului s-au derulat cursuri gratuite pentru
calificarea în diverse meserii precum: strungar, sudor, lucrător în
structuri pentru construcţii, lucrător în tâmplărie, patiser, frizer;
evaluarea competenţelor dobândite în contexte informale şi non-
formale pentru persoanele din mediul rural, în scopul certificării
cunoştinţelor, abilităţilor şi aptitudinilor pentru activităţi non-
agricole pentru un număr de 108 beneficiari; dezvoltarea,
implementarea şi furnizarea programelor şi campaniilor de
promovare a culturii antreprenoriale în mediul rural, cu o atenţie
specială acordată femeilor şi tinerilor. Valoarea proiectului a fost de
2.120.680,00 lei, din care 1.878.346,40 lei finanțare nerambursabilă.
28
Gospodăria țărănească.
Între binecuvântare și bună implicare
Valentin-Mihai Bohatereţ,
Ioan Sebastian Brumă,
Academia Română, Filiala Iaşi, ICES “Gh. Zane”
38
fiind evidentă, cu preponderență, funcția socială a gospodăriei
țărănești;
- consolidarea acestora se poate realiza doar prin exploatarea
superintensivă a suprafețelor agricole intravilane și exploatarea
intensivă a suprafeței agricole extravilane;
- necesitatea creșterii efectivelor de animale, familiilor de albine și
păsări cel puțin până la nivelul asigurării autoconsumului, echilibrat
nutrițional, de produse agroalimentare de origine animală;
- specializarea producției agricole în funcție de potențialul
productiv maxim al zonei, în condiții climatologice date.
În privința gospodăriilor țărănești tradiționale se pot trage
următoarele concluzii generale:
- exploatațiile agricole fără personalitate juridică vor coexista cu
exploatațiile agricole cu personalitate juridică o perioadă foarte lungă
de timp, determinată de evoluția populației rurale și de diversificarea
profilului socio-profesional al populației, fapt ce impune proiectarea
unei strategii specifice de dezvoltare și consolidare a gospodăriei
țărănești, având ca pivot central asigurarea subzistenței, dar și
întreținerea abundenței pieței țărănești autohtone;
- gospodăria țărănească depinde de evoluția exploatațiilor agricole
fără personalitate juridică, care, ținând cont de ritmul anual de
creștere a suprafeței agricole totale medii pe exploatație, poate duce
la dublarea acesteia, comparativ cu anul 2010, pe scenarii, după cum
urmează: în 60 de ani în scenariul pesimist, în 30 de ani în scenariul
moderat și în 15 ani în scenariul optimist;
- gospodăria țărănească tradițională este redusă, puțin dezvoltată,
dar foarte numeroasă, acoperă peste 90% din suprafața totală a țării,
asigură autoprotecția socială a peste jumătate din populația țării,
alimentează mediul privat de afaceri cu terenuri arendate, dar și cu
produse agricole, echilibrează și potențează mediul natural, dă sens
vieții rurale, asigură existența strategică a statului român și constituie
39
poli de stabilitate regionali și euroregionali prin perenitate, capacitate
de regenerare și de existență indiferent de vicisitudinile istorice și
climatice.
Satul autohton va exista atât timp cât gospodăriile țărănești vor
exista, altfel satul se va transforma în localități de tip urban, bazat
doar pe afaceri agricole și non-agricole în regim corporatist.
Gospodăriei țărănești îi revine pe viitor misiunea păstrării și
conservării valorilor naționale autentice din mediul rural, în
contextul modernizării și eficientizării activității desfășurate, în spirit
tradițional, dar profitabil.
40
Perfecționarea conducătorilor de
fermă/exploatație țărănească 30
30 Vidu Bidilean, Manual elaborat în baza proiectului nr. R09203, încheiat în cadrul
42
noi tehnici sau găsind pe cineva să facă aceasta sau așteptând ca noua
generație să preia conducerea afacerii.
b) Conducătorii de fermă familială proprietari și
perfecționarea lor. Majoritatea fermelor familiale în Anglia sunt
conduse chiar de deținătorii fermelor, fie că ei sunt proprietari sau au
arendat terenul respectiv. În fermele mai mari se mizează pe un mare
ajutor dat de către soția deținătorului de teren, atât în ceea ce privește
munca practică, cât și cu privire la unele sarcini de management
administrativ și de afaceri. În funcție de evoluția familiei, o
contribuție vor avea și copiii care rămân acasă și lucrează în ferme.
Este demn de menționat rolul și pregătirea acestor grupe de oameni
implicați în conducerea fermei.
c) Managerii de fermă angajați. Primul și cel mai mic grup
sunt managerii de fermă profesioniști angajați.
Deși reduși ca număr, ei tind să conducă ferme tot mai mari,
petrecând o perioadă de timp mai îndelungată în pregătirea
profesională, decât conducătorii proprietari și folosind tehnici
moderne de planificare și control. Destul de interesant este faptul că
acest grup tinde să fie cel mai entuziast pentru reîmprospătarea
cunoștințelor pe durata întregii lor cariere și adeseori sunt în prima
linie pentru adoptarea tehnicilor de noi management.
d) Deținătorii de teren – prezent și viitor. Mai puțin de
20% din categoria fermierilor au urmat vreo formă de pregătire
profesională, mai puțin de jumătate din tânăra generație care va
prelua fermele au urmat un curs de pregătire profesională de tipul
colegiilor sau universităților. Chiar dintre cei care frecventează
colegiul, o proporție mică trece dincolo de cursurile meșteșugărești și
tehnice, în probleme de management. Ar mai trebui spus că procentul
celor care primesc educație în colegii este mai mare în rândul
copiilor care provin din fermele mai mari.
43
Băieții și fetele fermierilor învață multe dintre aspectele
legate de ferme muncind alături de părinții lor. Cercetări făcute arată
o implicare gradată a tinerei generații de fermieri în diversele
activități de luare a deciziilor în conducerea fermelor. Când copiii se
reîntorc la ferma părinților lor, puțini sunt cei interesați de aspectele
financiare ale afacerilor fermei.
Pe măsură ce părinții înaintează în vârstă, ei vor acorda mai
puțin timp muncii fizice și mai mult activității de conducere și
administrative. În acest fel, ocupația cu probleme legate de facturi,
negocieri cu persoane cunoscute de peste 30 de ani este considerată
de tatăl familiei ca un mod excelent de petrecere a timpului activ
pentru el.
Pericolul constă în faptul că generația următoare nu este
pregătită pentru conducerea efectivă a fermelor. Cea mai mare
preocupare a copiilor când sunt puși față în față cu eventuala preluare
a fermelor este pentru activități financiare și de marketing, iar
activitățile de decizie şi de management sunt de obicei prestate de
părinți, mai ales de către tată.
Interesul unei educații în colegiu în ceea ce privește
problemele de conducere și financiare a scăzut în ultimii ani datorită
lipsei de preocupare în acest sens, din partea firmelor, mai mult,
puțini fiind acei părinți care încearcă să educe sau să dea posibilitatea
unei educații pentru următoarea generație de a câștiga experiență în
probleme de conducere financiară sau activități de decizie,
vânzare/cumpărare.
În general, se poate aprecia că marea majoritate a
conducătorilor de fermă pot fi considerați în mod justificat ca extrem
de eficienți și bine pregătiți. O proporție mult mai mică, în special
managerii angajați sau fiii/fiicele unor fermieri ar putea pretinde că
ar fi primit o bază temeinică în problemele de management al fermei.
44
e) Soțiile fermierilor și rolul lor în conducerea fermei. Ca
recunoaștere a faptului că soțiile joacă un rol crescând și că se
implică în afaceri s-a realizat un studiu pentru a afla care este
interesul soțiilor în ce privește pregătirea lor pentru conducerea
fermei. Acest studiu s-a limitat numai la soțiile fermierilor aparținând
de grupurile de perfecționare ale Consiliului de Perfecționare
Agricolă. Rezultă că aproape 60% dintre soțiile acestui grup de
fermieri au fost fie parteneri, fie directori în afacerile fermei, iar un
procent de 18% dintre soții au fost, într-un anumit fel, angajate cu
plată în afara fermei. Aproximativ un sfert din numărul lor au avut
propria lor fermă și 70% au fost implicate în activități de muncă
manuală/fizică în fermă, iar aproape 70% dintre persoanele
intervievate au pretins că au efectuat lucrări de secretariat și
dactilografiat pentru fermă. Așadar, preocupările femeilor cu
activități de conducere ale fermei nu se limitează numai la cele de
secretariat.
Înregistrarea activității financiare și a întocmirii diferitelor
acte sunt două componente în care soțiile fermierilor ar putea fi cel
mai probabil implicate în mod permanent.
Foarte surprinzător este și gradul de implicare a soțiilor în
deciziile de planuri pe termen lung ale firmei/exploatației, inclusiv în
decizii de a stabili data plății facturilor. Această ultimă activitate ar
putea fi pusă în legătură cu faptul că femeile ar dori să conducă
activități de contabilitate, dar rezultatele arată că ele sunt deseori
implicate și mult mai preocupate decât bărbații, numai de relațiile cu
banca, și mai ales de veniturile cash.
Se poate afirma deci că există o implicare a soțiilor și a
copiilor în conducerea generală a fermei țărănești, iar problemele de
planificare rămân responsabilitatea unei minorități, adică a
fermierilor și directorilor de fermă.
45
f) Asigurarea educației pentru management. Tipul de
educație diferă cu poziția și rolul în conducere a fiecărui individ. O
parte din conducerea fermei este de obicei o responsabilitate care se
moștenește și nu o selecție. Această diversitate de a învăța constituie
un fapt care trebuie luat în considerare mai degrabă în activitatea de
perfecționare decât în selecția pentru educație/pregătire propriu-zisă.
Un argument pentru a nu învăța decât selectiv este acela de folosire a
secretarilor de fermă, consultanților sau experților, care să realizeze
cel puțin o parte din activitatea de conducere a fermelor.
În acest fel, cedând din atribuții, fermierul are posibilitatea să
se concentreze mai mult pe aspectele tehnice și de afaceri ale fermei.
g) Educația actualilor fermieri în probleme de conducere
a fermei. Așa cum am arătat, sunt mulți fermieri care au primit un
minim de educație în conducerea fermei și ei se consideră în
principal ca specialiști tehnici și fermieri.
Pentru a veni în întâmpinarea fermelor, ATB (Consiliul de
Educație Agricolă), a inițiat niște module de cursuri de o zi,
individuale sau legate între ele, pentru probleme de activitate
financiară. Nu se pleacă de la ideea că într-o zi poți deveni
competent, dar oricum pentru cei cu o anumită experiență, acest curs
le mai împrospătează cunoștințele, mai ales cele din domeniul
financiar.
Pentru cei care nu au experiență, cursul de o zi pune oarecum
o bază pe care apoi să clădești treptat noi cunoștințe și astfel oferă
orientare pentru doritori să solicite sprijin din partea consultanților
sau experților. Menționăm că în 12 cursuri de o zi se oferă bazele
activității financiare cum ar fi: ținerea contabilității, bugetul,
investițiile și planificarea taxelor.
Recent, s-au mai desfăşurat cursuri care prevăd: închirierea
mașinilor (leasing), luarea deciziilor, organizarea muncii, negocierea
46
etc. Cursurile se desfășoară în centre rurale în toată țara, în sate,
colegii, hoteluri.
Toate problemele de organizare și de publicitate pentru
aceste cursuri sunt în seama/responsabilitatea organizatorilor cu
activitate de educație a fermierilor, care sunt angajați de fermierii
locali, organizați ei înşiși într-un grup de educație/perfecționare.
Din păcate, în ciuda succesului și popularității cursurilor,
este clar că acestea sunt urmate în principal de fermierii mai
interesați de progres și nu întotdeauna de cei care ar avea cel mai
mult de câștigat de pe urma lor. Mulți fermieri consideră că aceste
cursuri nu prea au rol în soluționarea problemelor multiple cu care se
confruntă.
Pentru a avea succes în asemenea acțiuni, a fi bine să se facă
o mare publicitate, să se renunțe la titlurile/certificare/diplomă de
absolvire obținute și să se specifice, mai degrabă, aspectele de
management ale fermei în legătură strânsă cu toate problemele ce
preocupă activitatea de ansamblu a fermierilor.
O altă alternativă, probabil mai bună, ar fi de a prevedea
aceste cursuri și a le oferi într-o formă corespunzătoare celor mai
entuziaste soții de fermieri precum și generației tinere.
h) Educația pentru management de fermă a soțiilor de
fermieri. În timpul efectuării sondajului cu soţiile fermierilor,
acestea au fost întrebate cât de interesate sunt să participe la discuţii
pe probleme de conducere a fermei.
Mai mult decât orice s-a manifestat interes pentru
problemele de contabilitate, urmate de lucrul cu banca, planificarea
fondurilor fermei, soluţionarea problemelor de corespondenţă a
actelor ş.a. În fiecare caz, mai mult de 60% dintre soţiile fermierilor
întrebate răspundeau că sunt „destul de interesate” sau „foarte
interesate” în a participa la cursuri pentru aceste teme.
47
Au apărut şi unele bariere privind participarea la cursuri, în
cazul în care acestea nu se ţin în perioada dintre campanii şi la
sărbători.
Mesajul primit de la soţiile fermierilor ar fi „daca merită,
vom face ce putem pentru a participa la cursuri”. Aceasta diferă de
ceea ce spun bărbaţii (fermierii): „Nu sunt sigur dacă pot veni.
Depinde de ce se întâmplă în dimineaţa respectivă.”.
Pentru probleme de contabilitate, ţinerea evidenţei, conturi a
mai fost organizat un program de cursuri de 4 zile pe lună (un curs de
o zi pe săptămână). Cursul a avut o tentă practică, cu exerciţii ce
încurajau aplicarea la ferma proprie a celor învăţate după prima zi de
curs. Cursurile s-au dovedit extrem de populare, cu participarea a
1.000 de soţii de fermieri în 4 zile. Astfel de programe au fost
întocmite şi pentru anii următori de studii.
Chiar şi pentru soţiile fermierilor participarea la curs era
uneori nepractică şi nedorită, apreciindu-se că aceste soţii, deşi foarte
ocupate, preferau să îşi găsească timp pentru a parcurge materialele
cursului sub formă de texte îndrumătoare. Materialul a fost în aşa fel
conceput încât să fie aplicabil la situaţii individuale şi să nu necesite
multe ore de studiu.
În cadrul unui exerciţiu de testare, peste 60% dintre
persoanele care au ales textul ca unic mijloc de studiu au fost soţiile
fermierilor. Ele aveau în general 35-55 ani şi trei sferturi dintre ele au
urmat o anumită formă de educaţie suplimentară.
O proporţie similară (deci tot circa ¾ din ele) a avut o
experienţă în ţinerea evidenţei contabile, dar nu şi în probleme de
analiză a veniturilor nete (cash analysis).
i) Pregătirea generaţiei următoare/tineri fermieri. Din
păcate, folosirea textelor de lecţii din cele folosite cu fermieri nu au
prea avut succes cu tânăra generaţie.
48
Când sunt la colegii, copiii fermierilor acceptă acest tip de
material de studiu, ca parte a cursului lor, dar după ce părăsesc
colegiul devin mai puţin entuziaşti. Una dintre modalităţile de a crea
manageri de fermă pentru viitor este de a începe prin a pune bazele
viitoarei generaţii. Este de recomandat ca tinerii să participe la tipuri
de cursuri care să îi aducă la nivelul posibilităţilor academice, adică
superioare. Experienţa celor care au organizat cursuri educaţionale de
management arată că cei mai apţi pentru astfel de cursuri pentru
pregătirea conducătorilor de fermă sunt cei care au absolvit cursuri
anterioare de pregătire şi au avut rolul de conducători, înainte de
terminarea colegiului.
Ideal ar fi pentru tineri să li se dea în responsabilitate un
sector sau o mică fermă unde să-şi exerseze rolul de conducători şi
astfel să câştige experienţă sub toate aspectele: negociere, vânzare,
cumpărare şi management financiar etc.
În realitate, astfel de situaţii se întâlnesc foarte rar şi uneori
ceea ce tinerii învaţă la colegiu se uită şi se pierd deprinderile. Pentru
a-i sprijini pe tineri să se maturizeze, pentru a se dezvolta în calitate
de conducători, ATB a iniţiat câteva programe care îl iniţiază pe
tânărul fermier în toate activităţile, începând cu primele etape ale
organizării muncii şi supravegherii, până la controlul total al
afacerilor fermei.
j) Program de dezvoltare a acţiunii de sprijinire a
fermierilor tineri. Pornind de la şcoala profesională sau, ideal, de la
colegiu, tânărul fermieri devine curând implicat în aspecte de
planificare a muncii şi supraveghere a personalului, acolo unde este
cazul. În acest stadiu se pot infuza tânărului calităţi ca: atitudine faţă
de oameni, atitudinea de a-ţi face lucrul până la capăt, decizii
oportune etc.
Programul ATB este desemnat să sprijine acest proces pe o
perioadă de 2 ani. Programul constă într-o serie de cursuri de o
49
săptămână, la intervale de 6 luni, bazate pe proiecte care dau
posibilitatea cunoaşterii situaţiilor diverse de afaceri şi de muncă.
Fiecare curs se încheie cu planuri de acţiune şi alegerea unui proiect
care să fie realizat cu acordul fermierului, în timpul perioadei dintre
cursuri. Se impune supravegherea cursanţilor, pentru a hotărî dacă li
se va acorda sau nu certificatul de absolvire.
Eliberarea certificatului depinde, în principiu, de aplicarea
celor învăţate, la locul de muncă (la fermă).
Cursurile încep, de fapt, cu o săptămână de activităţi
practice, implicând exerciţii de competiţie între cursanţi, sădirea
încrederii în luarea deciziilor şi în calitate de conducător. Apoi,
fermierii tineri sunt încurajaţi să îşi dezvolte calităţile şi există multe
posibilităţi de a demonstra acest lucru, după care urmează o altă
etapă de dezvoltare, care începe prin a oferi tânărului posibilitatea de
a deveni factorul de decizie principal în fermă.
Programul numit Managerul eficient este legat de experienţa
tânărului la fermă şi de însuşirea unor tehnici de conducere a
afacerilor şi a oamenilor. Această activitate se realizează prin cursuri
de 4 zile, o dată pe an. Un alt curs poartă denumirea generică
Termină-ţi munca bine!.
Urmează apoi activităţi în cadrul temei Munca cu oamenii,
iar apoi, după alte 6 luni, un curs final Munca cu conducerea. În
această ultimă săptămână, cursanţii sunt practic implicaţi în a-şi face
propriile lor cercetări de piaţă/marketing, supravegherea
personalului, vânzarea produselor. În acest experiment se cheltuieşte
mult timp pentru a fi siguri că tânărul cursant va face faţă noilor
provocări, iar capitalul investit de ATB va avea eficienţă economică
ridicată.
Cursurile menţionate mai sus pot fi luate separat sau pot fi
legate împreună pentru a constitui un sistem unitar.
50
Câteva concluzii. Este foarte bine recunoscut faptul că
tehnicile actuale ale muncii fermierilor din Marea Britanie trebuie
suplimentate prin tehnici de management moderne. Judecând în mod
realist, sunt mulţi fermieri care vor privi această schimbare ca fiind
dificilă şi vor angaja secretari, sfătuitori sau consultanţi. Pentru alţii,
soluţia stă în propria lor educaţie sau în specializarea soţiilor, care
sunt implicate şi ele în problemele de conducere a fermelor.
Aşa cum am spus, una din „cheile” unui management
eficient al fermelor şi o bună investiţie ar fi specializarea în acest
sens a generaţiei următoare. Este însă necesar ca tinerii să fie
încurajaţi în folosirea acestor educaţii/specializări şi ca aceste servicii
care li se oferă să corespundă necesităţilor reale. Programele,
specializările practice şi bazate pe muncă sunt bune pentru
dezvoltarea acestui proces. Folosite bine, aceste programe vor putea
forma viitorii conducători de fermă care să continue cu succes
experienţele/rezultatele bune ale fermelor şi a comunităţii rurale în
general, dar şi într-o viziune tot mai modernă.
51
Combinaţia unor caracteristici specifice ale unor gospodării
individuale implicate într-o formă de asociere de tip cooperatist
conduce la crearea unui plus de valoare, acesta fiind efectul de
sinergie. Sinergia poate reprezenta justificarea economică, uneori
fundamentală, pentru recurgerea la o asociere într-o cooperativă
agricolă.
Conform lui Ansoff, efectele sinergice sporesc
profitabilitatea organizaţiei şi reduc riscurile cu care fiecare dintre
membri s-ar confrunta dacă ar fi rămas entităţi individuale. Potrivit
teoriei efectului sinergic, membrii pot beneficia de avantajele unei
cooperative numai dacă entitatea valorează mai mult în combinaţie
decât separat, principiul de bază pe modelul cooperației fiind ecuaţia
“1 + 1 + 1 + 1 + 1 = 10”.
Așadar, decât mulți producători mici dar slabi în rezultate și
potențial, mai bine mai puțini însă puternici. Această forță vine din
valoarea suplimentară sau câştigurile sinergice generate atât
operaţional, cât și financiar.
Efecte de sinergie operațională apar deoarece membrii:
• își pot extinde producția, având posibilitatea planificării acesteia
(în funcţie de contractele încheiate de grup cu lanţurile de magazine);
• pot pune în valoare mai facil resursele;
• pot crea mai facil dotări necesare pentru sortarea, ambalarea și
depozitarea produselor;
• pot procura material săditor, pesticide la preţuri mai avantajoase;
• au un acces mai facil la informație, inovație, proiecte de
colaborare și/sau clustere;
• beneficiază de servicii diverse (servicii tehnice, de informare,
consultanță ș.a.);
• beneficiază de un branding și un marketing mai bun al produselor;
• sunt degrevați de responsabilitatea vânzării;
52
• își pot vinde produsele prin intermediul marilor retaileri, târguri,
magazine (cooperativa crește puterea de negociere a membrilor);
• pot trece de la vânzarea produselor agricole neprocesate la cele cu
valoare adăugată;
• pot beneficia de parteneriate benefice (de exemplu, parteneriate
cu institute de învățământ și cercetare, pentru transferul de inovație și
cunoștințe);
• devin mai apropiați de consumator (pot fi inițiate lanțuri scurte de
distribuție) ș.a.
Efecte de sinergie financiară apar deoarece membrii unei
cooperative:
• pot accesa mai ușor fonduri europene (spre exemplu, pot întocmi
proiecte de finanţare pentru retehnologizare mult mai fezabile);
• cu capitalizare scăzută, pot beneficia de capitalizarea celorlalți;
• pot beneficia de sprijin financiar pentru mărirea fondurilor
destinate finanţării de programe operaţionale;
• pot beneficia de ajutor financiar și credite speciale conform
legislaţiei Uniunii Europene;
• pot beneficia de facilități fiscale: scutirea de la plata impozitului
agricol pentru primii cinci ani de la constituire, accesul la subvenții,
la fondurile publice și la fonduri externe prevăzute în programul de
susținere a agriculturii României, scutirea de la plata taxelor vamale
pentru importurile de tractoare, mașini și utilaje agricole sau
echipamente de irigat;
• au posibilitatea de a investi în tehnologii moderne de producție
sau în infrastructura de depozitare sau procesare;
• pot gestiona mai bine riscurile (de exemplu, au acces mai facil și
pot fi mai activi în cadrul funcționării fondurilor mutuale).
53
Trăsături ale gospodăriei țărănești în economia rurală
54
rural; iar în alte regiuni aceste gospodării sunt create de către forțele
economice și sociale ale producției agricole.
Societățile țărănești
Căutarea unei definiții a țăranului bazată pe caracteristici
sociale care diferă de alte grupuri sociale este asociată în principal cu
domeniul antropologiei sociale (potrivit wikipedia, antropologia
culturală/socială, studiază evoluția, condițiile de trai, relațiile între
oameni și instituții și modul în care aceștia performează simbolurile
socio-culturale, cercetarea presupunând, de regulă, o interacțiune cu
cei cercetați). Cuvântul „socială” aici nu semnifică lipsa de conținut
economic, ci doar se concentrează pe țărani ca reprezentând
comunități mai degrabă decât indivizi singuri sau gospodării. O
caracteristică adesea menționată este faptul că societățile țărănești,
într-un anumit sens, reprezintă o tranziție: ei stau la jumătatea
distanței dintre tribul primitiv și societatea industrială (Wolf, 1966:
vii, citat de Frank Ellis). Antropologia socială pune accentul pe
aspectele culturale ale acestei tranziții. Prin urmare, una dintre cele
mai cunoscute definiții ale țăranului îl descrie ca o parte a societății
cu o cultură aparte (Krober, 1984: 284, citat de Frank Ellis, 1993),
ceea ce înseamnă că țăranii fac parte din societăți mai mari, dar
păstrează identități culturale care îi disting de alte identități. Un alt
aspect al antropologiei pune accentul mai mult pe statutul inferior al
țăranilor din cadrul sistemelor sociale mai mari din care fac parte.
Numai când cultivatorul devine supus cerințelor și sancțiunilor
deținătorilor de putere în afara stratului său social putem vorbi în
mod adecvat despre țărănime (Wolf, 1966: 11, citat de Frank Ellis,
1993).
Tranziție
Ideea de tranziție este una utilă, deoarece lasă impresia unui
sentiment de istorie și de schimbare în definiția țăranului. În
economiile integrate pe deplin în piață, țăranii sunt văzuți ca
55
reprezentând o tranziție de la comunități relativ dispersate și izolate.
Tranziția implică schimbare și adaptare, dar trebuie subliniat faptul
că viteza schimbării și rezultatul acesteia nu sunt cunoscute și nici nu
sunt determinate în prealabil. Tranziția nu înseamnă că țăranii sunt
astăzi aici și mâine pleacă, că în mod inevitabil și în curând vor fi
înlocuiți de alte întreprinderi agricole mai moderne. Ceea ce
înseamnă că țăranii nu sunt doar cultivatori tradiționali sau de
subzistență (termeni folosiți în trecut de către economiștii agricoli)
capturați într-un vid fără timp. Țăranii vin de undeva, ei au fost
adesea împinși de unde erau, de forțe puternice în afara experienței
lor anterioare (de exemplu, colonialismul).
Piețe și schimburi
Ideea de tranziție dă naștere la câteva alte trăsături relevante
ale societăților țărănești. Una dintre acestea ar fi că țăranii ca grup
social fac parte dintr-un sistem economic mai mare. O societate
țărănească nu este o comunitate izolată. Aceasta înseamnă că
societățile țărănești participă la schimb cu sistemul economic și că
producția țărănească este expusă forțelor pieței. Intrările și ieșirile
din gospodăria țărănească sunt supuse evaluării de către piața mai
largă la prețurile predominante, chiar dacă gospodăriile participă pe
piețe doar pentru o mică parte din cerințele lor. Piețele oferă atât
oportunități, cât și presiuni pentru țărani. Angajamentele de a ieși pe
piață pot conduce la un nivel de trai mai ridicat sau la un consum mai
divers, dar în același timp expune gospodăria la posibilitatea ruinării
fie din cauza tendințelor negative ale prețurilor, fie din cauza
exercitării unei puteri inegale pe piață. Astfel, relația țăranilor cu
piața conține o tensiune continuă între avantajele riscante ale
participării pe piață și conservarea unei baze non-piață pentru
supraviețuire.
56
Diferențele interne în societățile țărănești
Gospodăriile țărănești nu sunt uniforme, omogene, toate cu
același statut și cu aceleași perspective în cadrul comunităților lor.
Dimpotrivă, societățile țărănești sunt întotdeauna simbolizate prin
diferențieri interne. Cuvântul diferențiere de aici semnifică faptul că
diferențele de statut social nu sunt statice, atemporale, caracteristice.
Structura socială se schimbă în timp, în funcție de natura forțelor
care acționează asupra societății țărănești și în funcție de adaptarea
gospodăriilor individuale la aceste forțe.
Gospodăria țărănească
O altă contribuție la definiția gospodăriei țărănești este dată de
trăsăturile sale distinctive de întreprindere agricolă. Aici este
caracterul dual economic al producției țărănești care constituie
particularitatea sa centrală. Gospodăria țărănească se implică
simultan în consum și producție. Acest dublu caracter economic al
gospodăriei țărănești are implicații pentru analiza sa economică, în
sensul că aceste trăsături fac deosebirea dintre gospodăriile agricole
țărănești şi alți actori economici din economia de piață.
Activitatea economică dominantă
În general, gospodăria țărănească are ca activitate principală
agricultura, chiar dacă membrii gospodăriei se pot angaja în mai
multe tipuri de activități non-agricole. Țăranii își obțin traiul lor
predominant din folosirea pământului, prin cultivarea culturilor și
creșterea animalelor.
Pământul
Prin definirea țăranilor ca fermieri se presupune că ei au acces
la resursele pământului ca bază a mijloacelor lor de trai. Această
caracteristică face deosebirea dintre țărani și lucrătorii fără pământ
precum și dintre aceştia şi muncitorii urbani. Un atribut important al
țăranilor este dat de importanța criteriilor non-piață în atribuirea
pământului. În multe societăți țărănești, familiile au drepturi
57
tradiționale complexe, de a beneficia de pământ, care predomină și
îngrădesc funcționarea piețelor funciare. În altele, aceste drepturi
tradiționale pentru pământ sunt inalienabile, iar în altele transferurile
de pământ în afara legăturilor de familie sunt rare, chiar dacă există
piețe libere. În societatea țărănească, pământul este mai mult decât
un factor de producție care are prețul său: este securitatea pe termen
lung a familiei împotriva pericolelor vieții și face parte din statutul
social al familiei în sate sau în comunitate.
Munca
Dependența de munca familială este o caracteristică
economică definitorie a gospodăriei țărănești. Având în vedere că
activitatea de producție în fermele mari este definită parțial prin
angajarea forței de muncă salariale, baza de muncă familială a
fermelor țărănești este una dintre trăsăturile care le diferențiază de
acestea.
Capitalul
Acumularea capitalului este un atribut central al fermelor de
producției de dimensiuni mari, așa cum este și noțiunea de
rentabilitate a capitalului sub forma profitului. Este dificil să
definești o categorie de profit pentru producția gospodăriei țărănești.
Țăranul conduce o gospodărie, nu o afacere. Dificultatea apare în
diferențierea profitului rezultat din munca familială datorită naturii
duale de producție și consum a gospodăriei țărănești. Achiziționarea
de capital de către gospodărie se datorează aspectelor legate atât de
producție, cât și de consum: de exemplu, achiziționarea unui tractor
care poate fi utilizat atât în scopuri de producție (arat, antrenare
pompă de apă, etc.), cât și pentru consum (transportul familiei,
transportul lemnului etc.). Lipsa unei categorii sistematice de rată a
rentabilității capitalului, în astfel de cazuri, deosebește gospodăriile
țărănești de fermele mari.
58
Consumul
Cea mai populară caracteristică a gospodăriei țărănești se
bazează, în principal, pe subzistența mijloacelor lor de trai.
Subzistența se referă la proporția producției agricole care este
consumată direct de către gospodărie și nu la cea vândută pe piață,
iar țăranii, în acest context, sunt deseori menționați ca agricultori de
subzistență. Gradul de subzistență este unul dintre motivele pentru
care integrarea gospodăriei țărănești în economia de piață este doar
parțială, însă semnificația ei nu ar trebui să fie exagerată în contextul
multor alți factori care intră în definiția gospodăriei țărănești.
Definiția economică a gospodăriei țărănești
Gospodăria țărănească a fost definită din punct de vedere al
noțiunilor de tranziție, expunerii la forțele pieței, subordonării,
diferențelor interne, agriculturii, accesului la pământ, muncii
familiale, ambiguității profitului și cu semnificație aparte, ca element
al producției de subzistență. Acestea dau gospodăriei țărănești o
identitate definită cu dimensiunile istoriei, ale schimbării, ale
societății, ale activității economice și utilizării resurselor. Gospodăria
țărănească se distinge de alte tipuri de producători rurali, de lucrătorii
din mediul rural și urban și de întreprinderile mari.
Țăranii sunt definiți prin angajamentul lor (implicând o
capacitate variabilă de a se retrage de pe piață și de a supraviețui), ca
având o contribuție parțială pe piață, fiind împiedicați de caracterul
incomplet al piețelor în care aceștia participă. Imperfecțiunea pieței
economice este un concept relativ, definită prin comparație cu o idee
ipotetică, de competiție perfectă. O concurență perfectă subliniază
neutralitatea mecanismului prețurilor și rolul său de arbitru al tuturor
deciziilor economice. Există mulți cumpărători și vânzători pe piață.
Nici un producător sau consumator nu poate influența nivelurile
prețurilor prin acțiuni individuale. Există informații disponibile și
exacte cu privire la prețurile de pe piață. Există libertate de intrare și
59
există, ca în orice ramură, concurența, ce determină producătorii
ineficienți să iasă din producție, în timp ce numai cei mai eficienți
supraviețuiesc.
Comunitățile țărănești se confruntă adesea cu piețe care diferă
semnificativ de idealul concurenței perfecte. Nu pot exista piețe sau
piețe incomplete pentru resurse importante, cum ar fi pământul, forța
de muncă și creditele de producție. Prin piețe incomplete înțelegem
piețele care funcționează sporadic și într-un mod separat de-a lungul
timpului și al locației. De exemplu, poate apărea o piață ocazională
de muncă sezonieră pentru recoltarea unei culturi, la un salariu
reflectat de circumstanțele unice din fiecare locație și nu la un nivel
de salarizare larg acceptat.
Piețele pentru inputurile agricole și producția agricolă uneori
nu funcționează bine din cauza prăbușirii economice generalizate,
ducând la disponibilitatea neregulată a inputurilor importate
(combustibil, piese de schimb, îngrășăminte) și lipsa bunurilor de
consum în zonele rurale. Uneori nu funcționează bine din cauza
transportului și fluxurilor spațiale și temporale de informație.
Informațiile favorizează acei oameni din structura socială care le
dețin (comercianți și funcționari) în defavoarea celor care nu le dețin
(țăranii).
Societatea țărănească poate efectua tranzacții non-piață sau
tranzacții reciproce între gospodăriile agricole. Reciprocitatea se
referă la schimburi care sunt definite cultural. De exemplu, mă ajuți
să-mi construiesc casa, eu sunt de acord să contribui cu un ajutor la
școala din sat; tu și rudele tale mă ajutați cu recoltarea, familia mea
invită familia ta la o petrecere etc. Există un conținut economic în
astfel de schimburi - există costuri de resurse în furnizarea de bunuri
și servicii - însă semnificația reciprocității este că aceste tranzacții nu
sunt evaluate de prețurile pieței. Reciprocitatea poate implica, de
asemenea, norme sociale de împărțire și redistribuire care
60
funcționează, astfel încât să existe siguranța că toți membrii
comunității supraviețuiesc, indiferent de performanța productivă
anuală a gospodăriilor individuale.
Reciprocitatea în societățile țărănești se numără printre
trăsăturile lor cele mai distinctive. Opinia conform căreia acestea
adesea predomină asupra câștigului individual pe piață a determinat
economia țărănimii să fie descrisă ca o economie morală (Scott,
1976, citat de Frank Ellis, 1993). Cu toate acestea, nu este necesar să
se invoce o logică economică țărănească complet diferită pentru a
percepe rolul reciprocității în modificarea principiilor pieței sau
evitarea impactului acestora.
Să luăm în considerare, de exemplu, situația economică a unei
familii agricole tipice într-o economie de piață. O astfel de familie se
confruntă, în mod normal, cu următoarele condiții externe ale
procesului de producție:
- creditul este disponibil în mod abundent de pe piețele financiare
dezvoltate (bănci, agenții de credit etc.) la rate ale pieței
concurențiale de interes;
- sunt disponibile cantități variabile de producție (îngrășământ,
semințe, combustibil, substanțe chimice) până la orice cantitate pe
care un agricultor individual ar dori să o achiziționeze din mai multe
surse diferite;
- cunoașterea celor mai recente tehnologii disponibile este larg
răspândită și discutată pe larg în toate revistele agricole;
- există o piață de vânzare liberă a pământului, astfel încât să existe
posibilitatea ca fermierii nou intrați să înceapă agricultura și fermierii
care nu au reușit să iasă din agricultură;
- informațiile privind prețurile inputurilor, cât și ale outputurilor sunt
disponibile, în mod tipic, la nivel național, reflectând gradul înalt de
integrare a piețelor și a comunicațiilor.
61
Pentru gospodăria țărănească, este puțin probabil să existe
doar câteva și, eventual, nici una dintre aceste condiții:
- piețele de capital sunt fragmentare sau inexistente; creditul este
obținut de la proprietari locali, comercianți sau împrumutători la rate
ale dobânzii care reflectă circumstanțele individuale ale fiecărei
tranzacții;
- intrările variabile de producție pot fi disponibile sporadic sau
indisponibile, calitatea acestora poate varia;
- informațiile privind piața sunt slabe, neregulate, fragmentare și
incomplete și există costuri ridicate pentru gospodăria agricolă în
obținerea de informații dincolo de limitele imediate ale satului sau
ale comunității;
- piețele și comunicațiile în general nu sunt bine integrate. În funcție
de loc și de infrastructură există grade diferite de izolare între
comunitățile locale, regiuni și segmentele mai dezvoltate ale
economiei naționale etc.
Acum suntem în poziția de a rezuma diferitele componente
care alcătuiesc definiția economică a gospodăriei țărănești.
Gospodăria ţărănească este cea care își obține existența în principal
din agricultură, folosește în principal munca familială în producția
agricolă și se caracterizează prin implicarea parțială pe piață, care
este deseori imperfectă.
62
5. Frank Ellis (1993), Peasant economics – Farm households and agrarian
development, Cambrige University Press, 1998, 1993, Second edition,
ISBN 052145711 paperback.
64
obţinută în bătătura ţăranului sau fermierului tradiţional, în acelaşi
timp asigurând şi un rol social, prin ocuparea forţei de muncă.
Europa vrea tocmai aceste valori unite prin diversitate la nivel
local rural, iar sistemul economic actual este supus continuu la mai
multe presiuni de ordin exterior legate în primul rând de fenomenul
de mondializare, de criză energetică şi de fenomenele de schimbări
climatice. Cu cât crizele se adâncesc şi se repetă, cu atât mai mult
trebuie sa contribuim la dezvoltarea sistemelor alternative care scapă
de consecinţele induse de sistemul economic predominant.
Alternativa pe care o avem şi am moştenit-o în cazul gospodăriei
ţărăneşti este crearea unui sistem de preluare a producţiilor locale
solidare care dau o şansă acelor comunităţi de producători excluşi din
sistemul de producţie predominant. Prin grupuri de producători sau
cooperative locale dăm şansa unor reţele locale de comercializare în
comun a produselor ţărăneşti. Este singura şansa viabilă,
implementată într-un mod transparent şi onest pentru toţi ţăranii.
Astăzi, la ţară, în satul romanesc se aude din ce în ce mai rar o
zicală pe care o auzeam fiind copil pe uliţele satului, anume: „câte
bordeie, atâtea obiceie” sau „preferăm să avem vecini decât câmpuri
goale”. Dumnezeu ne-a creat fiinţe sociale şi suntem datori să trăim
în comunităţi prolifice, funcţionale şi economic viabile, aceasta
reprezentând o continuitate solidă. O comunitate rurală tradiţională
nu poate exista decât cu condiţia unităţii diversităţilor care o
compun. O caracteristică a spaţiului rural tradiţional compus din
gospodării ţărăneşti s-ar putea determina pornind de la datele
evoluţiei în timp şi spaţiu, a istoriei şi valorilor socio-culturale, însă
aceasta nu e o trăsătură unică. Toate comunităţile rurale, de oriunde
din lume, au o evidentă dimensiune a unicităţii. Doar oraşele
seamănă între ele. Bucureştiul o fi micul Paris, dar Cuca Măcăii este
unică!
65
Motoare de activare a micilor gospodării țărănești
1. Introducere
La nivelul anilor ´90 gospodăriile țărănești de subzistență și de
semi-subzistență - apărute în spațiul românesc, în principal, ca efect
al aplicării Legii fondului funciar nr. 18/1991 și împreună cu toate
celelalte existente din perioada anterioară - erau orientate spre acțiuni
de constituire și reconstituire a drepturilor lor de proprietate. În acei
ani, în nici un moment nu s-a pus problema modului în care aceste
entități vor putea face față noului sistem socio-economic ce se
instalase și care, se credea, erau similare cu cele din alte țări cu
tradiție în economia de piață. La momentul acela și chiar și azi, un
singur lucru era și a rămas adevărat: gospodăriile agricole mici au
reprezentat întotdeauna ”piatra de temelie” a spațiului rural din
Europa.
În acest context, trebuie menționat că o definiție precisă cu
privire la ceea ce constituie o gospodărie agricolă „mică” și/sau
„mare” sau o definire a unei „gospodării de subzistență” 31, care să
fie unanim acceptată în spațiul european, nu există - nici la începutul
anilor ´90 și nici acum. Este de precizat însă că:
(i) în termeni economici, se folosesc două criterii principale pentru
delimitarea dimensiunii fermei, și anume: indicatorul producție
standard (Standard Output - SO); Suprafața Agricolă Utilizată
(UAA);
(ii) în analizele decidenților din perioada de pregătire a aderării
României la UE, 1996-2000-2006, nu numai că nici unul dintre
31Gospodăria agricolă care produce alimente pentru consum propriu sau are alte
”praguri de dimensiune limită” pentru identificarea entităților de subzistență
66
criteriile enunțate mai sus nu a fost folosit pentru cunoașterea
stării, locului și rolului gospodăriilor țărănești, dar acestea nici
nu au reprezentat un punct de interes în conturarea direcțiilor
viitoare de dezvoltare a spațiului rural românesc.
În documentele vremii, referitor la gospodăriile țărănești de
subzistență și de semi-subzistență, au fost dominante problemele de
accelerare a legalizării situației proprietății lor funciare. Au fost
complet ”uitate” și nu s-au numărat printre priorități aspectele
referitoare la organizarea producției, managementul micilor
gospodării agricole, modul de asigurare a resurselor financiare
necesare pentru desfășurarea activităților curente și de investiții,
participarea la activități de natură comercială, modalitatea de
asigurare a datelor, informațiilor și cunoștințelor necesare pentru
derularea proceselor de producție de la nivelul exploatațiilor de mici
dimensiuni. De fiecare dată problema care se analiza, cu diverse
ocazii, era aceea a stării legalizării noii situații a proprietăților
funciare, paralel cu măsurile luate de decidenții politici de accelerare
a rezolvării numeroaselor procese care începuseră ”să sufoce”
activitatea din tribunalele de la nivel local. Târziu și treptat, unele
dintre problemele cu care se confruntau micile gospodării țărănești
au început să apară timid în programele de guvernare; fenomenul s-a
intensificat pe măsura apropierii de momentul aderării României la
Uniunea Europeană (UE). O posibilă explicație privind această
realitate o reprezintă confuzia sau cunoașterea insuficientă de către
unii dintre decidenți atât a diferențelor dintre politica agricolă și cea
agrară, cât și a principiilor de funcționare a Politicii Agricole
Comune. Precizăm că documentele de preaderare referitoare la
67
capitolul Agricultură și apoi Tratatul de Aderare a României la UE se
refereau la Politica Agricolă Comună 32.
Este de menționat că pe plaiurile mioritice, în perioada de
preaderare a României la UE s-a discutat intens chiar și despre
posibilitatea acordării de subvenții pentru cele peste 3 milioane de
mici gospodării țărănești, dar numai după momentul aderării.
Cu toate frământările și incertitudinile, aderarea României la
UE a adus beneficii, dar și o mare provocare pentru care nu eram
pregătiți, și anume: ”cum” vor rezista pe piață micile gospodării
țărănești? În aceste condiții, ”povestea frumoasă” despre apariția
exploatațiilor agricole de mici dimensiuni care, în marea lor
majoritate, se formaseră în urma aplicării Legii nr. 18/1991, a fost
înlocuită cu cea privitoare la ”aspectele comerciale” ale producției
acestor entități, pentru care nu eram pregătiți. Efectul a fost acela că,
în practica obişnuită, noii proprietari/șefi de gospodării ai majorității
exploatațiilor agricole de mici dimensiuni au fost ”blocați” de
greutățile cu care se confruntau și astfel încet, încet, aceste entități au
început să piardă ”bătălia” pentru accesul la piață, pentru
funcționarea și integrarea în noile realități.
Este de menționat că primele măsuri de susținere reală a
gospodăriilor agricole de mici dimensiuni din România, care
reprezintă, în prezent, circa 1/3 din numărul total existent la nivelul
UE 33, au apărut în Planul Național de Dezvoltare Rurală 2014-2020
(submăsura 6.3. Sprijin pentru dezvoltarea fermelor mici).
În fond, această decizie a reprezentat un prim pas al
autorităților publice centrale din țara noastră de inițiere a unei
prin granturile sale susține asociațiile care lucrează cu voluntari pentru protecția
mediului; sumele alocate sunt relativ modeste, iar acțiunile realizate urmăresc
conștientizarea publică a locuitorilor satelor românești. (ii) Centrul Rațiu pentru
Democrație – acesta a fost puternic inspirat de experienţa tranziţiei la democraţie,
precum şi de viziunea lui Ion Raţiu (1917-2000), apărător al democraţiei. Prin
acțiunile sale Centrul promovează democraţia - ca mod de viaţă - prin încurajarea
cercetării, promovarea învăţării, informarea publicului şi aplicarea practică a
valorilor şi comportamentelor democratice pe plan local, naţional şi internaţional.
71
2.2. Parteneriatul European pentru Inovare Agricolă
Parteneriatul european pentru inovare agricolă, pentru
productivitatea și sustenabilitatea agriculturii (EIP-AGRI) a fost
lansat de Comisia Europeană în 2012, acesta fiind considerat ”o
prioritate” pentru politica de dezvoltare rurală a UE. Această
structură instituțională își propune să încurajeze noile abordări
privind dezvoltarea operațiunilor comerciale, gestionarea resurselor
de mediu și/sau a altor activități ale comunităților rurale locale.
Deviza EIP-AGRI este de promovare a unei agriculturi și silviculturi
competitive și durabile, care "să realizeze mai mult și mai bine din
mai puțin".
Totodată, prin modul în care au fost concepute parteneriatele
europene pentru inovare (EIP), acestea reprezintă o nouă modalitate
de abordare a cercetării și inovării din spaţiul european. Acestea
urmăresc (i) punerea în comun a expertizei și a resurselor, prin
reunirea sectoarelor public și privat de la nivel european, național și
regional, precum și (ii) combinarea măsurilor de ofertă și de cerere.
Toate aceste parteneriate se concentrează asupra beneficiilor
societale și ale modernizării rapide a spațiului rural. Acestea au la
bază cooperarea dintre partenerii de cercetare și inovare, astfel încât
aceștia să poată obține rezultate mai bune și mai rapide în comparație
cu abordările existente.
În Planul Național de Dezvoltare Rurală 2014-2020, prin
submăsura 16.1. - Sprijin pentru înființarea și funcționarea
grupurilor operaționale (GO), pentru dezvoltarea de proiecte pilot,
noi produse, practici, procese si tehnologii în sectoarele agricol,
alimentar și forestier, inovarea este tratată ca temă transversală, iar
măsurile ce vor fi iniţiate urmăresc și acordă prioritate proiectelor
38UTP-urile sunt reprezentate prin: întârzieri ale plăților; restricționări ale accesului
la piață; modificări unilaterale și/ sau retroactive ale contractelor; anulări
neprevăzute și/sau nejustificate ale contractelor; transferuri incorecte ale riscului
comercial și/ sau transferul costurilor de transport și de depozitare către furnizori etc.
73
asigura că fermierii și/sau consumatorii europeni pot beneficia de
condiții corecte de vânzare și/sau cumpărare a produselor
agroalimentare.
Deși UE are deja o legislație pentru combaterea UTP-urilor
practicate de companii față de consumatori (Directiva 2005/29/CE),
totuși încă nu există reglementări comunitare referitoare la
combaterea practicilor comerciale incorecte între diferiții operatori
din sectorul agroalimentar.
PE apreciază că Supply Chain Initiative și alte sisteme
naționale și europene voluntare ar trebui promovate ”ca un
supliment la mecanismele efective și puternice aplicate la nivelul
statelor membre, prin care se asigură că toate nemulțumirile/
plângerile depuse pot fi anonime și se pot stabili penalități
descurajante, în coordonare cu principiile UE”. Deputații din PE
încurajează producătorii și comercianții, inclusiv organizațiile
fermierilor, să se implice activ în susținerea până la concretizare a
unor astfel de inițiative.
* * *
Parafrazându-l pe Robert Schuman (9 mai 1950), care spunea că
Europa nu va fi construită dintr-o dată sau ca urmare a unui plan
unic, ci prin realizări concrete, care să creeze în primul rând o
solidaritate ”de facto” vrem să credem că și procesul de activare, de
dezvoltare și de consolidare a micilor gospodării țărănești din
România va urma un același model, iar structurile instituționale și
legislative apărute și/sau în curs de apariție pentru susținerea acestor
entități sunt la început.
UTP-urile din sectorul agroalimentar sunt acoperite doar parțial prin legislația
privind competiția.
74
Poate fi competitivă gospodăria țărănească
o exploataţie de tip european?
75
o întâmpină astăzi este diferită: mai poate ea să supraviețuiască în
condițiile tendinței de îmbătrânire masivă a populației rurale? 41
Gospodăria țărănească este descrisă, de participanţii la
această masă rotundă, ca supraviețuitoare a vremurilor, ca motor al
economiei rurale sau ca soluție de rezervă în vreme de criză,
avantajul său constând în reîntoarcerea omului către ea. Astăzi,
populația rurală o părăsește pentru traiul urban sau chiar străin, iar
gospodăria rămâne a bătrânilor sau a copiilor care nu o doresc, ci
caută drumul înapoi către părinții lor.
Puțini sunt aceia care au văzut oportunitatea unei afaceri în
sentimentele pe care gospodăria țărănească le poate stârni,
sentimente de dor, de drag și dorință. Câțiva dintre ei s-au unit în
grupul Ecoruralis, asociaţie de „țărani” care au simțit apropierea
dintre români și produsele din curțile bunicilor.
Începând cu anul 2009, Ecoruralis organizează numeroase
evenimente care stimulează conştiinţa poporului român prin
abordarea a numeroase tematici de interes naţional, precum: vânzarea
terenului agricol românesc la preţuri derizorii către străini, modele de
afaceri tradiţionale de succes, suveranitatea alimentară, seminţele
ţărăneşti şi accesul echitabil la pieţe pentru ţărani. 42
41 http://blogs.worldbank.org/futuredevelopment/ro/aspecte-geografice-ale-mb-tr-
nirii-popula-iei
42 http://www.ecoruralis.ro/web/ro/Publicatii/
76