Principiile fundamentale ale dreptului penal

Categorie: Drept

Publicat: 01 Aprilie 2019

Accesări: 1614

1 1 1 1 1 1 1 1 1 1 Rating 0.00 (0 Votes)

Facebook Twitter

Share

Acestea constau in ideile sau orientările care călăuzesc şi străbat întregul drept penal, întreaga
activitate de luptă împotriva infracţiunilor prin mijloace de drept penal. În această privinţă s-a
exprimat opinia că principiile fundamentale servesc la caracteristicile de ansamblu ale
sistemului de reglementări din noul Cod penal.

1.Principiul legalităţii incriminării

Acest principiu este unanim admis in literatura de specialitate română şi străină acreditând
ideea că o faptă pentru a fi considerată infracţiune trebuie să fie prevăzută de legea penală.

Acest principiu a fost formulat sub denumirea de ,,Nullum crimen sinae legem,, (Nici o
infracţiune în afara legii) şi a fost înscris pentru prima dată în declaraţia drepturilor omului şi
cetăţeanului din 1789 fiind apoi preluat de legislaţiile moderne europene.

Principiul este prevăzut în art.2 Cod penal care prevede care fapte constituie infracţiuni.
Legalitatea incriminării are implicaţii asupra unor instutuţii ale dreptului penal şi anume:izvor
al dreptului penal este numai legea în sensul că legea penală poate fi aplicată numai acelor
fapte care în momentul comiterii lor erau prevăzute de lege ca infracţiune. Acest principiu
impune anumite limite în interpretarea legii în sensul că prin operaţiunea logico-juridică de
stabilire a înţelesului ei nu se pot crea infracţiuni şi nu se pot adăuga sau suprima elemente
din lege. Principiul impune aplicarea principiului activităţii legii penale în sensul că legea
penală poate fi aplicată numai acelor fapte care în momentul comiterii lor erau prevăzute de
lege ca infracţiune.

Legea penală este de strictă interpretare fiind exclusă aplicarea legii penale pe cale de
analogie.

2.Incriminarea ca infracţiune numai a faptelor care prezintă un anumit grad de pericol

social.

Acest principiu este consacrat în art.17 Cod penal care prevede că infracţiunea este fapta care
prezintă pericol social, săvârşită cu vinovăţiie şi prevăzut de legea penală. Art.18 Cod penal
stabileşte că fapta care prezintă pericol social în înţelesul legii penale este orice acţiune sau
inacţiune prin care se aduce atingere uneia dintre valorile arătate în art.1 Cod penal şi pentru
sancţionarea căreia este necesară aplicarea unei pedepse.
În prezent nu toate faptele prevăzute de legea penală constituie infracţiuni ci numai cele care
prezintă un grad sporit de pericol social. Dacă prin atingerea minimă adusă uneia din valorile
apărate de lege şi prin conţinutul ei concret fapta prevăzută de legea penală nu prezintă gradul
de pericol social al unei infracţiuni fiind lipsită în mod vădit de importanţă nu constituie
infracţiunea prevăzută de art.18 Cod penal.

3.Principiul potrivit căruia infracţiunea este singurul temei al răspunderii penale.

Acest principiu este prevăzut în art.17 aliniat 2 Cod penal în sensul că infracţiunea este
singurul temei al răspunderii penale. Principiul funcţionează ca o garanţie a libertăţii
persoanei pentru că fără săvârşirea unei infracţiuni nu se poate antrena răspunderea persoanei
care a săvârşit-o. Dar răspunderea penală este antrenată numai atunci când sunt întrunite
cumulativ toate cele 3 trăsături esenţiale ale infracţiunii, adică săvârşirea unei fapte prevăzută
de legea penală cu vinovăţie şi care prezintă pericol social. Noţiunea de infracţiune trebuie
folosită în accepţiunea art.144 Cod penal respectiv de faptă consumată sau rămasă în faza de
tentativă sau de act de participaţie sub forma coautoratului, instigării sau complicităţii. Legea
prevede şi unele cauze care înlătură răspunderea penală: amnistia, lipsa plângerii prealabile,
prescripţia şi altele.

4.Caracterul personal al răspunderii penale.

Acest principiu nu este prevăzut în mod expres în Codul penal însă se deduce din art.2 Cod
penal potrivit căruia pedeapsa se aplică infractorilor şi din art.72 Cod penal care menţionează
că la stabilirea pedepsei se va ţine seama de persoana infractorului. Rezultă deci că
răspunderea penală este personală în sensul că este ţinut să răspundă pentru fapta comisă
numai cel care a comis-o în calitate de autor instigator sau complice. Legea penală nu
cunoaşte răspunderea pentru fapta altuia aşa cum se întâmplă  în dreptul civil, iar
răspundearea persoanei juridice nu este reglementată deocamdată în legislaţia penală
românească, instituţia aceasta face obiectul unui proiect de modificare a Codului penal.

5.Principiul legalităţii pedepsei ,,Nulla poena sinae legem’’ (Nici o pedeapsă în afara legii).

Acest principiu constă în aceea că cel care a săvârşit o infracţiune trebuie să i se aplice numai
o pedeapsă prevăzută de legea penală pentru acea infracţiune şi numai în condiţiile stabilite
de lege. Acest principiu este reglementat în art.2 Cod penal împreună cu principiul legalităţii
incriminării ceea ce i-a făcut pe unii autori să reţină un singur principiu format din cele două.
Constituţia României din 1991 prevede în art.23 aliniat 9 ,,Nici o pedeapsă nu poate fi
stabilită şi aplicată decât în condiţiile şi în temeiul legii’’. Acest principiu nu admite sistemul
pedepselor nedeterminate în sensul că pedepsele aplicabile infracţiunilor nu sunt stabilite prin
lege ci sunt lăsate la libera apreciere a judecătorilor care pot alege natura şi durata pedepsei.
Din acest motiv Codul penal român reglementează: felul, natura şi durata sancţiunilor de
drept penal, pedepsele, măsurile educative şi măsurile de siguranţă dar numai pedepsele sunt
sancţiuni penale.

6.Principiul individualizării sancţiunilor de drept penal.

Prin individualizarea sancţiunilor se înţelege operaţiunea de adaptare a acestora, respectiv de

alegere a lor ca natură şi durată pentru a corespunde gravităţii faptei presoanei infractorului şi
condiţiile de săvârşire a infracţiunii.
Individualizarea poate fi: legală, judiciară şi administrativă.

Individualizarea legală are loc în momentul elaborării şi adoptării normelor penale prin
determinarea cadrului general al pedepselor cu limitele maxime şi minime a măsurilor
educative şi de siguranţă precum şi stabilirea în normele speciale a pedepselor
corespunzătoare gravităţii faptelor incriminate sunt apoi prevăzute circumstanţele atenuante
şi agravante care dacă sunt reţinute pot duce la modificarea limitelor de pedeapsă.

Individualizarea judiciară se face de instanţele de judecată şi constă în determinarea pedepsei

ce se va executa de cel condamnat avându-se în vedere toate împrejurările obiective şi
subiective care caracterizează fapta şi persoana infractorului în raport de criteriile prevăzute
în art.72 Cod penal.

Individualizarea administrativă are loc în faza executării pedepsei şi constă în adoptarea

acesteia în raport de conduita făptuitorului în această perioadă de modul de a reacţiona  la
atitudinea funcţională a pedepsei şi a schimbărilor intervenite în timpul executării sancţiunii.
Acest principiu este consacrat în art.72 Cod penal.