*

MIRCEA-CRISTIAN GHENGHEA

„BUCĂŢI ALESE DIN PLAGIATURA ROMÂNĂ”

LA FINELE VEACULUI AL XIX-LEA

În anul 1897, unul dintre scandalurile care ţineau capul de afiş în societatea
mondenă din Regatul României era cel al plagiatului comis de către Constantin
Hamangiu, tânăr şi promiţător magistrat, care îşi publicase teza de licenţă în 1893, la
puţină vreme după prezentarea acesteia în faţa comisiei de la Universitatea din
Bucureşti. Patru ani au trecut şi, într-un articol-serial apărut în ziarul conservator
„Constituţionalul”, un anume Lorellino prezenta probe elocvente conform cărora prima
parte a lucrării respective era un plagiat după teza de doctorat a unui jurist francez,
Paul Clément, susţinută şi tipărită la Grenoble cu 30 de ani înainte, în 1867. Întrucât,
după începerea serialului din „Constituţionalul”, Constantin Hamangiu a publicat
articolul său de răspuns într-un periodic de orientare liberală, intitulat chiar „Liberalul”,
în istoriografia noastră s-a ajuns inclusiv la ideea existenţei unui conflict personal cu
oarecare nuanţe politice între cei doi, plagiator şi denunţător 1.
În urmă cu relativ puţină vreme, în cadrul altui text dedicat temei plagiatului, am
considerat utilă continuarea investigaţiilor în cazul Hamangiu, în speranţa relevării
identităţii celui considerat încă, în literatura noastră de specialitate, drept „enigmaticul
Lorellino”2. Pentru aceasta, am reluat istoriografia problemei şi sursele de epocă, având
vaga intuiţie că, la precedenta analiză, am omis acel amănunt care putea oferi dezle-
garea problemei. Din fericire, s-a dovedit că aşa şi era – ascunsă într-un mic paragraf,
peste care ochii tuturor cercetătorilor au trecut cu nonşalanţă − se afla cheia întregii
situaţii. Este adevărat, respectivul paragraf se găseşte tocmai în a şasea din cele şapte părţi
ale primului articol publicat în „Constituţionalul”, când atenţia lectorului deja se află la
cote destul de scăzute după parcurgerea consistentei şi laborioasei analize a lui Lorellino.
Iată pasajul cu pricina, care i-a permis, apoi, cercetării noastre să se îndrepte spre
un făgaş foarte interesant şi fructuos: „Denunţam în «Arhiva» un plagiat artistic, acum
câteva luni, constatând asemănarea a două portrete, şi scriam că unui artist când fură îi e
mai greu să pună pe pânză, marmură, bronz, numele colaboratorului inspirativ, decât
unuia ce scrie”3. Cuvântul-cheie din acest pasaj este al treilea – „Arhiva”, deoarece este

*
Cercetător ştiinţific, Departamentul de Cercetare al Facultății de Istorie, Universitatea „Alexandru
Ioan Cuza” din Iaşi.
1
Dan Constantin Mâţă, Constantin Hamangiu 1867−1932, Bucureşti, 2013, p. 150.
2
Mircea-Cristian Ghenghea, Două cazuri de plagiat în România veacului al XIX-lea, în Marius Nicolae
Bălan, Gabriel Leanca (coordonatori), Cultură juridică, stat şi relaţii internaţionale în epoca modernă.
Omagiu Profesorului Corneliu-Gabriel Bădărău, Iaşi, 2016, p. 137−147.
3
Lorellino, Bucăţi alese din plagiatura română. D-nul Const. Hamangiu, procuror pe lângă Tribunalul
Ilfov, în „Constituţionalul”, anul VIII, nr. 2286, a doua ediţie; nr. 2295, a doua ediţie, 24 mai/5 iunie 1897, p. 1.

Anuarul Institutului de Istorie „A. D. Xenopol”, t. LIII, 2016, p. 117−125

118 MIRCEA-CRISTIAN GHENGHEA

vorba despre publicaţia intitulată „Arhiva. Organul Societăţii Ştiinţifice şi Literare din
Iaşi”; respectivul periodic se află în atenţia noastră în cadrul unui proiect derulat, în
ultima vreme, în cadrul Departamentului de Cercetare al Facultăţii de Istorie a
Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi. Ironia muzei Clio, fiindcă doar la o ironie
ne-am putut gândi în acele clipe, a fost, totuşi, foarte bine primită şi apreciată, cu atât
mai mult cu cât, luând în considerare indicele de nume iniţial pe care l-am alcătuit
pentru organizarea proiectului amintit, ştiam că nu apare nici un Lorellino ca semnatar
în paginile „Arhivei”; de aceea, erau şanse foarte mari ca, în sfârşit, să fie relevată
identitatea acestui tenace vânător de plagiate.
Cine are curiozitatea sau ocazia să parcurgă nr. 1−2 din ianuarie−februarie 1897
al „Arhivei”, poate citi, la paginile 85−88, textul intitulat Un nou fel de inspiraţie.
Semnatarul acestuia este Nicolae Vaschide. Da, într-adevăr: Lorellino este un pseudonim
utilizat de către Nicolae Vaschide. Cine a fost, însă, Nicolae Vaschide? După sumarele
noastre cunoştinţe, era unul dintre marii psihologi români, desigur mai cunoscut şi mai
apreciat în afară decât în România. Recunoaştem, nu aveam idee că Nicolae Vaschide a
fost într-atât de preocupat şi de partea literară şi gazetărească. Surpriza a fost cu atât mai
mare atunci când am descoperit amploarea acestor preocupări, pe care iniţial le
crezusem simple paranteze sau digresiuni în cadrul remarcabilei activităţi ştiinţifice pe
care a desfăşurat-o.
Nicolae Vaschide s-a născut la Buzău, la o dată care, din sursele identificate până
acum, nu este bine stabilită. Într-o monografie ce i-a fost dedicată, în 1973, de către
Traian Herseni, este precizată data de 5/18 octombrie 18734. Conform publicistului
buzoian Nicolae Peneş, s-ar fi născut la 5 decembrie acelaşi an 5. Dicţionarul General al
Literaturii Române indică data de 7 decembrie 18736. Iar dacă e să ne luăm după alţi
autori, inclusiv străini, precum Michel Huteau, Vaschide a văzut lumina zilei în anul
18747. Nu are rost să mai indicăm aici diverse surse accesibile pe internet, unde sunt, de
asemenea, amestecate toate aceste date. Lăsând la o parte aspectele, de importanţă,
totuşi, secundară în ceea ce priveşte subiectul textului nostru, ne mulţumim să arătăm
că, din fericire, toate sursele indică la unison faptul că Nicolae Vaschide, după ce a
urmat şcoala primară şi gimnaziul în oraşul natal, Buzău, a fost îndrumat către Liceul
„Sf. Sava” din Bucureşti; iar după finalizarea studiilor liceale s-a înscris la Facultatea de
Litere şi Filosofie a Universităţii din capitala Regatului României. În mod evident, aici a
auzit de Constantin Hamangiu (care avea, deja, un oarecare renume în cercurile studen-
ţeşti şi universitare), pe care susţine, în câteva rânduri, că nu-l cunoştea personal –
Hamangiu a absolvit Facultatea de Drept în anul 1893, Vaschide a absolvit Facultatea
de Litere şi Filosofie în 1895.
La 10 iunie 1895, Vaschide a susţinut examenul de licenţă, cu teza Senzaţiile
vizuale, lucrare premiată cu suma de 700 de lei din Fondul Hillel 8. Din acelaşi an,

4
Traian Herseni, Psihologia lui N. Vaschide, Bucureşti, 1973, p. 10.
5
Nicolae Peneş, Elogii efemere (radiografii spirituale), Buzău, 2013, p. 372 − vezi textul Nicolae
Vaschide, deschizător de drum în domeniul psihologiei experimentale (p. 372−376).
6
Dicţionarul General al Literaturii Române, vol. VII, Ţ−Z, Bucureşti, 2009, p. 182.
7
Michel Huteau, Un météore de la psychologie française: Nicolae Vaschide (1874−1907), în „Bulletin
de psychologie”, tome 61 (2), numéro 494, 2008, p. 173−199. Vezi şi „Ilustraţiunea română”, anul V, nr. 5,
25 ianuarie 1933, p. 14, unde este indicată data de 6 decembrie 1874, precum şi articolul lui Ion F. Buricescu,
Opera lui Nicolae Vaschide, în „Revista de Filosofie”, serie nouă, vol. XIX, nr. 3, iulie−septembrie 1934, p. 245,
unde, pe lângă indicarea lui 1874 ca an al naşterii, anul morţii este 1908.
8
„Anuarul Universităţii din Bucureşti pe anul şcolar 1896−1897”, Bucureşti, 1897, p. 102: „Au fost
distinşi în Aprilie 1895 [eroare în text; anul corect nu poate fi, evident, decât 1896. Dovadă stă aceeaşi
 „BUCĂŢI ALESE DIN PLAGIATURA ROMÂNĂ” 119

drumurile lui Vaschide s-au îndreptat către Franţa, în toamnă începând să lucreze cu
renumitul psiholog francez Alfred Binet, în cadrul Laboratorului de psihologie fiziologică
de la École des Hautes Études de pe lângă Sorbona. Imediat după finalizarea studiilor,
avusese şansa de a-l cunoaşte pe celebrul psiholog francez Alfred Binet, care venise în
România la invitaţia lui Take Ionescu, ministru al Instrucţiunii Publice, spre a susţine
câteva cursuri la Universitatea din Bucureşti. După cum precizează Radu D. Rosetti,
„după două−trei convorbiri cu Vaschide, savantul a fost cucerit de inteligenţa tânărului
licenţiat, şi iată-l pe acesta decis să plece la Paris să-şi ia doctoratul”9. În anul 1897, i s-a
acordat o subvenţie din Fondul Halfon al Universităţii din Bucureşti, cu obligaţia de a
trimite semestrial o dare de seamă pentru lucrările sale:

Prin decizia Consiliului special universitar din 27 Fevruarie 1897, s-a acordat, din venitul
fondului Halfon, o subvenţie de 1.000 fr. pe an d-lui N. Vaschide, licenţiat în litere al
Facultăţii de Litere din Bucureşti, care lucrează în laboratorul de Psihologia experimentală
al d-lui Binet de la Sarbona [sic! – n.n.] (Paris).
Subvenţia este acordată pe 2 ani, cu începere de la 1 Aprilie 1897 şi cu obligaţia pentru
d. Vaschide de a trimite semestrial o dare de seamă de lucrările sale10.

Din 1895 şi până în anul morţii sale, 1907, Nicolae Vaschide a desfăşurat o
activitate ştiinţifică remarcabilă, cu precădere în domeniul psihologiei experimentale,
numele său devenind cunoscut nu doar pe bătrânul continent, ci şi dincolo de ocean. A
publicat în mai toate revistele de specialitate importante din Franţa, România, Marea
Britanie, Germania, Italia, a participat la numeroase congrese de psihologie şi fiziologie
(München, Roma, Torino, Paris, Cambridge) 11. Nu vom face însă, aici, o trecere în
revistă a excepţionalei sale activităţi în domeniile psihologiei şi medicinei; despre
aceasta s-a mai scris şi se mai ştie câte ceva. Din perspectiva cercetării noastre, ne
interesează celelalte preocupări ale sale, foarte puţin cunoscute, având legătură cu
gazetăria şi cu activitatea literară.
Nicolae Vaschide a semnat mai multe articole în diverse jurnale şi reviste din
România, utilizând atât numele său, cât şi trei pseudonime, Kean, Ion Măgură şi
Lorellino. Doar primele două dintre acestea sunt bine cunoscute şi imediat alăturate
numelui savantului în literatura noastră de specialitate 12; deşi ultimul a fost menţionat şi
asociat cu Nicolae Vaschide în câteva rânduri, în perioada interbelică, în anii ’70, însă şi
în urmă cu doar câţiva ani13!

menţiune referitoare la distincţiile respective inserată în „Anuarul Universităţii din Bucureşti pe anul şcolar
1909−1910”, Bucureşti, 1910, p. 101, unde este trecut anul corect, 1896 – n.n.] cu premii pentru tese următorii
licenţiaţi ai Facultăţii de Litere: 1) Nicolae Vaschide [subl. n.], 700 lei, pentru tesa sa, «Sensaţiunile visuale»,
susţinută la 10 Iunie 1895 cu toate bilele albe; 2) Nicolae Brânzeu, 400 lei, pentru tesa sa «Şcolile Blajului»,
susţinută la 25 Octomvrie 1895 cu toate bilele albe; 3) T. Avramescu-Aguletti, 400 lei, pentru tesa sa «Mici
cercetări asupra Hetteenilor», susţinută la 12 Iunie 1895 cu toate bilele albe”.
9
Radu D. Rosetti, Nicolae Vaschide, în „Calendarul Minervei”, anul X, 1908, p. 272.
10
„Anuarul Universităţii din Bucureşti pe anul şcolar 1896−1897”, Bucureşti, 1897, p. 100.
11
Traian Herseni, op. cit., p. 24.
12
Mihail Straje, Dicţionar de pseudonime, alonime, anagrame, asteronime, criptonime ale scriitorilor
şi publiciştilor români, Bucureşti, 1973, p. 762−763.
13
Vezi, pentru aceasta, vocea Vaschide, Nicolae, îngrijită de N. Bc. (Nicoleta Borcea), în Dicţionarul
General al Literaturii Române, p. 183: „Ciclul de reportaje şi cronici culturale Scrisori din Paris („Revista
idealistă”, 1903) este apreciat în epocă de cititori. Mai închegate, notele de călătorie şi în bună parte cronicile
plastice (semnate Ion Măgură, Kean şi Lorelino [subl. n. – aici, cu un singur „l”]) relevă spirit de observaţie, o
cultură deosebită, stăpânirea mijloacelor expresive”.
120 MIRCEA-CRISTIAN GHENGHEA

Gazetarul Vaschide are o scriitură deosebită, plină de vervă şi de o muşcătoare

ironie. Un adevărat critic al moravurilor şi al metehnelor societăţii de atunci, a oferit
articole şi cronici spumoase, usturătoare din punctul de vedere al destinatarilor. Iată cum
a descris Traian Herseni, într-un scurt pasaj, această aplecare a lui Vaschide către
jurnalism şi literatură:

N. Vaschide a desfăşurat – cum am amintit – şi o activitate literară (originală şi de

traduceri), precum şi o întinsă activitate ziaristică, în cadrul căreia Scrisorile de la Paris,
excelente cronici şi reportaje culturale, au fost foarte gustate de cititorii revistelor şi
ziarelor româneşti din acea vreme. A colaborat la „Convorbiri Literare”, „L’Indépendance
Roumaine”, „La Roumanie”, „La Renaissance Latine”, „Revue des Deux-Mondes”, „Le
Mercure de France”, „La Revue Hebdomadaire”, „Journal des Débats”, „Le Temps”,
„Adevărul”, „România Jună” etc. A folosit frecvent pentru publicaţiile din ţară pseudo-
nimul Ion Măgură, iar uneori pe cel de Lorellino14.

Într-adevăr, textele grupate sub titlul Scrisori din Paris (nu „de la” Paris, cum
specifică Traian Herseni), au fost publicate în „Revista Idealistă”, în anul 1903, repre-
zentând adevărate radiografii ale diverselor aspecte intelectuale, sociale şi culturale
specifice mediilor pariziene ale vremii15. Ironia fină sau, după caz, mai directă,
remarcile şi comentariile spumoase ori descrierile sugestive şi detaliate atrag, pe bună
dreptate, atenţia, de multe ori lectorul putând fi captivat de ideile ce se desprind din
scriitura lui Vaschide. Însă şi înaintea Scrisorilor din Paris putem găsi diverse texte
publicate în unele periodice care au făcut, cu siguranţă, deliciul unora şi au provocat
enervarea altora, Nicolae Vaschide demonstrând inclusiv un anume fler în alegerea şi
prezentarea subiectelor sale. Un excelent exemplu în această privinţă poate fi
considerată o corespondenţă trimisă publicaţiei „Noua Revistă Română”, în anul 1901,
pe care Vaschide a intitulat-o Cerebralitatea provincială, însoţită de o notă cu o ironie
subînţeleasă: „O întâmplare fericită a făcut să ne cadă în mână corespondenţa de faţă. O
copiem textual cu gândul că scrisorile vor ajunge mai curând la destinaţie. Impresiile
sunt dintre cele alese; le vom publica integralmente cu stilul şi punctuaţia autorilor”16.
Iată câteva pasaje din Cerebralitatea provincială. Corespondenţa din Paris a
doamnei Crîngu cu doamna Cotilionescu din Buzău. Prima scrisoare:

Acesta e Parisul, care ne trimite nouă modele, acesta e oraşul unde se face de toate? Zău, că
dacă nu-mi pare rău şi de banii cari îi cheltuim. Am petrecut o vară la Braşov şi o
săptămână la Viena şi zău dacă nu era mai frumos! Tache al meu cască toată ziua gura şi
când îi spui că mă plictisesc, cică nu ştiu ce spun. Cică aici e viaţă. Închipueţi, spunea ce
bine ar fi să vândă chiar acareturile măsei şi să stăm o iarnă întreagă aici! Îmi vine să cred
că strâmbăturile astea de franţuzoaice îi fură minţile. Se uită, da se uită soro la om, ziua în
namiezea mare, pare că ar vrea să ţi-l iee de la braţ! Şi dacă cumva Tache se uită şi el, le
vezi că râd şi râd frumos strâmbăturile şi răresc pasul… Femei cumsecade pe aici zău că nu
par a fi. Suntem de trei zile în Paris şi, zău, dacă am întâlnit una mai cu faţa ca lumea şi
mai puţin mironosită. Toate se fâţâiesc pe stradă şi ridică rochia până dincolo de glesne! În
sfârşit, treaba lor; n-am venit la Paris pentru ele şi pe Take îl ţiu eu. […]

14
Traian Herseni, op. cit., p. 25.
15
Vezi, de exemplu, N. Vaschide, Scrisori din Paris, în „Revista idealistă”, anul I, nr. 3, 1 mai 1903,
p. 604−618; nr. 6, 1 august 1903, p. 602−618 (de menţionat că, în anul respectiv, 1903, Nicolae Vaschide a
fost şi prim-redactor al publicaţiei respective, director al acesteia fiind Mihail G. Holban).
16
Lorellino, Cerebralitatea provincială, în NRR, vol. 4, nr. 44, 15 noiembrie 1901, p. 362.
 „BUCĂŢI ALESE DIN PLAGIATURA ROMÂNĂ” 121

Take cică să mergem la Moulin-Rouge, unde sunt desmăţate de alea ce-şi dau fustele peste
cap şi joacă cancanuri; eu mă cam dam înlături, deşi tare aş vrea să le văd. Prin Exposiţie
cică sunt minuni!, numai să nu fie ca ale Parisului. Astăzi am văzut un vapor pe Sena; e
mititel şi n-ar putea servi nici măcar de luntre „Orientului” nostru17.

Cu doi ani înaintea acestei foarte plastice corespondenţe, Vaschide publica în revista
„România Jună”, la adăpostul pseudonimului deja celebru, Lorellino, o adevărată diatribă
la adresa bursierilor români din capitala Franţei, intitulată Românii noştri la Paris, cărora
le conturează imaginea de cartofori şi companioni ai damelor de moravuri uşoare:

Venind la Paris, preumblaţi-vă de curiositate prin Cartierul Latin şi urcaţi în primul etaj al
cafenelelor Cluny şi Vachette, şi, pe lângă că veţi avea plăcerea de a auzi grăindu-se o
românească neaoşe, veţi găsi acolo floarea generaţiei române. Desbrăcaţi de veste în timpul
verei, cu doamne de acasă lângă ei, se prepară pentru viaţa socială română învârtind
pockerul şi alte jocuri de cărţi. Discuţia e interesantă de urmărit: calculele atuurilor
înfierbântă sângele fiilor Romei şi un as venit aşa din întâmplare stârneşte o furtunoasă
discuţie asupra unei probabilităţi de reuşită, dacă adversarul avea altă carte, cu alte atale
[sic! – n.n.]… Jocul de cărţi are loc mai ales după curse şi toată seara până când se închid
cafenelele. Cursele ocupă de aproape pe Români. E logic18.

Se pare că respectivul text a avut un ecou destul de mare în rândul studenţilor

români din capitala Franţei. Critica la adresa compatrioţilor săi, care dădeau o proastă
reputaţie numelui de român, a continuat şi în alte articole şi corespondenţe 19, în acest
context putând fi avută în vedere, în opinia noastră, inclusiv identificarea unui alt
pseudonim utilizat de Nicolae Vaschide, cel puţin în paginile publicaţiei „România
Jună”: Nepec. Astfel, în numărul din 23 decembrie 1899 al publicaţiei respective este
inserată o altă corespondenţă, primită de redacţie din Paris, în care se fac referiri la
articolul semnat de Lorellino (Românii noştri la Paris), fiind descrisă nemulţumirea şi
iritarea unora dintre studenţii români din Paris după citirea acestuia. Intitulat Schiţe din
Paris, textul este semnat de un anume Nepec, denumire care, presupunem noi, ar putea
fi un alt pseudonim utilizat de Nicolae Vaschide:

O, da se supără d-lor, aveau de gând să provoace chiar în duel (telegrafic) pe girantul

ziarului; se supără când un om cinstit se revoltă şi îşi vede numele naţionalităţii devenit
sinonim cu numele de voyou [vagabond, huligan; în limba franceză – n.n.], se supără d-lor
când un om cu conştiinţa satisfăcută de împlinirea datoriei se revoltă când îşi vede neamul
compromis în faţa Franţei de nişte desmetici [besmetici – n.n.]…
Dar, la urma urmei, nu credeţi că se supără fiindcă amorul lor propriu a fost jignit întru
ceva, o, nu e mult de când l-au pierdut. Se indignează fiindcă se tem ca nu cumva Statul,
rudele, părinţii deşteptaţi de strigătul de alarmă al unui tânăr dintre cei ce plâng pe ruinele
numelui de român în Occident, se tem ca să nu le tae resursele, venitul cu care au grijă să
plătească regulat rente cafenelilor şi femeilor din Paris.
Într-o seară, întorcându-mă de la Teatrul Odeon, am voit să iau o bere la o berărie
„Steinbock”; împrejurul unei mese verzi, vreo 30 studenţi români cu părul vâlvoi cu ochii
rătăciţi urmăreau mişcările adversarului, un grec milionar.

17
Ibidem, p. 362−364.
18
Idem, Românii noştri la Paris, în „România Jună”, anul I, nr. 6, 8 decembrie 1899, ediţia de seară, p. 1.
19
Vezi şi textul ce poate fi considerat drept o continuare a articolului din 8 decembrie 1899 – idem,
Prestigiul român în Paris, în „România Jună”, anul II, nr. 47, 26 ianuarie 1900, ediţia de seară, p. 1.
122 MIRCEA-CRISTIAN GHENGHEA

Grecul calm, sigur, face cărţile şi încet, tacticos scoate atout-ul [atuul – n.n.], era un rege…
ia banii după masă… un pumn… atunci am văzut ceva îngrozitor, nişte copii aproape cu
ochii pierduţi, istoviţi, privind stupid la banii ce grecul băga în buzunar, nemaiavând cu ce
plăti o consumaţie… şi ceva mai trist a doua zi se împlinea termenul de chirie…
Şi acei copii pierduţi făceau parte din clasa noastră cea mai sus pusă, acei copii mâne vor
conduce ţeara.
Dar nu asta ar fi răul cel mai mare, ci faptul că nu toţi sunt de decora naturae [ornamente
ale naturii; în limba latină – n.n.], nu toţi studenţii din Paris sunt istoviţi de la Vachette, ci
mai sunt şi alţii, dar din păcate cei puţini cari se ocupă, cari se instruesc şi cari mâne când
se vor întoarce în ţeară, munciţi, ofiliţi pe băncile şcoalei, vor fi aşezaţi în acelaşi rând cu
cei cari au urmat cursurile Facultăţei de Moulin Rouge ori Boullier. Vor întâmpina aceleaşi
piedici ce întâmpină azi aci, stavile datorite reputaţiei excelente (?) de care ne bucurăm.
Şi-n urechi-mi şopteşte ca spuse de departe de o voce nespus de tristă:
La Paris în lupanare…20.

Însă Nicolae Vaschide nu a criticat doar atitudinea studenţilor români aflaţi în

capitala Franţei, ci şi implicarea inutilă şi fără orizont a studenţimii din ţară în diverse
jocuri şi intrigi politice. De asemenea, câteva din textele sale, semnate cu pseudonimul
Ion Măgură, oferă o interesantă viziune asupra problemei naţionale româneşti, cu
blamarea şi ironizarea populismului şi a demagogiei politice; precum şi a celor care se
lăsau dirijaţi şi manevraţi în vâltoarea jocurilor politicianiste, în primul rând studenţimea:
Studenţii universitari ar putea avea un rol frumos în regenerarea noastră naţională, acela de
a ridica prestigiul nostru naţional. Mai puţină politică şi mai paşnică; mai mult de lucru şi
mai multă gândire decât simţire şi ambiţie: iată devisa ce ar trebui să ne inspire pe noi, toţi
tinerii. Ţeara aşteaptă de la studenţime acţiuni, nu vorbe; civilisaţiile moderne se reduc la
elementele gânditoare, acţionale, nu la verbiagiile şi cumetriile politice ale turmelor de
votători21.

Am amintit, ceva mai înainte, de un alt caz de plagiat prezentat de Nicolae

Vaschide, de această dată în paginile periodicului „Arhiva” din Iaşi. Iată despre ce este
vorba. În cadrul unui salon de arte din 1894, sculptorul Dimitrie Demetrescu Mirea
(1864−1942/1943)22 a expus un bust în bronz reprezentându-l pe voievodul Radu Negru,
respectivul bust fiind, după spusa unui cronicar artistic de atunci, „una din puţinele
lucrări artistice expuse care merită a fi citată” 23. După ce s-a aflat timp de câţiva ani
„într-unul din vestibulele Ministerului Instrucţiunei Publice”, bustul „a fost aşezat în
Câmpulung, locul de descălicătoare [sic! – n.n.] a marelui voevod”24, precum şi
localitatea de origine a sculptorului Mirea. Cum de a ajuns, însă, Nicolae Vaschide la
concluzia că bustul în cauză reprezenta un plagiat? Să-i dăm cuvântul:

Venind la Paris şi preumblându-mă într-una din zile pe chei, am rămas înmărmurit zărind
statuia lui „Carol cel Mare” în splendida piaţă „Notre Dame”. Uite – mi-am zis fără vrere –

20
Nepec, Schiţe din Paris, în „România Jună”, anul I, nr. 21, 23 decembrie 1899, ediţia de seară, p. 1−2.
21
Ion Măgură, Carte, nu politică!..., în „România Jună”, anul I, nr. 9, 11 decembrie 1899, ediţia de
seară, p. 1. Vezi şi idem, Datoria de cetăţean a studenţimei, în „România Jună”, anul II, nr. 45, 23 ianuarie
1900, ediţia de seară, p. 1.
22
Dicţionarul sculptorilor din România. Secolele XIX−XX, vol. II, Lit. H−Z, coordonator Ioana Vlasiu,
Bucureşti, 2012, p. 144.
23
Apud N. Vaschide, Un nou fel de inspiraţie, în „Arhiva”, anul VIII, nr. 1 şi 2, ianuarie−februarie
1897, p. 87.
24
Ibidem.
 „BUCĂŢI ALESE DIN PLAGIATURA ROMÂNĂ” 123

Radu Negru al lui… Mirea… Frumosul bronz al lui Rochet reprezintă pe Carol cel Mare
călare, condus de doi oameni armaţi, ţinând în mâna dreaptă un frumos sceptru împărătesc.
Cititorii, de altfel, îşi pot da bine samă de uimirea mea, privind figurile reproduse.
Capul lui Carol cel mare e aidoma cu al lui Radu Negru, sau vice-versa; expresia feţei,
fruntea, ochii, nasul, barba… până şi coafura capului e copiată până în cele mai mici
amănunte. Coroana chiar aduce mult cu a lui Radu Negru. D-l D. D. Mirea a făcut – şi aici
e meritul d-sale – o mică schimbare: a răsucit puţin mai mult mustaţa lui Carol cel Mare!,
chiar atitudinea capului reaminteşte poza lui Radu Negru, atitudine ce să potriveşte, de
altfel, bine lui Carol cel Mare, de vreme ce ţiind o mână râdicată în sus, fiind calare, etc., e
natural ca unul din umeri să fie mai sus decât celălalt.
Un franţuz, un distins literat, care a călătorit prin România, mă întreba cu mirare, zilele
trecute, cum să face oare de avem noi la Câmpulung bustul lui Carol cel Mare, căci din
cunoştinţele lui istorice marele lor împărat dusese lupte numai până prin Panonia contra
hoardelor barbare ce-i neliniştea hotarele împărăţiei…
Ce să răspund? Rog pe d-l Mirea să o facă în locul meu25.

În câteva rânduri, pe parcursul anului 1897, Nicolae Vaschide a menţionat că are

în pregătire o lucrare intitulată Bucăţi alese din plagiatura română (acesta fiind şi titlul
primului articol publicat de el în „Constituţionalul”, pe care l-am preferat inclusiv
pentru textul nostru). Conform propriilor mărturisiri, era vorba de o lucrare destul de
consistentă, în cadrul căreia erau documentate zeci de cazuri de plagiat din România,
din ultimele trei decenii ale veacului al XIX-lea. După cum îşi prezenta el însuşi
lucrarea:

[…] volumul va fi o antologie literaro-ştiinţifică, care va cuprinde toate plagierile sau mai
bine zis „toate utilizările” – ca să întrebuinţez un termen consacrat –, constatate de vreo
30 de ani încoace, plus un număr mare de constatări noi, făcute de mine însumi, deşi trebue
s-o mărturisesc într-un mod întâmplător. Poeţii şi mai ales cei tineri care se îndreaptă cu
atâta îngâmfare spre Carpaţi, deşi numai în întruniri, ca şi spre Parnas, ţin fruntea
plagiaturilor26.

Am căutat să identificăm această lucrare, cu atât mai mult cu cât prezentarea

făcută de Vaschide este realmente promiţătoare. Din păcate, fără succes. În opinia
noastră, respectiva lucrare, chiar dacă a fost finalizată (fapt mai greu de crezut, totuşi),
nu a mai văzut lumina tiparului. O explicaţie ar fi, poate, formidabila activitate pe care
Nicolae Vaschide o va depune, începând chiar din 1897, până în anul morţii sale, 1907,
activitate care, indiscutabil, i-a lăsat destul de puţin timp pentru preocupări de anvergură
în alte privinţe. Desigur, a avut răgaz pentru a mai publica un articol sau altul, fie sub
numele său, fie utilizând cele trei pseudonime, chiar un studiu de prezentare a mişcării
literare româneşti în limba franceză, apărut în publicaţia „La Revue des Revues”, în
1899, intitulat Le mouvement littéraire en Roumanie27. Dar o lucrare precum Bucăţi

25
Ibidem, p. 87−88.
26
Ibidem, p. 85.
27
N. Vaschide, Le mouvement littéraire en Roumanie, în „La Revue des Revues”, janvier−mars 1899,
p. 393−404. O interesantă referire la articolul lui Vaschide se găseşte în textele lui Gala Galaction (Grigore
Pişculescu), în care acesta reconstituie, într-o manieră proprie şi subiectivă, atmosfera intelectuală şi culturală
de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul celui de-al XX-lea, texte ulterior inserate în romanul cu caracter
memorialistic La răspântie de veacuri. Vezi Gala Galaction, Acum 35 de ani (Partea a doua), în RFR, anul I,
nr. 6, iunie 1934, p. 28−29: „În publicaţia lunară franceză: Revue des Revues, numărul de pe curenta lună
Februarie, a apărut un articol de vreo zece pagini, întitulat: Le mouvement littéraire en Roumanie. Autorul este
compatriotul nostru Nicolae Vaschide, din familia intelectuală a liceului meu Sf. Sava şi buzoian de naştere.
124 MIRCEA-CRISTIAN GHENGHEA

alese din plagiatura română, fie chiar şi numai pentru a o finisa, necesita ceva mai mult
timp, de care Vaschide nu prea dispunea. În ultimii ani ai vieţii, ritmul cercetărilor şi al
contribuţiilor sale ştiinţifice a fost realmente impresionant:
După ce a colaborat câţiva ani (1897−1900) la cunoscuta bibliografie periodică mondială
de psihologie de sub direcţia lui Warren şi Farrand, care apărea simultan în „Année Psy-
chologique”, „Psychological Review” şi „Zeitschrift für Psychologie des Sinnesorgane”,
N. Vaschide a publicat un cuprinzător Index philosophicus, proiectat ca un anuar
bibliografic analitic al cărţilor şi periodicelor referitoare la filozofie şi ştiinţele anexe, din
care au apărut două volume. Moartea l-a surprins în timp ce lucra la o mare Bibliographie
psychologique, anunţată ca volumul al 50-lea (şi ultimul) din faimoasa colecţie-tratat:
Bibliothèque internationale de psychologie expérimentale normale et pathologique,
publicată sub direcţia d-rului E. Toulouse, secretar fiind chiar N. Vaschide28.

Savantul născut în Buzău a decedat la 13 octombrie 1907, la doar 33 de ani, după

două săptămâni de suferinţă provocată de o dublă pneumonie, însoţită de pleurezie; a
fost înmormântat în cimitirul Montparnasse. A plecat din această lume când se apropia
de finalizarea tezei sale de doctorat în medicină, fiind regretat de prieteni, de colabo-
ratori şi de foştii lui magiştri29. Activitatea sa ştiinţifică remarcabilă a fost dublată de

Poate că ai auzit ceva despre el. Este acel student inteligent care s-a alipit de savantul psiholog Binet (când
francezul a fost prin Bucureşti, mai anii trecuţi) şi acum a ajuns la Paris, un erudit în ascensiune şi un nume
din ce în ce mai sărbătorit. Mi-aduc aminte foarte bine de Vaschide şi dacă ne-am întâlni faţă în faţă, nici
el n-ar zice că nu mă cunoaşte.
Articolul lui Vaschide e o faptă bună din punctul nostru de vedere românesc, fiindcă taie o poartă (fie
cât de strâmtă), în zidul gros al ignoranţei streinilor despre noi. Dar articolul e costeliv, fără adâncime, fără
argumente şi plin de nume înşirate, multe ca nişte mărgele de sticlă. Poate că, mai târziu, Vaschide va reveni
şi se va completa pe sine.
Vaschide vorbeşte de începuturile trudnice ale istoriei şi ale culturii noastre, de poezia populară, de
basmele noastre, de cronicarii veacurilor trecute, de protagoniştii istoriei şi ai filologiei româneşti şi de
literatura şi de literaţii ceasului de faţă.
Articolul lui este mai mult un pomelnic decât un studiu. Nu ştiu să fi rămas cineva nepomenit dintre
cei ce îşi toarnă cerneală în călimări, de câţiva ani încoace. Vaschide e băiat amabil şi din Paris poţi să verşi
un cornet cu confetti, pe capul tuturor camarazilor compatrioţi!
N-am numărat numele din pomelnicul lui Vaschide, dar cred că sunt în el peste o sută de nume de
autori. Înţeleg pe Vaschide. Trebue să caşte puţin gura şi francezii. Destul căscăm noi gura la splendidele lor
echipaje literare. Să admire şi ei caravana noastră!
Dar stau şi mă gândesc: Mai trăi-vor, până peste douăzeci de ani, douăzeci din celebrităţile lui
Vaschide?…
Articolul lui Vaschide mi-a dat o febră de două zile şi de două nopţi! Constatările lui, elogiile lui (bună
parte la locul lor, altele strâmbe, multe exagerate…), categoriile lui adesea pripite se ridicau înaintea ochilor
mei, arşi de insomnie, ca Ierihonul din Biblie, înaintea iscoadelor lui Israel. Şi acelaşi sentiment şi aceeaşi
convingere, ca iscoadele lui Israel, aveam şi eu: această cetate va fi doborâtă!
Articolul lui Vaschide va fi dat la pământ! Din cele o sută de nume, scrise pe plăcile revistei franceze,
peste douăzeci de ani nu ştiu dacă vor mai stărui douăzeci! Şi alte nume şi alte constelaţii şi alte turnuri şi alte
porţi de aramă vor face fala noului Ierihon al literelor române!
Ce ştie amicul Vaschide despre clocotul din măruntaiele pământului şi despre zbuciumul din inima
tovarăşilor mei! Nu va trece un deceniu, d-ră Antonino, şi faţa lumii literare din ţara românească va fi alta.
Câte valori de carton, câte chilograme de maculatură vor transporta camioanele criticei spre crematoriul fără
fum al uitării! Câte surprize nebănuite nu vor dilata ochii contemporanilor noştri şi nu vor destupa urechile
surdei noastre opiniuni publice!”. Aceleaşi pasaje pot fi regăsite, după cum am menţionat, în scrierea La
răspântie de veacuri, partea a doua, Bucureşti, [1935], p. 32−35.
28
Traian Herseni, op. cit., p. 22.
29
Diverse materiale inserate în publicaţiile vremii subliniază pierderea resimţită de comunitatea ştiin-
ţifică internaţională, de România, dar şi de prietenii savantului, nelipsind comparaţiile cu alte personalităţi –
vezi, de exemplu, articolul semnat de dr. I. Duscian, Un psiholog român. Nicolae Vaschide, în „Opinia”, anul IV,
 „BUCĂŢI ALESE DIN PLAGIATURA ROMÂNĂ” 125

una mai puţin cunoscută, în perimetrul literaturii şi gazetăriei. În ciuda existenţei unor
studii şi chiar a unei monografii, care i-au fost dedicate în ultimele decenii, considerăm că
o lucrare temeinică, care să valorifice numeroasele informaţii şi contribuţii ştiinţifice,
literare şi jurnalistice ale lui Nicolae Vaschide încă este aşteptată.

“SELECTED PIECES FROM THE ROMANIAN PLAGIARISM”

AT THE END OF THE 19th CENTURY
(Summary)

Keywords: Lorellino, plagiarism, Constantin Hamangiu, 19th century Romanian press,

literary pseudonyms.

Through this text we attempt to re-discuss and, at the same time, to close what was
considered to be, within the Romanian historiography, the issue of the “mysterious Lorellino” –
the pseudonym used by the person who revealed the plagiarism committed by Constantin
Hamangiu in 1897. Despite various clues and even clear evidences and literary mentions which,
strangely enough, were not taken into consideration by the historians dealing with Hamangiu’s
biography and works, the identity of Lorellino remained undisclosed. Nevertheless, the closing of
the Lorellino’s identity issue opens other interesting investigation leads which could be explored
within a future extensive research.

nr. 262, 7 octombrie 1907, p. 1−2: „Niciodată n-aş fi crezut când, acum cinci luni, scriind aceste note
biografice, făceam în acelaşi timp un necrolog anticipat nenorocitului Vaschide. S-a stins în plină activitate
cum s-a stins Christ, cum s-a stins un alt filosof tânăr I. M. Guyau, la 33 de ani.
Activitatea febrilă pe care a desfăşurat-o în ultimii ani era ca un fel de presimţire a sfârşitului apropiat;
creerul său storcea toată vlaga şi puterea lui, ca să nu ducă cu sine în pământ atâta bogăţie de inteligenţă şi
voinţă […]. În ultimul timp Vaschide lucra asupra chiromanciei şi voia să explice ştiinţificeşte modul lor de a
prezice şi pe ce argumente îşi bazează ele prezicerile lor. Aceste studii, al căror prolog îl publică sub forma
unui articol foarte documentat în «Revue de philosophie», vor forma o carte interesantă asupra psihologiei
mânei. Şi aceste lucrări au rămas nemântuite. Pare că ceva l-a oprit să vadă şi în cutele ascunse ale acestor
ştiinţe obscure pedepsindu-l cu moartea nu atât pe el, cât pe acei ce au rămas în urma lui – pe toţi acei ce l-au
iubit şi crezut în puterea lui de muncă şi talent”. La rândul său, corespondentul ziarului „Adevărul” transmitea
din Paris: „Moartea lui Vaschide a produs o mare impresie şi o surpriză dureroasă. Se ştie cum acest tânăr
savant a urcat treptele cele mai înalte ale culturei, ajungând director de laborator de psihologie patologică al
şcoalei de Hautes-Etudes (aziliul de Villejuif) prin munca sa proprie. Dispariţiunea sa în vârsta de 33 ani lasă
un gol în lumea savantă. Pentru România perderea sa e mare – dar mulţi din cei din ţară nu ştiu nimic, nici de
savanţii sau scriitorii săi, nici de artiştii cari duc numele ţărei în zări departe – prin gloria lor.
La înmormântarea lui Vaschide s-a putut vedea cât ştia străinătatea să aducă ultimile omagii unui om
de valoare. Toată lumea artistică, savantă, elita cea mai aleasă a din Paris, a venit la capela Română – apoi la
cimitirul Montparnasse să conducă la ultimul locaş pe tânărul savant”. Vezi Florian, Moartea lui Vaschide, în
„Adevărul”, anul XIX, nr. 6510, 8 octombrie 1907, p. 2. Poate cel mai emoţionant mesaj de rămas-bun către
cel atât de timpuriu plecat spre alte zări a fost scris de către Radu D. Rosetti, prietenul apropiat al lui
Vaschide: „Nu, «Cârmuitorul lumei acesteia nu e drept». În momente de acestea, simţi că ţi se duce «pân’ şi
drojdia credinţei», cum a zis aşa de frumos poetul Vlahuţă. Curie moare sub roata unui camion; când sunt atâţia
trântori nefolositori omenirei, atâţia suferinzi şi atâţia nenorociţi, pentru cari scăparea e numai mormântul,
întâmplarea idioată îndreaptă coasa morţii spre un om ca Vaschide, tăindu-i firul vieţei la 33 de ani!”. Vezi
Radu D. Rosetti, op. cit., p. 276.