POPA IONICA, RF, ANUL I

Dorința
de Mihai Eminescu

În lirica eminesciană natura apare adeseori asociată cu iubirea fiin martora și

ocrotitoarea fericirii poetului. În mijlocul naturii, în adâncul codrului , lângă
izvor, în preajma teiului încărcat de floare, poetul trăiește fiorul iubirii, al
așteptării, al tristeții.
Poezia „Dorință”, scrisă de către Mihai Eminescu, a fost publicată în anul 1876
în revista „Convorbiri literare”. Fiind concepută inițial sub forma unei scrisori
de dragoste, poezia abordează tema iubirii și a naturii, de inspirație romantică.
Poezia se încadrează în prima perioadă de creație a marelui poet, fiind
evidențiată prin lirica erotică folosită. Principalul sentiment pe care poetul îl
exprimă prin intermediul acestei poezii este cel al dorinței erotice, care însă nu
se concretizează decât într-un plan fantastic.
Poezia „Dorință” abordează atât tema dragostei, cât și tema naturii, cele două
fiind în strânsă legătură. Tema dragostei este redată din perspectiva
îndrăgostitului ce aspiră la o iubire ideală, pură, ce dobândește un nivel cosmic
și care poate fi împlinită doar în mijlocul naturii. Prin intermediul eului liric,
care este mistuit de imaginea iubitei și de întâlnirea cu aceasta, poetul descrie o
legătură de dragoste intensă, pasională, aproape ireală. Natura este cea căreia
Eminescu îi conferă rolul de protectoare a iubirii dintre cei doi îndrăgostiți, care
le preia grijile și le asigură mediul ideal pentru a-și trăi povestea de dragoste. În
prezența celor doi, elementele din natură prind și ele viață, suferă transformări
pozitive și se contopesc într-o simbioză perfectă cu îndrăgostiții.
Poezia este alcătuită din șase strofe a câte patru versuri fiecare; ritmul este
trohaic, iar măsura este de șapte-opt silabe; există o singură pereche de rime,
deoarece versurile sunt percepute în rostire ca distihuri ample, de 15 silabe.
Simplitatea și naturalețea limbajului dă mai multă expresivitate și limpezime
ideii poetice. Jocul consoanelor și al vocalelor în alternanțe subtile realizează un
efect euforic remarcabil.
Creația cuprinde două spații: cel exterior, real, al naturii și spațiul interior,
imaginar, al emoției poetului. Iubirea celor doi protagoniști este plasată într-un
tărâm de basm. Cadrul natural, de o frumusețe fascinantă, vibrează la emoția
poetului, devenind dintr-un simplu cadru al iubirii, un confident și un ocrotitor al
gândurilor. Natura dobândește astfel însușiri umane, este personificată.
POPA IONICA, RF, ANUL I
Verbul Vino, la modul imperativ, cu care debutează opera, dă tonul dezvoltării
întregului text, accentuând ideea exprimată în titlu, aceea a chemării la iubire.
Personificarea izvorul tremură face legătura între emoția creatorului și apă;
fiorul iubirii este receptat și de mediul înconjurător. Personificarea Crengi
plecate o ascund creează un cadru intim pentru cei doi îndrăgostiți unde pot să-
și consume dragostea, feriți de ochii curioșilor. Poetul lasă fantezia să contureze
această întâlnire pe care o dorește și la care visează, redată în plan expresiv prin
modul conjunctiv sau timpul viitor al indicativului, ca verbe ale posibilului: să
alergi, să-mi cazi, să desprind, vom fi, or să-ți cadă, vom visa etc. Așteptarea
iubitei îl determină să-și imagineze emoția întâlnirii. Bucuria revederii este
ocrotită de liniștea tainică a naturii și amplificată de senzația rupturii de lume
într-o apropiere înfiorată a celor doi îndrăgostiți: Vom fi singuri-singurei,/Iar în
păr înfiorate/Or să-ți cadă flori de tei. Motivul florilor de tei căzute în părul
iubitei sunt ca o binecuvântare a iubirii. Ele sunt personificate (înfiorate) ceea ce
sugerează că emoția eului liric a fost transmisă și naturii înconjurătoare. Teiul
reprezintă un simbol eminescian, care creează prin mireasma lui, o imagine
olfactivă de vis.
A patra strofă conturează portretul iubitei: Fruntea albă-n părul galben.
Epitetul cromatic alb exprimă puritatea, dar și gingășia și finețea. Însetat de
iubire, creatorul vede buzele dulci ale iubitei ca pe o pradă cu care să-și
potolească dorința arzătoare de iubire. Iubirea celor doi îndrăgostiți apare într-o
stare de fericire deplină, care se prelungește sub forma somnului și a visului
ferice: Vom visa un vis ferice. Această fericită îngemănare prin iubire a celor
două suflete își găsește ecou în natură: Îngâna-ne-vom c-un cânt/ Singuratice
izvoare,/ Blânda batere de vânt; izvorul prin susurul său, adierea vântului
creează o imagine auditivă suavă, un fundal prielnic visului. Creatorul dorește să
prelungească această clipă magică în eternitatea naturii, să înveșnicească iubirea
în sânul codrului: Adormind de armonia/ Codrului bătut de gânduri. Moartea își
pierde aspectul sumbru, ea despovărează sufletele și proiectează în veșnicie
fericirea unică a iubirii. Locuțiunea adverbială rânduri-rânduri accentuează
ideea stării de fericire, stare pe care creatorul vrea să o păstreze veșnic, în
mijlocul frumuseții și purității naturii.
În concluzie, comuniunea cuplului cu natura este deplină în trăirea până la
extaz a acestui vis ferice.