CANONUL LITERAR ROMÂNESC

Pentru început vom explica conceptul de canon literar care vine din
limba franceză, germană, greacă şi care înseamnă regulă. În „ Dictionarul
de neologisme” (1978) găsim următoarea explicaţie: canon- s. n.(arte) –
regulă care face parte dintr-un ansamblu de norme artistice obligatorii
într-o anumită epocă; regulă rigidă, obligatorie. În Dicţionarul de estetică
generală(1972) găsim următoarea explicaţie: normă caracteristică artei a
anumitor epoci care prescrie obligaţia creatorului de a respecta cu stricteţe
anumite proporţii, tehnici de compoziţie, modalităţi iconografice.
Plecând de la definiţiile conceptului, e uşor de înţeles că termenul în
discuţie are o determinare în primul rând estetică pentru că literatura este
artă a cuvântului şi mai apoi determinare istorică, ideologică. Ideea care se
impune imediat este aceea a existenţei unui canon al clasicismului,
romantismului, modernismlui, postmodernismului la care se adaugă
subvariantele acestora: neoclasicism, baroc, simbolism etc.
Conceptul de canon numeşte ceea ce înţelegem prin literatură oficială,
recunoscută, adică totalitatea operelor cărora o epocă, un curent le atribuie,
în urma unei selecţii riguroase, anumite valori. Conceptul trebuie abordat
diacronic şi sincronic pentru că el apare, evoluează, este impus, susţinut de
critica şi istoria literară. Pentru Nietzsche este foarte important procesul de
formare a canonului şi mai puţin conţinutul său pentru că formarea este pusă
pe seama autorităţii: „Ca şi în cazul altor războaie, şi în cel al războaielor
estetice provocate de artişti, prin operele lor şi apologiile făcute
acestora, în ultimă instanţă rezultatul este hotărât, din nefericire de
putere şi nu de raţiune.” Afirmaţia lui Nietzsche are acoperire în canonul
proletcultist din statele comuniste în care a fost impus de puterea politică.
Canonul se impune şi prin studiul operelor literare în şcoli, universităţi şi
este susţinut de critica literară, de cititorii calificaţi, editori, redactori de
carte, profesori sau de unele grupuri interesate. Teoreticienii pot impune
opere care corespund unui canon sau dimpotrivă să le marginalizeze. În felul
acesta literatura devine un termen în întregime funcţional, o categorie
determinată din punct de vedere social şi arbitrară din punct de vedere
formal. Fiecare curent, gen literar are canonul său şi cel mai important ar fi
acceptarea coexistenţei mai multor canoane pentru ca să nu se ajungă la
exagerări. Odată cu afirmarea postmodernismului a început negarea

1
canonului literar- artistic, acestuia imputându-i-se toate relele din literatură
şi artă. Este bine să se evite excesele mai ales că chiar negaţia insistentă a
unor reguli devine ea însăşi un canon.
Nicolae Manolescu afirmă categoric: ”Canonul se face, nu se
discută. Aceasta ar trebui să fie axioma.”(Literatura română postbelică,
2001) Criticul constată sterilitatea încercărilor de a defini conceptul, lipsa
aproape completă de tradiţie la noi. „Bătălia canonică” a fost subiectul unui
articol al lui Virgil Nemoianu(1990) în care autorul a definit conceptul de
canon în literatura americană. Dezbaterile despre postmodernism au dus la
apariţia unor bătălii canonice şi în literatura română. Criticul mai sus
menţionat propune, arătând nevoia de rigoare în acest război de ideologie
literară, o schiţă a evoluţiei canonice în literatura română.
Primul canon este cel al generaţiei de la 1848 formulat de Mihail
Kogălniceanu în „Introducţiune” la „Dacia literară”. Poezia, proza,
teatrul de la Negruzzi la Ghica, de la I. Rădulescu la M. Eminescu a urmat
canonul impus de M. Kogălniceanu. Începând cu Junimea şi cu revista
„Convorbiri literare” canonul de la „Dacia literară” este negat. Junimiştii
revizuiesc canonul romantic şi o fac cu spirit critic şi polemic. T. Maiorescu,
mentorul grupului, dar şi I. L. Caragiale ironizează grupul romantic şi
impun unul clasic. În numele modernismului, consideră acelaşi critic literar,
se declanşează o altă bătălie canonică prin Eugen Lovinescu. Născut pe
canonul junimist, cel modernist este continuator, cuprinde perioada de după
primul război mondial, se întinde în toată epoca interbelică, anticipat de
mişcarea simbolistă şi revigorat de neomodernismul anilor `60- `70.
Nicolae Manolescu respinge existenţa unui proletcultism impus de puterea
politică pentru că acest canon nu a stat la baza unor opere valoroase din
punct de vedere estetic. Odată cu micşorarea presiunii ideologice oficiale
asupra literaturii române, acest aşa- numit canon dispare şi se revine la cel
modernist. Teoreticienii literari vorbesc de un canon neomodernist pentru
deceniile 70- 80. De aici se ajunge la un nou canon al optzeciştilor şi anume
la postmodernism. N. Manolescu nu împărtăşeşte ideea existenţei unui nou
canon după `89, pentru că noua putere politică nu a schimbat canonul
modernist, nu a impus altul. Ion Simuţ consideră că s-a încercat doar o
revizuire morală a literaturii anterioare, idee împărtăşită şi de N. Manolescu.
Canonul modernist, constituit spre sfârşitul anilor `60, continuă şi astăzi,
pentru că nu s-a schimbat paradigma estetică şi prin urmare a patra bătălie
canonică nu se ştie cum se va desfăşura, consideră N. Manolescu. Se ştie că
selecţia operelor care formează canonul literar actual s-a făcut prin critica
modernistă interbelică a lui G. Călinescu şi E. Lovinescu pentru toată
literatura dinainte de al doilea război mondial. Pentru literatura de după

2
război, canonul a fost stabilit de critica generaţiei `60 născută din critica
modernistă călinesciană şi lovinesciană. Canonul literar al anilor `60 şi-a
impus norma estetică în ciuda presiunii politice. Modelul estetic venea de la
cel interbelic în ciuda aşa- numitului proletcultism. Critica literară şi-a
redescoperit modelul în Lovinescu, Călinescu, Streinu, Cioculescu.
Literatura contemporană şi-a impus canonul artistic prin opera
scriitorilor valoroşi care au debutat la mijlocul anilor '60. Regimul totalitar a
eliminat literatura bună a „transfugilor”. Iar generaţia '80 a pătruns în şcoli
odată cu manualele alternative 1999/2000. O altă observaţie care se impune
este aceea că literatura şi-a schimbat tematica şi a devenit din ce în ce mai
critică la adresa realităţilor sociale, chiar dacă sub o formă oarecum voalată.
Critica literară a urmat, apoi a încurajat această literatură, încât s-au impus
două sintagme: „obsedantul deceniu” pentru roman şi pentru critică
„romanul politic”.
Bătălia canonică continuă cu postmodernismul care vrea să înlăture
neo-modernismul. Postmodernismul s-a impus mai mult teoretic, operele
realizate au rămas în urmă. Abia spre sfârşitul secololui XX când optzeciştii
se apropiau de mijlocul vieţii şi când reforma şcolii le deschidea accesul spre
manuale putem vorbi de o schimbare de canon. Factorii de natură istorică,
socială au jucat un rol mult mai mare în impunerea noului canon literar al
postmodernismului.
În rândurile ce urmează vom consemna câteva reguli estetice specifice
canoanelor menţionate. Clasicismul (sec. XVII - XVIII) apărut în Franţa a
avut următoarele trăsături: curent raţionalist, tendinţe spre ordine, rigoare,
neamestecul genurilor, sobrietate, omul aşezat în centrul creaţiei, respectarea
celor trei reguli clasice. În operele clasice găsim un stil limpede, clar, o
schemă a idealului uman, probleme universale şi permanente ale existenţei.
Dintre reprezentanţi consemnăm doar câteva nume: Boileau, Corneille,
Racin, J. Milton, Lomonosov. În literatura română Grigore Alexandrescu
creează o operă cu mult peste ceilalţi (Văcărescu, Conachi, Asachi).
Tendinţe clasice vor fi până în secolul XX.
Preromantismul, curent de tranziţie spre romantism, este punctul de
plecare pentru mişcarea romantică care se opune cultului raţiunii clasice şi
face elogiu sentimentului, fanteziei. Dacă literatura universală oferă nume ca
Goethe, Schiler, Ed. Young, în literatura română consemnăm pe
V.Cârlova, I.H.Rădulescu, Gr.Alexandrescu. George Călinescu consideră că
descoperirea Occidentului determină apariţia unor opere de tranziţie (sec
XVIII - XIX) ca reflex al unor schimbări din societate. În opera poeţilor
Văcăreşti se cultivă sentimentul erotic, sentimentul naturii, se păstrează
mijloacele clasice, dar se anunţă retorica romantismului.

3
 În epoca paşoptistă canonul romantic al deşteptării naţionale este
introdus de M. Kogălniceanu în revista „Dacia literară”. Ceea ce
caracterizează literatura română modernă paşoptistă este coexistenţa
trăsăturilor clasice şi romantice. Redeşteptarea naţională, luptele pentru
câştigarea fiinţei naţionale au avut consecinţe în plan literar. Scriitorii epocii
au creat o operă cu accent pe omul individual cu afirmarea personalităţii lui,
cu drama lui interioară determinată social. Exaltarea eului, calea onirică,
reveria lucidă, dezrobirea reală şi completă a conştiinţelor, aspiraţia către un
ideal absolut sunt trăsături ale operei romantice. Din literatura universală se
impun nume ca: Fr. Schlegel, Novalis, H.Heine, Byron, Lamartine, Hugo,
Puşkin, Lermontov, Poe.
În literatura română codul romantic este creat de opera unor scriitori
ca: V. Alecsandri, Al. Russo, N. Bălcescu, Bolliac. M. Eminescu, „expresia
integrală a sufletului românesc„ după opinia lui N. Iorga, reprezintă
perioada de vârf a acestui canon literar prin specii cultivate, dar şi prin teme
dezvoltate. Trăsăturile romantice eminesciene se identifică în căutarea
latenţelor sufletului naţional, în setea de absolut, în transcendenţă, în increat,
în comuniunea cu natura, în aspiraţii titanice, nelinişte metafizică, angoasă
existenţială şi seninătate în faţa morţii. Prim Mihai Eminescu romantismul
românesc atinge apogeul, după el canonul se pierde, dar cu ecouri,
reminiscenţe până în secolul XX.
Modernismul începe cu Junimea, respectiv cu revista „Convorbiri
literare” şi corespunde cu epoca marilor clasici. Acum se manifestă intens
interesul pentru o literatură autentică. În această perioadă poezia este
dominată de creaţia eminesciană, proza este dominată de I.Slavici, promotor
al realismului rural, I.Creangă, „geniu poporal”, iar în dramaturgie I.L.
Caragiale se detaşează net.
Mentorul Junimii impune un cod de norme estetice: lupta pentru
adevăr, esenţa poeziei autentice, respinge mediocritatea, imitaţia, beţia de
cuvinte. Titu Maiorescu este adeptul autonomiei esteticului, impune o
direcţie nouă în literatura română, impune o perspectivă integratoare a
culturii europene.
Nicolae Manolescu vorbeşte numai de canonul modernist de la
începutul secolului XIX şi începutul secolului XX. Literatura interbelică
impune două concepte: tradiţionalismul şi modernismul.
Tradiţionalismul este promovat de „Viaţa românească” (Iaşi, 1920) sub
conducerea lui G.Ibrăileanu, preluată de Călinescu, Ralea după ce revista se
mută la Bucureşti. În paginile acestei reviste se promovează idei
poporaniste, iar în a doua etapă se promovează autenticitatea, se acceptă
europenizarea ca asimilare a progresului în ordine spirituală. Prin

4
„Gândirea” (1920, Cluj) se ajunge la o exagerare a esteticii tradiţionaliste,
promovează idei sămănătoriste conform cărora istoria, folclorul sunt
domenii relevante ale specificului unui popor şi pun accent pe ortodoxie în
configurarea specificului nostru naţional.
Modernismul este promovat de „Sburătorul” lui E.Lovinescu izvorât
din dorinţa de sincronizare cu literatura europeană, pentru că România
modernă era rodul influenţei apusene, opera liberalismului burghez.
În perioada interbelică se vorbeşte de un modernism ermetic (Ion
Barbu), filozofic (Lucian Blaga), de un modernism moderat,
clasicizant(Tudor Arghezi).
Modernismul se manifestă în proză prin cultivarea literaturii citadine
cu un personaj neliniştit, frământat de marile probleme ale
existenţei(Călinescu ,C.Petrescu, H Papadat Bengescu ,L Rebreanu). În lirică
se vorbeşte de o poezie pură, reflexivă, a eului liric ,o poezie subiectivă prin
excelenţă. În dramaturgie se impune o nouă formulă şi anume teatrul de
idei(Camil Petrescu ,Lucia Blaga).
Postmodernismul apare ca o reacţie împotriva modernismului. Gh
Crăciun vorbeşte de existenţa unui canon al optzeciştilor. Aceştia cultivă o
poezie tranzitivă ,un poetic narativ. Expresie a unei crize existenţiale,
tranzivitatea postmodernistă îmbracă forma parodiei, pastişei ,cu o
expresivitate ludică, ironică(Mircea Cărtărescu).
Sunt voci care afirmă că postmodernismul pare a fi o formă fără fond.
George Bălăiţă este de părere că „Postmodernismul romanesc există mai
mult în cartea lui Cărtărescu decăt în realitate”. Pornind de la studiul lui
T. Vianu „Dubla intenţie a limbajului şi problema stilului”, Gh. Crăciun
în cartea „Aisbergul poeziei moderne” dezvoltă două concepte: poezie
reflexivă, o poezie pură modernistă; poezie tranzitivă sau postmodernistă.
Poeţii anilor `80 sunt nişte sceptici şi nişte lucizi şi îşi asumă o
conduită literară avangardistă şi experimentală. Ei privesc cu suspiciune
stilul, formele încetăţenite ale comunicării prin literatură, ideea de
poeticitate, structurile date ale genurilor şi speciilor promovând îndoiala
metodică faţă de tot ceea ce înseamnă temă importantă, subiect de succes,
orizont de aşteptare garantat. E o bătălie împotriva „limbii de lemn”, ironia
lor descinde din comicul lui I. L. Caragiale. După Gh. Crăciun canonul
tranzitiv al poeziei româneşti se impune odată cu noua generaţie: M.
Cărtărescu, I. Flora, Romulus Bucur, Florin Iaru, Al. Muşina, Bogdan
Ghiu, I. Stratan, Mariana Marin, Călin Vlasie. În poezia tranzitivă se
regăsesc biografia omului comun, adevărurile vieţii cotidiene, colocvialitatea
vorbirii, anonimatul existenţei vieţii cotidiene, revolta morală, atitudinea
civică, meditaţia deschisă ,autenticitatea, sinceritatea, directeţea rostirii.

5
 Încheiem demersul nostru cu observaţia lui N. Manolescu care
consideră că a patra bătălie canonică nu s-a încheiat şi nici nu poate fi
previzibilă.

Bibliografie:

1. Călinescu Matei, „Cinci feţe ale modernităţii”, Editura Univers, Bucureşti,

1995;
2. Călinescu Matei, „Clasicismul european”, Ed. Enciclopedică română,
Bucureşti,1971;
3. Crăciun Gheorghe, „Aisbergul poeziei moderne ”, Ed. Paralela 45, Piteşti,
2002;
4. Manolescu Nicolae, „Literatura română postbelică”, Ed…., Bucureşti,
2001;
5. Mândra V., „Clasicism şi romanism în dramaturgia românească”, Ed.
Minerva, Bucureşti, 1973;
6. Simion Eugen, „În ariergarda avangardei. (Convorbiri cu Andrei Grigor)”,
Ed. Universul Enciclopedic, Bucureşti, 2004;
7. Vulpeş Lăcrămioara, „Alchimia textului poetic”, Ed. Versus, Iaşi;
8. Tiutiuca D. , „Pentru o nouă teorie literară”, Fundaţia Scrisul Românesc,
Craiova, 2005.

6
 Vineri 23.10 Model de canon didactic si model de canon literar.
Noncanon. Personaj.
22.10 Plagiatul si autoplagiatul.