Romanitatea Românilor

-eseu-

Poporul român s –a format între sec I î.Hr.și IX, în spațiul carpato-dunăreano-pontic

în urma a două sinteze- sinteza cu popurul roman și sinteza cu migratorii slavi- în
condițiile în care este un popor neolatin , care vorbește o limbă neolatină cu structură
gramaticală latină. Romanitatea este considerată trăsătura esențială a identității
lingvistice și culturale a poporului nostru și a fost abordată încă din Evul Mediu.Putem
vorbi de o primă abordare a acesteia încă din secolul VII . Atunci s-a materializat
primul "atestat" al românilor, ca locuitori la Nord de Dunăre, în tratatul militar
Strategikon. Alte mențiuni au fost făcute în ,,Gesta Hungarorum ”,care oferă informații
despre români și formațiunile politice prestatale din sec. IX din Transilvania, numindu-i
pe români ,,blachi”.

Una din cele mai răspândite probleme din istoria românească este aceea a originilor.
Cauzele abordării romanității românilor sunt diferite în funcție de epoca istorică și de
persoanele care abordează problema. În secolul XVI stăpânirea lui Mihai Viteazul în
Transilvania a tras ostilitatea nobilimii maghiare și au început să apară teorii
referitoare la originea românilor. În secolul 18 intelectualitatea română din Transilvania
de confesiune greco-catolică a început să trimită memorii împăratului de la Viena și să
ceară drepturi politice și culturale pentru românii greco-catolicii. Principalele
argumente erau vechimea și continuitatea românilor în Transilvania .Astfel a apărut
ideea formării poporului la S de Dunăre .

Pe parcursul istoriei noastre, tema romanității noastre a fost abordată fie direct,
fie indirect, atât de surse interne, cât și de surse externe. În sec. al XIX-lea au apărut
teorii care încercau să demonstreze că poporul român nu s-a format în spațiul
carpato-dunăreano-pontic. Teoria a fost lansată de Robert Roesler și poartă numele de
Teoria Imigraționistă. Principalul său argument era acela că după retragerea aureliană
la N de Dunăre a rămas un teritoriu pustiu aflat în bătaia populațiilor migratoare , iar
în sec al IX lea aici s-au așezat ungurii și au fost primii locuitori din această zonă.

Teoria Imigraționistă a fost combătută de istorici români și străini ,începând cu

reprezentanții Școlii Ardelene. În secolul XIX ca răspuns la lucrarea lui Roesler a fost
publicată de către istoriografia românească , reprezentată de A.D.Xenopol în
lucrarea ,,Teoria lui Roesler: studiu asupra stăruinței românilor în Dacia Traiana”.A. D.
Xenopol a adus argumente referitoare atat la vechile populatii geto-dace din spațiul
carpato-danubian ,cât și la continuitatea populatiei romanizate pe teritoriul fostelor
provincii Dacia si Moesia. Un alt susținător al romanității românilor, Gheorghe. I.
Bratianu a lasat cartea intitulata „O enigma si un miracol istoric: poporul roman”,
arătând, prin argumente, cum a rezistat poporul român de-a lungul timpului, cum şi-a
păstrat latinitatea deşi a fost înconjurat de popoare slave sau de alte etnii.

Romanitatea românilor poate fi demonstrată atât prin argumente lingvistice cât și

prin argumente arheologice. Cele arheologice sunt reprezentate de monumentele lăsate
în urmă de către romani și geto-daci. Donariul de bronz de la Biertan și inelul de la
Micia, care dateaza încă din secolul al IV-lea sunt două dovezi ce vin în sprijinul
argumentului continuităţii prezentat mai sus. Apoi, cel mai important argument
lingvistic este alfabetul nostru latin, iar in 1860 a reînceput să fie folosit, după ce s-a
renunțat la cel chirilic.

O cauză a implicării istoricilor în abordarea romanității românilor ar fi că fiecare

popor este interesat să afle cât mai multe despre modul în care a luat naştere. Fiecare
naţiune doreşte să cunoască în mod cât mai precis cine au fost strămoşii săi şi
cum a apărut pe scena istoriei. Datorită acestui interes, discuţiile despre originea
popoarelor au primit, în decursul vremii, şi o importanţă de natură politică.

Secolul al XIX-lea este cel în care s-a consolidat conștiința românilor, iar opere
care ajutau la înțelegerea fenomenului au apărut după anii 1918. Pe perioada
comunistă, datorită sovietizării culturii și a naționalismului agresiv, problema
romanității a cunoscut denaturări și exagerări, însă după 1989 acesta s-a echilibrat,
romanitatea românilor fiind acceptată ca un lucru cert, care nu mai necesită alte
demonstrații.