FORMELE DE CONSUM ENERGETIC

1. Metabolismul bazal - viaţa presupune un consum permanent de energie în vederea

satisfacerii următoarelor necesităţi:
- sinteza de substanţe în vederea refacerii uzurii şi a creşterii organismului;
- activitatea permanentă a muşchilor respiratorii şi ai inimii;
- contracţiile voluntare şi involuntare ale muşchilor striaţi şi netezi;
- activitatea de secreţie şi excreţie.
Acest consum energetic este numit metabolism bazal sau de repaus. Determinarea metabolismului
bazal se realizează în următoarele condiţii: subiectul stă întins, în repaus complet fizic şi psihic, îmbrăcat
uşor, într-o cameră încălzită, confortabilă şi după cel puţin 12 ore de la ultimul prânz. In timpul somnului
de noapte metabolismul este foarte apropiat de cel bazal.
Adultul normal are metabolismul bazal de 1 kcal/kg/oră - o persoană de 70 kg, în condiţii bazale,
consumă 1x70x24 = 1680 kcal. în 24 ore.
Factorii ce influenţează metabolismul bazal sunt reprezentaţi de :
- vârsă - copiii şi adolescenţii prezintă un metabolism bazal mai crescut decât adulţii; valorile
maxime sunt înregistrate la 2 - 3 ani, acestea ating 2 - 2,5 kcal/kg/oră; metabolismul bazal scade la
adolescenţi la 1,5 - 1,7 kcal/kg/oră şi rămâne constant la valoarea de 1 kcal/kg/ oră între 25 - 45 ani; la
55 - 60 ani este cu 15 - 20 % mai redus decât la adultul tânăr;
- înălţime - persoanele înalte, slabe au rata metabolismului bazal mai ridicată;
- compoziţia corpului - ţesutul mai slab face ca metabolismul bazal să fie mai ridicat, iar
grăsimea mai multă scade metabolismul bazal (M.B.); în acest sens apar diferenţe în funcţie de sex -
valorile sunt cu 8 - 10 % mai reduse la femei faţă de bărbaţi la aceeaşi greutate corporală;
- starea fiziologică - influenţează metabolismul bazal astfel: - în a doua jumătate a sarcinii
creşte cu 20 - 25 % faţă de perioada de negraviditate;
- în perioada de lactaţie creşte cu 10 - 20%;
- stresul, febra cresc metabolismul bazal;
- frigul intensifică termogeneza, deci creşte metabolismul bazal, cu valori mai ridicate la copii,
care au raportul suprafaţă corporală/greutate mai ridicat decât adulţii;
- subalimentaţia prelungită determină scăderea cheltuielilor de energie, ca o încercare a
organismului de a se adapta la aportul alimentar insuficient.

2. Menţinerea constantă a compoziţiei corpului uman - în structura corpului uman de

65 kg intră: 11 kg proteine, 9 kg grăsime, 1 kg hidraţi de carbon, 40 kg apă şi 4 kg minerale.
Din cele 9 kg de grăsimi, 1 kg intră în structura organismului, iar restul de 8 kg reprezintă rezerva, care
poate diminua în timp. La persoanele obeze depozitul de grăsime este mult mai mare, poate depăşi 70%
din greutatea corporală.
 Proteinele sunt componente esenţiale ale celulelor, totuşi 2 kg din cele 11 kg pot fi pierdute fără
consecinţe serioase pentru organism.
Referitor la glucide, organismul poate să se lipsească de cel mult 200 g din acestea. In timpul înfometării
depozitul de glucide al organismului se reface din rezervele de proteine şi grăsimi.
Apa din organism poate să scadă cu 10 %, iar sărurile minerale cu 1/3 din conţinut, fără perturbări
serioase.
3. Efectul termogenetic al hranei ( acţiunea dinamică specifică) - dacă o persoană
adultă are un metabolism bazal de 1700 kcal. şi consumă alimente pentru acoperirea acestui necesar, se
constată o creştere a acestuia la 1850 kcal./24 ore. Acest surplus de energie de 150 kcal., ce apare în
urma ingestiei de alimente reprezintă acţiunea dinamică specifică. Surplusul înregistrat este determinat
de travaliu secretor, mecanic şi de metabolismul intermediar al substanţelor nutritive. Activitatea
dinamică specifică are o valoare de 20 - 30 % pentru proteine, de 6 - 8 % pentru glucide şi de 2 - 5 %
pentru lipide. Tipul alimentelor ingerate influenţează efectul termogenetic al hranei. Alimentele solide
au un efect termic mai mare comparativ cu cele lichide.

4.Activitatea musculară - reprezintă forma de activitate cu cel mai mare consum

energetic. Simpla trecere din poziţia culcat în aşezat ridică metabolismul cu 20 - 30%. Intensitatea
efortului şi deci consumul de energie depinde de: numărul grupelor musculare solicitate; volumul
grupelor musculare ce fac efortul; viteza de contracţie a muşchilor pe unitatea de timp; raportul stabilit
între efort şi pauză; masa corporală; sarcina ce trebuie deplasată. Ţinând cont de energia necesară
pentru îndeplinirea unei profesiuni acestea se împart în 4 grupe:
- profesii cu cheltuială energetică mică - funcţionari de birou, profesori, medici, ingineri,
contabili, avocaţi, vânzătorii din unităţile comerciale, muncitorii din industria electronică, ceasornicarii,
mecanicii de precizie la care consumul energetic trebuie să fie de 2400 kcal.(femeile) şi 2900 kcal.
(bărbaţii);
- profesii cu cheltuială medie de energie - lucrătorii din industria uşoară, studenţii,
gospodinele, unii muncitori agricoli, militarii ( în afara campaniilor) pentru care se asigură un aport
caloric de 2700 kcal.(femei) şi 3300 kcal.(bărbaţi;
- profesii cu cheltuială mare de energie - strungari, frezori, mecanici, lăcătuşi, tractorişti,
muncitori din construcţii, sudori, militari în perioada de instrucţie, atleţi, dansatori pentru care se
recomandă un aport de 3000 kcal.(femei) şi 3700 kcal. (bărbaţi);
- profesii cu cheltuială foarte mare de energie - muncitori forestieri, săpători de pământ,
minieri care necesită un aport caloric de 4100 kcal.(bărbaţi).
Valorile prezentate sunt recomandate pentru persoanele în vârstă de 20 - 40 ani. Pentru bărbaţii de 41 -
65 ani necesarul scade cu 200 kcal., iar pentru femeile de 41 - 60 ani scăderea este de 300 kcal.
Factorii ce condiţionează consumul energetic
Vârsta - poate afecta necesarul energetic în două moduri: - la copil consumul energetic este crescut; -
pe măsura îmbătrânirii omul consumă mai puţină energie.
Creşterea - pentru fiecare an de viaţă necesarul se raportează la greutatea corporală, de aceea la copil
necesarul de energie este mare, dublu faţă de adult , dar scade pe măsură ce rata de creştere se reduce.
Climatul - Comitetul de experţi FAO/OMS a fixat consumul energetic al omului de referinţă, în condiţiile
climatului temperat, cu media termică anuală de +10ºC. Conform acestuia, se recomandă ca pentru
fiecare scădere cu 10ºC a mediei termice anuale să se crească aportul alimentar cu 3%, iar pentru fiecare
creştere cu 10ºC să se reducă raţia cu 5%.
Sarcina - consumul de energie din sarcină trebuie să fie suplimentat pentru a asigura: necesităţile
fătului şi ale placentei; mărirea uterului; creşterea sânilor; desfăşurarea muncii respiratorii şi cardiace
crescute.
Energia totală consumată în sarcină este de aproximativ 80000 kcal. Suplimentarea raţiei alimentare cu
80000 kcal. se repartizează diferit, după perioada sarcinii:
-150 kcal. în primul trimestru;
-350 kcal. în următoarele două trimestre.
Lactaţia - cantitatea de lapte produsă de fiecare femeie este variabilă, depinde de mulţi factori care
includ mediul social, sănătatea fizică şi mentală a mamei. Pentru femeia care alăptează se consideră că
durata medie a lactaţiei este de 6 luni, iar secreţia de lapte zilnică este de 850 ml, ceea ce corespunde la
o valoare energetică de 612 kcal. Femeia trebuie să primească echivalentul în calorii al acestei cantităţi
de lapte la care se adaugă 150 kcal. pentru efortul secretor, per total rezultând o suplimentare zilnică de
750 kcal.. Deoarece pe parcursul sarcinii femeia acumulează o cantitate de ţesut adipos, se recomandă
ca în perioada alăptării să se consume doar 550 kcal. din alimente, restul de 200 kcal. să fie luat din
rezervele amintite.

TROFINELE
PROTEINELE

Proteinele sunt lanţuri de aminoacizi de diferite tipuri, care pot conţine pe lângă C,O,H,S,P, cantităţi mici
de Fe, Cu, Zn şi alte elemente.
Compoziţie, clasificare, proprietăţi
Toţi aminoacizii prezintă o structură de bază comună, constituită dintr-un aminogrup la o extremitate şi
un grup acid la cealaltă. Diferenţele ţin de lanţul chimic care este ataşat la structura de bază, ceea ce
duce la formarea a 20 aminoacizi diferiţi.
O serie de aminoacizi, denumiţi esenţiali, nu pot fi sintetizaţi în organism şi provin din alimente:
izoleucina; leucina; lizina; metionina; fenialanina; treonina; triptofanul şi valina.
Când nevoile organismului sunt crescute ( la copii) pot deveni aminoacizi esenţiali arginina şi histidina.
Proteinele -Structurile simple ce rezultă din unirea aminoacizilor sunt peptidele. Pentru constituirea lor
se elimină o moleculă de apă între gruparea amino a unui aminoacid şi carboxilul altui aminoacid.
Peptidele se clasifică astfel:
-oligopeptide - ce conţin până la 10 resturi de aminoacizi;
-polipeptide - care conţin peste 10 resturi de aminoacizi.
Peptidele se găsesc ca atare în produsele alimentare sau rezultă din hidroliza proteinelor sub influenţa
enzimelor specifice. Exemple: anserina şi carnozina din carnea vertebratelor (dipeptide); glutationul ce
participă la procesele de oxidoreducere celulară (tripeptid). Alte peptide din organismul uman sunt:
angiotensina cu acţiune vasoconstrictoare; plasmokininele din care face parte bradikinina cu acţiune
vasodilatatoare; gastrina; unii hormoni hipotalamici, hipofizari şi pirexinele.
In ordinea complexităţii după peptide urmează proteinele simple sau haloproteinele ce conţin doar
aminoacizi. Acestea sunt reprezentate de :
-protamine şi histone ce se găsesc în celulele seminale, în compoziţia hemoglobinei, a hemocianinei, a
mioglobinei şi a nucleoproteinelor;
-prolaminele şi gluteninele sunt proteinele din seminţele de cereale, sărace în lizină şi triptofan (gliadina
şi glutenina din grâu, zeina din porumb, hordeina din orz);
-albuminele sunt solubile în apă, se coagulează prin căldură (serumalbumina, lactalbumina, ovalbumina
din albuş, miogenul din fibrele musculare, soina din soia, legumelina din seminţele de leguminoase);
-globulinele coagulează prin caldură, sunt foarte răspândite în regnul animal (serumglobulina,
lactoglobulina, miozina din fibrele musculare) şi vegetal ( legumina din mazăre, glicina din soia, tuberina
din cartofi);
-scleroproteinele sunt insolubile în apă, nu conţin triptofan, nu sunt atacate de enzimele proteolitice ale
sucurilor digestive şi au o structură fibrilară; ele sunt reprezentate de colagen ( ligamente, tendoane,
aponevroze, ţesut conjunctiv, matricea organică a oaselor şi cartilagiilor), elastină ( din structura fibrelor
elastice) şi keratină (epiderm, păr, unghii, copite, pene, coarne).
Proteinele conjugate (heteroproteinele) conţin în plus faţă de proteinele simple o componentă
neproteică ( grup prostetic). Acestea sunt:
-fosfoproteinele - conţin acid fosforic care esterifică grupările alcoolice ale serinei şi treoninei. Exemple:
cazeina din lapte, vitelina şi fosfovitelina din gălbenuşul de ou;
 -glicoproteinele - gruparea prostetică este reprezentată de glucide sau derivaţii acestora; când
predomină partea glucidică, glicoproteinele se numesc mucopolizaharide; exemple: mucinele secretate
de glandele diverselor mucoase, factorii grupelor sanguine, ceruloplasmina sanguină, factorul intrinsec
Castle, ovomucoidul şi ovomucina din albuşul de ou;
-lipoproteinele conţin diferite tipuri de lipide ( fosfolipide, colesterol, gliceride, acizi graşi); ele reprezintă
principala formă de transport a lipidelor şi substanţelor liposolubile ( vitamine, caroteni, steroli);
membranele celulare, mitocondriile şi reticulul endoplasmatic sunt bogate în lipoproteine;
-cromoproteinele cuprind hemoglobina, mioglobina, citocromii, citocromoxidaza, catalaza, peroxidaza,
flavinenzimele, rodopsina din bastonaşele retinei;
-metaloproteinele - grupul prostetic este alcătuit din unul sau mai mulţi atomi de metal legaţi de
aminoacizii din partea proteică a moleculei; exemple: siderofilina, ceruloplasmina, feritina,
hemosiderina; ele intră în structura unor enzime: ascorbicoxidaza ( ce conţine Cu), anhidraza carbonică
( Zn), xantinoxidaza (Mo);
-nucleoproteinele rezultă din unirea protaminelor şi histonelor cu acizii nucleici; ele se găsesc în toate
celulele vegetale şi animale şi îndeplinesc roluri importante în diviziunea celulară, în sinteza proteinelor
şi în transmiterea caracterelor ereditare.
Eficienţa nutriţională a proteinelor este strâns dependentă de structura aminoacidică. După conţinutul
în aminoacizi esenţiali, proteinele se pot împărţi în trei categorii.
- Proteine cu valoare biologică superioară (clasa I) care conţin toţi aminoacizii esenţiali în
proporţii adecvate organismului uman. Ele au cea mai mare eficienţă în promovarea creşterii, repararea
uzurii şi în alte funcţii îndeplinite de proteine. Sunt incluse majoritatea proteinelor de origine animală.
- Proteine cu valoare biologică medie ( clasa II) care conţin toţi aminoacizii esenţiali, dar unii
sunt în proporţii reduse ( aminoacizi limitativi). Capacitatea lor proteinogenetică este mai mică şi pentru
stimularea creşterii la copii sau pentru menţinerea bilanţului azotat echilibrat la adulţi sunt necesare
cantităţi mai mari decăt pentru proteinele din prima clasă. Se găsesc mai ales în leguminoase uscate
(aminoacid limitativ - metionina), cereale ( aminoacid limitativ - lizina), legume şi fructe.
- Proteine cu valoare biologică inferioară ( clasa III) - au lipsă unul sau mai mulţi aminoacizi
esenţiali, iar o parte din ceilalţi sunt în cantităţi neadecvate. Administrate ca unică sursă de proteine, nu
pot întreţine creşterea animalelor tinere şi nici echilibrul azotat la adulţi. Exemplu: zeina din porumb
(lipsită de lizină şi foarte săracă în triptofan), colagenul din ţesuturile conjunctive animale ( lipsit de
triptofan şi sărac în metionină, izoleucină, lizină, treonină).

Rolul proteinelor în organism

Rolul plastic este principalul rol al proteinelor. Ele contribuie la organizarea subcelulară a materiei vii,
formând matricea care asigură menţinerea structurilor celulare. In organismele pluricelulare
constituenţii proteici ai celulelor se diferenţiază pentru: transportul oxigenului (hematii), secreţii (glande
exo şi endocrine), contracţii ( muşchi), geneza şi transmiterea influxului nervos (neuroni). Proteinele din
substanţa intercelulară au, de asemenea, un rol biologic important îndeosebi în ţesutul conjunctiv.
Aproape toate celulele sunt constant înlocuite şi pentru fiecare celulă proteinele sunt în mod constant
descompuse şi sintetizate. De aceea, aminoacizii trebuie să fie în mod permanent asiguraţi prin hrană.
Un rol esenţial al proteinelor este cel catalitic, enzimatic. Enzimele sunt printre cele mai importante
dintre proteinele formate în celulele vii. In interiorul unei singure celule se află mii de enzime, fiecare
facilitează o reacţie chimică specifică. Hormonii nu sunt alcătuiţi toţi din proteine şi nu catalizează direct
reacţiile chimice. Ei semnalează enzimelor adecvate să întreprindă ceea ce necesită organismul.
Rolul în apărarea organismului se realizează prin anticorpii în structura cărora intră proteinele
(imunoglobuline). Ei se formează ca răspuns la prezenţa particulelor străine ce invadează organismul.
Proteinele influenţează repartiţia lichidelor în organism şi balanţa electrolitică. Apa poate difuza liber în
interiorul şi în afara celulei, proteinele nu au această posibilitate, ele atrag apa. Celulele secretă proteine
în spaţiile intercelulare, pentru a păstra volumul de fluid din aceste spaţii. Proteinele din sânge nu pot
străbate peretele vascular şi, prin urmare, menţin volumul sanguin pe această cale.
Datorită caracterului de amfoliţi, proteinele acţionează ca sisteme tampon, au rol în menţinerea
constanţei pH-ului. Ele captează ionii de hidrogen când sunt prea mulţi şi îi eliberează când sunt prea
puţini.
Rolul energetic al proteinelor este realizat cu participarea obligatorie a aminoacizilor din plasmă. Rolul
energetic este secundar, deşi un gram de proteine metabolizat produce 4,1 kcal. Rolul lor energetic este
secundar deoarece sunt mai scumpe, nu eliberează integral energia conţinută în moleculă (ureea, acidul
uric mai conţin energie), produşii de catabolism prezintă un grad de nocivitate şi solicită un efort
secretor.
Rolul antitoxic al proteinelor se realizează pe următoarele căi: prin menţinerea troficităţii normale a
ţesuturilor şi organelor; prin asigurarea echipamentului enzimatic necesar metabolizării noxelor; prin
furnizarea de parteneri de conjugare (glicocol, cisteină, acid glutamic); aminoacizii cu sulf sunt solicitaţi
nu numai pentru sulfoconjugări şi cisteinoconjugări ci şi pentru refacerea grupărilor sulfhidrilice, care
constitue partea activă a multor enzime şi care au fost blocate sau oxidate de noxele chimice.

Necesarul de proteine
Menţinerea vieţii necesită un consum permanent de proteine. Consumul de azot se realizează în
continuare pe seama aminoacizilor din muşchi. Această pierdere obligatorie de azot, numită şi "cheluială
endogenă de azot" sau" coeficientul de uzură" reprezintă costul de azot al vieţii.
Ea se corelează cu metabolismul bazal:

1 kcal bazală - - - - - - - - - - 2 mg azot 1g azot - - - - - - - -6,25 g proteine

 1700 kcal bazală - - - - - - - - 3400 mg azot 3,4g azot - - - - - - 21,25 g proteine

In realitate necesarul este mult mai mare deoarece: cheltuiala de energie a organismului depăşeşte
metabolismul bazal; numai o parte din aminoacizi repară uzura, altă parte este catabolizată; necesarul
depinde de natura proteinelor utilizate şi de raportul dintre lipidele şi glucidele din hrană. Comitetul de
experţi FAO/OMS a stabilit că dacă s-ar consuma numai proteine din lapte sau din ou, ar fi suficiente
0,57 g/kg corp/zi la bărbaţi şi 0,52 g/kg corp/ zi la femei. Necesarul de proteine este următorul:
-0 - 6 luni 2,2 g/kg corp/zi
-6 - 12 luni 2,0 g/kg corp/zi
-1 - 3 ani 1,8 g/kg corp/zi
-4 - 10 ani 1,1 g/kg corp/zi
-11 - 14 ani 1,0 g/kg corp/zi
-15 - 18 ani 0,9 g/kg corp/zi
-19 şi peste 0,8 g/kg corp/zi
-adult 0,8 g/kg corp/zi – 1 g/kg corp/zi.

Aceste necesităţi cresc cu 30 g/zi în timpul sarcinii şi cu 20 g/zi în timpul alăptării.

Necesarul de proteine se poate stabili şi în procente din valoarea calorică a raţiei alimentare. Raţia de
proteine trebuie să reprezinte 10 - 14 % din cantitatea totală de energie cheltuită, proteinele animale să
acopere 30 - 40 % din proteinele ingerate.

LIPIDELE
Lipidele sunt o grupă de substanţe organice insolubile în apă şi solubile în solvenţi organici.
Compoziţie, clasificare, proprietăţi - Ele rezultă din esterificarea acizilor graşi cu diferiţi alcooli. Acizii
graşi pot fi saturaţi şi nesaturaţi. Acizii saturaţi au lanţ scurt (acidul butiric, caproic), lanţ mediu (acidul
capric, lauric) sau lung (acidul palmitic, stearic). Acizii mononesaturaţi sunt reprezentaţi de acidul oleic,
palmitoleic, iar cei polinesaturaţi sunt reprezentaţi de acidul linoleic, linolenic şi arahidonic. Adevăraţii
acizi graşi esenţiali sunt acidul linoleic şi linolenic, acidul arahidonic sintetizându-se din aceştia în
prezenţa vitaminei B6.
Lipidele se împart în simple şi complexe
Lipidele simple , după natura alcoolului se împart în:
-gliceride ce conţin glicerol;
-steride ce conţin sterol;
-ceride ce conţin alcooli superiori.
Trigliceridele sunt cele mai răspândite fiind specifice pentru fiecare specie animală.
Lipidele complexe conţin în plus faţă de cele simple acid fosforic, aminoalcooli, aminoacizi şi glucide. In
această categorie intră glicerolipidele complexe şi sfingolipidele.
- Glicerolipidele complexe conţin glicerol şi includ glicerofosfolipidele ( conţin în plus acid fosforic,
alcooli), glicero-amino-fosfolipide şi glicerosulfolipide (conţin sulf). Glicero-amino-fosfolipide sunt
reprezentate de lecitine, cefaline şi serinfosfatide. Lecitinele conţin în moleculă acizi graşi nesaturaţi, iar
prin descompunere eliberează colina ( o bază azotată) ce asigură protecţia ficatului. Cefalinele însoţesc
lecitinele, dar în cantităţi mai mici ( se concentrează la nivelul creierului). Serinfosfatidele sunt
fosfolipide în care acidul fosforic este esterificat cu aminoacidul neesenţial serină ( sunt prezente în
creier).
-Sfingolipidele nu conţin glicerol, acesta fiind înlocuit de sfingozină (un aminoalcool). Ele predomină în
regnul animal, în special în sistemul nervos. Ele se clasifică în:sfingofosfolipide (sfingomielina este
prezentă în teaca de mielină a axonilor), sfingoglicolipide (cerebrozidele prezente în ficat şi măduva
spinării, gangliozidele din creier – în special în zona cenuşie).

Transportul lipidelor în organism - ele vor fi transportate de la nivelul sistemului digestiv pe două căi:
acizii graşi cu moleculă mică şi glicerolul călătoresc liber în sânge; monogliceridele şi acizii graşi cu lanţ
lung formează trigliceride şi călătoresc sub formă de chilomicroni în limfă şi sânge. In acest context
lipoproteinele care le transportă devin foarte importante. Cu cât moleculele de lipoproteine conţin mai
multe proteine cu atât densitatea lor este mai mare (HDL), iar când procentajul de lipide este mai ridicat
densitatea moleculelor scade (LDL).
Lipoproteinele din sângele circulant au următoarele caracteristici:
-chilomicronii formaţi în intestin pentru transportul grasimii ingerate la celulele organismului conţin în
special trigliceride;
-lipoproteinele cu densitate foarte joasă (VLDL) conţin multe trigliceride şi sunt formate în intestin şi
ficat;
-lipoproteinele cu densitate joasă (LDL) transportă colesterolul spre celulele organismului;
-lipoproteinele cu densitate ridicată (HDL) transportă grăsimile din depozit spre alte ţesuturi.
Rolul lipidelor în organism
Principala funcţie a lipidelor este producerea de energie, un gram de lipide oferind 9,0 Kcal. In
perioadele dintre mese sau în cele de restricţii alimentare organismul îşi asigură necesarul energetic prin
lipidele depozitate în ţesutul adipos. Descompunerea corectă a lipidelor impune prezenţa unor
fragmente de glucoză (pentru a se asigura descompunerea pâna la CO2 şi H2O). In lipsa glucidelor apar
corpii cetonici în sânge şi urină.
Rolul antişoc se realizează prin inconjurarea şi tapetarea organelor vitale.
Rol în termoreglare prin căptuşirea tegumentelor şi izolarea organismului de temperaturile extreme.
Rol plastic, ele fiind parte componentă a membranelor celulare.
Unele substaţe nutritive sunt liposolubile şi ca atare sunt prezente în alimentele grase: acizii gaşi
esenţiali şi vitaminele liposolubile (A,D,E,K).
Uleiurile vegetale au o valoare nutritivă mare prin aportul de acizi graşi esenţiali care asigură:
=dezvoltarea organismelor tinere (lipsa lor reduce dezvoltarea, determină apariţia eczemelor);
=reglarea permiabilităţii celulare şi transportul lipidelor în torentul
circulator (acizii graşi esenţiali fiind constituenţi ai fosfolipidelor ce formează membranele celulare);
=reducerea nivelului colesterolului sanguin prin formarea esterilor ce
sunt mai solubili în mediul plasmatic şi mai rapid metabolizabili;
=intervin în reacţiile de oxidoreducere, deci în respiraţia celulară;
=stimularea activităţii unor enzime - citocromoxidaza,
succindehidrogenaza;
=acidul arahidonic este precursor al prostaglandinelor şi participă la
formarea tromboxanului A2 şi a prostaciclinei (substanţe cu rol în controlul tonusului vaselor sanguine).
Acizii esenţiali se divid în felul următor:
-acizi graşi ω6 - acidul linoleic şi arahidonic;
acizi graşi ω3 - acidul linolenic, eicosapentaenoic, docosahexaenoic.
Acidul arahidonic şi eicosapentaenoic servesc la sinteza unor compuşi cu numele de eicosanoizi ce au
diverse roluri în organism: afectează formarea trombilor; influenţează creşterea şi scăderea presiunii
sanguine; reglează nivelul lipidelor sanguine; au rol în răspunsul imun.
Un eicosanoid format din acizi graşi ω6 poate determina trombi şi vasoconstricţie, coboară nivelul
colesterolului prin degradare rapidă. Un eicosanoid format din acizi graşi ω3 nu produce vasoconstricţie
şi coboară nivelul colesterolului prin scăderea disponibilităţii de transport a acestuia.
Grăsimile alimentare stimulează contracţiile căilor biliare şi dau gust bun mâncărurilor.
Preparatele grase scad motilitatea stomacului şi trec lent în duoden.
Colesterolul reprezintă: un precursor al bilei; materia primă pentru hormoni sexuali şi alţi hormoni; la
nivelul pielii este transformat în vitamină D sub acţiunea razelor solare; o componentă a fiecărei celule;
intră în structura celulelor creierului şi a celor nervoase.
Raţia de lipide şi efectele consumului neadevat
Jumătate până la 2/3 din lipidele alimentare sunt consumate sub formă de substanţe grase, restul fac
parte din alimentele mixte (carne, lapte).
Raţia de lipide nu trebuie să depăşească 30 - 35% din numărul total de calorii zilnice, iar 1/2 - 1/3 din ele
trebuie să fie reprezentate de uleiurile vegetale bogate în acizi graşi esenţiali.
Aportul de lipide va ajunge la 20% din energia consumată la sedentari, persoane în vârstă, obezi,
pacienţi cu dislipidemie, cu insuficienţă hepato-pancreatică, cu alte afecţiuni ale căilor biliare, cu enterite
sau sindroame de malabsorbţie.
Aportul de lipide creşte la 35% din caloriile dietei la copii şi adolescenţi, la adulţii cu cheltuială mare de
energie ( ce lucrează în condiţiide vânt, umezeală sau frig).
Exprimată în grame raţia de lipide este: -0,7 - 1 g/kg/zi la adultul sedentar;
-1 - 1,5 g/kg/zi la adulţi;
-2 g/kg/zi la copii.
GLUCIDELE
Hidraţii de carbon apar, în special, prin fotosinteză în frunzele verzi. Alimentele bogate în glucide sunt
reprezentate, în special ,de produsele vegetale, laptele fiind singurul aliment de origine animală ce conţine
cantităţi mari de hidraţi de carbon.
Compoziţie, clasificare, proprietăţi - glucidele utilizate de către om sunt monozaharidele, dizaharidele
şi polizaharidele.
Monozaharidele - pentozele sunt prezente în cantităţi mici şi făra importanţă energetică. Riboza şi
dezoxiriboza sunt componente ale acizilor nucleici, fiind prezente în toate organismele animale.
Arabinoza şi xiloza intră în structura pectnelor şi gumelor.
Hexozele sunt prezente în alimente sub formă de glucoză, fructoză şi galactoză. Glucoza este sintetizată
de frunzele plantelor verzi şi asigură energia celulelor. Din glucoză se sintetizează fructoză prin rearanjări
ale atomilor din moleculă. Galactoza este parte componentă a zahărului din lapte.
Dizaharidele sunt reprezentate de zaharoză, maltoză şi lactoză. Zaharoza rezultă prin rafinarea sucurilor
din trestia de zahăr sau din sfecla de zahăr şi conţine o moleculă de glucoză şi una de fructoză. Maltoza
apare prin descompunerea amidonului şi conţine două molecule de glucoză, în timp ce lactoza conţine o
mleculă de glucoză şi una de galactoză.
Polizaharidele pot fi de origine vegetală sau animală.
Amidonul reprezintă forma de depozitare a glucidelor în plante. Granulele de amidon conţin două
polizaharide derivate din glucoză reprezentate de amiloză şi amilopectină.
Dextrinele reprezintă produşii de degradare ai amidonului.
Celuloza este tot un polimer al glucozei rezistent la hidroliza acidă sau enzimatică. Animalele ierbivore o
pot degrada, dar omul nu are această posibilitate, astfel că fibrele celulozice trec nedigerate, fiind
eliminate prin scaun sau dezintegrate prin fermentaţie microbiană. Exista unele celuloze "dure" ce sunt
nedigerabile şi altele "moi"(hemicelulozele) ce pot fi parţial descompuse şi utilizate de căre organism.
Alte polizaharide vegetale sunt inulina, gumele şi mucilagiile, pectinele.
Glicogenul din ficat este echivalentul animal al amidonului.
Mucopolizaharidele se găsesc în organismele animale, contribuind la formarea substanţei fundamentale
extracelulare a ţesuturilor conjunctive.
Rolul glucidelor în organism şi efectele carenţei
Glucidele reprezintă principalii furnizori de energie pentru organismul uman ,oferind 4,0 Kcal pe gram.
In interiorul celulei molecula de glucoză se scindează în două fragmente şi eliberează energie. Cele două
fragmente rezultate se pot uni pentru a forma glucoza sau se scindează în fragmente din ce în ce mai
mici. In condiţiile deficitului de glucide organismul poate folosi proteinele şi lipidele pentru a le produce.
Din păcate în momentul folosirii lipidelor apar produşi neobişnuiţi de descompunere (corpi cetonici).
Creierul, sistemul nervos periferic şi hematiile folosesc glucoza ca unică sursă de energie. In situaţii de
hipoxie ţesuturile preferă glucoza faţă de acizii graşi deoarece aceasta conţine mai mult oxigen raportat la
atomii de carbon.
Glucoza este un tonic pentru celula hepatică ce este intens solicitată în reacţii anabolizante şi
catabolizante.
Intră în structura acidului glucuronic şi hialuronic, a condroitin şi mucoitin sulfatului, a heparinei, a
acizilor nucleici, a imunipolizaharidelor şi a factorului intrinsec Castle.
Glicuronoconjugarea este o modalitate de luptă a oganismului faţă de acţiunea unor substanţe endogene
şi exogene. Acetilarea este un alt mijloc de detoxifiere a organismului.
Fibrele alimentare sunt polizaharide formate din glucoză, cu legături între moleculele de glucoză ce nu
pot fi desfăcute de enzimele digestive. Ele au în organism o serie de efecte:=dau senzaţie de saţietate şi
scad aportul energetic;
=previn constipaţia şi infecţia bacteriană a apendicelui;
=stimulează musculatura tractului digestiv prevenind apariţia diverticulozei şi a hemoroizilor;
=scad riscul imbolnăvirii inimii şi a arterelor prin reducerea colesterolului ( fibrele insolubile leagă
sterolii, iar cele solubile pot inhiba producerea acestora);
=imbunătăţesc aportul de glucoză, chiar la persoanele cu diabet;
=pectinele formează geluri şi întârzie golirea gastrică şi intestinală;
=absorb şi inglobează substanţe organice;
=scad coeficientul de absorbţie al substanţelor nutritive
prin accelerarea tranzitului şi formarea pereţilor greu de pătruns de către enzimele digestive;
=constituie substrat favorabil pentru dezvoltarea florei de fermentaţie ce participă la sinteza vitaminelor
din grupul B.
Excesul de fibre alimentare are efecte dăunătoare deoarece: ele transportă apa în afara organismului
producând deshidratare; pot limita absorbţia fierului; pot lega calciul şi zincul determinând eliminarea lor
din organism; unele fibre interferă cu folosirea carotenului.
Necesarul de glucide - ele trebuie să asigure 50 - 68% din raţia alimentară. In situaţia creşterii
standardului economic apare o creştere a consumului de proteine şi lipide însoţită de scăderea aportului de
glucide. De asemenea, apare scăderea aportului de glucide din cereale, legume şi leguminoase şi creşterea
aportului de hidraţi de carbon din produsele zaharoase.
Necesarul de glucide este cuprins între 6 - 8 g/kg/zi.

SARURILE MINERALE
După cantităţile în care se găsesc în organism elementele minerale au fost grupate în macroelemente şi
microelemente.
MACROELEMENTELE participă în cantităţi mari în compoziţia organismului şi sunt reprezentate de
cationi şi anioni.
Cationi
CALCIUL - se găseşte în organismul uman în cantităţi de 1100 - 1400g.
Absorbţia calciului este favorizată de următorii factori: aciditatea gastrică normală; prezenţa vitaminei D,
a lactozei, a acidului lactic, a acidului citric, a aminoacizilor şi a sărurilor biliare.
Reducerea utilizării digestive a calciului este realizată de următorii factori: excesul de fosfor, acid oxalic,
acid fitic sau grăsimi; hipoaciditatea gastrică; raportul Ca/P subunitar.
Rol în nutriţie şi efectele carenţei
Calciul se concentrează în oase şi dinţi în proporţie de 99% îndeplinind un rol plastic. Scheletul
animalelor este alcătuit din proteine pe care se depozitează calciu insolubil. În majoritate proteinele sunt
reprezentate de colagen , dar sunt prezenţi şi proteoglicanii ( mucoproteine şi mucopolizaharide) ce conţin
glucide. Elementele minerale sunt reprezentatede hidroxiapatită şi cantităţi mici de săruri de magneziu şi
sodiu.
 Mineralizarea scheletului începe în perioada de viaţă intrauterină (luna a V-a) şi continuă după naştere
până la 20 ani. Odată cu înaintarea în vărstă activitatea demolatoare devine dominantă şi apare
osteoporoza. In dinţi turnoverul calciului este foarte lent.
Din cantitatea de calciu existentă în organism 1% se găseşte în ţesuturile moi şi îndeplineşte roluri
importante:=intervine în coagularea sângelui prin catalizarea transformării protrombinei în trombină;
=activează o serie de enzime- labferment, tripsină, lipază, fosfatază alcalină, colinesterază;
=activează facorul intrinsec Castle şi facilitează absorbţia vitaminei B12;
=participă la mecanismul contracţiei musculare şi la reglarea permiabilităţii membranare;
=are efecte simpaticomimetice în antagonism cu potasiul ce acţionează parasimpaticomimetic;
=împreună cu magneziul scade excitabilitatea neuromusculară;
=participă la meţinerea echilibrului acido-bazic.
Nivelul calcemiei este reglat de acţiunea a 3 hormoni: hormonul paratiroidian şi forma activă a vitaminei
D care cresc calcemia; calcitonina ce scade nivelul calciului din sânge.
Efectul hipercalcemiant al parathormonului şi al vitamnei D se realizeză prin creşterea absorbţiei în
intestin şi a reabsorbţiei calciului din tubii renali şi prin mobilizarea acestuia din oase. Calcitonina
acţionează prin inhibarea activităţii osteoclastelor.
Carenţa de calciu are drept consecinţă rahitismul la copil şi osteomalacia sau osteoporoza la adult.
Hipercalcemia apare la copiii ce au primit cantităţi mari de vitamină D, ea manifestân-du-se prin tulburări
gastrointestinale şi de creştere, întărziere mintală marcată. La adult hiperalcemia apare ca rezultat al
hiperparatiroidismului sau a dozelor mari de vitamină D.
Necesarul de calciu - este diferit în funcţie de vârstă:
- 0,8 g/zi la adult;
- 1,2 g/zi la copii între 10 - 12 ani;
- 1,4 g/zi la băieţi între 14 - 18 ani;
- 1,3 g/zi la fete între 14 - 18 ani.
Sursele alimentare - Laptele şi brânzeturile reprezintă sursa principală, datorită conţinutului ridicat în
acest element şi condiţiilor favorabile pentru absorbţie.
Cantităţi mai mici de calciu şi cu un coeficient de utilizare mai redus decât în lapte sunt aduse de legume (
în special cele frunze- varză, gulii) şi de fructe.
MAGNEZIUL - se găseşte în organism în cantitate de 25 - 30 g.
Rolul în nutriţie şi efectele carenţei
Magneziul ia parte la formarea oaselor şi a dinţilor.
O serie de enzime importante cum ar fi carboxilaza, coenzima A, fosfoglucomutaza acţionează mai bine
în prezenţa magneziului; este un activator al fosfatazelor.
Sub formă ionizată activează enzimele care intervin în metabolismul glucidelor, are rol în contracţia
musculară normală şi în transmiterea impulsurilor nervoase, deprimă excitabilitatea neuro-musculară.
Contribuie la menţinerea echilibrului acido-bazic şi la reglarea secreţiei hormonului paratiroidian.
Echilibrul dintre calciu şi magneziu trebuie respectat deoarece aportul crescut de calciu făra creşterea
proporţională a aportului de magneziu produce o carenţă relativă de magneziu.
Deficienţa de magneziu poate apare ca rezultat al unui aport neadecvat, a vărsăturilor, diareei,
alcoolismului, a malnutriţiei proteice. Semnele clinice ce apar în deficenţa de magneziu sunt reprezentate
de : slăbiciune, confuzie, în caz extrem convulsii, mişcări musculare bizare, halucinaţii, dificultăţi la
înghiţit. La copii apare o diminuare a creşterii.
Hipermagnezemia se caracterizează prin : sete, senzaţie de căldură, anorexie, scădere în greutate,
diminuarea tonusului muscular şi a excitabilităţii nervoase, depresie.
Raţia - nevoile zilnice sunt de 350 mg pentru bărbaţi, 300 mg pentru femei, iar în sarcină şi alăptare
cresc la 450mg.
La copii nevoile zilnice sunt de 40 - 70 mg până la 1 an, 150 mg la copilul preşcolar, 250 mg la cel şcolar.
Sursele alimentare - Magneziul este un constituient al clorofilei fiind prezent în cantităţi mari în
legumele verzi -salată, spanac, urzici, ceapă verde, pătrunjel, mărar. In afară de grăsimi şi zahăr, toate
alimentele conţin magneziu, astfel că fenomenele de carenţă apar doar în unele stări patologice: alcoolism
cronic, diaree, ciroză hepatică, malnutriţie proteo-calorică.
POTASIUL - se găseşte în organism într-o cantitate medie de 250g, fiind principalul ion pozitiv
intracelular.
Rolul în organism şi efectele aportului neadecvat
Potasiul se găseşte în lichidul intracelular în cantităţi de 30 de ori mai mari decât în plasmă. El participă
la menţinerea presiunii osmotice, la menţinerea balanţei hidrice între compartimentele intra- şi
extracelular şi în echilibrul acido-bazic.
In timp ce sodiul este hidropigen şi reţine apa în organism, potasiul favorizează eliminarea renală a
sodiului şi stimulează diureza.
In lichidele interstiţiale sunt necesare cantităţi mici de potasiu pentru transmiterea excitaţiei la nivelul
terminaţiilor nervoase ale organelor efectoare.
La nivelul muşchiului cardiac prezintă o acţiune antagonică în raport de calciul, potasiul accelerează
ritmul cardiac în timp ce calciul îl răreşte.
O parte din potasiu este legat de proteinele celulare şi favorizează sinteza lor.
Potasiul este necesar pentru activarea unor enzime, printre care şi a acelora ce contribuie la sinteza
glicogenului din glucoză.
Depleţia de potasiu poate apare în condiţii de vărsături repetate sau diaree, la pacienţii ce folosesc
diuretice, la cei trataţi cu perfuzii repetate cu glucoză. Insuficienţa de potasiu se manifestă prin : oboseală,
greaţă, vărsătură, hipotonie musculară, confuzie mintală, paralizie la nivelul musclaturii intestinale,
aritmie cardiacă, modificări ale EKG şi chiar oprirea inimii în diastolă.
Excesul alimentar de potasiu nu apare, el poate fi consecinţa unei afecţiuni renale, a insuficenţei
suprarenale, a administrării parenterale de cantităţi mari de potasiu. Hiperpotasemia se manifestă prin
parestezii, modificări ale ritmului respirator şi cardiac ce pot merge până la oprirea inimii în sistolă.
Raţia - nu se cunoaşte exact necesarul de potasiu ce este estimat a fi apropiat de cel de sodiu ( 2 - 3 g/zi).
Sursele alimentare - în mod normal alimentele aduc cantităţi adecvate de potasiu. Legumele şi fructele
proaspete sunt o sursă importantă, carnea, peştele, pâinea neagră/intermediară sunt de asemenea surse
bogate în potasiu. Produsele din făină albă, zahărul, produsele zaharoaseşi băuturile alcoolice distilate
sunt sărace sau chiar lipsite de potasiu.
SODIUL - este un ion pozitiv ce intră în structura clorurii de sodiu. Organismul uman conţine
aproximativ 100g sodiu ce se concentrează mai ales la nivelul lichidelor extracelulare.
Rolul în organism şi efectele carenţei
Legătura sodiului cu presiunea sanguină este bine cunoscută. Dacă concentraţia sanguină a sodiului
creşte, setea va duce la ingestia ridicată de apă până ce rata sodiu - apă este constantă.
Dacă concentraţia sanguină de sodiu scade, apa şi sodiul trebuie să fie completate pentru a se evita
dezechilibrul acestora.
Transportul activ al ionilor de sodiu din celulă se realizează cu ajutorul a două "pompe":
-primul tip de pompă realizează transportul ionilor de sodiu în afara celulei şi al celor de potasiu in
interiorul acesteia - este vorbade pompa neutră conjugată;
-al doilea tip de pompă realizează doar transportul ionilor de sodiu în afara celulei şi poarta numele de
pompă electrogenă.
Carenţa de sodiu se realizează la persoanele ce transpiră mult, iar efectele scăderii sunt reprezentate de:
sete puternică, deshidratarea tegumentelor şi a mucoaselor, hemoconcentrare, oboseală, crampe
musculare, cefalee şi semne de colaps vascular.
Excesul de sodiu consumat duce la retenţie de apă în organism, ceea ce are efecte negative asupra
aparatului cardio-vascular.
Necesarul - se estimează că necesarul mediu de sodiu este de 2 g/zi, dar se constată menţinerea unei
balanţe echilibrate şi cu 0,5g/zi.
Alimentaţia obişnuită aduce suficient sodiu, chiar dacă este constituită din produse în care nu s-a
încorporat sare. Riscul unui aport deficitar apare doar în situaţia administrării îndelungate a unei diete
bazate pe produse sărace în sodiu ( orez, rasol de carne, derivate cerealiere asociate cu soteuri de legume).
ANIONI
SULFUL - în organismul unui adult de 70 kg se găsesc 170 - 180 g de sulf, ceea ce reprezintă 0,25% din
greutatea corporală.
Rolul în nutriţie şi efectele carenţei
- Atomul de sulf se găseşte în doi aminoacizi dintre care unul este esenţial ( metionina) şi altul neesenţial
(cisteina). Alţi doi compuşi sulfuraţi derivă din cisteină : cistina formată prin legare de tip disulfur (-S-
S-) a două molecule de cisteină; glutationul ce rezultă din combinarea unei molecule de cisteină cu acid
glutamic şi glicocol.
-Aceşti compuşi sulfuraţi sunt importanţi prin proprietăţile lor oxidoreducătoare. Foarte activă este
gruparea -SH a cisteinei ce se oxidează şi trece în forma disulfhidrică (-S-S-), ce reprezintă elementul
esenţial in structura terţiară a proteinelor.
-Sub forma mucopolizaharidelor (condroitinsulfat şi mucoitinsulfat) ia parte la formarea cartilajelor,
oaselor, tendoanelor, a pielii.
-Sunt bogate în sulf cheratina (din păr, unghii, piele), sulfolipdele, substanţa albă a sistemului nervos,
insulina, heparina, coenzima A.
-Din catabolismul compuşilor organici cu sulf rezultă acid sulfuric ce este neutralizat şi excretat în urină.
Prin acidul sulfuric format organismul are posibilitatea să conjuge mai mulţi metaboliţi ( substanţe
chimice cu potenţial toxic) pe care îi va transforma în compuşi mai puţin toxici.
Raţia - deficienţele de sulf nu sunt cunoscute, deoarece cele proteice apar primele. In situaţia în care raţia
aduce suficiente proteine, este acoperit şi necesarul de sulf.
Sursele alimentare - cele mai importante surse sunt carnea, viscerele, ouăle, laptele, brânzeturile.
Cantităţi mari de sulf ( dar mai puţin asimilabile) aduc leguminoasele uscate, cerealele, legumele bogate
în tiocianaţi ( varză, conopidă, gulii).
FOSFORUL - din cantitatea de fosfor existentă în organismul adult aproximativ 80% este concentrat în
oase ( 600 - 900 g) şi dinţi sub formă de hidroxiapatită, iar restul se găseşte mai ales în ţesuturile moi.
Rolul în organism şi efectele carenţei
Fosforul este compusul esenţial al acizilor nucleici, astfel că participă la formarea nucleoproteinelor.
Are rol în sinteza fosfoproteinelor şi a fosfolipidelor ce intră în structura celulelor şi a membranelor
celulare.
Fosforul participă la procesul de fosforilare, etapă esenţială în absorbţia intestială şi în metabolismul
intermediar al grăsimior şi glucidelor.
Moleculele macroergice (ATP, ADP, GTP, GDP) conţin fosfor.
Majoritatea vitaminelor din grupul B sunt active numai după combinarea cu acidul fosforic
(tiaminpirofosfat, flavinmonoucleotid, flavinadenindinucleotid, piridoxalfosfat, nicotinamid-adenin-
dinucleotid, nicotinamid-adenin-dinucleotid-fosfat ).
Fosfaţii anorganici participă la sistemele tampon, prin care se asigură menţinerea constată a pH-ului.
Fosfaţii reprezintă un constituent major al tuturor celulelor vegetale şi animale, astfel că fosforul este
prezent în toate alimentele naturale. Deficienţa primară de fosfor nu este cunoscută la om, iar cea
secundară apare la cei ce urmează tratamente cu cantităţi mari de antacizi (hidroxid de aluminiu). In acest
caz fosfaţii din dietă sunt legaţi şi nu se absorb.
Raţia de fosfor - alimentele bogate în calciu şi proteine sunt bogate şi în fosfor. In unele ţări nu există
recomandări privind raţia de fosfor. In Statele Unite aportul de fosfor recomanat este egal cu cel de
calciu , exceptând copiii. Specialiştii recomandă un raport calciu/fosfor supraunitar la copiii şi subunitar la
adulţi.
Sursele alimentare - cele mai importante sunt reprezentate de:
-laptele şi produsele lactate;
-gălbenuşul de ou;
-peştele;
-carnea;
-cerealele integrale.
Seminţele de cereale, leguminoasele uscate şi derivatele de cereale preparate din făină neagră/integrală
sunt bogate în fosfor, dar acesta se găseşte, în special, sub formă de acid fitic şi fitaţi. Acidul fitic
formează săruri puţin solubile cu calciul, magneziul, zincul şi fierul.
CLORUL se găseşte în organism în cantităţi medii de 100g. Cea mai mare parte se găseşte sub formă de
ioni, constituind principalul anion al lichidului extracelular.
Rolul în organism şi efectele carenţei
Alături de sodiu, potasiu şi alţi electroliţi clorul intervine în menţinerea presiuni osmotice, a echilibrului
acido-bazic, a balanţei hidrice, între diferitele compartimente tisulare şi umorale.
Schimburile de clor ce au loc între hemati şi plasmă favorizează fixarea şi cedarea de către hemglobină
a oxigenului şi bioxidului de carbon, ceea ce determină reducerea modificărilor de pH.
Clorul participă la formarea acidului clorhidric din sucul gastric.
Raţia - se consideră că 4 - 5 g clor pe zi sunt suficiente pentru nevoile adultului.
Sursele alimentare - clorul este larg răspândit în alimente, de aceea nu se pune problema carenţei.

MICROELEMENTELE
FIERUL - organismul adultului conţine aproximativ 3,5 - 4 g fier pentru bărbat şi 2 - 3 g pentru femei.
Absorbţia şi eliminarea - Fierul bivalent se absoarbe mai bine decât cel trivalent. Acidul clorhidric are
un rol important în absorbţie, el extrage fierul prin solubilizare din substanţele organice şi facilitează
reducerea fierului trivalent existent în alimente în formă bivalentă absorbabilă. Vitamina C este de
asemenea un reducător al fierului şi exercită o acţiune favorabilă asupra absorbţiei. Fierul din carne, peşte
se absoarbe mai bine decât cel de provenienţă vegetală, deoarece este sub formă bivalentă (fier heminic).
 Cerealele sunt bogate în fier, dar acesta este puţin absorbabil, probabil datorită prezenţei fitaţilor. In
alimentele vegetale fierul este prezent sub formă de complexe non-hem ( fier trivalent). Absorbţia fierului
anorganic este crescută de zaharuri, acid citric şi amine, dar cel mai important promotor al absorbţiei
fierului este acidul ascorbic.
Acidul fitic, acidul oxalic, cantităţile mari de fosfaţi şi celuloză determină scăderea coeficientului de
utilizare al fierului
Rol în nutriţie şi efectele carenţei
Cei patru atomi de fier din molecula hemoglobinei se combină cu oxigenul în cantităţi variabile după
presiunea gazului, deci fierul este un purtător al acestuia din atmosferă spre ţesuturi. Oxigenul ataşat la
atomii de fier din mioglobină este depozitat în muşchi.
In al doilea rând fierul feric şi feros din citocromi realizează schimbul de electroni, ceea ce este esenţial
pentru procesele de oxidoreducere şi în metabolismul intermediar. Toate celulele organismului folosesc
oxigenul ce se combină cu carbonul şi hidrogenul, elemente eliberate în timpul descompunerii
nutrienţilor. Fierul intră în structura multor enzime ce participă la calea metabolică energogenă.
Organismul face economie de fier, pierzând cantităţi mici prin urină, fecale, piele şi fanere. Zilnic se
folosesc pentru sinteza hemoglobinei aproximativ 20 mg fier, în timp ce fierul pierdut din organism este
de aproximativ 1 mg.
Carenţa de fier se manifestă clinic prin anemie hipocromă microcitară. Globulele roşii conţin puţină
hemoglobină şi devin incapabile să transporte suficient oxigen pentru a se acoperi necesarul energetic al
celulelor.
Raţia alimentară - având în vedere că se absorb în medie numai 10 % din cantităţile de fier existente în
alimente, raţiile zilnice trebuie să fie de 10 ori mai mari decât necesităţile.
Raţiile recomandate sunt:
- 7 - 12 mg pentru copii;
- 13 - 18 mg pentru adolescenţi;
- 10 - 15 mg pentru bărbaţi;
- 15 - 25 mg pentru femei;
- 20 - 40 mg pentru femei în ultimele luni de sarcină.
Aproximativ 80% din fierul organismului se află în sânge, de aceea pierderile de fier prin hemoragii sunt
mari. Menstruaţia determină apariţia pierderilor de fier lunare, astfel că necesităţile în fier ale femeilor
sunt aproape duble faţă de cele ale bărbaţilor.
Sursele alimentare - dieta celor mai multe persoane asigură 10 - 14 mg fier/zi. Carnea, produsele din
carne, cerealele, vegetalele şi fructele conţin fier, dar cantitatea lor variază foarte mult în funcţie de
conţinutul de fier al solului. Aportul scade în condiţiile folosirii unor diete compuse din cereale rafinate,
zahăr şi grăsimi. Laptele este o sursă săracă de fier.

IODUL - organismul uman conţine 20 - 50 mg iod, din care 8 - 10 mg se concentrează în glanda tiroidă şi
intră în compoziţia hormonilor sintetizaţi de aceasta. Cantitatea de iod din dietă este variabilă şi reflectă
conţinutul în iod al solului.
Rolul în nutriţie şi efectele consumului neadecvat
In carenţa de iod glanda tiroidă îşi amplifică activitatea pentru a compensa deficitul (amplificarea se
realizează sub acţiunea hipofizei). Din păcate glanda lucrează în gol, astfel că foliculii se hipertrofiază şi
apare guşa. Copiii, adolescenţii, femeile gravide şi cei ce lucrează fizic intens sunt mai sensibil la aportul
insuficient de iod.
Tiroida fătului are o capacitate mai mare de captare a iodului decât glanda maternă, de aceea suferă mai
mult de pe urma carenţei de iod. Boala apare la populaţia ce consumă alimente şi apă sărace în iod
(carenţă primară).
Carenţa secundară de iod este dată de o serie de substanţe, componente ale unor alimente vegetale, ce
pot perturba metabolismul acestui microelement:
-varza, conopida, guliile, napii conţin tiocianaţi sau izotiocianaţi ce pot substitui iodul din combinaţiile
sale;
-în varză, conopidă, gulii, napi s-a pus în evidenţă progoitrina care, sub influenţa unei tioglucozidoze,
devine activă (goitrină) şi interferă sinteza hormonului de către tiroidă;
-leguminoasele uscate (fasole, soia, mazăre) exercită efecte guşogene prin gemagluteninele pe care le
conţin; ele ar interfera reabsorbţia hormonului tiroidian eliberat prin bilă, ceea ce duce la sărăcirea
organismului în iod;
-alte elemente competitive cu iodul sunt fluorul şi calciul.
Raţia - pentru a preveni apariţia guşei endemice se recomandă următoarele doze de iod:
-60 - 70 μg pentru adulţi, raţia optimă fiind de 100 - 200 μg/zi;
-40 - 50 μg/zi în primul an de viaţă;
-70 - 90 μg/zi la preşcolari;
-120 - 150 μg/zi la şcolari.
Surse alimentare - se estimează că 80 - 90% din iodul necesar organismului provine din alimente.
Sursele alimentare cele mai bogate în iod sunt peştele, scoicile, creveţii, algele marine. Legumele cultivate
pe soluri bogate în iod se încarcă cu acest microelement. Laptele, carnea, ouăle reprezintă o sursă
importantă de iod, dacă animalele primesc o alimentaţie corespunzătoare.

VITAMINELE
VITAMINELE LIPOSOLUBILE
VITAMINA A - retinolul este forma principală de vitamină A din hrană şi se numeşte vitamina A1.
Vitamina A2 este 3-dehidroretinolul şi are jumătate din acţiunea biologică a retinolului. Provitaminele A
(de origine vegetală) sunt α, β şi γ-carotenul. Criptoxantina este, de asemenea, o provitamină A.
Rol în nutriţie şi efectele carenţei
Acţiunea fiziologică se desfăşoară în principal pe trei direcţii: asupra creşterii; asupra funcţiei normale a
vederii; la nivel epitelial.
Vitamina A ia parte la creşterea osoasă. La copii diminuarea creşterii reprezintă un semn precoce al
conţinutului redus de vitamină A în organism.
Cea mai obişnuită funcţie a vitaminei A este asupra vederii. Vitamina are rol în perceperea luminii la
nivelul retinei şi în menţinerea sănătăţii corneii. Când lumina ajunge la ochi, ea trece prin cornee şi
loveşte celulele retinei, decolorând multe molecule de rodopsină. Rodopsina conţine forma cis a
retinalului (aldehida retinolului), dar la lumină se descompune şi trece în forma trans (aldehidă) şi opsină.
Vitamina se reuneşte cu pigmentul, dar o cantitate de vitamină este distrusă şi trebuie înlocuită prin aport
alimentar.
Deficienţa de vitamină se poate manifesta la nivelul ochiului şi prin acumularea de cheratină ce întunecă
corneea.
In deficienţa de vitamină A celulele epiteliale se aplatizeză, se aglomerează, suprafaţa devine
cheratinizată, epiteliul şi endoteliul se pluristatifică şi apoi se descuamează. Modificările încep la nivelul
mucoasei conjuctivale care se îngroaşă, se usucă, apar zone de cheratinizare (cheratomalacie).
In lipsa vitaminei tegumentele devin uscate, se îngroaşă, apar descuamaţii. Celulele cheratinizate astupă
glandele sebacee şi se acumulează în jurul foliculilor piloşi , dând aspect de piele de găină. Uscăciunea
tegumentelor se explică şi prin scăderea sebumului datorită metaplazerii celulelor glandelor sebacee.
Vitamina contribuie la prevenirea apariţiei cancerelor. O piele sănătoasă este capabilă să întrerupă
procesele prin care s-au declanşat cancerele.
Vitamina A este esenţială pentru funcţia de reproducere, răspunsul la stress, pentru metabolism,
funcţionarea sistemului nervos, imunitate, hematopoieză.
Vitamina contribuie la troficitatea epiteliului genital. Deficienţa produce la femei: moartea embrionului,
avortarea lui, naşterea unor feţi cu malformaţii congenitale ( bucale, oculare, genitale, renale).
Aceeaşi vitamină contribuie la formarea smalţului dentar şi buna funcţionare a ficatului, tiroidei şi altor
organe.
Hipovitaminoza A - carenţa primară de vitamină există doar în ţările subdezvoltate.
Carenţa secundară apare în ciroză, icter obstructiv, sprue.
Cele mai sensibile la carenţă sunt celulele tractului respirator superior, ale corneei şi ale pielii.
Insuficienţa vitaminei afectează proteino şi osteogeneza, creşterea animalelor şi, în general, dă perturbări
la nivelul întregului organism.

Hipervitaminoza A - se manifestă prin pigmentare galbenă a tegumentelor, fenomene de intoxicaţie

( cefalee, iritabilitate, anorexie, vărsături, prurit, căderea părului, fragilitate şi dureri osoase,
hepatosplenomegalie).
Necesarul de vitamină A - cantitatea de vitamină A necesară pentru o persoană este proporţională cu
greutatea corporală, iar aporturile în exces sunt depozitate, în special în ficat.
1 U.I . = 0,3 μg de retinol sau 0,6 μg de β-caroten.
Necesităţile sunt apreciate în felul următor:
-4000 U.I pentru femeia adultă;
-5000U.I pentru bărbaţi şi femeia care alăptează;
-1000 - 2000 U.I. pentru copii şi adolescenţi.
Sursele alimentare - sursele principale sunt reprezentate de ficat ( mai ales cel de peşte), laptele gras,
produsele din lapte gras, gălbenuşul de ou, peştele gras.
Carotenii se găsesc în alimentele de origine vegetală: morcovi, frunze verzi ( spanac, urzici, mărar,
pătrunjel), ardei gras, gogoşari, tomate, sfeclă.
VITAMINELE D - în acest grup intră câteva substanţe cu stuctură sterolică, care au un efect de prevenire
şi combatere a rahitismului şi osteomalaciei. Pentru nutriţia umană sunt importante vitaminele D2 şi D3.
Vitamina D poate fi sintetizată la nivelul pielii pornind de la 7-dehidrocolesterol, care sub acţiunea
radiaţiilor ultraviolete se transformă în colecalciferol sau vitamină D3. Când cantitatea de vitamină D3
endogenă este insuficientă se recurge la aportul exogen, vitamina D3 fiind prezentă în alimentele de
origine animală.
Organismul foloseşte şi vitamina D2 sau ergocalciferol prezent în alimentele vegetale.
Rolul în nutriţie şi efectele carenţei
Vitamina D funcţionează ca hormon şi împreună cu hormonul paratiroidian şi calcitonina contribuie la
reglarea metabolismului calciului şi a fosforului.
Promovează absorbţia calciului în intestinul subţire superior, prin inducerea sintezei unei proteine
specifice, care leagă calciul în celulele epiteliale.
Facilitează absorbţia fosforului prin stimularea mecanismului de transport al fosfaţilor în celulele
epiteliale.
Acţionează asupra osului, pentru a mobiliza calciul în circulaţie ( se cere şi prezenţa hormonului
paratiroidian).
Eliberează fosforul din compuşii organici ( fenomen ce depinde de fosfataza alcalină, care la rândul său
este reglată de vitamina D).
Contribuie la formarea complexului calciu-fosfor, precursor mineral al osului, intevine în depozitarea
fosfatului de calciu în ţesutul osos şi în eliminarea renală a calciului şi fosforului.
Carenţa de vitamină D duce la absorbţia defectuoasă a calciului şi a fosforului în intestin, şi deci la lipsă
de calcifiere a oaselor şi dinţilor. Apar o serie de semne clinice ca: întârzieri în dezvoltare, hipotonie
musculară, transpiraţii, tendinţă la convulsii în stări febrile. La copi apare rahitismul, iar la adult
osteomalacia ( denumită şi rahitismul adultului).

Vitamina D este cea mai toxică dintre toate vitaminele. Simptomele de intoxicaţie includ: diaree, cefalee,
greaţă. Dacă supradozarea persistă se produce depunerea de calciu în ţesuturile moi (inimă şi alte organe
vitale). Dacă depunerea de calciu se realizează la nivelul aortei consecinţa poate fi fatală.
Raţia - activitatea vitaminei se exprimâ în unităţi internaţionale (U.I.):
1 U.I. = 0,025 μg de vitamină D cristalizată.
Nevoile pentru adulţi în climatul nostru sunt de 100 U.I./zi. Se estimează că adultul care îşi desfăşoară o
parte din activitate în aer liber, nu are nevoie de aport suplimentar de vitamină
Pentru sugari şi copii mici se recomandă un aport de securitate de 400 U.I./zi, în caz de alimentaţie
artificială şi expunere limitată la soare necesarul creşte la 800 U.I./zi.
La copii peste 7 ani şi la adolescenţi sunt suficiente 100 - 200 U.I./zi.
In perioada de sarcină ( mai ales în primele luni) femeia trebuie să primească 600 U.I./zi, iar în timpul
alăptării câte 600 - 800 U.I./zi.
Sursele alimentare - cele mai importante surse de vitamină D sunt: uleiul de peşte, untul, smântâna,
gălbenuşul de ou, ficatul şi brânzeturile grase.
Precursorii vitaminei D ( ergosterolii) se găsesc în uleiurile vegetale, putând fi activaţi prin iradiere cu
ultraviolete.
Laptele nu este o sursă bună de vitamină deoarece conţine grăsimi în cantităţi relativ mici, dar este un
vehicul ideal pentru fortificare, deoarece conţine în paralel şi calciul.
VITAMINELE E sau TOCOFEROLI
Vitamina este absorbita în proporţie de 50 - 70%, este transportata prin caile limfatice si răspândită in
toate ţesuturile.
Rolul in organism si efectele carentei
- fiind solubila in grăsime vitamina este prezenta in toate membranele celulare si participa la prevenirea
oxidării destructive neenzimatice a acizilor graşi polinesaturaţi de către oxigenul molecular; exercita un
efect antioxidant important in plămâni unde celulele sunt supuse la concentraţii ridicate de oxigen;
protejează membranele globulelor roşii de acţiunea oxigenului pe care il transporta; exercita acelaşi rol
asupra globulelor albe sanguine; protejează de distrugere prin oxidare unele substanţe liposolubile ca
vitamina A;
-experimental s-a constata rolul acestei vitamine in menţinerea integrităţii aparatului genital; in carente
se produc modificări degenerative ale celulelor Sertoli din tubii seminiferi, apare reducerea numărului si a
 motilitatii spermatozoizilor, ajungându-se la sterilitate; la sexul feminin embrionul moare fiind rezorbit
sau avortat;
-vitamina asigura troficitatea sistemului muscular si a altor ţesuturi si organe;
-participa la unele procese de sinteza cum ar fi cea a acizilor nucleici si la eritropoieza;
-ar avea un rol esenţial in prevenirea îmbolnăvirii celulelor, a aterosclerozei si in protecţia hepatica;
-argumentele teoretice susţin rolul anticanceros al vitaminei.
Necesar de vitamina - depinde de aportul de acizi graşi polinesaturaţi:
-aport scăzut 5 - 10 mg;
-aport crescut 20 - 30 mg;
-copii 5 - 10 mg.
Surse alimentare - uleiurile vegetale, in special cele din germene de grâu, legumele cu frunze verzi (salata
verde), laptele, untul, ouăle, ficatul si cerealele.
VITAMINELE K
Este vorba de compuşi ai naftochinonei cu acţiune antihemoragica.
Rol in nutrţie se efectele carentei
-catalizează sinteza in ficat a patru factori ai coagulării: protrombina (II); proconvertina(VII);factorul
Christmas(IX);Stuart(X)
- intervine in carboxilarea acidului glutamic din catena γ-carboxiglutamidului ce asigura legarea
calciului si a fosfolipidelor necesare formarii trombinei;
-acţionează împreuna cu vitamina D pentru reglarea nivelului calciului sanguin ce joaca un rol important
in coagularea sângelui;
-intervine in procesele de oxido-reducere tisulara si in fosforilarea oxidativa.
Vitamina se obţine si din sursa nealimentara reprezentata de sinteza intestinala sub acţiunea bacteriilor de
putrefacţie ( E.coli, Proteus vulgaris, Streptococcus faecalis). Nou-nascutii al căror tract intestinal nu este
populat cu bacterii prezintă deficiente vitaminice ca si persoanele care au luat antibiotice.
Deficienta primara apare la copii fiind foarte rara la adulţi.
Deficienta secundara apare in anumite situaţii :
-in defecte de absorbţie a grăsimilor; in obstrucţia biliara;malabsorbţia face ca grăsimile sa nu fie
absorbite;administrarea de antibiotice care reduc flora colonului; in bolile severe hepatice când sinteza
protrombinei scade; in administrarea antagoniştilor vitaminei.
Raţia- 2 mg/zi.
Surse alimentare- legumele verzi (salata, spanac, urzici, mărar, ceapa);
varza, conopida, tomatele;
ficatul, carnea, gălbenuşul de ou.

VITAMINELE HIDROSOLUBILE sunt reprezentate de complexul B si vitamina C

VITAMINELE B acţionează ca o parte a coenzimelor (molecule mici ce se combina cu o proteina
inactiva devenind o enzima activa) sau stimulează activitatea celulara .
VITAMINA B1sau tiamina (vitamina antipolinevritica sau aneurina)
Rolul in nutriţie si efectele carente
- sub forma de tiamin-pirofosfat intervine in metabolismul intermediar al glucidelor
reprezentand cofactorul enzimelor (decarboxilaza) ce produc decarboxilarea acidului piruvic trecandu-l
in acetil-coenzima A si CO2 sau aldehida acetica si CO2;
- intervine in decarboxilarea oxidativa a acidului α- cetoglutaric produs intermediar din
 ciclul Krebs si-l transforma in acid succinic;
- intervine in decarboxilarea 2- oxiglutaratului, in ciclul acidului citric si a cetoacizilor;
- vitamina este esenţială pentru transmiterea influxului nervos mai ales la nivelul
sistemului nervos periferic.
In insuficienta de vitamina se acumulează acidul lactic si piruvic ceea ce determina tulburarea
metabolismului glucidic si apariţia stării de acidoza ce sunt resimţite mai ales la nivelul sistemului nervos
ce foloseşte glucoza ca unica sursa de energie.
Insuficienţa apare in condiţii de:
-consum crescut de zahar si produse zaharoase, de produse cerealiere realizate din faina alba, conserve
sterilizate si băuturi alcoolice distilate;
-omul îşi asigura necesarul de vitamina prin sinteza de către flora microbiana a colonului, existând specii
producătoare de tiamina si altele consumatoare;
Semnele carentei sunt reprezentate de:
-depresie nervoasa, oboseala, iritabilitate, instabilitate emoţională;
-pierderea apetitului, constipaţia atona;
-crampele musculare, nevralgiile, cefalea, insomnia, nevrita cu parestezii, pareze si paralizii, atrofii ale
maselor musculare;
-tahicardia la efort moderat, aritmia, scăderea TA.
In prezent forma clasica de boala a devenit o raritate, frecvent întâlnindu-se o forma de boala de tip
"occidental" datorita consumului crescut de produse rafinate.
Raţia- depinde de raportul tiamina/energie si se exprima la 1000 kcal totale sau la 1000 kcal nelipidice.
-adult 0,4 mg/1000 kcal totale sau 0,6 mg/1000 kcal nelipidice;
-copii si femei in perioada de maternitate 0,6 mg/1000 kcal totale.
Surse alimentare- carne, lapte, oua;
cereale, drojdie de bere, legume.
VITAMINA B2 sau riboflavina
Rolul in nutriţie si efectele carentei
- cea mai mare parte a vitaminei din organism se găseşte esterificata cu acid fosforic ca
flavinmononucleotid(FMN) si flavinadenindinucleotid(FAD) si intra in structura enzimelor implicate in
reacţiile de oxido-reducere; flavoproteinele preiau ionii de hidrogen de la enzimele niacinice
(NAD,NADP) si ii transfera citocromilor;
- vitamina este o componenta a aminoacidoxidazelor ce oxidează aminoacizii si a
xantinoxidazei ce catalizează oxidarea purinelor;
- intra in compoziţia multor enzime fiind implicata in metabolismul glucidelor,
lipidelor si proteinelor.
Carenta de vitamina apare in condiţiile unei denutriţii proteice, fiind asociata cu avitaminozele B1, B12,
PP. Clinic apare fisurarea comisurilor labiale, aspectul depapilat al limbii, coloraţia roşie- purpurie a
acesteia, dermatita seboreica a pielii fetei, leziuni ale corneei, anaclorhidria, diareea, dermatoza scrotală
sau vulvară, vindecarea dificila a rănilor.
Raţia- aportul recomandat este de 0,6 mg/ 1000 kcal;
- in sarcina si alăptare ajunge la 2,5 - 3 mg/zi;
- se recomanda creşterea aportului in hipertiroidii, febra, stres, tratament medicamentos
(sulfamide, antibiotice).
Sursele alimentare- ficat, rinichi de vita, peste;
 lapte si brânzeturi;
oua;
drojdia de bere;
unele legume(soia, mazăre, varza).
Vitamina este larg răspândită in alimente, fiind sintetizata si de către microorganismele tubului digestiv.
VITAMINA B6 sau piridoxina
Vitamina se prezintă sub trei forme active reprezentate de piridoxal, piridoxol si piridoxamina.
Rolul in nutriţie şi efectul carentei
- vitamina asigura coenzime pentru 60 de reacţii de decarboxilare, dezaminare,
transaminare si transsulfurare a aminoacizilor;
- enzimele piridoxinice formeaza acidul δ-aminolevulinic, convertesc triptofanul in
niacina, acidul linoleic in acid arahidonic, desfac glicogenul in glucoza-1-fosfat, determina biosinteza
unor hormoni hipofizari si gonadali;
- in prezenta vitaminei glucidele sunt asimilate rapid si este accelerata metabolizarea
glicogenului hepatic;
- joaca un rol important in metabolismul lipidic favorizând acţiunea acizilor graşi
polinesaturaţi de prevenire a aterosclerozei.
Deficienta determina apariţia următoarelor fenomene clinice:
-astenie, cefalee, nervozitate, insomnie, stări depresive, nevrite periferice cu parestezii;
-anemie rezistenta la tratamentul cu fier, hipoproteinemie.
Raţia- depinde de cantitatea de proteine si acizi graşi polinesaturati prezenta in alimentaţie:- nevoi zilnice
de 2 mg la adult; - in timpul sarcinii cresc la 2,5 mg/zi; - la copii variază intre 0,2-0,4 mg la copilul mic si
1,5-2 mg la adolescenţi.
Surse alimentare- ficat, carne;
cereale, fructe, legume.
VITAMINA B12 sau cobalamina
Vitamina se găsesc in organism sub mai multe forme reprezentate de deoxiadenosilcobalamina,
metilcobalamina si hidroxicobalamina.
Rolul in nutriţie si efectele carentei
- participa la metabolismul proteinelor, glucidelor, lipidelor si acizior nucleici; direct
sau prin intermediul acidului folic participa la formarea si transferul radicalilor metil, formil si la folosirea
lor in sinteza bazelor purinice şi pirimidinice;
- participa la transferul radicalului metil in sinteza colinei, serinei si metioninei;
- in măduva oaselor joaca un rol esenţial in sinteza AND-ului;
- separat joaca un rol biochimic esenţial in menţinerea mielinei la nivelul sistemului
nervos;
- hidroxicobalamina are afinitate pentru cianura, ceea ce reprezintă un mecanism de
detoxifiere a persoanelor expuse la cantităţile de cianura prezente in fumul de ţigară;
Carenta - anemie macrocitară, leucopenie, trombocitopenie, tulburări digestive si neurologice. La nivelul
măduvei osoase apar megaloblastele ce transporta o concentratie normala de hemoglobina. Aceste celule
apar datorita formarii limitate a ADN-ului, in timp ce sinteza ARN-ului este normala.
Raţia - necesarul zilnic al adultului este de 2 - 3 μg; el ajunge la 5 - 6 μg la femeia gravida si in perioada
de alăptare; la copii necesarul este de 1 - 2 μg pe zi.
 Sursele alimentare - sunt reprezentate de produsele de origine animala din care se particularizează ficatul.
Alimentele de origine vegetala sunt lipsite de vitamina sau o au in cantităţi extrem de mici.
VITAMINA C sau acidul ascorbic
Plantele si multe specii de animale o sintetizează pornind de la glucoza si alte zaharuri simple. Omul,
maimuţa si cobaiul nu o pot sintetiza de aceea trebuie sa o primească din alimente.
Rolul in organism si efectele carentei
- posibilitatea trecerii reversibile din acid ascorbic in acid dehidroascorbic explica
participarea vitaminei la reacţiile de oxidoreducere tisulara deci la procesele eliberatoare de energie;
- este un agent puternic reducător ce menţine in stare redusa glutationul, protejează de
oxidare vitaminele A si E, trece fierul trivalent in fier bivalent, protejează vitaminele din grupul B;
- catalizează hidroxilarea prolinei in hidroxiprolină, a lizinei in hidroxilizină, a
triptofanului in serotonina, a colesterolului in acizi biliari;
- intervine in producerea şi menţinerea colagenului, o substanţă proteica ce formează
baza pentru toate ţesuturile conjunctive din organism; in deficienta de vitamina fibroblastul sintetizeaza
mai puţin colagen;
- multe substanţe din alimente sunt protejate in schimbul oxidarii vitamiei;
- este importanta pentru producerea tiroxinei;
- participa la sinteza hormonilor steroidici corticosuprarenalieni;
- in stress scade datorita implicarii in eliberarea hormonilor stress-ului de catre glanda
suprarenala;
- inhiba cresterea tumorilor maligne.
Avitaminoza apare la sugarul care nu este alimentat la san si nu primeste vitamina: hemoragii gingivale,
subcutanate, subperiostale, echimoze, epistaxis. La adulti avitaminoza se manifesta prin astenie, dureri
musculare, hemoragii gingivale si perifoliculare, scaderea rezistentei la infectii si la poluantii chimici din
mediu.
Ratia - 20 mg/zi la copii si adolescenti;
30 mg/zi la adulti.
Sursele de vitamina - sunt reprezentate de fructele si legumele proaspete. Dintre fructe se particularizeaza
coacazele negre, citricele, capsunile, ananasul si bananele. Dintre legume varza, conopida, spanacul,
salata, ridichiile reprezinta o sursa importanta de vitamina. Laptele, carnea, ouale sunt sarace ca si painea
sau cerealele. Unele legume si fructe (castraveti, dovlecei, mere) prezinta o enzima denumita
ascorbicoxidaza ce are capacitatea de a inactiva vitamina. Acidul ascorbic este usor de distrus.

VITAMINA PP sau nicotinamida

Vitamina se gaseste sub forma de acid nicotinic si nicotinamida.
Rolul in nutritie si efectele carentei
- sub forma de nicotinamida intra in structura enzimelor niacinice: nicotinamid-adenin-
dinucleotid(NAD) si nicotinamid-adenin-dinucleotid-fosfat(NADP); prin unire cu apofermenti proteici
coenzimele niacinice formeaza enzime ce participa la multiple reactii de oxido-reducere prin transfer de
hidrogen de pe un substrat pe altul; in lantul respirator preiau ionii de hidrogen din ciclul Krebs si-i trec
enzimelor flavinice care vor fi oxidate de citocromi si citocromoxidaza; in acest proces se elibereaza
energie si se formeaza molecule de ATP;
- joaca un rol esential in metabolismul glucidelor, proteinelor, lipidelor si a alcoolului
etilic prin intermediul enzimelor in structura carora intra.
Organismul uman poate sintetiza vitamina pornind de la triptofan in prezenta vitaminelor B2 si B6.
Carenta de vitamina determina aparitia pelagrei boala caracterizata prin dermatoza suprafetelor expuse la
soare, diaree cronica cu deshidratare, tulburari psihice (insomnie, depresie, obseala, cefalee, tulburari de
comportament).
Ratia - se exprima in echivalent niacinic sau in miligrame; un echivalent niacinc este egal cu 1 mg de
vitamina sau cu 60 mg triptofan; necesarul zilnic este de 6,6 echivalenti niacinici pentru 1000kcal sau 16 -
20 mg pentru adulti si de 23 mg pentru femeia gravida.
Surse alimentare - ficatul, carnea, pestele, preparatele din carne contin vitamina si triptofan;
laptele, branzeturile si ouale au cantitati mici de vitamina dar sunt bogate in triptofan;
leguminoasele uscate, legumele, fructele si cerealele (cu exceptia porumbului.
Sursele de vitamina sunt alimentare si endogene. Porumbul este pelagrogen deoarece o parte din vitamina
este legata sub forma de niactin, iar zeina este saraca in triptofan.

LAPTELE SI DERIVATELE DIN LAPTE

LAPTELE - reprezintă alimentul de bază în primii doi ani de viaţă.
Compoziţia chimică şi valoarea nutritivă
Compoziţia chimică este diferită, în funcţie de specia animală, iar laptele uman prin compoziţia
sa chimică reprezintă alimentul ideal în primele luni de viaţă.
Laptele uman - laptele secretat în primele 4 - 5 zile, denumit colostru, are o compoziţie
deosebită, ea se schimbă ulterior până ajunge la stadiul laptelui matur. In comparaţie cu laptele
definitiv, colostru are proteine mai multe, predomină globulinele faţă de cazeină, este sărac în
glucide şi are aproape aceeaşi cantitate de lipide. Calciul şi fosforul sunt în cantităţi mai mici,
sodiul urme, iar zincul se află în cantitate triplă. Vitaminele sunt prezente în cantităţi mari,
vitamina A de 5 - 10 ori mai abundentă, ca şi vitamina B2 ce este de asemenea crescută.
Laptele definitiv are o densitate medie de 1032, pH - 6,9, apă în proporţie de 88%.
Componentele esenţiale sunt:
proteinele - 1,4%, alcătuite din cazeină (0,7%), lactalbumină (0,5%) şi lactoglobulină (0,2%);
laptele de femeie conţine mult azot neproteic şi aminoacizi liberi ce sunt resorbiţi direct şi pot fi
folosiţi rapid în sinteza proteinelor proprii; taurina se află într-o concentraţie ridicată, ea are rol
în dezvoltarea sistemului nervos , în maturarea retinei, absorbţia lipidelor;
glucidele - 6,8% sunt reprezentate de lactoză şi oligozaharide; oligozaharidele sunt reprezentate
de resturi de glucoză şi galactoză, acid sialic, fucoză, N-acetil-glucozamin;
lipidele - 3,4% au un conţinut crescut de acizi graşi nesaturaţi, raportul acizi graşi saturaţi/ acizi
graşi nesaturaţi = 1 faţă de 3 în laptele de vacă; nivelul crescut de colesterol (30 - 40 mg % faţă
de 10 - 15 mg % în laptele de vacă) şi de precursori ai acestuia, contribuie la procesul de creştere
şi în activitatea sistemului nervos;
sărurile minerale - sunt cantitativ mai puţine faţă de cele din laptele de vacă ( 0,2 g% faţă de
0,75 g%), dar sunt folosite aproape în totalitate de organismul sugarului, ceea ce explică
raritatea rahitismului la sugarul alimentat natural;
vitaminele - se află în cantităţi suficiente pentru nevoile sugarului, cantităţi ce variază în funcţie
de aportul alimentar al mamei; vitamina D este în cantităţi insuficiente;
enzimele - (amilază, catalază, lipază, fosfatază alcalină şi acidă, peroxidază, transaminază ) sunt
în cantităţi mai mari decât în laptele de vacă;
elementele antiinfecţioase - sunt reprezentate de: imunoglobulina A care împreună cu
macrofagele inhibă reabsorbţia antigenelor alimentare; lactoferina (înrudită cu transferina din
ser) sustrage bacteriilor fierul şi îl leagă reversibil, exercitând un rol antiinfecţios;
lactoperoxidaza activă contra streptococilor şi stafilococilor; imunoglobulina G şi M şi cantităţi
mici de complement, imunoglobulina E este rar detectabilă în lapte.
Laptele de vacă - are culoare alb-gălbuie, un gust uşor dulceag, miros caracteristic, densitate
1026 - 1034, pH 6,33 - 6,59. Compoziţia chimică este următoarea:
Proteine - dintre proteinele laptelui (în medie 3,4 g%) cele mai importante sunt cazeina (2,9 g
%), proteinele lactoserului (lactalbumina - 0,4 g%, lactoglobulina - 0,05g%, lactotransferina -
0,02 g%).
Cazeina este o fosfoproteină combinată cu săruri minerale sub formă de fosfocazeinat de calciu
şi magneziu. Ea precipită la pH 4,6 (punct izoelectric) formând micelii mari, iar în prezenţa
acidului lactic se formează acidul cazeinic (coagul) şi lactatul de calciu ( soluţie). Acest
fenomen se produce în timpul acidifierii laptelui cu acid lactic, format din lactoză, sub acţiunea
bacteriilor lactice. Precipitarea se poate produce şi sub acţiunea unor enzime coagulante (chiag,
pepsină). Acest fenomen stă la baza preparării brânzeturilor.
Proteinele zerului reprezintă 17% din proteinele totale ale laptelui de vacă, ele fiind bogate în
cistină. Aproape jumătate din aceste proteine sunt reprezentate de β-lactoglobulină, iar α
-lactoglobulinele reprezintă aproximativ 20% din totalul proteinelor. Aceste proteine conţin mult
triptofan şi alţi aminoacizi esenţiali. Serumalbumina (3 - 5% din proteinele zerului) are
proprietăţi imunologice asemănătoare cu proteinele serului uman.
Substaţele azotate neproteice - sunt reprezentate de uree, nucleotide, baze azotate, acidul orotic,
amioacizi liberi. Ele se găsesc în proporţie de 5 - 7% în laptele de vacă şi mai mult în cel de
femeie (15 - 25%). Proporţia lor creşte în urma aplicării tratmentului termic, datorită degradării
substanţelor proteice.
Glucidele din lapte sunt neutre (lactoza), azotate (glucozamina, galactozamina), acide ( acizii
sialici). Dintre aceste glucide lactoza este cea mai importantă, ea reprezentând aproximativ
jumătate din substanţa uscată, nelipidică a laptelui ( 4,9 g%). Ea se descompune în cele două
monozaharide componente ( glucoză şi galactoză) sub acţiunea lactazei intestinale. Absenţa
lactazei ( congenitală sau ca urmare a enteritelor şi a neconsumului îndelungat de lapte) produce
tulburări digestive după ingerarea de lapte dulce, deoarece lactoza ajunge sub această formă în
intestinul gros, unde favorizează dezvoltarea florei de fermentaţie. Sub acţiunea diferitelor
microorganisme, lactoza poate suferi fenomenul de fermentaţie, care se soldează în final cu
formarea acidului lactic şi a unor substanţe secundare, ce dau o aromă specială produselor
lactate. Acidul lactic poate fi transformat de bacteriile propionice, cu formarea bioxidului de
carbon şi a acidului proponic, în cadrul fermentaţiei propionice (folosită la producerea unor
brânzeturi). Sub acţiunea unor germeni anaerobi acidul lactic poate suferi o fermentaţie butirică,
fenomen întâlnit în cursul balonării unor brânzeturi.
Lipidele - laptelui sunt reprezentate de trigliceride (98% din lipide), fosfolipide (0,05 - 0,075%),
steride (colesterol şi lecitină). Lipidele reprezintă în medie 3,6% şi sunt grupate în 3 faze
distincte reprezentate de: globulele de grăsime; membrana care înconjoară aceste globule;
plasma laptelui unde sunt combinate cu proteinele. Din punct de vedere al compoziţiei chimice,
ele conţin un procent ridicat de fosfolipide, sunt sărace în acizi graşi polinesaturaţi şi prezintă
cantităţi mari de colesterol.
Sărurile minerale- se găsesc în lapte în proporţie de 9 - 9,5%, variază după sezon şi în funcţie de
specie. Ele sunt reprezentate în majoritate de fosfaţi (Ca, K, Mg), citraţi (Na, K, Mg, Ca), cloruri
(Na, K, Ca). Iodul este prezent într-o proporţie superioară aceleia din alte alimente. Laptele şi
brânzeturile reprezintă cea mai importantă sursă de calciu, care se găseşte în următoarele
cantităţi: -125 mg/100 ml lapte;
-200 mg % în brânza de vaci;
-500 mg % în telemea;
-700 mg % în caşcaval şi brânză de burduf,
-900 - 1000 mg % în schwaitzer.
Pe lângă cantitatea importantă, calciul este însoţit de factori care-i favorizează absorbţia: raportul
supraunitar faţă de fosfor ( 1,4); prezenţa vitaminei D sub formă activă; prezenţa lactozei şi a
acidului lactic; prezenţa citraţilor. Laptele este singurul aliment de origine animală ce conţine
acid citric liber şi citraţi. Citratul de sodiu are un rol de solubilizare a fosfatului de calciu
favorizând absorbţia acestuia. Laptele de vacă conţine mai mult calciu şi fosfor decât cel uman,
dar raportul Ca/P este mai mic. Conţinutul relativ ridicat de fosfor reduce absorbţia calciului în
intestin şi poate determina hipocalcemie. Concentraţiile sodiului şi potasiului sunt mai mari în
laptele de vacă faţă de cele din laptele uman. Magneziul, sodiul, potasiul conferă laptelui
proprietăţi alcalinizante.
Enzimele cele mai importante sunt lipaza, esterazele, fosfataza alcalină, lizozimul, amilaza,
proteaza, xantinoxidaza, peroxidaza, catalaza.
Vitaminele - toate sorturile de lapte sunt o sursă săracă şi nesigură de vitamină. Cantitatea de
vitamină C din laptele uman este de aproximativ 3 - 4 mg/dl, de aceea scorbutul nu apare la
copiii alimentaţi la sân. Laptele este bogat în vitamină B2, B1,A.
PRODUSELE LACTATE ACIDE -sunt reprezentate de laptele acru, laptele acidofil, iaurtul şi
chefirul. Laptele acidulat conţine toate proteinele, grăsimea, calciul şi vitaminele laptelui
original. Este un mod sigur de preparare pentru ţările în care condiţiile de igienă sunt precare.
Laptele este fiert şi L. acidophillus creşte abundent, astfel că nu există şanse de dezvoltare pentru
flora patogenă.
BRÂNZETURILE- sunt derivate din lapte ce se obţin prin prelucrarea în diverse moduri a
cheagului derivat din coagularea cazeinei. Coagularea cazeinei din lapte se poate obţine în
principal în două moduri: prin acidifiere sau cu autorul cheagului. Brânzeturile obţinute prin
acidifiere lactică se consumă de obicei în stare proaspătă, iar cele obţinute cu autorul chagului
necesită o prelucrare laborioasă.
Maturarea este o etapă importantă în procesul tehnologic al brânzeturilor şi implică: proteoliză,
dezaminare, decarboxilare, lipoliză, degradarea acizilor graşi, glicoliză şi fermentarea acidului
lactic. Brânzeturile conţin cantităţi mai mici de vitamine hidrosolubile şi lactoză comparativ cu
laptele. Cele mai multe brânzeturi conţin 25 - 35 % proteine de înaltă valoare biologică.
 Conţinutul de grăsimi variază de la 16 până la 40%. Brânzeturile sunt bogate în calciu, vitamină
A, vitamină B2.
Valoarea nutritivă a produselor lactate - produsele lactate acide conţin elemente nutritive într-o
formă uşor digerabilă: cazeina sub formă precipitată, lactoza sub formă de acid lactic şi o
cantitate mare de vitamine B. Acidul lactic care se formează este indispensabil pentru activitatea
pepsinei din sucul gastric. Pentru persoanele sănătoase constituie un aliment ideal, care
prelungeşte viaţa. Aceste produse sunt recomandate următoarelor categorie de persoane:
persoane cu hipoaciditate şi anaciditate; persoane care nu au lactază; în bolile hepatice,
cardiovasculare, renale;în obezitate.
Brânzeturile asigură un aport de substaţe azotoase de 4 ori mai mare decât laptele. In urma
maturării, ce se desfăşoară sub acţiunea unor microorganisme, se produce o hidrolizare parţială a
proteinelor ce trec iniţial în albumoze şi peptone pentru ca în final să se ajungă la aminoacizi, iar
lactoza trece iniţial în acid lactic pentru a ajunge în final la acid propionic.
Raţia de lapte şi brânză şi efectele consumului neadecvat
Raţiile medii zilnice de lapte sunt: - 1 - 12 ani 400 - 600 ml;
- adolescenţi 300 - 500ml;
- perioada de maternitate 400 - 600 ml;
- adulţi 250 - 300 ml;
- persoane expuse la substanţe toxice şi infecţi 500 ml;
- persoane în vârstă 300 - 500 ml.
Raţia zilnică de brânză este cuprinsă între 20 - 60 g. Consumul insuficient al acestui grup de
alimente se manifestă prin: creşterea incidenţei rahitismului; întârzierea dezvoltării staturo-
ponderale; diminuarea rezistenţi la infecţi şi substanţe toxice.
Regimul lactat sau lacto-făinos prelungit duce la anemie feriprivă şi la hipovitaminoză C.
Contraindicaţiile laptelui: enterocolite de fermentaţie; colite ulceroase.
CARNEA SI PRODUSELE DE CARNE
Omul foloseşte carnea a peste 100 specii animale. Ea este alcătuită din ţesutul muscular scheletic
şi este consumată ca atare sau după ce a fost transformată în preparate.
Compoziţia şi valoarea nutritivă
Proteinele - reprezintă componentele principale ale ţesutului muscular la animalul tânăr,
reprezentând circa 80 % din reziduul uscat sau 18 - 22 % din masa integrală a acestuia.
Proteinele sarcolemei şi ale ţesutului conjunctiv interstiţial sunt reprezentate de colagen, elastină
şi reticulină. In spaţiile interfibrilare ale ţesutului muscular se găsesc proteinele protectoare, care
asigură alunecarea fasciculelor musculare (mucine, mucoide). Proteinele miofibrilare formează
fracţunea insolubilă a ţesutului muscular, ele find reprezentate de actină, miozină, tropomiozină,
contractină, paramiozină, metamiozină. Aceste proteine au un rol important în contractilitatea
muşchiului în viaţă şi în comportarea acestuia în stadiile de rigiditate şi maturare a cărnii.
Miozina reprezintă 35 % din proteinele musculare şi conţine toţi aminoaczi esenţiali într-o
proporţie echilibrată. Actina reprezintă 13 - 14 % din proteinele musculare şi prezintă un
echilibru normal al aminoacizilor. Proteinele sarcoplasmatice formează fracţiunea solubilă a
proteinelor musculare. Ele sunt reprezentate de miogen, mioglobină, mioalbumină. Proteinele
granulelor din sarcoplasmă sunt reprezentate de albumine, globuline, lipoproteine,
ribonucleoproteine. Proteinele nucleilor sunt nucleoproteine şi reprezintă 50% din substanţa
uscată. Proteinele din carne au o valoare biologică ridicată, dar aceasta este scăzută atunci când
creşte proporţia de ţesutul conjunctiv.
Lipidele din fibrele musculare au rol energetic şi plastic (fosfolipidele intră în componenţa unor
structuri ale fibrei: mitocondri, microzomi, nuclei), sau sunt legate de unele proteine ale
sarcoplasmei şi de miofibrile. Grăsimile ţesutului muscular al bovinelor, ovinelor, cabalinelor şi
porcinelor conţin acizi graşi nesaturaţi într-o proporţie redusă. Grăsimile din carnea de găină şi
curcan conţin mai mulţi acizi graşi polinesaturaţi, dar nivelurile depind de proporţia acestora în
hrana păsărilor. Grăsimile provenite de la peşte se caracterizează prin bogăţia de acizi graşi
nesaturaţi.
Glucidele sunt reprezentate, în special, de glicogen şi variază cu specia animală şi tipul de carne.
După sacrificare se produce o degradare a glicogenului pe cale glicolitică, se acumulează acidul
lactic, scade pH-ul şi se formează zaharuri mai simple.
Apa variază între 75 - 80%, scade cu vârsta şi cu cantitatea de grăsime.
Sărurile minerale sunt prezente în cantităţi cuprinse între 0,8 - 1,8 % şi sunt reprezentate de
fosfor, calciu, fier, fluor şi iod (abundente în carnea de peşte).
Vitaminele sunt prezente în proporţii importante, în special grupul B. Carnea de porc este bogată
în tiamină, iar nicina este în proporţie ridicată în carnea provenită de la diferite mamifere.
Vitaminele liposolubile sunt prezente în carnea grasă.
Substanţele extractive neproteice- reprezentate de: nucleotide (acidul adenilic, acidul guanilic,
acidul uridilic); baze purinice ( adenina, guanina şi derivaţii lor de dezaminare - xantina,
hipoxantina); creatina şi creatinina; dipeptide ( carnozina şi anserina); tripeptide ( glutationul);
aminoacizi liberi.
Substanţe extractive neazotate - glicogenul, hexozofosfaţi, zaharurile simple, acidul lactc şi alţi
acizi organici. Aceste substanţe imprimă un gust specific al cărnii.
Raţia de carne - în alimentaţia raţională sunt indicate următoarele raţii zilnice de carne:
-Copii şi adolescenţi: - 1 - 3 ani 60g
- 4 - 6 ani 80g
- 7 -12 ani 130g.
-13 - 19 ani băieţi 225g
fete 220g.
-Adulţi între 20 - 25 ani efort mediu 225g
efort mare 250 g
efort foarte mare 270 g.
-Adulţi între 25 - 65 ani efort mic 200g
efort mediu 225g
efort mare şi foarte mare 250 g.
Un regim carenţat în carne generează riscul apariţiei anemiei feriprive, îndeosebi la copii şi
femei în perioada maternităţii. Consumul exagerat de carne expune organismul la consecinţele
unui aport insuficient de lapte şi brânzeturi sau alte grupe de alimente.
Carnea de pasăre are ţesutul muscular tare şi fibros. Culoarea muşchilor diferă în funcţie de
specie şi de regiunea anatomică. La păsările tinere carnea este fină deoarece ţesutul conjunctiv
este mai redus, iar grăsimea este repartizată între fasciile musculare. Conţinutul de apă este
cuprins între 65 şi 71% la carnea de găină şi de 60-69% la cea de curcan. Proteinele ajung la 19-
21%, iar lipidele la 6,9 -13,7% la găină şi 22,9-37% la carnea de raţă.
Preparatele din carne se pot clasifica uzual în următoarele categorii: preparate din carne tocată (
din carne crudă – cârnaţi proaspeţi; tip mezeluri); preparate din carne netocată ( din carne
afumată; specialităţi de carne); conserve şi semiconserve de carne.
Materiile prime utilizate pentru obţinerea preparatelor de carne sunt reprezentate de : carne,
slănină şi subproduse ( organe, cap, şorici, sânge). Alături de aceste materii prime în preparate se
mai introduc materii auxiliare reprezentate de : apă potabilă, clorură de sodiu, zahăr, azotit, acid
ascorbic, săruri de sodiu, polifosfaţi, aromatizanţi, potenţatori de aromă, hidrolizate proteice,
derivate proteice.
PEŞTELE ŞI PRODUSELE DIN PEŞTE
Peştele face parte din clasa vertebratelor inferioare, exclusiv acvatice. Au fost elaborate 4 grupe
de peşti în funcţie de valoarea lor nutritivă reprezentate de conţiuntul de proteine şi de grăsimi.
În categoria A intră peştele cu un conţinut mare de proteine ( 15-20%), dar mic de lipide ( sub
5%) – crap, ştiucă, morul, iar în categoria B cel cu un conţinut mare de proteine ( 15-20%) dar
mediu de lipide ( 5-15%) – hering, sardină, hamsie. În categoria C intră peştele cu un conţinut
mic de proteine ( sub 15%), dar mare de lipide ( peste 15%) – macrou, scrumbia de Dunăre, iar
în categoria D cel cu un conţinut foarte mare de proteine (peste 20%) dar mic de lipide ( sub 5%)
– ton, şalău.
Carnea de peşte are culoare albă sau roz pal şi este formată din fibre musculare foarte fine. De
asemenea ea este lipsită de ţesut conjunctiv interfibrilar. Grăsimea nu formează strat adipos ci
îmbibă ţesuturile musculare. Mirosul specific este dat de acidul clupanodonic ce este un acid
gras nesaturat.
Proteinele au un conţinut ridicat de aminoacizi esenţiali. Grăsimea este distribuită în masa
musculară sau în unele organe şi este bogată în acizi graşi esenţiali. Peştele este o sursă
importantă de vitamine liposolubile ( vitamina A şi D) şi hidrosolubile ( complexul B – în
special B1, B2 şi PP). Sărurile minerale sunt prezente în proporţii cuprinse între 0,8 şi 1,5%
fiind reprezentate de calciu, fosfor, potasiu, magneziu, iod. Conţinutul de fier este inferior celui
prezent în carnea animalelor de măcelărie.
OUALE - cel mai frecvent se consumă ouăle de găină, dar pot fi utilizate ouă şi de la alte specii
de păsări ( raţă, gâscă, curcă, bibilică, porumbel şi prepeliţă).
Structura oului
Dacă facem o secţiune printr-un ou se disting următoarele elemente componente:
cuticula formată din substanţe mucoide uscate, ce acoperă coaja la exterior;
coaja de culoare albă, până la cafeniu, mată, reprezintă aproximativ 10,9% din greutatea oului;
ea este străbătută de numeroşi pori şi este compusă din carbonaţi de calciu (94%), carbonaţi de
magneziu ( 1,3%), fosfaţi şi substanţe organice (3 %);
membranele cochifere, una parietală care înveleşte coaja şi alta viscerală care acoperă albuşul;
ele delimitează la partea rotundă a oului camera de aer, care se măreşte pe măsură ce oul se
învecheşte;
albuşul formează o masă vâscoasă transparentă, gelatinoasă ce reprezintă 57 % din greutatea
oului şi conţine apă ( 85,8 %), proteine (12,7 %), lipide (0,3 %), glucide (0,33 - 0,55 %), săruri
minerale şi vitamine în cantităţi mici;
membrana vitelină acoperă gălbenuşul;
gălbenuşul reprezintă 32 % din greutatea oului, este situat în centrul oului unde este menţinut de
două cordoane denumite şalaze ce se prind de membranele cochilifere la cele două extremităţi
ale oului; gălbenuşul conţine 50,8 % apă, 16,8 %proteine, 31,7 % lipide, 8 - 15 % elemente
minerale ( fosfor, calciu, fier, sulf, oligoelemente);
discul germinativ este dispus pe suprafaţa gălbenuşului şi reprezintă embrionul.
Compoziţia chimică a oului
Proteinele sunt prezente atât în albuş cât şi în gălbenuş. Proteinele din albuş sunt: ovalbumina
( peste 50 % din substanţa uscată a albuşului); fosfoproteina cu grupări SH; ovotransferina ce
leagă fierul, cuprul, zincul, cu acţiune antimicrobiană; ovomucoidul ; alte proteine reprezentate
de lizozim, globulină (cu activitate enzimatică şi antibacteriană), ovoinhibitor ( cu acţiune
inhibitoare asupra tripsinei, chimiotripsinei), avidina care leagă biotina la nivelul triptofanului.
Proteinele din gălbenuş se găsesc, în special, în complexe lipoproteice. Componentele
lipoproteice ale gălbenuşului au fost separate în două fracţiuni : - o fracţiune cu densitate mică,
bogată în lipide reprezentată de lipovitelină; o fracţiune cu densitate mare, săracă în lipide
reprezentată de fosfovitelină, livetine.
Glucidele se găsesc în cea mai mare proporţie în albuş.
Lipidele oului sunt concentrate mai ales în gălbenuş, reprezintă 70 % din substanţa uscată a
acestuia. Ele sunt formate din gliceride, fosfolipide ( lecitine, cefaline), steroli. Proporţia
lipidelor din ou este constată, conţinutul în acizi graşi nesaturaţi şi saturaţi depinde de alimentaţia
păsărilor. Lipidele din ou au un coeficient foarte mare de utilizare digestivă (se găsesc sub formă
emulsionată). Fosfolipidele din ou au un rol important în creştere, iar lecitina acţionează ca un
factor preventiv al steatozei hepatice, produsă de colesterol. Practic oul înglobează colesterolul
şi antidotul acestuia reprezentat de lecitină.
Sărurile minerale se găsesc mai ales în gălbenuş. Sulful se găseşte în proporţie de 50% în
livetină, fosforul intră în compoziţia fosfolipidelor, fierul se află aproape în întregime în
gălbenuş, calciul se găseşte de 10 ori mai mult în gălbenuş decât în albuş. In albuş cel mai bine
reprezentat este sulful. Oligoelementele din ou sunt iod, cupru, mangan.
Vitaminele sunt bine reprezentate în ou. Vitaminele hidrosolubile se găsesc atât în albuş (mai
ales riboflavina ) cât şi în gălbenuş. In ou se găsesc cantităţi mari de vitamină B1, B2, B12.
Vitaminele liposoluble se găsesc în gălbenuş (vitamina A, D şi E).
Oul crud conţine avidina ce împiedică absorbţia biotinei ( vitamina B 8) la nivelul tractului
digestiv şi produce "boala albuşului de ou crud" manifestată printr-o dermatoză asemănătoare cu
cea din pelagră.
Un aspect important este acţiunea acidifiantă a oului, prin predominenţa miliechivalenţilor acizi (
combinaţii de fosfor, sulf şi clor).
Dezavantajele consumului excesiv de ouă sunt date de: bogăţia în colesterol a gălbenuşului;
conţinutul redus de glucide; cantităţi foarte mici de calciu, dar raportul Ca/P are o valoare
acceptabilă (fosforul este legat sub formă de fosfaţi); lipsa vitaminei C şi sărăcia în vitamină PP;
acţiunea hiperkinetică asupra căilor biliare.
Raţia şi efectele consumului neadecvat
Gălbenuşul se recomandă în alimentaţia sugarului începând cu luna a IV a, în amestec cu piureul
de legume. Copii preşcolari pot consuma jumătate de ou/zi, iar şcolarii şi adolescenţii câte 1
ou/zi. Femeia gravidă trebuie să introducă în alimentaţia sa 4 - 5 ouă pe săptămână, iar în
perioada de lactaţie câte un ou pe zi. Regimul adultului muncitor poate conţine 6 - 7
ouă/săptămână, a celor vârstnici 2 - 4 ouă/săptămână.
Datorită efectului excito-secretor redus şi fiind uşor digerabil şi absorbabil, se recomandă în diete
de cruţare: gastrite hiperacide, stări preulceroase, ulcer gastric, stări posthepatitice, după
traumatisme.
Digestibilitatea oului este uşoară, el necesită o secreţie gastrică redusă şi părăseşte stomacul într-
un timp mai scurt comparativ cu carnea.
Datorită bogăţiei în lecitine, vitamine din grupul B şi proteine de calitate, oul este recomandat în
neuroastenie, surmenaj, la copii cu o dezvoltare lentă. Albuşul este lipsit de lipide, astfel că el
este recomandat în cura de slăbire.
Ouăle nu se folosesc în ciroze şi la persoanele alergice la ou.
LEGUMELE
Compoziţie şi valoare nutritiva: legumele se particularizează printr-un conţinut crescut de apa
(75 - 95%), glucide (celuloza este bine reprezentata), vitamine si elemente minerale. Proteinele
sunt prezente in cantităţi mari in leguminoasele uscate, iar lipidele sunt bine reprezentate in
seminţele oleaginoase.
-Proteinele sunt prezente in cantităţi mari in leguminoasele uscate (fasole, mazăre, soia). Acestea
conţin proteine vegetale ce contribuie la menţinerea bilanţului azotat. In formele tinere
predomina albuminele care sunt apoi înlocuite de globuline (pe măsura maturizării plantei).
Proteinele din leguminoase uscate se particularizează printr-un conţinut scăzut de metionina, in
timp ce conţinutul de lizina este apropiat de cel din carne. In leguminoasele păstăi se găsesc
substanţe antienzimatice (tripsininhibitori) care scad degradarea si folosirea proteinelor.
Legumele frunza (salata, spanac) si cartofii conţin cantităţi destul de mici de proteine cu valoare
biologica medie.
-Glucidele cu molecula mica sunt puţin reprezentate in legume, excepţie face morcovul si sfecla
care sunt bogate in zaharoza. Polizaharidele sunt reprezentate de amidon si celuloza:
amidonul reprezintă principala substanţa de rezerva a legumelor; odată cu creşterea
plantelor sporeşte si proporţia de amidon ; conţinutul crescut de amidon apare in cartofi,
morcovi si leguminoase uscate;
-celuloza este cea mai importanta substanţa organica din regnul vegetal prin rolul ei de
formare a scheletului de susţinere al peretelui celular; de obicei este asociata cu hemiceluloza
(pentozani, xilani) ce sunt polizaharide mixte; celuloza poate fi moale (in dovlecei) sau dura ( in
leguminoase); morcovul conţine pectina ce sudează membranele celulare intre ele fiind folosit in
terapia antidiareică; alte polizaharide sunt reprezentate de inulina, gume si mucilagii.
-Lipidele sunt slab reprezentate in legume. Fosfatidele se găsesc in cantităţi importante (0,1 -
1,6%), iar dintre fitosteride se remarca prezenta sitosterolului si a stigmasterolului. In unele
legume se găsesc cantităţi foarte mici de acizi graşi : acidul palmitic, linoleic in fasole, mazăre,
spanac.
-Acizii organici se găsesc in legume sub forma de săruri si de derivaţi ai acestora si influenţează
gustul si conservabilitatea produselor: acidul citric, malic, tartric, oxalic, succinic, lactic.
-Sărurile minerale- calciul se găseşte in legume in cantităţi importante (varza, conopida,
pătrunjel, mazăre, fasole verde), dar absorbţia acestui element mineral este împiedicată de
formarea sărurilor insolubile de oxalat de calciu. Fosforul este prezent in cantităţi mari, dar sub
forma de acid fitic puţin utilizabil. Raportul Ca/P nu este optim pentru absorbţia celor doua
elemente minerale. Potasiu se găseşte intr-o cantitate mai ridicata decât sodiul, fierul se găseşte
mai ales in legumele frunze, iar alte elemente minerale prezente in legume sunt reprezentate de
magneziu, sulf, clor, cupru, iod. Legumele sunt furnizoare de miliechivalenti alcalini, ele
ocupând un loc important in regimurile alcalinizante.
-Vitaminele sunt sintetizate de plante, motiv pentru care ele se găsesc in cantităţi mari in legume.
-Vitamina C este bine reprezentata in părţile externe ale plantei si in frunze, cantitatea
ei creste progresiv ajungând maxima la maturitate. In unele legume (castraveţi, dovlecei,
morcovi) exista enzima denumita ascorbicoxidaza (o metaloenzima ce are in compozita ei
cupru) care oxidează acidul ascorbic la acid dehidroascorbic si apoi la compuşi fără activitate
vitaminica (acid dicetogulonic). In legume se găsesc cantităţi mari de vitamina B1, B2, B6, PP,
acid folic.
-Grupul vitaminelor liposolubile este reprezentat de cantităţi mari de provitamine:
-carotenoidele si criptoxantina (provitamine A) conferă legumelor o culoare atractiva;
-fitosterolii (provitaminele D2) se găsesc in varza, spanac, in frunzele legumelor.
Vitamina E se găseşte in special in seminţe, in legumele oleaginoase si in spanac, salata sau
leguminoase uscate. Vitamina K sub forma fitochinonei se găseşte in frunzele verzi (spanac,
salata, varza, conopida) unde este sintetizata.
-Substanţele tanante sunt răspunzătoare de modificarea culorii legumelor. In aceasta categorie
intra antocianinele (cianidina din varza roşie, morcov sau betaina din sfecla), carotenoidele ce
dau legumelor culoare galbena, portocalie sau roşie si clorofila care este prezenta in legumele
verzi.
-Substanţele aromate sunt antrenabile cu vaporii de apa, ele sunt prezente in ceapa, usturoi sau
praz.
-Substantele fitonocide conferă legumelor o conservabilitate sporita; in acesta categorie intra
alicina din usturoi si ceapa care are o acţiune bactericida asemănătoare cu cea a penicilinei.
-Substantele antinutritive-in aceasta categorie intra: antivitamine -ascorbicoxidaza care distruge
vitamina C; antiminerale -acidul fitic si oxalic ce leagă calciul, fierul, magneziul;
antiproteinogenetice -tripsininhibitori; antitiroidiene -glicozizii tianogenici din varza, gulii,
conopida ce împiedica fixarea
iodului in tiroida.
-Valoarea calorica este foarte redusa, fiind cuprinsa intre 10 si 50 de kcal/100g.
Cartofii conţin 75 - 80% apa si oferă 70 - 90 kcal/100g. Proteinele reprezintă cam 2g/100 g
produs si au o valoare biologica asemănătoare cu cele din oua. Ei conţin cantităţi mici de
elemente minerale si vitamine, dar reprezintă o sursa importanta prin cantitatea mare care se
consuma. Cartoful conţine un alcaloid –solanina ce are o acţiune toxică asupra organismului
uman, manifestată prin:cefalee,vărsături, diaree,febră, colaps circulator, tulburări neurologice,
halucinaţii.
Raţia de legume variază cu vârsta: - copii 1 - 6 ani 285 - 340g
7 - 12ani 410 - 500g
- adolescenţi băieţi 550 - 570g
fete 430g
 - adulţi bărbaţi 500 - 700g
femei 450g
- bătrâni 250g

FRUCTELE
Fructele sunt vegetale care se caracterizează prin bogăţia in apa, glucide cu molecula mica,
celuloza, săruri minerale si arome.
Compoziţia chimica si valoarea nutritiva:
-proteinele sunt slab reprezentate (conţinutul mediu este de 0,88%);
-glucidele sunt prezente in cantităţi ce variază intre 5 si 20%;
-fructoza si glucoza ocupa un loc important; zaharoza se găseşte in proporţie crescuta
in fructele nemature si scade pe măsura coacerii acestora in favoarea fructozei si glucozei ( sub
acţiunea invertazei are loc transformarea zaharozei);
-conţinutul in amidon este crescut in perioada de prematuritate si scade pe măsura
maturizării fructelor;
-celuloza se găseşte în cantităţi cuprinse intre 0,5 si 2%, în combinaţie cu hemicelulozele
( pentozanii din mere, gutui, zmeura), gumele si substanţele pectice; substanţele pectice participa
la sudarea membranelor celulare intre ele având un caracter hidrofil puternic; ele formează
macromolecule care determina apariţia unor reţele tridimensionale care vor forma gelul
pectocalcic ce are un rol important in textura fructelor, in apariţia unor defecte de fabricaţie a
sucurilor de fructe ( gelificarea lor);
-lipidele sunt concentrate in seminţele si sâmburii fructelor; in unele fructe ( arahide, migdale,
nuci) se găsesc intr-o cantitate însemnata, servind ca materie prima pentru uleiuri;
-sărurile minerale sunt reprezentate in principal de potasiu, calciu, magneziu, fosfor, fier; deşi
unele fructe conţin o proporţie importanta de acizi organici, ele au acţiune alcalinizanta întrucât
acizii sunt transformaţi in organism in săruri minerale; sodiul se găseşte in cantităţi mici, astfel
ca fructele se pot folosi in regimurile hiposodate;
-vitaminele sunt reprezentate in special de vitamina C care se găseşte in cantităţi mari in citrice,
fragi, căpşuni, coacăze; cantitatea cea mai mare se găseşte in stadiul de maturitate fiziologica a
fructului, scăzând apoi brusc; părţile exterioare ale fructelor sunt mai bogate in vitamina
comparativ cu cele interioare; riboflavina se găseşte in cantităţi mai mari in stadiu de
prematuritate al fructelor; tiamina se găseşte sub forma libera ca ester pirofosforic sau
cocarboxilaza in banane, struguri, portocale, mere; prin păstrare sau preparare culinara se produc
pierderi importante de acid ascorbic datorita acţiunii unor enzime de tipul
ascorbicoxidazei;vitaminele liposolubile sunt prezente in cantităţi reduse; in fructele oleaginoase
(nuci, migdale) se găsesc cantităţi mari de vitamina E, iar vitamina A (mai ales sub forma de
provitamina) se găseşte in lămâi, portocale, caise, mandarine, banane, nuci;
-acizii organici sunt reprezentaţi in special de acidul citric, tartric care le conferă o serie de
proprietăţi; în timpul coacerii fructelor concentraţia acestor acizi scade în favoarea zaharurilor
care cresc;
-substanţele tanante conferă fructelor un gust astringent, ele au proprietatea de a precipita
proteinele, reprezintă substratul proceselor de imbrunare si le influenţează gustul;
-substanţele colorante-antocianinele determina culoarea fructelor; cea mai răspândita este
cianidina din fragi, vişine, zmeură; ele exercită şi o acţiune bacteriostatica;
-substanţele ce dau aroma sunt reprezentate de uleiuri eterice.
Alte efecte ale fructelor: - acţiune diuretica prin conţinutul crescut de apa si potasiu;
acţiune constipanta pentru fructele bogate in substanţe tanante (afine, gutui); bogăţia de pectine
din mere contribuie la formarea bolului fecal in unele diarei;fructele bogate in substanţe de balast
prezinta efect laxativ, fiind recomandate in unele forme de constipaţie;ele furnizează puţine
calorii fiind recomandate in cura de slăbire ( fac excepţie fructele oleaginoase ).
Necesarul zilnic variază in funcţie de grupa de vârsta: copii 1 - 6 ani 180 - 240g;
7 -12 ani 270 - 330g;
adolescenţi băieţi 370 - 380g;
fete 330g;
adulţi masculin 260 - 330g;
feminin 270 - 280g;
bătrâni 220g.
LEGUMINOASELE USCATE
Acestea sunt reprezentate de fasole, mazăre, soia. Din punctul de vedere al compoziţiei,
leguminoasele uscate se caracterizează printr-un conţinut mare de proteine ( între 20 şi 36%) şi
de amidon ( 50-55%).
Proteinele din leguminoase au o valoare biologică medie, ele fiind deficitare în aminoacizi cu
sulf ( metionină, cistină, cisteină) triptofan şi arginină, în funcţie de varietatea de produs. Soia
are un conţinut de proteine ce variază de la 33 la 36%, existând şi soiuri unde ajunge la 50%.
Proteinele din soia sunt mai bine echilibrate în aminoacizi comparativ cu cele din alte produse
vegetale. Substanţele neazotate sunt reprezentate de amidon, de zahăr format din maltoză şi de
pentozani, celuloze şi hemiceluloze ce sunt concentrate în învelişuri.
Grăsimile din leguminoasele uscate sunt reprezentate de acizi graşi mononesaturaţi ( oleic) şi
polinesaturaţi ( linoleic). Soia conţine până la 20% lipide ce pot fi extrase sub formă de ulei
alimentar.
Substanţele minerale din leguminoasele uscate sunt reprezentate mai ales de săruri ale acidului
fosforic cu potasiu, fier, calciu şi magneziu. Utilizarea lor în organism este foarte redusă, ceea ce
este important de ştiut pentru persoanele vegetariene. Ele nu sunt nici surse importante de
vitamine. Acestea sunt în cantităţi mici şi concentrate în învelişuri.
GRĂSIMI ANIMALE ŞI VEGETALE
În compoziţia grăsimilor găsim aproape în exclusivitate lipide reprezentate de gliceride ( 98-
99%), fosfolipide ( 0,2-0,3%) şi steride ( 0,3-1,2%). Grăsimile alimentare pot fi vegetale şi
animale, lichide sau solide.
Există o clasificare a grăsimilor în funcţie de conţinutul de acizi graşi esenţiali. În această
clasificare sunt incluse 5 categorii de grăsimi: bogate în astfel de acizi ( conţin 50-80% AGE) –
uleiul de peşte, de floarea soarelui, arahide, soia; sărace (15-20% AGE) – untura de porc, untura
de pasăre; foarte sărace ( cel mult 5%) – untul, margarina, seul de bovine, seul de ovine; aproape
lipsite de AGE ( sub 1%) – untul de palmier; lipsite de AGE – uleiul de cocos.
Fiind alcătuite în special din gliceride, aceste produse au un rol energetic important. De
asemenea ele conţin vitamine liposolubile ( vitamina A,D,E) în cantităţi mari.
CEREALELE
Cerealele includ o categorie de alimente vegetale reprezentate de grâu, porumb, orez, ovăz, mei,
dar grâul este cel mai des folosit in ţara noastră motiv pentru care vom insista asupra lui.
Structura si compoziţia bobului de grâu
Structura bobului:
-la exterior bobul prezinta pericarp si testa, structuri dure bogate in fibre nedigerabile; sub ele se
găseşte stratul aleuronic, un înveliş bogat in proteine; structurile exterioare reprezintă cam 12%
din greutatea bobului;
-in interior se afla endospermul ce consta dintr-o porţiune interna si una externa; endospermul
reprezintă aproape 85% din greutatea bobului de grâu;
-in partea inferioara a bobului de grâu este plasat germenele sau embrionul care este format din
vlăstar si rădăcina; germenele este ataşat de bob printr-o structura speciala denumita scutelum, el
reprezentând 3% din greutatea bobului.
Compoziţia bobului de grâu:
-germenele este relativ bogat in proteine, grăsimi si vitamine; aproape jumătate din tiamina se
găseşte in scutelum;
-straturile exterioare ale endospermului si stratul aleuronic conţin o concentraţie mare de
proteine, vitamine (in special niacina) si acid fitic, iar partea interna se particularizeaza prin
bogăţia in amidon.
Compoziţia chimica a boabelor de cereale:
-proteinele din cereale sunt reprezentate de: albumine (predomina in embrion), globuline,
prolamine (gliadina intra in compoziţia glutenului), glutenine; glutenul reprezintă principala
masa proteica obţinută din faina de grâu, el fiind format din doua componente de baza
reprezentate de gliadina si glutenina;
-glucidele sunt bine reprezentate in boabele cerealelor; cele cu molecula mica se găsesc mai ales
in germene; zaharoza se găseşte in proporţie de 2 - 3%, maltoza, glucoza si fructoza sunt slab
reprezentate; amidonul este bine reprezentat in endosperm; faina cu un grad mic de extracţie
(faina alba) este mai bogata in amidon comparativ cu cea care are un grad mare de extracţie;
dextrinele se afla in cantităţi mici in făină, dar in caz de depozitare în condiţii necorespunzătoare
de temperatura si umiditate cantitatea lor creste; celuloza si hemiceluloza se concentrează in
straturile exterioare;
-lipidele sunt prezente in cantitati de 1 - 2% in faina si tărâţe sub forma de fosfolipide si
glicolipide (in endosperm), dar o mare parte din ele sunt eliminate prin măcinare; uleiul din
germene de cereale este bogat in vitamine E;
-sărurile minerale (fosfor, potasiu, calciu, magneziu) sunt bine reprezentate in porţiunile de
înveliş si embrion; fosforul se găseşte sub forma de acid fitic si fitati ce vor fi hidrolizati de
fitaza eliberând acidul fitic care va forma săruri insolubile cu unele elemente minerale (calciu,
magneziu);
-vitaminele sunt prezente in cantitati mari in cereale la nivelul embrionului si a straturilor de
înveliş, endospermul fiind mult mai sărac; bobul de grâu este lipsit de vitaminele A, B6, D şi C;
datorita repartiţiei vitaminelor faina alba are un conţinut mai redus de vitamine comparativ cu
cea neagra;
-enzimele sunt importante pentru păstrarea cerealelor si a produselor lor; enzimele mai
importante sunt reprezentate de proteaze, lipaze, oxidaze, fosfataze si amilaza.
Valoarea nutritiva a fainii
Rata de extracţie reprezintă proporţia din boabele de grâu ce este folosita pentru prepararea
fainii. Faina cu o rata de extracţie de 85% conţine 85% din greutatea bobului de grâu, restul
fiind îndepărtata sub forma de tărâţe.
In faina de grâu cu un coeficient de extracţie de 100% fibrele alimentare se găsesc in cantitati
de3 ori mai mari comparativ cu faina alba, in care cantitatea de proteine scade cu 16 - 18%, iar
cea de lipide cu 35%.
Mineralele se găsesc in faina neagra in cantitati variabile, dar absorbţia lor este redusa prin
legarea lor cu fitaţi. In faina alba cantitatea de elemente minerale este scăzuta, dar ceea ce
rămâne este mai bine absorbit din cauza pierderii fitatilor prin măcinare. Faina alba este ades
fortificată cu preparate din fier calciu sau zinc, dar nu este sigur dacă acestea se absorb.
Prin măcinare apar pierderi mari de vitamine hidrosolubile, ceea ce impune fortificarea fainii
albe cu tiamina, acid nicotinic si uneori riboflavina. Aproape toata cantitatea de vitamina E din
bob este îndepărtată prin măcinare.
Valoarea nutritiva a pâinii si a derivatelor de cereale
Aceste produse furnizează o treime din caloriile necesare unui adult, o felie de pâine de 100g
oferind 255 kcal. Caloriile sunt oferite in majoritate de amidon care formează 50% din greutatea
pâinii intermediare si mai mult pentru cea alba. Ţinând cont de acest procent relativ mare de
amidon s-a ivit necesitatea de a controla aportul ei in unele diete. In acest sens s-a creat un indice
"o valoare de pâine" egala cu 20g pâine sau cu 12,5 g glucide.
Produsele cerealiere conţin cantitati importante de proteine vegetale, ajungându-se pana la un
conţinut proteic de 8 - 11g pentru 100g produs. Aceste produse asigura 40 - 45% din necesarul
de proteine pentru 24 de ore. Din păcate este vorba de proteine cu valoare biologica medie,
sărace in lizina si valina si care dispun de cantitati mai mici de tioamino-acizi si treonina
comparativ cu proteinele animale.
Pâinea si derivatele de cereale se remarca ca surse de vitamine din grupul B si E. Sunt bogate n
tiamina, riboflavina, piridoxina, niacina, tocoferol, dar lipseşte vitamina C, iar vitamina A este in
cantitati insuficiente.
O parte din elementele minerale se combina cu acidul fitic sub forma de fitaţi (de calciu) care
sunt insolubili si se elimina cu fecalele. In pâine si derivatele de cereale predomina
miliechivalenţii acizi.
Raţia de pâine si derivate de cereale este diferita in funcţie de grupa de vârsta si sex:
-copii 1 - 3 ani raţia de pâine 80g/zi de cereale 30g/zi;
4 - 6 ani 140g/zi 40g/zi;
7 -12 ani 225 - 250g/zi 50g/zi;
-adolescenţi băieţi 300g/zi 50g/zi;
fete 250g/zi 40g/zi;
-adulţi barbaţi 320 - 500g/zi 35 - 55g/zi;
femei 250 - 330g/zi 30 - 40g/zi;
-bătrâni 250 - 300g/zi 20 - 30g/zi.
ZAHĂR ŞI PRODUSE ZAHAROASE
Aceste produse se particularizează prin gustul lor dulce. Zahărul, glucoza şi mierea de albine
reprezintă îndulcitori naturali. Produsele zaharoase au la bază aceşti îndulcitori naturali alături de
alte ingrediente.
Valoarea energetică a acestor produse este foarte mare ajungând la 350 – 400 kcalorii. Aceste
calorii sunt oferite aproape exclusiv de glucide. Valoarea lor psihisenzorială constă în gustul lor
dulce, în aromele specifice şi în caracteristicile lor estetice specifice. Pe planul valorii biologice (
conferită de aminoacizi, proteine, elemente minerale, vitamine, enzime) situaţia este foarte
diferită deoarece o parte au o valoare biologică nulă dată de conţinutul exclusiv de zahăr, glucoză
sau caramelaj. O altă parte are o valoare biologică mică dată de un conţinut redus de săruri
minerale, vitamine şi proteine (mineralizante, vitamine). Sunt şi dulciuri care au o valoare
biologică mai ridicată cum ar fi ciocolata, halvaua, produsele umplute cu alune ( conţin lapte
praf, nuci, alune, concentrate proteice, vitamine, săruri minerale) . Aceste produse se digeră şi se
asimilează uşor, ele ridică rapid glicemia de aceea sunt recomandate persoanelor ce depun
eforturi fizice mari.
Produsele zaharoase sunt cunoscute şi sub numele de dulciuri. Ele pot fi împărţite în mai multe
categorii. Produse de caramelaj; drajeuri; caramele; fondanterie; produse gelificate; dulciuri
orientale; produse spumoase; ciocolată; produse zaharoase dietetice.
Materiile prime de bază sunt reprezentate de zahăr şi glucoză la care se adaugă uneori grăsimi,
proteine, acizi, aromatizanţi şi coloranţi.
ADITIVII ALIMENTARI
Conform comitetelor de experți aditivul semnifică orice substanță chiar de natură microbiologică
care nu este considerată în mod normal ca aliment și care nu este folosită în mod normal ca
ingredient tipic al alimentelor. Aditivii au sau nu valoare nutritivă și sunt adaugați intenționat în
produsele alimentare în scop tehnologic în stadiul de fabricare, preparare, tratament, ambalare,
transport, depozitare.
PRINCIPII GENERALE DE FOLOSIRE A ADITIVILOR ALIMENTARI
Au fost identificate două principii de bază referitoare la toxicitatea aditivilor alimentari.
PRIMUL PRINCIPIU – introducerea unei substanţe străine în alimente poate fi autorizată doar
atunci când există certitudinea absenţei efectelor toxice. Toxicitatea este studiată prin
administrarea orală prelungită a produsului la cel puţin doua specii de animale. Este de preferat
să nu se administreze doar la rozătoare. La aceste animale se administrează doze mult mai mari
comparativ cu cele prezente în alimente. La una din specii observaţia trebuie prelungită pe toată
durata vieţii şi pe încă 2 generaţii.
Chiar şi cu aceste precauţii riscul nu este sigur îndepărtat. Un produs poate fi inofensiv pe
numeroase specii de animale, dar toxic pentru om.
AL DOILEA PRINCIPIU – nici o substanţă nu poate fi considerată drept consumabilă fără risc
pentru om dacă a fost evidenţiat un efect cancerigen la una din speciile de animale pe care a fost
testată. Dacă un aditiv are efect cancerigen, chiar la concentraţii foarte mari, nu este permisă
folosirea lui şi nici stabilirea unei aparente limite de siguranţă.
Aprecierea efectului cancerigen se realizează prin studii pe animale de laborator sau chiar pe cele
umane (studii epidemiologice). Din păcate, rezultatele obţinute din exeprimentele realizate pe
animalele de laborator pot fi discutabile. Când şobolanii primesc doze mai din anumite substanţe
(doze caracteristice experimentului) este posibilă apariţia efectului cancerigen mai frecvent
datorită dozei decât acţiunii chimice.
Pe lângă aceste două principii de bază se mai adaugă cel al justificării folosirii aditivilor (folosiţi
pentru îmbunătăţirea conservării, fabricării şi depozitării produselor) şi cel al practicilor de bună
producţie (asigurarea unui produs de calitate).
CRITERII DE CALITATE PENTRU UN ADITIV ALIMENTAR
Folosirea sa trebuie să corespundă unei necesităţi legate de: menţinerea valorii nutritive a unui
aliment; ameliorarea capacităţii de conservare şi creşterea stabilităţii în timp a alimentului;
creşterea atractivităţii produsului pentru consumatori, dar fără a-l induce în eroare; favorizarea
fabricării, ambalării, depozitării şi transportului produsului alimentar.
Categoric aditivii alimentari nu vor fi folosiţi pentru: ascunderea unor tehnici defectuoase de
procesare a alimentelor; ascunderea defectelor produselor; inducerea în eroare a consumatorului
asupra calităţii produsului; reducerea valorii nutritive a alimentelor; doza necesară pune în
pericol sănătatea consumatorilor; se poate obţine acelaşi efect prin metode normale şi eficiente
(din punct de vedere economic şi tehnic) de fabricaţie.
Inocuitatea aditivului trebuie evaluată după un protocol bine definit şi verificată constant în
funcţie de progresul cunoştinţelor din domeniu.
Trebuie să se asigure puritatea aditivilor şi mai ales a celor de sinteză; în cazul aditivilor de
sinteză se urmăresc impurităţile ce însoţesc produsul, impurităţi ce pot fi organice/minerale,
volatile/nevolatile, toxice/netoxice.
Cantitatea de aditiv folosită trebuie limitată la minimul necesar pentru obţinerea efectului dorit,
dar ţinând cont şi de anumiţi factori: consumul probabil al alimentului, doza minimă ce produce
la animalele de laborator modificări ale reacţiilor fiziologice normale, marginea de securitate
capabilă să reducă la minim riscurile de intoxicaţie. Doza de aditiv folosită se ia în considerare
ca atare, indiferent dacă aditivul a fost în totalitate sau parţial eliminat prin fabricaţie; în unele
cazuri legislaţia face referire şi la cantitatea de aditiv prezentă în produsul finit.
Cantitatea de aditiv folosită şi care devine parte componentă a produsului alimentar nu trebuie
să aibă efect fizic sau tehnic asupra acestuia.
Înaintea folosirii unui aditiv nou se impune evaluarea sa toxicologică prin studii de toxicitate
acută, pe termen scurt, pe termen lung. Protocolul experimental trebuie să ţină cont de condiţiile
de utilizare ale aditivului: natura alimentului ce trebuie tratat, cantitatea de aliment consumată,
procedeele tehnice utilizate pentru preparare. Este important să se studieze soarta aditivilor în
timpul preparării şi conservării alimentelor. Este mai puţin important studiul aditivului după
absorbţia în organismul uman sau animal.
CATEGORII DE ADITIVI
1.Coloranții sunt substanțe folosite pentru a colora un produs alimentar sau pentru a restaura
culoarea unui produs alimentar. Aceștia includ constituienții naturali ai produselor alimentare și
sursele naturale care în mod normal nu sunt folosite ca ingrediente ale alimentelor. Preparatele
obținute din materii prime alimentare sau alte surse alimentare pe cale fizică/chimică și care
conțin pigmenți sunt de asemenea considerate drept coloranți.
2. Îndulcitori (edulcoranți) – substanțe folosite pentru a conferi gust dulce produselor alimentare.
3.Conservanți – substanțe care prelungesc durate de conservare a produselor alimentare, prin
protejarea lor față de acțiunea germenilor microbieni.
4.Antioxidanți – substanțe care prelungesc durata de păstrare a produselor alimentare prin
protejarea lor față de deteriorarea prin oxidare, cum ar fi râncezirea grăsimilor, modificările de
culoare.
5.Substanțe suport, inclusiv solvenți purtători – substanțe folosite pentru dizolvarea, diluarea,
dispersia sau modificarea fizică a unui aditiv alimentar fără a modifica funcțiile tehnologice ale
acestuia și care nu exercită efecte tehnologice; se folosesc pentru a favoriza manipularea,
aplicarea sau utilizarea aditivilor.
6.Acidifianți – substanțe care măresc aciditatea unui produs alimentar sau îi conferă gust acru.
7.Regulatori de pH (corectori de aciditate) – substanțe care modifică/controlează
aciditatea/alcalinitatea aunui aliment.
8.Agenți antiaglomeranți – agenți care scad tendința de aglomerare (aderare)a particulelor
individuale dintr-un produs alimentar.
9. Agenți antispumanți – previn sau reduc spumarea.
10.Agenți de încărcare – măresc volumul unui produs alimentar, fără să aibă un efect
semnificativ asupra valorii nutriționale (polidextroza).
11. Emulgatori/emulsifianți: fac posibilă formarea și menținerea emulsiilor de tip A/U sau
U/A( apă în ulei sau ulei în apă).
12.Săruri de topire (de emulsionare): transformă proteinele din brânză într-o formă dispersată,
ceea ce contribuie la asigurarea unei distribuții uniforme a grăsimilor și a altor componente.
13. Agenți de întărire: mențin sau fac tari, crocante tesuturile fructelor și legumelor, respectiv
interacționează cu agenții de gelificare pentru a produce un gel tare (puternic).
14.Potențatori de aromă: intensifică gustul și/sau mirosul unui produs alimentar.
15. Agenți de spumare – asigura formarea unor dispersii omogene de gaz în lichid sau de gaz în
solid.
16.Agenți de gelifiere (gelifianți) – conferă textură unui produs alimentar prin formarea de gel.
17. Agenți de glazurare – aplicate la suprafața unui produs alimentar îi conferă un aspect plăcut
sau asigură o peliculă protectoare.
18.Agenți de umezire – previn deshidratarea produselor alimentare ca efectal unei umidități
relativ scăzute a aerului, respectiv promovează dispersarea/dizolvarea unei pulberi în mediul
apos.
19. Amidon modificat – obținut prin unul sau mai multe tratamente fizice, chimice, enzimatice
ale amidonului nativ, respectiv a fost fluidificat prin tratament acid sau alcalin, respectiv
tratament de albire.
20. Agenți de afânare – substanțe sau combinații care eliberează un gaz și fac să crească volumul
unui aluat sau al unei compoziții care sebate într-un utilaj special.
21. Sechestranți - substanțe care formează complexe chimice cu ionii metalici.
22.Stabilizatori – fac posibilă menținerea stării fizico-chimice a unui produs alimentar, includ si
acele substanțe care sunt capabile să mențină omogemă o dispersie formată din două sau mai
multe lichide nemiscibile într-un produs alimenar; acele substanțe care stabilizează, rețin sau
intensifică culoarea existentă într-un produs alimentar.
23. Agenți de îngroșare – măresc văscozitatea unui produs alimentar.
24. Agenți de tratare a făinii (amelioratori de făină) – conduc la îmbunătățirea însușirilor de
panificație.
25. Gaze de ambalare – care se introduc într-un recipient înainte, în timpul sau după introducerea
produsului în recipient (altul decât aerul).
26. Gaze propulsoare (altele decât aerul) care sunt folosite pentru evacuarea alimentului din
recipient.
27.Enzime – biocatalizatori de folosire în industria alimentară.
ORGANISME MODIFICATE GENETIC
Este vorba de plante, animale, bacterii,drojdii, mucegaiuri care sunt modificate prin intermediul
ingineriei genetice.
Tehnica de inginerie genetică este folosită pentru:
-obținerea de tulpini de microorganisme cu performațe deosebite în fermentații, proteoliză,
sinteză – prin folosirea tehnicilor de inginerie genetică au fost modificate tulpinile de bacterii
lactice în ceea ce privește producția de acid lactic, activitatea proteolitică;
-obținerea de enzime coagulante prin clonare - microorganismele transgenice au fost folosite
pentru obținerea unor enzime coagulante în industria brânzeturilor .
SUSPICIUNI PRIVIND FOLOSIREA OMG-URILOR
Se bazează pe unele temeri și fapte cum ar fi: realizările de clonări la animalele de fermă nu sunt
normale;transmiterea encefalopatiei spongiforme bovine inclusiv la om deoarece prionnii pot
suferi modificări genetice;controversele generate de toxina produsă de bacillus thurigiensis ca
insecticid și cele referitoare la patentarea orezului Basmati; efectele rezistenței erbiidelor și
insecticidelor obținute prin OMG în mediul înconjurător (sol);afectează siguranța alimentației.
Criticile OMG -urilor consideră că acestea por reprezenta riscuri pentru oameni, plante, animale
și mediu. Printre riscurile potențiale se amintesc:
-modificarea calității nutriționale a alimentelor prin creșterea sau scăderea unor nutrimente, ceea
ce va conduce la diferențe între alimentele tradiționale și cele obținute din OMG;
-rezistența la antibiotice – la producere sunt folosiți ades markeri prin intermediul cărora să
stabilească reproductibilitatea rezistenței la antibiotice a recoltelor;
-toxicitatea potențială – unele produse conțin substanțe cu potențial toxic care poate crește prin
ingimeria genetică;
-alergenitatea potențială – plantele modificate genetic pot conduce la transferare proprietăților
alergene la alimente și la animalele care le consumă;multe produse alimentare modificate genetic
conțin alergeni cum ar fi proteinele din arahide grâu, lapte,alune și pot provoca reacții alergice la
persoanele sensibile (s-au introdus gene de arahide braziliene în soia pentru a crește conținutul de
proteine, ceea ce a dus la apariția reacțiilor alergice la persoanele alergice la arahide);
-transfer neintenționat de gene la plantele sălbatice – plantele transgenice cu rezistență mare la
ierbicide și insecticide pot să polenizeze cu speciile sălbatice și creează ierburi greu de eradicat.
Sustinătorii OMG insistă asupra efectelor benefice:
-Îmbunătățirea duratei de viață a fructelor și legumelor și îmbunătățirea proprietăților senzoriale.
-Îmbunătățirea calității nutriționale și beneficii pentru sănătate – folosirea hormonilor de creștere
la vaci duce la creșterea producției, folosirea hormonilor de creștere la porci duce la creșterea
conținutului de carne slabă, se obțin fructe și legume cu un conținut mare de minerale și
antioxidanți;
-Îmbunătățirea calității proteinelor din alimente și nutrețuri cu risc alergenic mai scăzut;
-Creșterea conținutului de glucide din cartofi sau tomate;
-Creșterea producției de cereale, fructe și leguminoase uscate - producții mai mari și pierderi
mai mici deoarece sunt rezistente la erbicide, insecticide, insecte, virusuri;
-Prin modificare genetică plantele devin rezistente la boli, la insecte astfel că nu se mai folosesc
pesticide;
-Culturile transgenice pot deveni biouzine pentru obținerea de enzime, vitamine, proteine din
sângele uman, antioxidanți, fibre;
-Se obțin așa numitele produse nutraceuticale ce conțin nutrienți dar și alți compuși bioactivi de
tipul antioxidanților, ulei cu conținut redus de sterol, ulei bogat în acizi grași polinesaturați,
vitamine, caroteni,. Aceste produse se folosesc în prevenirea bolilor, în lupta împotriva unor boli,
în reducerea simptomelor îmbătrânirii, reducerea simptomelor bolilor.
CALITATEA IGIENICĂ A PRODUSELOR ALIMENTARE ȘI SISTEMUL HACCP
Sistemul HACCP (Hazard Analysys Critical Control Point) contribuie la: garantarea calității
igienice a produselor alimentare; reducerea rebuturilor și reclamațiilor clienților; prelungirea
duratei de valabilitate a produsului; creșterea încrederii clienților în companie; îmbunătățirea
imaginii firmei. Sistemul se aplică sectoarelor de producție alimentară, celor de distribuție și de
alimentație publică. Include aprovizionarea, recepția, depozitarea, producția și livrarea
produselor alimentare.
Principiile HACCP
1.Efectuarea analizei riscurilor - scopurile analizelor sunt:
-identificarea pericolului prezenței microorganismelor patogene sau condiționat, a paraziților, a
substanțelor chimice sau a corpurilor stăine;
-includerea produsului într-o anumită categorie de periculozitate: produsul conține ingrediente
sensibile, procesul tehnologic conține o etapă ce permite distrugerea microorganismelor
periculoase, există risc de contaminare după procesare, există riscul manipulărilor periculoase.
2.Determinarea punctelor critice pentru controlul riscurilor - punctul critic de control
reprezintă zona în care pierderea controlului se poate asocia cu afectarea calității ingienice a
alimentului.
3. Stabilirea limitelor critice – este vorba de toleranța admisă pentru un anumit parametru
senzorial (gust, miros, aspect, culoare), chimic (aciditate, pH, conținut de sare, azotați) sau fizic
(temperatură, timp, vâscozitate).
4. Stabilirea unui sistem de monitorizare care să permită controlul efectiv al punctelor critice.
Monitorizarea poate fi continuă (măsurarea temperaturii de sterilizare, de pasteuruzare) sau
discontinuă (evaluare la anumite intervale de timp corect alese).
5. Elaborarea unor măsuri corective - aplicabile atunci când apare o deviație față de limitele
admisibile.
6. Realizarea unui sistem eficient de păstrare a documentelor – păstrarea tuturor documentelor
planului HACCP inclusiv a celor care evidențiază deviațiile apărute și măsurile aplicate.
7. Elaborarea unor proceduri și teste specifice care să permită - atestarea conformității,
aprecierea eficacitatii sistemului.
Date practice ale schemei de implementare a HACCP
1.Descrierea produsului – trebuie să existe informații referitoare :
-compoziția produsului – rețeta de fabricație, materiile prime folosite, ingredienții utilizați –
concentrații, posibilitățile asocierii unor riscuri microbiologice și chimice, efectul umidității și
pH-ului asupra contaminării produsului ;
-modul de obținere – posibilități de contaminare în timpul procesului tehnologic, prezența unui
proces termic care să oprească dezvoltarea și multiplicarea germenilor, dacă durata acestuia este
suficientă, posibilități de recontaminare după procesul termic, alte propuneri pentru păstrarea
inocuității alimentului;
-ambalare și ambalaje – relația dintre ambalajul folosit și inocuitatea alimentului, patrarea
ambalajelor, posibilități de contaminare a lor;
-păstrarea și depozitarea la producător – rolul păstrării în menținerea inocuității alimentului,
asigurarea spațiilor de frig, temperaturile necesare unei păstrări corespunzătoare;
-transport – asigură transportul păstrarea condițiilor de inocuitate a alimentului, condiții igienico-
sanitare de transport, existența operațiilor de spălare și dezinfecție a mijloacelor de transport,
dacă mijlocul de transport este autorizat pentru alimente;
-desfacere/comercializare– posibilități de contaminare a produselor în timpul depozitării și
prezentării alimentelor în unitățile comerciale, măsuri preventive;
- utilizarea așteptată – dacă eticheta posedă toate datele de utilizare și păstrare a produsului la
consumatorul final, contraindicații pentru grupe populaționale cu risc.
2.Constituirea diagramei de flux tehnologic și verificarea practică a acesteia - este importantă
schițarea unei diagrame referitoare la procesul tehnologic la care este supus produsul respectiv.
Este o diagramă care preia produsul de la faza de materie primă ( recepția acesteia) îl trece prin
toate operațiile de procesare până la ambalare și livrare către utilizatorul final sau consumator.
Se va insista asupra aspectelor referitoare la amplasarea unității, vecinătăți, circuite funcționale
(salubru-insalubru), aprovizionarea cu apă, amplasarea utilajelor în secție, circuitul produselor
de la recepție la livrare.
3. Identificarea riscurilor asociate produselor alimentare - se vor avea în vedere cele trei tipuri
de riscuri: biologic, chimic, fizic. Se urmărește: reducerea sau chiar eliminarea riscului asociat
produsului până la un nivel acceptabil unei anumite faze ale procesului tehnologic; prevenirea
posibilităților de recontaminare; stoparea dezvoltării germenilor și a eliberării de toxine prin
respectarea condițiilor de păstrare, depozitare, ambalare și desfacere.
4. Identificarea și nominalizarea punctelor critice de control – punctele critice de control
reprezintă un punct cheie al procesului tehnologic care, dacă se află sub control va conduce la
eliminarea sau reducerea riscurilor până la nivele acceptabile.
5.Stabilirea limitelor critice în PCC – un anumit parametru are anumite limite până la care
produsul este corespunzător și peste care devine necorespunzător.
6. Supravegherea PCC - monitorizarea permite menținerea sub control a funcționării
procesului tehnologic; monitorizarea permite reducerea pierderilor de produse; când
monitorizarea este permanentă (controlul temperaturii de pasteurizare) este posibilă reluarea
procesului (repasteurizarea laptelui) și menținerea calității produsului.
7. Acțiuni corective – permit păstrarea calității produsului alimentar. Orice abatere de la limitele
critice necesită acțiuni corective de reintroducere a PCC sub control.
8. Realizarea documentației va permite obținerea unui manual cunoscut sub numele de dosar
HACCP.
 9. Verificarea programului prin teste, metode și proceduri suplimentare.

AERUL reprezintă suportul vieţii pe pământ.

El este important prin proprietăţile sale chimice şi fizice.

Compoziţia chimică a aerului

Aerul este alcătuit dintr - un amestec de vapori de apă şi gaze într-o proporţie aproape
constantă:
Oxigen 20,7 - 20,9%
Bioxid de carbon 0,03 - 0,04%
Azot 78,09 - 79%
Gaze rare - ozon, neon, argon, xenon, cripton, hidrogen
Vapori de apă.

Oxigenul se găseşte în aer într-o concentaţie relativ constată datorită echilibrului ce există între
producere şi consum. Formarea oxigenului este realizată prin asimilaţia clorofiliană a plantelor,
proces ce se desfăşoară în timpul zilei. Consumul oxigenului apare în cursul proceselor oxidative
naturale ( arderea combustibililor fosili, degradarea substanţei organice), artificiale ( procese
oxidative realizate prin activitatea umană, industriale) şi prin actul respirator al oamenilor şi
animalelor.
Concentraţia oxigenului din aer suferă variaţii în sensul scăderii sau creşterii ei. Scăderea apare
în încăperi aglomerate, in urma exploziilor, mine adânci, fântâni, adăposturi sau submarine.
Creşterea concentraţiei este un fenomen foarte rar ce apare doar în condiţii de administrare
artificiale (terapeutică, la scafandri, aviatori, cosmonauţi).
Pătrunderea oxigenului în organism se realizează prin procese de difuziune desfăşurate la
nivelul aparatului respirator. În aerul atmosferic presiunea parţială a oxigenului este de 160
mmHg, ajunge la 100 mmHg la nivelul alveolei pulmonare şi la 40 mmHg în sângele venos
capilar. Între sângele venos capilar şi alveola pulmonară apare o diferenţă de 60 mmHg ce
permite realizarea corectă a schimburilor.
Deficitul de oxigenare la nivel pulmonar determină apariţia stării de hipoxie.
 Scăderi ale oxigenului din aer de până la 18% nu produc tulburări.
 La concentraţii cuprinse între 18 - 15% apar manifestări uşoare, compensatorii din partea
organismului: accelerarea ritmului cardiac, creşterea presiunii arteriale, mărirea numărului
de hematii în sângele periferic.
 La concentraţii ale oxigenului de 15 - 10% capacitatea de compensare devine ineficientă şi
apar tulburări: dezechilibru acido-bazic (alcaloză), uneori dispnee şi manifestări din partea
sistemului nervos. Manifestările nervoase constau iniţial în excitaţie urmată de depresiune.
In condiţii de hipoxie intensă este afectat centrul respirator, cu faze succesive de oprire şi
funcţionare. Se instalează bradicardia, scade presiunea arterială, în final apărând colapsul
respirator şi cardio-vascular.
 La concentraţii sub 10% viaţa nu mai este posibilă.

Bioxidul de carbon variază puţin în aer (0,03 - 0,04%), sursele de producţie fiind în echilibru cu
cele de consum. Producerea bioxidului de carbon se realizează prin: descompunerea materiei
organice; din industrie; activitatea vulcanilor; transformarea bicarbonaţilor în carbonaţi la
nivelul apelor; respiraţia nocturnă a plantelor; respiraţia omului şi animalului. Consumul se
realizează prin procesul de asimilaţie clorofiliană; transformarea carbonaţilor în bicarbonaţi în
apa mărilor şi oceanelor.
În prezent asistăm la o creştere a concentraţiei datorită: utilizări combustibililor pentru
producerea de energie; în spaţiile închise; în industria extractivă, metalurgică; în fântâni adânci
sau în mine.
Eliminarea din organism se realizează la nivelul membranei alveolo - capilare prin procese de
difuziune. Presiunea parţială a bioxidului de carbon este de 46 mmHg în sângele venos şi de 40
mm Hg în aerul alveolar. În eliminare intervine şi coeficientul de difuziune a acestul gaz ce este
de 25 de ori mai mare faţă de cel al oxigenului.
La concentraţii crescute de CO2 tulburările ce apar sunt variabile, ele depinzând de
concentraţia realizată:
 1 - 2% - polipnee deoarece CO3 este excitat al centrului respirator , fiind denumit şi
"hormon respirator";
 2 - 3% - creşterea ritmului şi a amplitudinii respiratorii, dispnee;
 4% - dispnee accentuată, senzaţie de constricţie toracică;
 5% - intervin şi manifestări digestive ( greţuri, vărsături);
 6 - 7% se adaugă cefalee, vertije, ameţeli;
 8 - 10% simptomele precedente se agravează, stare depresivă, pierderea cunoştinţei;
 15% - convulsii tonico - clonice, pierderea cunoştinţei;
 20% decesul este posibil în câteva minute prin paralizia centrilor respiratori.

Azotul este prezent în aer într - o concentraţie relativ constantă. Este un gaz ce nu participă
activ la schimburile respiratorii, fiind considerat un diluant al oxigenului. La presiune normală
nu exercită acţiune nocivă asupra organismului, dar sub presiune poate produce unele
tulburări. Organismul uman poate fi expus la inhalarea azotului sub presiune în condiţii
deosebite reprezentate de: lucrul în chesoane sau la scafandri. În timpul activităţii sub apă
apare o creştere a presiunii cu o atmosferă la fiecare 11 m.
La scafandri apare fenomenul de "narcoză hiperbară" sau de "beţie a adâncurilor". La presiune
mare azotul intră în organism în cantităţi mari şi în perioade scurte de timp. El se solvă în sânge
şi apoi este depozitat în ţesuturile bogate în lipide ( în special la nivelul sistemului nervos). În
acest context persoana pierde contactul cu realitatea, este dezorientată, reflexele sunt
exacerbate, prezintă nelinişte, agitaţie, tulburări senzoriale. În fazele avansate apare adinamie,
somnolenţă, bradicardie, bradipnee şi hiperreflectivitate. În situaţii grave se poate produce
decesul.
La muncitorii chesonieri pot apare probleme în situaţia aducerii la suprafaţă, deoarece se pune
problema eliminării azotului solvit în ţesuturi. Dacă decomprimarea se face repede azotul se
acumulează în sânge şi dă naştere la embolii gazoase cu diverse localizări. Consecinţa acestor
embolii este infarctul miocardic sau pulmonar, diverse paralizii sau parestezii. Pentru a evita
apariţia acestor probleme coborârea şi ridicarea la suprafaţă trebuie să se facă lent.
Persoanele ce activează în aceste condiţii trebuie atent selecţionate medical, existând
contraindicaţii pentru persoanele obeze, cu afecţiuni cardiace sau pulmonare.

Proprietăţile fizice ale aerului

Se insistă asupra temperaturii, umidităţii, curenţilor de aer, presiunii şi electicităţii atmosferice.

Temperatura aerului dintr-un loc ca şi regimul ei zilnic, sezoniei sau anual este determinată de
radiaţia solară.
Căldura solară se acumulează la suprafaţa solului, de unde va fi cedată aerului atmosferic din
apropiere care devine mai uşor, se deplasează la înălţime fiind înlocuit de o altă masă de aer.
Încălzirea directă a aerului de la soare este de importanţă mică deoarece acesta are o
capacitate redusă de absobţie a radiaţiei calorice.
În timpul zilei temperatura evoluează în funcţie de intensitatea radiaţiei solare, fiind maximă la
orele 13 - 15. Variaţiile sezoniere şi anuale depind de poziţia diferită a soarelui faţă de pământ.
Temperatura aerului are multiple semnificaţii igienico - sanitare:
 influenţează procesul de termoreglare al organismului;
 determină caracterul climatic al unei anumite zone geografice;
 intervine în poluare şi autopurificare prin formarea curenţilor de aer;
 determină apariţia unui anumit tip de morbiditate - temperaturile scăzute favorizează
bolile respiratorii, iar cele crescute pe cele digestive).
Umiditatea este dată de apa prezentă în mod normal în aer. Aprecierea umidităţii se face prin:
umiditatea absolută ce reprezintă cantitatea de apă prezentă într-un anumit moment în aer;
umiditatea maximă ce reprezintă cea mai mare cantitate de vapori de apă ce pot fi prezenţi în
aer la o anumită temperatură; umiditatea relativă este dată de raportul procentual dintre cea
absolută şi cea maximă.
Umiditatea atmosferică are numeroase implicaţii igienico-sanitare:
 influenţează procesul de termoreglare; pentru menţinerea confotului termic umiditatea
trebuie să fie cu atât mai redusă cu cât temperatura aerului este mai mare;
 reprezintă o componentă importantă a climatului; climatul umed favorizează bolile
reumatismale, respiratorii şi infecto-contagioase;
 intervine nefavorabil în procesul de autopurificare; reacţiile chimice care apar duc la
creşterea gradului de nocivitate a aerului poluat:
SO3+H2O - H2SO4
NH3+H2O - NH4OH
Favorizează condensarea vaporilor de apă pe particulele în suspensie ceea ce determină
creşterea numărului de zile cu ceaţă.

Curenţii de aer sunt deplasări ale maselor de aer în direcţii diferite. Ei apar datorită încălzirii
inegale a suprafeţei solului de către radiaţiile solare.
În funcţie de direcţia de deplasare curenţii de aer pot fi orizontali şi verticali. Curenţii de aer
orizontali pot fi periodici şi neperiodici. Cei periodici se formează la limita dintre uscat şi apă, în
timp ce curenţii neperiodici apar datorită încălzirii inegale a solului. Curenţii de aer verticali apar
datorită încălzirii aerului de la suprafaţa solului, aer ce devine rarefiat fiind înlocuit de o altă
masă de aer. Cei descendenţi apar doar în situaţii speciale caracterizând fenomenul de
"inversiune termică". Curenţii de aer se caracterizează prin direcţie şi viteză. Importanţa
igienico-sanitară:
 intervin în procesul de termoreglare, vitezele mari ale curenţilor de aer măresc
pierderile de căldură ale organismului;
 intervin activ în procesele de autoepurare atmosferică;
 contribuie la caracteristica climatică a unei zone geografice;
Presiunea atmosferică - aerul prin greutatea sa exercită o presiune asupra tuturor corpurilor,
presiune de variază în funcţie de gradul de încălzire al aerului şi de circulaţia maselor de
aer.Presiunea atmosferică poate avea variaţii periodice şi neperiodice. Variaţiile periodice pot fi
diurne ( de mică amplitudine), anuale ( diferă în funcţie de sezon, poziţie geografică) şi de
altitudine ( scade cu 1 mm la fiecare 10 - 11m).
Presiunea acţionează asupra organismului uman în mod direct sau indirect.

 Efectele directe - suprafaţa corpului uman este expusă la o presiune de 15000 – 18000
kg. ce este echilibrată de o forţă internă egală. Organismul este adaptat la variaţii mici de
presiune diurne sau sezoniere. Variaţiile mai mari de presiune, apărute la intervale scurte de
timp nu duc la apariţia unor dezechilibre la persoanele sănătoase. Ele pot duce la apariţia unor
probleme la persoanele meteorosensibile. Variaţiile de persiune atmosferică datorate altitudinii
exercită efecte directe asupra organismului datorită modificării dinamicii schimburilor gazoase.
-Ascensiunea în munţi nu pune probleme până la 2000 - 2500m. Pot apare unele modificări
compensatorii din partea aparatului respirator şi cardiovascular (tahipnee, tahicardie). La
înălţimi de peste 3000 m se manifestă " răul de altitudine" sau "boala de ascensiune".
Principalele manifestări pot fi: stare de oboseală, dispnee, tahicardie, cefalee, vertije,
tegumente cianotice sau palide, uneori epistaxis, hemoptizie, chiar lipotimie. Dacă ascensiunea
continuă apare starea de euforie, urmată de pierderea cunoştinţei (la 6000 - 7000m). La înălţimi
mai mari aceste fenomene sunt mult amplificate, astfel că de la 5000 - 6000m ascensiune se
realizează doar cu administrasrea de oxigen artificial.
-Călătorii cu aeronavele - zborul cu avionul în cabine nepresurizate la altitudine de 6000 - 7000
m duce la apariţia unor tulburări generate de scăderea presiunii atmosferice, la care se adaugă
zgomotul şi vibraţiile produse de motor şi oscilaţiile aparatului datorită golurilor de aer. Clinic
întâlnim fenomene preponderent neurovegetative reprezentate de: :paloarea tegumentelor,
stare de anxietate, transpiraţii reci, greaţă, vărsătură, senzaţie de presiune la nivelul timpanului.
La personalul navigant poate apare "răul aviatorilor" sau "răul de aer" în condiţiile zborurilor la
altitudine în cabine nepresurizate. Simptomele pot fi variate: circulatorii ( tahicardie,
hipertensiune, cianoză), respiratorii ( creşterea frecvenţei şi amplitudinii respiraţiei), gastro-
intestinale (greţuri, vărsături, meteorism), ale sistemului nervos (ameţeală, cefalee, vedere
neclară, încetinirea mişcărilor voluntare).
Contraindicaţii: ascensiunile sunt contraindicate pentru bolnavii cu afecţiuni cronice pulmonare
sau cardiovasculare; se contraindică zborul cu avionul în cabine nepresurizate pentru pacienţii
cu: ateroscleroză, infarct de miocard, afecţiuni valvulare decompensate, hipertensiune
arterială, astm bronşic, ulcer, anemii grave.

 Efectele indirecte - presiunea atmosferică reprezintă un factor ce contribuie la

caracterul climatic al unei anumite regiuni geografice.

Electricitatea atmosferică cuprinde: aeroionizarea, câmpul aeroelectric, câmpul electric

terestru.
Aeroionizarea - ionii atmosferici apar prin acţiunea factorilor ionizanţi asupra moleculelor
neutre. În cadrul acestui proces apare pierderea sau captarea unui electron, ceea ce
dezechilibrează neutralitatea. Factorii ionizanţi pot fi cosmici sau telurici. Factorii cosmici sunt
reprezentaţi de radiaţiile corpusculare solare, electromagnetice (infraroşii, ultraviolete, X,
gama). Factorii telurici cuprind radiaţiile alfa, beta, gama emise de rocile radioactive din scoarţa
terestră, utilizarea energiei nucleare, descărcările electrice, pulverizarea apei, furtunile,
combustiile naturale şi artificiale.
Clasificarea aeroionilor: mici şi mari; pozitivi şi negativi.
Aeroionii mici sau rapizi au o structură chimică diversă, sunt încărcaţi pozitiv sau negativ, fiind
formaţi prin toate sursele de ionizare. Sunt ioni cu dimensiuni de ordinul angstronilor, cu
mobilitate mare, dar cu un timp redus de existenţă (zeci de secunde până la minute).
Aeroionii mari sunt grei/ultragrei sunt încărcaţi pozitiv sau negativ, se formează în special prin
condensarea vaporilor de apă pe nuclei de condensare, au dimensiuni de ordinul zecilor de
microni, o mobilitate redusă, dar o durată de viaţă de ordinul orelor.
Distribuţia aeroionilor depinde de gradul de poluare. Aeroionii mici negativi şi pozitivi
predomină în zonele curate, mai ales la munte, în staţiuni balneare, în apropierea căderilor de
apă, în zona litoralului marin. Numărul ionilor mici negativi este mare în zonele montane,
împădurite, pe când cei mici pozitivi sunt dominanţi în apropierea apelor. Aeroionii mari sau
grei se întâlnesc în zone intens poluate.
Semnificaţia biologică a aeroionizării:
-transfer de sarcini electrice din aer în organism, ceea ce determină creşterea stabilităţii
particulelor coloidale din plasmă şi elemente figurate;
-modificarea echilibrului hidromineral al organismului;
-modificarea pH-ului organismului către un gradient bazic sau acid;
-modificări neurohormonale.
Aeroionii mici pozitivi imprimă mediului intern un caracter acid, cresc frecvenţa respiratorie,
cresc energia de la nivel celular, stimulează metabolismul serotoninei, cresc activitatea
sistermului nervos simpatic. Practic ei au o acţiune excitantă asupra organismului.
Aeroionii mici negativi conferă mediului intern un caracter bazic, reduc rezervele energetice
celulare, inhibă serotonina, sunt sedativi pentru sistemul nervos central, favorizează
parasimpaticotonia. Practic ei au un efect calmant asupra organismului. Terapia cu ioni mici
negativi este recomandată în: afecţiuni ale aparatului respirator ( catar, astm, bronşită cronică)
hipertensiune arterială, tulburări neuropsihice ( insomnii, migrene, neuroastenie, stări
depresive), gastrită, ulcer duodenal.
Proprietăţile fizice ale aerului generează microclimatul sau ambianţa termică. Organismul uman
este homeoterm, cu o temperatură internă medie de 37˚C. Menţinerea homeotermiei este
posibilă între anumite valori ale temperaturii, respectiv temperatura critică inferioară şi
superioară. Temperatura critică inferioară este cea mai mică valoare a temperaturii mediului la
care organismul îşi menţine constantă temperatura prin mecanisme reflexe de termoreglare.
Temperatura critică superioară este cea mai ridicată valoare la care organismul îşi menţine
constantă temperatura. Spaţiul cuprins între temperatura critică inferioară şi superioară
reprezintă câmpul de acomodare a homeotermiei.
În microclimatul cald (termoreglarea fizică) organismul trebuie să piardă excesul de căldură.
Pierderea de căldură se realizeză prin: radiaţie ( transfer liniar al căldurii de la un corp la altul
fără contact între ele, 50 - 55%); conducţie ( transmiterea căldurii prin contact direct cu
obiectele înconjurătoare, 3 - 5%); convecţie ( pierderea de căldură prin încălzirea stratului de
aer din apropierea corpului, 15 - 20%); evaporare ( pierderea de căldură necesară evaporării
apei de pe tegumente, 30% - 18% piele, 12% plămân). În condiţii de repaus apare perspiraţia
insensibilă când se manifestă un consum de 0,6 kcal pentru evaporarea unui gram de apă. În
condiţii de confort termic cea mai mare parte din căldură se pierde prin radiaţie urmată de
convecţie, conducţie şi evaporare. La temperatura de 35˚C aproape întreaga cantitate de
căldură se pierde prin evaporarea apei. Organismul reacţionează prin:
-vasodilataţie periferică - se trimite în periferie o cantitate mare de sânge pentru a creşte
pierderea de căldură; în acest context apare scăderea tensiunii arteriale, creşterea frecvenţei
cardiace şi creşterea frecvenţei şi a amplitudinii mişcărilor respiratorii;
-creşterea temperaturii centrale şi cutanate;
-activarea sudoraţiei - la 35˚C activitatea glandelor sudoripale este foarte intensă ajungându-se
la o sudoraţie de 1l/oră; eliminarea apei din organism se însoţeşte de creşterea vâscozităţii
sângelui, scăderea eliminărilor urinare, reducerea secreţiei gastrice.
Expunerea îndelungată duce la apariţia şocului termic sau a dezechilibrului salin. Şocul termic se
manifestă prin cefalee, ameţeală, respiraţie superficială şi neregulată, afectarea reflexelor,
scăderea tensiunii arteriale, temperatura centrală crescută (42˚C - 44˚C). Dezechilibrul salin se
manifestă prin sete, oboseală, cefalee, vărsătură, contracţii tonice şi clonice, temperatură
corporală normală sau puţin crescută.
În microclimatul rece ( termoreglarea chimică) organismul pierde căldură prin radiaţie ( la
temperaturi mici), convecţie (la viteze mai ale curenţilor de aer) şi conducţie ( în condiţii de
umiditate crescută). Organismul reacţionează prin creşterea producţiei de căldură
( termogeneză) şi prin limitarea pierderii de căldură ( limitarea termolizei).
În procesul de termogeneză intervine creşterea metabilismului şi sistemul endocrin prin tiroidă,
hipofiză şi suprarenală. Cantităţile cele mai mari de căldură sunt produse de masele musculare
şi de ficat. Expresia tonusului muscular este apariţia frisonului, tremurăturilor şi a "pielii de
găină".
Mecanismele fiziologice prin care este limitată pierderea de căldură sunt reprezentate de:
-vasoconstricţia periferică prin care se realizează reducerea circulaţiei sanguine în ţesuturile
periferice ( determină reducerea pierderilor de căldură) şi orientarea masei sanguine către
organele interne, în special muşchi şi ficat; în acest context apare scăderea frecvenţei cardiace
asociată cu creşterea tensiunii arteriale, scăderea frecvenţei şi amplitudinii respiratorii, poliurie;
-scăderea temperaturii cutanate - prin creşterea termoproducţiei apare creşterea temperaturii
mediului intern asociată cu scăderea temperaturii curanate.
Tulburările ce apar sunt locale ( degerături, dureri articulare şi musculare, dureri pe trasee
nervoase până la paralizii) şi generale ( scăderea rezistenţei generale a organismului, mărind
astfel frecvenţa bolilor infecţioase).

POLUAREA AERULUI
Prin poluare se înţelege prezenţa în aer a unor substaţe străine de compoziţia normală a
acestuia sau variaţii importante ale concentraţiei componenţilor săi care pot produce, direct
sau indirect, afectarea stării de sănătate, depistabilă la nivelul cunoştinţelor ştiinţifice actuale.

SURSE DE POLUARE sunt naturale si artificiale.

Sursele naturale sunt uniform dispersate pe toată suprafata pamantului. Ele sunt reprezentate
de:

 eroziunea solului produsă de curentii de aer; este o sursă de particule în suspensie;

 erupţiile vulcanice sunt o sursă de poluare în perioadele de activitate; erupţia se produce totuşi
într-o zonă puţin populată;
 incendiile spontane ale pădurilor generează o poluare temporară, dar de mare intensitate;
 polenul diferitelor plante afectează în sezonul cald persoanele sensibile;
 descompunerea naturală a substantelor organice reprezintă o sursa de gaze generatoare de
disconfort olfactiv.

Sursele artificiale sunt de importanţă majoră deoarece produc o poluare localizată sau extinsă dar de
mare intensitate. In această categorie intră procesele de combustie, transporturile şi industria.

 Procesele de combustie- obţinerea energiei termice se plasează pe primul loc ca sursă de poluare.
Este o sursă răspândită pe teritorii extinse. Intensitatea poluării depinde de combustibilul folosit.
Combustibilii gazosi sau lichizi sunt mai puţin poluanţi, în timp ce cărbunele este intens poluant
(îin special cel de calitate inferioară). Din procesul de combustie rezultă oxizi de sulf, oxizi de azot,
oxizi de carbon, aldehide, hidrocarburi, funingine, pulberi.
 Transporturile terestre, maritime sau aeriene reprezintă o sursă importanta de poluare. Cele
terestre ridică cele mai multe probleme deoarece eliminarea se realizează la nivelul solului prin
 ţeava de eşapament şi prin evaporări ( din rezervor sau din carburator). Transportul aerian este
intens poluant, dar la înăltimi mari. Se elimină oxizi de carbon, oxizi de azot, hidrocarburi nearse,
aldehide, funingine.
 Procesele industriale elimină substanţe poluante îîn timpul proceselor de ardere a combustibilului
sau în procesul tehnologic. Din punctul de vedere al volumului industria este plasată pe locul 3,
dar ca diversitate a emisiilor ea este pe primul loc. Industria realizează o poluare pe zone
restranse , dar de intensitate mare.

Factorii ce condiţionează poluarea şi autopurificarea aerului- procesele naturale favorizează

îndepărtarea poluanţilor din aer sau creşterea concentraţiei lor. Factorii ce conditionează poluarea şi
autopurificarea sunt factori fizici ai atmosferei, geografici şi urbanistici.

In categoria factorilor fizici ai atmosferei intra temperatura, curentii de aer, umiditatea şi

radiaţia solară.

 Temperatura contribuie la formarea curenţilor de aer ce reprezintă un factor activ al procesului

de autopurificare.
 Curenţii de aer pot fi orizontali şi verticali. Curenţii orizontali determină dispersia poluantilor în
funcţie de viteza de deplasare, dar determină şi răspândirea lor in zone lipsite de surse de poluare
( efect negativ). Curenţii verticali sunt ascendenţi şi descendenţi, cei ascendenţi antrenează
substanţele poluante până în straturile superioare ale atmosferei unde se produce diluţia şi
dispersia lor. Curenţii descendenţi generează fenomenul de inversie termică - temperatura aerului
din apropierea solului scade, în timp ce temperatura aerului la altitudine are valori ridicate, în
acest context substanţele poluante se acumuleaza sub stratul de inversie. Razele solare distrug
inversia termică.
 Umiditatea actionează negativ asupra reacţiilor de autopurificare. In prezenţa umidităţii şi a
particolelor în suspensie apare condensarea vaporilor pe particole ceea ce duce la formarea
ceţei. Ceaţa va impiedica difuzia poluanţilor şi distrugerea inversiei termice. In condiţii de
umiditate crescută apar reacţii chimice între diverşi poluanţi ceea ce determină creşterea gradului
de nocivitate:
SO2 + H2O = H2SO4;
NO2 + H2O = HNO3.
Apar aşa numitele ploi acide ce au efecte nefavorabile pentru mediu, plante, animale şi
monumente istorice.

 Iradierea solară determină apariţia unor reacţii fotochmice în urma cărora apar produşi cu efect
toxic mai pronuntat:
oxizii de azot + aldehide - substanţe noi reprezentate de ozon, nitrat de peroxiacetil,
radicali liberi; reacţiile se produc sub acţiunea razelor ultraviolete şi determină
 formarea smogului oxidant.

Factorii geografici sunt reprezentaţi de relief, suprafeţe de apă şi vegetaţie.

 Relieful plat permite circulaţia aerului şi uşureaza dispersia, în timp ce relieful denivelat
favorizează acumularea aerului rece, inversia termică şi formarea uşoara a smogului oxidant.
 Suprafeţele de apa reduc poluarea prin fixarea substanţelor sedimentate şi dizolvate.
 Vegetaţia fixează particulele rezultate din eroziunea solului, fixează bioxidul de carbon şi alte
substanţe, dar elimină oxigenul.

Factorii urbanistici contribuie la autopurificare prin:

 amplasarea corectă a zonei industriale;

 asigurarea zonelor de protecţie sanitară;
 amplasarea în zone puţin populate a surselor de poluare (gări, depouri, termocentrale);
 orientarea străzilor pe direcţia dominantă a curenţilor de aer;
 asigurarea suprafeţelor de spaţii verzi.

POLUANŢI ATMOSFERICI DE NATURĂ CHIMICĂ

Din punct de vedere al naturii poluanţii pot fi chimici, fizici sau biologici, în marea majoritate a
situaţiilor ei găsindu-se în amestec.
Organismul uman este expus la substanţe poluante în mod direct şi indirect ( prin intermediul
altor factori de mediu).
În condiţii de expunere la poluanţi organismul reacţionează în funcţie de doză şi de timpul de
expunere. Efectele acute apar în condiţiile expunerii la doze mari de poluant într-o perioadă
scurtă de timp, pe cînd cele cronice apar în condiţiile expunerii îndelungate la concentraţii mici
de poluant.
În condiţiile expunerii directe efectele ce apar sunt: iritante; asfixiante; toxice; cancerigene;
fibrozante.

Poluanţii iritanţi
În această categorie intră un număr mare de substanţe chimice sub formă de gaze, vapori sau
particule solide în suspensie. Principalii poluanţi iritanţi sunt: oxizii de sulf; oxizii de azot;
substaţele oxidante; clorul; amoniacul; pulberile.

 Efectele acute apar la scurt timp după expunerea la concentraţii mari de substanţ
poluante. În acest context apare:
-intoxicaţia acută - apare în condiţii accidentale şi se manifestă prin leziuni conjunctivale şi
corneene; sindrom traheo-bronşic; edem pulmonar toxic;
-creşterea morbidităţii populaţiei prin agravarea bolilor respiratorii sau cardiovasculare
preexistente;
-creşterea mortalităţii ca rezultat al agravării bolilor preexistente sau prim manifestările toxice
ce apar în urma expunerii la concentraţii mari de substanţă poluantă.

 Efectele cronice apar la expunerea timp îndelungat la concentraţi mici de

substanţe poluante, situaţie în care sunt prezente modificări funcţionale şi morfologice la
nivelul aparatului respirator.
Din punct de vedere funcţional apare fenomenul de suprasolicitare a mecanismelor de
clearence pulmonar. În acest context se manifestă creşterea secreţiei mucoase (fixează
elementele străine prin impact) şi mişcarea cililor vibratili (deplasează mucusul spre faringe).
Procesul mecanic de clearece pulmonar este primul afectat în expunerea la substanţe iritante.
Iniţial secreţia mucoasă este exacerbată, dar la expunere prelungită apare scăderea secreţiei,
însoţită de reducerea mişcării cililor vibratili. În timp apare şi scăderea cantităţii de lizozim şi
imunoglobulină A ( factori cu rol de apărare).
Modificările morfologice sunt reprezentate de hipertrofia glandelor mucoase şi hiperplazia
celulelor caliciforme.
Mecanismele de clearence mecanic sunt mai puţin eficiente pentru poluanţii ce ajung în alveola
pulmonară. Aici intervin procesele imunitare şi mecanismele de detoxifiere celulară.
Suspensiile sunt poluanţii iritanţi asupra cărora mecanismele de clearece mecanic sunt foarte
eficiente. Eliminarea pulberilor reţinute pe mucus sau pe surfactantul pulmonar este diferită.
Pulberile reţinute în căile aeriene sunt deplasate cu mucusul către faringe unde sunt
expectorate sau înghiţite. La nivel alveolar pulberile solubile trec în circulaţia generală şi se
fixează selectiv pe anumite ţesuturi sau organe. Cele insolubile sunt: fagocitate de celule
specializate în înglobarea pulberilor; traversează peretele alveolar ajungând în interstiţiu
pulmonar de unde trec în căile limfatice şi se cantonează în ganglionii intrahilari – proces de
fibrozare; nu părăsesc alveolele, trec în pereţii acestora şi dau fibroză.
Bolile aparatului respirator - expunerea cronică la poluanţi iritanţi se însoţeşte de apariţia
bronşitei cronice, a astmului bronşic şi a emfizemului pulmonar la care se adaugă creşterea
frecvenţei infecţiilor pulmonare acute. Bronşita cronică, astmul bronşic şi emfizemului
pulmonar particularizează Bronhopneumopatia cronică obstructivă afecţiune multifactorială în
care mediul are o contribuţie majoră la creşterea frecvenţei şi gravităţi bolii. Infecţiile
respiratorii acute au o frecvenţă şi o gravitate mare în zonele intens poluate. O problemă
deosebită apare la populaţia infantilă unde infecţiile repetate se însoţesc de discrete modificări
ale aparatului respirator ceea ce duce la apariţia în timp a afecţiunilor cronice.
Alte efecte: perturbarea dezvoltării fizice a copiilor; apariţia fenomenelor de iritaţie oculară,
hipersecreţie lacrimară, jenă respiratorie la concentraţii mici; rol de favorizare a apariţiei
cancerului pulmonar; favorizează declanşarea conjunctivitei cronice.

Poluanţii asfixianţi
În această categorie intră substanţele ce produc hipoxie sau anoxie. Este vorba de monoxidul de
carbon, hidrogenul sulfurat, acidul cianhidric şi cianurile, nitriţii. Efectul lor asupra organismului
este diferit: monoxidul de carbon şi nitriţii se combină cu hemoglobina; cianurile interferă
utilizarea oxigenului la nivel tisular, hidrogenul sulfurat blochează centrul respirator.
Monoxidul de carbon apare din procesele de ardere incompletă de la nivelul motoarelor cu
ardere internă, industriei, procese fotochimice, combustiilor casnice, fumat. El reacţionează cu
hemoglobina formând carboxihemoglobină, compus reversibil ce se descompune rapid la
scăderea concentraţiei de monoxid de carbon din aer. Afinitatea monoxidului de carbon pentru
hemoglobină este de 200 de ori mai mare faţă de cea a oxigenului. Efectele asupra organismului
uman sunt acute şi cronice.

 Efectele acute depind de concentraţia gazului din aer şi implicit de cantitatea de

carboxihemoglobină formată:
-la concentraţii de carboxihemoglobină ce ajung până la 2% nu apar modificări;
-la 2 – 10% apar fenomene de hipoxie însoţite de tulburări senzoriale şi psihomotorii (scăderea
acuităţii vizuale, a dexterităţii manuale, a randamentului intelectual), aceste fenomene sunt
accentuate la persoanele cu afecţiuni pulmonare, cardiovasculare sau la femeia gravidă;
-10 – 20% se adaugă cefalee, dispnee, modificări de ritm cardiac şi respirator;
-20 – 40% apar fenomene de intoxicaţie gravă manifestate prin cefalee, greţuri, ameţeli,
adinamie ajungându-se până la pierderea cunoştinţei;
-60% deces.

 Efectele cronice apar frecvent la gospodine, la agenţii de circulaţie şi la populaţia

ce trăieşte în zone intens poluate. În intoxicaţia cronică iniţial apare oboseală, cefalee,
iritabilitate, ameţeli. Monoxidul de carbon are afinitate pentru mioglobină, astfel că poate
produce declanşarea unui infarct şi decompensarea unei cardiopatii; la valori de 5 - 10%
favorizează ateroscleroza prin apariţia unor modificări enzimatice şi de permiabilitate vasculară
ceea ce produce condiţii favorabile depunerii de ateroame pe pereţii vaselor. Trece bariera
foeto-placentară şi determină naşterea unor copii subdezvoltaţi sau cu malformaţii congenitale
( în special la mamele fumătoare).
Poluanţii toxici
Sunt substanţe ce acţionează la nivelul întregului organism motiv pentru care sunt cunoscuţi
sub numele de toxici sistemici.
Plumbul apare în aer din activitatea industrială, din procesele de ardere a cărbunelui şi păcurii
sau din crculaţia rutieră.
Efectele cronice apar în urma pătrunderii pe cale respiratorie şi digestivă. Calea respiratorie are
o pondere mai mică faţă de cea digestivă(doar 1/3 din plumb pătrunde pe cale respiratorie),
dar absorbţia este mai mare (30 – 50% prin inhalare şi 10% prin ingestie). În urma absorbţiei
prin peretele alveolar plumbul trece în circulaţa generală şi se depozitează în oase (90%), păr,
dinţi şi ţesuturile moi. Eliminarea este lentă preponderent prin urină şi fecale, dar cantităţi mai
mici se elimină şi prin secreţia sudoripală, salivă, lapte.
Efectele toxice asupra organismului uman sunt foarte importante:

 perturbă fixarea fierului în scheletul porfirinic;în acest context apare creşterea

acidului deltaaminolevulinic în ser şi urină, creşterea coproporfirinelor urinare;

 afectează ţesutul hematopoieticdin măduva oaselor şi cel sanguin:hematii cu

granulaţii bazofile, modificarea longevităţii hematiilor, scăderea cantităţii de hemoglobină;

 afectează aparatul renal, cardio-vascular, sistemul nervos şi tractul digestiv;

 creşte incidenţa avortului spontan sau a afecţiunilor fătului;
 expunerile mici determină apariţia unor manifestări nespecifice reprezentate de:
iritabilitate, insomnie, cefalee, greţuri, inapetenţă, tulburări de tranzit, dureri articulare.
Testul de încărcare: plumbemie 30µg/100 ml sânge copii şi 60µg/100 ml sânge adulţi;
Plumburie 120µg/100 ml urină.
Cadmiul apare din extracţiile şi prelucrările industriale, producţia de aliaje, fotocelule, industria
coloranţilor, din îngrăşămintele superfosfatice, din tehnica militară, din fumul de ţigară. El este
fără rol biogen în organism. Absorbţia mare se realizează pe cale respiratorie ( 30 – 40%), pe
când în calea digestivă are o absorbţie mică (10%).
Efectele cronice apar în urma pătrunderii pe cale respiratorie ( particularizează mediul
profesional) sau digestivă ( mediul populaţional). Cadmiul absorbit pe cale respiratorie se
fixeaxă în plămâni ( doar o mică parte) sau trece în circulaţia generală şi ajunge la nivelul
hematiilor, rinichilor, tiroidei, splinei şi ficatului. Eliminarea se realizează în special pe cale
urinară, dar lent.
Efectul toxic se manifestă asupra funcţiei metabolice – metabolismul proteinelor şi al lipidelor.
În intoxicaţia profesională apare afectarea căilor respiratorii superioare, emfizem pulmonar,
bronhopneumopatii. În intoxicaţia populaţională apare afectarea pulmonară, renală, cardiacă,
neoplazii.
Mercurul apare în aer din depozitele naturale ( mine) şi din industrie 8 industria istrumentelor
de precizie, vopsele, fungicide). Căile importante sunt reprezentate de apă şi alimente, aerul
fiind o cale secundară de poluare.
Efectele cronice apar în urma pătrunderi pe cale respiratorie (particularizeză mediul
profesional) sau digestivă (pentru cel populaţional). Pătrunderea pe calea aerului este
secundară pentru mediul populaţional.
Din păcate absorbţia pe cale respiratorie este de 70 - 80%, el se depozitează în ţesuturi
selectiv, în funcţie de forma sub care se găseşte. Mercurul anorganic se depozitează în rinichi, în
timp ce mercurul organic se concentrează la nivelul organelor liposolubile (creier, ficat, splină,
cord, plămâni). Trece bariera foeto-placentară şi acţionează asupra fătului. Se elimină lent prin
fecale, urină, lapte şi salivă. Se acumulează în organism până la limita la care apare un echilibru
între absorbţie şi eliminare, situaţie în care există perioade lungi fără manifestări subiective de
intoxicaţie, dar leziunile celulare sunt posibile.
Manifestările clinice sunt neuropsihice (astenie, cefalee, iritabilitate, tulburări de somn,
anxietate), renale şi cardiovasculare.
Arsenul apare în aer în urma extracţiei şi prelucrării metalelor neferoase, prin arderea
combustibililor sau folosirea lui în structura pesticidelor.
Efectele depind de concentraţia şi compusul chimic în care se găseşte. Arsenul nu are efecte
biogene pentru organism. Calea principală de absorbţie este respiratorie (40 – 50%). Acţiunea
toxică se manifestă la nivelul mecanismelor respiraţiei celulare ( prin blocarea grupelor
sulfhidrilice), are şi efecte iritante şi cancerigene..
Circulă legat de hematii şi se depozitează în ficat, rinichi, vase capilare, piele. Eliminarea este
rapidă în primele 48 de ore prin urină, fecale, transpiraţie.
Intoxicaţia cronică apare în urma expunerii de luni – ani şi se manifestă prin fenomene iritative
locale (conjunctivită, rinită, faringită, laringită), keratite cutanate, hiperpigmentaţie şi
degenerări maligne.

Poluanţii cancerigeni
Riscul îmbolnăvirii prin cancer creşte proporţional cu intensitatea poluării. Populaţia este
expusă la poluanţii din aerul exterior ( poluarea prin intermediul mijloacelor de transport,
industrie, combustii), din aerul interior ( aerul poluat provine din exterior) şi din fumul de ţigară.
Substanţele cancerigene sunt reprezentate de:

 hidrocarburile policiclice aromatice ce se formează în urma proceselor de

combustie; cel mai cunoscut compus este 3,4 benzpirenul;

 compuşii N nitrozo ce se formează prin combinarea compuşilor de azot cu amine

sau amide ( nitrozamine, nitrozamide);

 pesticide organice – cele organo-clorurate au cea mai importantă acţiune cancerigenă;

 anestezici volatili ( hidrocarburi şi eteruri halogenate);
 tutun;
 substanţe anorganice ( metale – plumb, beriliu, nichel, cadmiu şi metaloizi – bor, arsen,
siliciu);
 amine aromatice..
Efectele asupra organismului: fenomenele fundamentale ce reprezintă punctul de plecare al
procesului canceros nu sunt cunoscute. Iniţial apare o dereglare la nivel molecular, intracelular,
la nivelul acizilor nucleici. Aceste anomalii vor fi transmise celulelor urmaşe. Elementul ce
determină dezordinea este necunoscut, dar se pare că intervin mulţi factorii, unii legaţi de
mediul ambiant ( responsabilă în circa 80% din cancerele populaţiei). Poluarea aerului este
considerată un factor cancerigen deoarece: substanţele poluante sunt frecvent izolate şi au
concentraţii mari în mediu; morbiditatea şi mortalitatea prin cancer cresc în zonele poluate;
prin demonstraţii experimentale.

Poluanţii fibrozanţi
Aceşti poluanţi sunt reprezentaţi de suspensii ce se depozitează în plămâni şi determină
modificarea ţesutului conjunctiv ( proliferarea lui – fibroză pulmonară) sau redistribuirea
acestuia ( emfizem). Procesele de fibroză sunt frecvente şi determină apariţia nodulilor, a
plăcilor, a granuloamelor pe peretele alveolar. În mediul profesional au fost descrise peste 150
substaţe ce au efecte fibrozante. În mediul populaţional principalele substanţe fibrozante sunt
azbestul, siliciu, beriliu şi poluanţii iritanţi. Expunerea la azbest duce la formarea corpilor
azbestozici, a calcificărilor şi a plăcilor pleurale. Siliciu reprezintă o problemă pentru populaţia
din deşert. Expunerea la nisip duce la apariţia nodulilor fibroşi diseminaţi pe arii pulmonare
extinse. Berilui determină apariţia leziunilor granulomatoase. Poluanţii iritanţi, în concentraţii
mai au şi discrete efecte fibrozante. Expunerea populaţiei la aceste substanţe este mică, grupa
cea mai sensibilă este reprezentată de copii ce pot prezenta discrete modificări fibroase şi
uşoare restricţii pulmonare. Modificările produse de poluanţii fibrozanţi au un caracter relativ
benign, totuşi în timp există riscul transformărilor maligne.
Efectele indirecte ale poluării chimice
În această categorie intră schimbarea ambianţei cu care omul vine în contact, respectiv:
microclimat, floră şi faună, construcţii sau alte obiecte, efecte economice şi sociale.
Efectele asupra microclimatului sunt reprezentate de:
-modificarea climei prin creşterea nebulozităţii, prin creşterea numărului de zile cu ceaţă, prin
creşterea frecvenţei precipitaţiilor, prin creşterea numărului de zile înourate;
-creşterea concentraţiei bioxidului de carbon determină apariţia efectului de seră;
-scade cantitatea de radiaţii solare ( cu 10 – 30%) şi ultraviolete ( cu 20%) ce ajunge la nivelul
solului.
Problemele ce apar datorită poluării aerului pot fi de două feluri: la scară planetară şi la nivel
regional.
A. La scară planetară problemele ce apar sunt reprezentate de: poluarea termică a planetei
(schimbarea climei şi efectul de seră) şi de deprecierea stratului de ozon stratosferic.
I. Poluarea termică a planetei
1.Schimbarea climatică şi încălzirea globală
Asistăm în ultimele decenii la creşterea temperaturii medii globale a aerului, a oceanelor, topirea
zăpezilor şi a gheţii însoţită de creşterea nivelului mediu al mărilor şi oceanelor.
Încălzirea globală estimată pentru acest secol poate duce la o creştere a nivelului mării cu 18 – 59
cm ceea ce ar pune în pericol suprafeţele de coastă şi insulele mici. Este posibil să apară unele
caracteristici geografice noi – zonele acoperite cu zăpadă se vor reduce, iar calota polară nordică
poate să dispară până la sfârşitul acestui secol, poate apare o creştere mai puternică de
temperatură la poli comparativ cu zona ecuatorială, unele zone pot deveni mai umede, iar altele
mai aride deşertificându-se. Este posibilă creşterea frecvenţei valurilor de căldură şi a ploilor
catastrofale.
2.Efectul de seră
Efectul de seră este un fenomen natural ce permite existenţa vieţii pe Pământ. Radiaţia solară
(radiaţia ultravioletă, vizibilă şi infraroşie) penetrează atmosfera. O parte a acestei radiaţii
incidente este absorbită , o altă parte este difuzată de către atmosferă , iar diferenţa ajunge la
suprafaţa terestră sub formă de radiaţie solară directă. Absorbită de sol, oceane şi vegetaţie la
suprafaţa Pământului , radiaţia solară vizibilă este transformată în căldură şi reflectată de
suprafaţa terestră sub formă de radiaţii infraroşii invizibile. Dacă nu s-ar întâmpla acest lucru
atunci pământul a fi ziua cald, el răcindu-se foarte repede în timpul nopţii. Dioxidul de carbon din
atmosferă acţionează ca un acoperiş de sticlă al unei sere, ca un filtru aparent în sens unic:
transparent pentru radiaţia solară el permite reîncălzirea oceanelor şi continentelor; absorbind
radiaţia infraroşie el împiedică retransmiterea ei în spaţiu. Printre activităţile umane ce determină
creşterea concentraţiei gazelor cu efect de seră putem enumera: arderea gazelor naturale şi a
cărbunelui, unele practici agricole incorecte, emisiile de gaz industriale, despăduririle, creşterea
demografică.
II. Deprecierea stratului de ozon stratosferic
Procesul de formare al ozonului stratosferic începe ca urmare a descărcărilor electrice. Sub
acţiunea razelor solare de mică lungime de undă moleculele de oxigen se disociază în atomi liberi
instabili, ce se pot recombina cu molecule de oxigen. Ozonul acţionează ca un filtru absorbind
radiaţia UV-B ceea ce determină reducerea intensităţii radiaţiei ce ajunge la nivelul solului. Stratul
de ozon este afectat prin: explozii nucleare, datorită zborurilor supersonice, activitatea solară,
erupţia vulcanilor, îngrăşămintele pe bază de azot.
B. În cadrul poluării la scară locală vom aborda probleme legate de: smogul fotochimic şi reducător;
ploi acide; eutrofizarea şi pierderea biodiversităţii.
I. Smogul fotochimic şi reducător
Smogul este un amestec de gaze şi particule ce au efecte toxice asupra sănătăţii umane. El apare
o dată cu poluarea aerului de la nivelul zonelor urbane şi în anumite condiţii meteorologice ce
includ: vânturi calme sau stagnante ce limitează transportul orizontal al poluanţilor; inversia
termică care împiedică dispersia pe verticală a poluanţilor.
Smogul poate fi clasificat în trei categorii: smogul londonez (smogul reducător), cel fotochimic şi cel
provenit prin arderea biomasei.
1.Smogul fotochimic ( sau smogul oxidant )– condiţiile ce favorizează apariţia smogului fotochimic
sunt reprezentate de: poluarea aerului; temperaturi şi intensităţi ridicate ale radiaţiei solare
(favorizează apariţia reacţiilor fotochimice); reţinerea poluanţilor sub un strat de inversie termică.
Indicatorul cel mai important al smogului fotochimic este ozonul. El are efecte negative asupra
sănătăţii umane ( irită mucoasele aparatului respirator, duce la apariţia tusei, problemelor
respiratorii şi chiar a congestiei pulmonare. cronicizarea bolii duce la apariţia astmului bronşic şi a
bronşitei cronice), asupra vegetaţiei (determină deteriorarea /distrugerea plantelor şi copacilor;
speciile sensibile sunt tutunul, spanacul, roşiile şi fasolea; expunerea determină iniţial necroze -
pete galbene sau maronii pe frunze, dar în timp se ajunge la căderea acestora).
2. Smogul reducător (smogul acid) –acest tip de smog provine din produşii secundari de ardere a
cărbunelui. În perioadele reci funinginea şi oxizii de sulf se pot combina cu picăturile de apă
formând o ceaţă întunecată de natură acidă.
3.Cea mai veche formă de smog este cea produsă prin arderea biomasei sau pădurilor. În timpul
acestui proces apare combinarea smogului fotochimic cu cel reducător, deoarece prin acest proces
se produc cantităţi mari de compuşi organici volatili şi oxizi de azot alături de fum.
II. Ploile acide
În literatură acest termen este folosit frecvent drept sinonim cu poluarea aerului de natură acidă
asociată cu depunerea acestora. Poluanţii sunt transportaţi în atmosferă sub formă de ploi sau de
zăpadă, lapoviţă, nori, ceaţă, în perioadele umede sau sub formă de gaze , praf în cele uscate.
Principalele cauze ale ploilor acide sunt emisiile antropoide de dioxid de sulf şi oxizi de azot.
Aceştia se combină cu vaporii de apă din atmosferă rezultând acid sulfuric şi acid azotic ce pot fi
transportaţi la distanţe mari de locul de producere. Ploile acide sunt periculoase datorită
răspândirii lor pe zone întinse cât şi datorită efectelor lor negative ce se manifestă prin: erodarea
structurilor, distrugerea culturilor agricole, distrugerea pădurilor, ameninţarea speciilor de animale
terestre şi acvatice.
III. Eutrofizarea şi pierderea biodiversităţii
1.Eutrofizarea poate fi definită drept fenomenul prin care apare o creştere a cantităţii de
substanţe nutritive din apă. În urma acestui fenomen asistăm la o dezvoltare exagerată a algelor şi
ulterior la distrugerea acestora. În urma acestor procese apare deteriorarea calităţii apei asociată
cu modificarea lanţului trofic, creşterea pericolului de apariţie a unor boli acute sau cronice ( mai
ales a intoxicaţiilor). Eutrofizarea apare în urma deversării necontrolate a apelor reziduale
menajere şi industriale şi a deşeurilor provenite din fertilizarea terenurilor agricole.
2.Pierderea biodiversităţii - poluarea permanentă a factorilor de mediu a determinat afectarea
faunei şi florei de la nivelul Pământului. Se ajunge la pierderea biodiversităţii datorită: distrugerii
multor păduri, reducerii efectivelor populaţiilor sălbatice, creşterii vitezei de dispariţie a speciilor.
Cauzele principale sunt reprezentate de schimbările ce apar la nivelul habitatelor naturale datorate
practicării agriculturii intensive, construcţiilor, exploatării carierelor, exploatării pădurilor,
oceanelor, râurilor, lacurilor şi solurilor, invaziei de specii străine, schimbărilor climatice, poluării.
Problema prezervării pădurilor devine din ce în ce mai importantă. Efectele directe ale defrişărilor
sunt reprezentate de: foamete, malnutriţie şi reducerea ritmului de creştere al populaţiei.
Efectele asupra florei şi faunei sunt la nivel individual ( plante, animale) sau de masă
( cultură, şeptel) manifestându-se sub formă de subdezvoltare, leziuni, îmbolnăviri sau chiar
dispariţia speciei.
Plantele au sensibilitate diferită în funcţie de specie. Cele mai sensibile sunt florile ( trandafirii,
gladiolele), urmate de arborii fructiferi şi conifere şi de viţa de vie, licheni.
Efectele asupra animalelor şi insectelor -cea mai mare sensibilitate o au albinele urmate de
viermii de mătase. Dintre animalele mari cele mai sensibile sunt cele domestice.
Efectele asupra construcţiilor sau altor obiecte- sunt reprezentate de degradarea materialelor
utilizate la nivelul pereţilor clădirii, a monumentelor sau a picturilor exterioare.
Efectele economice şi sociale apar prin scăderea randamentului muncii, prin creşterea
numărului de concedii medicale datorită afectării stării de sănătate. De asemenea apare
disconfortul în locuinţă, la locul de muncă sau în locurile de agrement. Disconfortul se
manifestă în special prin mirosuri şi murdărirea obiectelor.

Măsuri de prevenire şi combatere a poluării chimice

Măsurile care se iau sunt de ordin medical şi tehnico-administrativ.
Măsurile medicale implică profilaxia primară şi secundară.
-Profilaxia primară impune cunoaşterea factorilor de risc generaţi de poluare. În acest sens se
urmăreşte:

 cunoaşterea prezenţei în aer a substanţelor chimice poluante;

 evaluarea pragului de nocivitate a substanţei poluante (CMA);
 supravegherea respectării CMA.

 Cunoaşterea prezenţei în aer a substanţelor poluante se realizeză prin determinări

permanente.

 Anumite concentraţii sunt tolerabile pentru organismul uman, astfel că este

necesară stabilirea pragurilor peste care este posibilă apariţia unei patologii legată de poluare.
Valorile respective reprezintă concentraţia maxim admisă, valorile admisibile sau de limită.
CMA reprezintă acea concentraţie decelată prin metode moderne de explorare ce nu exercită
efecte directe sau indirecte asupra stării de sănăntate, nu determină apariţia unor senzaţii
subiective şi nu modifică capacitatea de muncă (OMS). Stabilirea ei impune realizarea unor
studii experimentale pe animale de laborator şi epidemiologice.
Concentraţia Maximă Momentană – reprezintă cea mai mare concentraţie permisă pe intervale
scurte de timp – 30 min.
Concentraţia Medie Zilnică reprezintă valoarea medie a concentraţiilor poluanţilor pe 24 de ore
– minim 12 probe.
Din păcate valorile specifice fiecărei substanţe sunt determinate individual, ori în aer acestea
acţionează în asociaţie realizând reacţii de sumare, potenţare şi mai rar de neutralizare.
Normele în vigoare sunt stabilite: pentru mediul industrial – valorile sunt mai mari deoarece
este vorba de persoane adulte sănătoase;
pentru mediul populaţional – valorile sunt mai mici
datorită prezenţei persoanelor foarte sensibile ( copii, bătrâni).

 Pentru supravegherea calităţii aerului se folosesc o serie de indicatori igienico-

sanitari – este vorba de elemente din aer, componente normale sau străine ce exercită efecte
nocive.

-Profilaxia secundară implică depistarea stadiilor incipiente a bolii, depistare ce se realizeză cu

ajutorul controalelor medicale active la populaţia expusă.

Măsurile tehnico-administrative sunt măsuri ce se aplică sursei de poluare şi teritoriului expus.

-Măsuri privind sursa de poluare: folosirea combustibililor de calitate superioară; realizarea
proceselor de ardere completă; purificarea materiei prime înaintea folosirii ei; realizarea unor
procese tehnologice cu circuit închis; folosirea instalaţiilor de epurare pentru pulberi, gaze şi
vapori toxici; reducerea la minim a pierderilor neorganizate din întreprinderi; construirea
coşurilor înalte pentru eliminarea poluanţilor; reducerea cantităţii de gaze eliminate prin
eşapamente.

-Măsurile legate de teritoriul expus cuprind: sistematizarea centrului populat; asigurarea

perimetrelor de protecţie în jurul surselor; asigurarea unei distanţe adecvate între clădiri şi
străzi, cu orientarea adecvată a străzilor; spaţii verzi cât mai numeroase; devierea circulaţiei
vehicolelor mari.

Poluarea de natură biologică

În această categorie includem poluanţii alergizanţi şi aeromicroflora.

Aeromicroflora
În aer există o floră saprofită ( psihrofilă) ce se dezvoltă la 20° C şi care intervine în procesele de
fermentaţie, putrefacţie şi biodegradare. De asemenea, apare şi o floră de contaminare
( mezofilă) ce se dezvoltă la 37° C şi care provine din căile respiratorii, dejecte, reziduuri solide
sau lichide. Ea conţine germeni saprofiţi, condiţionat patogeni sau patogeni şi poate provoca
îmbolnăviri. Această floră mezofilă are o rezistenţă scăzută în mediu datorită: variaţiilor mari de
temperatură şi umiditate; acţiunii radiaţiilor solare şi mai ales ultraviolete; lipsei suportului
nutritiv.
Supravieţiurea germenilor în aer este diferită în funcţie de specie şi sensibilitate: pneumococul,
virusul gripei, a rujeolei sau variolei supravieţuiesc câteva ore; stafilococul, streptococul, bacilul
difteric, BK, supravieţiuesc luni; formele sporulate de clostridii sau bacil tetanic supravieţuiesc
ani.

Forme de existenţă a germenilor – aceştia se găsesc în aer aderenţi de un suport:

-picăturile de secreţie Flügge conţin apă, mucus şi germeni microbieni; ele au dimensiuni mari,
se elimină prin tuse, strănut, vorbit, la o distanţă de maxim 1,5 – 2,5 m, astfel că această formă
de contaminare poartă numele de contaminare prin contact direct; ele nu rămân multă vreme
în aer ci se sedimentează pe suprafeţele pe care le contaminează; picăturile au o mare
stabilitate infectantă – 100%;
-nucleii de picătură Wells sunt particule de dimensiuni mici ce rezultă din secreţia nazo-
faringiană, salivară sau bronşică; au o stabilitate mare în aer unde rămân mult timp; prin
pierderea apei rămâne substratul organic şi agentul microbian; ei por fi transportaţi de curenţii
de aer la distanţe de 10 – 20 m de la un etaj la celălalt; prin pierderea apei ( strat protector)
germenii îşi micşorează capacitatea patogenică – 50%;
-praful bacterian apare din unirea particulelor de praf cu picăturile Flügge sau cu nucleii de
picătură; particulele de dimensiuni mari se sedimentează pe suprafeţe în timp ce cele cu
dimensiuni mici rămân în aer; cele cu dimensiuni mari vor fi readuse în aer prin măturat sau
scuturat; în această formă supravieţuiesc germenii cu rezistenţă mare în mediu.

Boli transmise pe calea aerului – pe această cale se transmit frecvent infecţiile respiratorii. Aerul
este contaminat de la surse, iar prin sedimentare el produce contaminarea tegumentelor,
alimentelor, obiectelor ( apar căi multiple de contaminare ce acţionează simultan). În aer
germenii microbieni nu se înmulţesc, ci doar se transmit. Pe această cale se transmit:
-bolile infecţioase ale copilăriei – rujeola, rubeola, scarlatina, varicela, parotidita epidemică;
-gripa şi celelalte viroze respiratorii,
-difteria, TBC, pneumonia, micoze respiratorii;
-boli care pe lângă alte căi de transmitere se pot transmite şi pe cale aeriană – poliomielita,
tularemia, ciuma, cărbunele;
-flora patogenă sau condiţionat patogenă poate determina infectarea plăgilor sau arsurilor.

Măsuri de prevenire şi profilaxie a contaminării aerului – avem la dispoziţie trei categorii de

măsuri reprezentate de ventilaţie, curăţenie şi dezinfecţie.
-Ventilaţia asigură aer de calitate în spaţii închise. In acest sens, în primul rând se impune
realizarea unui cubaj corespunzător ceea ce implică evitarea aglomerării încăperilor ( mai ales a
saloanelor de bolnavi). În al doilea rând se impune schimbarea periodică a aerului prin
introducerea aerului curat în încăperi. În cadrul sistemelor de aer condiţionat este posibilă
debarasarea aerului de agenţi patogeni, dar pot apare şi probleme în cazul funcţionării lor
necorespunzătoare. În mod obişnuit se practică aeresirea organizată prin deschiderea uşilor şi
ferestrelor.
-Curăţenia realizeză o decontaminare de 95 – 98% prin spălare, stergere umedă, aspirare sau
periere umedă:
 spălarea se realizeză cu apă caldă la 35 - 40° C şi detergent, obiectele sunt bine udate şi
apoi periate, frecate;
  ştergerea umedă a suprafeţelor cu cârpe curate, înmuiate în soluţie de detergent;
 aspirarea umedă şi perierea umedă sunt metode puţin eficiente.
Curăţenia va fi însoţită de măsuri generale de desmuştizate şi deratizare a spaţiilor; de
asemenea se impune respectarea circuitelor lenjeriei murdare şi curate, separarea actelor
medicale septice de cele aseptice, separarea circulaţiei bolnavilor şi a personalului.
-Dezinfecţia implică distrugerea formelor vegetative ale germenilor ceea ce permite prevenirea
apariţiei infecţiilor. Obligator dezinfecţia se aplică după realizarea curăţeniei. Dezinfecţia poate
fi terminală ( în absenţa persoanelor din încăpere) şi continuă ( cu persoanele în încăpere).
Metodele folosite pentru dezinfecţie sunt fizice şi chimice.

 Metodele fizice utilizate sunt reprezentate de temperaturile înalte şi radiaţia

ultravioletă, ce vor fi aplicate pentru dezinfecţia aerului şi a suprafeţelor;
Spălarea la temperatura de 60 - 95° C distruge microorganismele de pe lenjerie, veselă, sticlărie
de laborator, instrumentar. Distrugerea se realizează prin căldură umedă şi substanţe chimice.
Radiaţiile ultraviolete au efect bactericid la o lungime de undă de 250 nm. Se foloseşte
dezinfecţia cu ultraviolete în anumite spaţii; eficienţa acesteia depinde de umiditate, fiind
optimă la o umiditate relativă de 50 – 75% ( scade la valori mari ale umidităţii). Această
dezinfecţie se aplică în unităţile sanitare, în industria medicamentelor şi în industria alimentară.
Se aplică o dezinfecţie terminală, cea continuă este greu de realizat, astfel că se practică doar
iradierea parţială a plafoanelor, iradierea în jurul meselor de operaţie, iradierea aerului
deasupra persoanelor din incăpere.

 Dezinfecţia chimică are o eficacitate de 99 – 99,9%; se folosesc substanţe cu efect

bactericid dispersate în aer sub formă de vapori sau aerosoli; este o dezinfecţie terminală
deoarece substanţele dezinfectante au efecte nocive asupra persoanelor; se folosesc substanţe
clorigene ( cloramină, var cloros), formol, glicocol; eficienţa depinde de umiditate ( optimă 40 –
50%), temperatură, respectarea timpului de contact şi a dozelor recomandate, efectuarea
curăţeniei în prealabil, selecţia dezinfectantului în funcţie de microorganismele ce trebuie
distruse.

Poluanţi alergizanţi
În această categorie intră elemente de natură biologică, chimică sau fizică ce determină apariţia
unor reacţii alergice. După natura lor aceşti poluanţi pot fi vegetali, animali sau industriali.
-Poluanţi vegetali sunt reprezentaţi de polen şi particule de origine vegetală. Polenul conţine
principiul alergizant şi produce polinoze mai ales primăvara. Arborii puternic alergizanţi sunt
plopul, teiul, arţarul şi salcâmul ( martie – mai). Există şi arbori puţin alergizanţi cum este
mesteacănul, arinul, stejarul, castanul sau frasinul. Plantele furajere – lucernă, trifoi sunt tot
intens alergogene, în timp ce plantele de pădure ( pin, tuia, tisa) sunt puţin alergogene.
Mucegaiurile sunt plasate la limita dintre plante şi animale şi au efecte alergizante, incidenţa
alergiilor produse de mucegaiuri este mare primăvara. Particulele de origine vegetală cu efecte
alergizante sunt reprezentate de fibrele textile, praful de lemn, făinuri.
-Poluanţii animali sunt reprezentaţi de perii din blănurile animalelor sălbatice şi domestice
( produc sensibilitate la persoanele ce convieţiuesc cu animalele, la contactul cu blana
acestora), descuamările epidermice, fulgii păsărilor domestice ( folosiţi la perne, plăpumi,
saltele). Reacţiile apar frecvent la combinarea agenţilor alergogeni, în acest sens cel mai
cunoscut este praful de casă ce conţine elemente vegetale şi animale: fulgi; peri; scuame de la
animale; fibre de bumbac, lână, in cânepă; fragmente de bacterii, mucegai, acarieni.
-Alergenii de natură industrială sunt reprezentaţi de diferitele substanţe chimice folosite în
industrie şi care dau o serie de reachii al căror mecanism este uneori necunoscut ( mercur,
beriliu, azbest, hidrocarburi, bioxid de sulf).

Efectele asupra organismului sunt de două tipuri: - la contactul cu organismul uman ele
declaşează reacţii spontane de tip imediat ( reacţii atopice) ce determină sinteza de anticorpi de
tipul Ig E la contactul cu antigenele; în acest context apare rinita alergică, astmul bronşic,
urticaria, conjunctivita alergică, dermatita atopică;
- substanţele din industrie se
comportă ca haptene care la contactul cu proteinele organismului uman formează anticorpi
specifici şi dau reacţii alergice.

POLUAREA DE NATURĂ FIZICĂ ( POLUAREA SONORĂ)

Zgomotul este o succesiune dezordonată de sunete cu frecvenţe şi intensităţi diferite.
La baza zgomotelor stau sunetele ce pot fi definite ca variaţii ale presiunii detectată de urechea
umană. În propagarea oscilaţiilor mecanice auditive se deosebesc următoarele elemente:
-timpul în care se produce o oscilaţie mecanică completă ( secunde);
-frecvenţa ce reprezintă numărul de perioade pe unitatea de timp ( măsurată în Hertz 1Hz=1
oscil/sec);
-intensitatea – cantitatea de energie purtată şi transferată de un fenomen vibratil ce determină
senzaţie auditivă (Bel cu unitatea decibel 1/10 ).

Sursele de poluare sonoră sunt reprezentate de:

-industrie – activităţile de la locul de muncă acţionează asupra populaţiei ce trăieşte în
apropierea zonei industriale ( metalurgie, turnătorie, cazangerie);
-activitatea de transport – rutier ( autobuze, tramvaie, maşini, trenuri), aerian, naval;
autoturismele în funcţie de tip şi mărime – 70 – 75 dB; autobuzele ajung la un nivel de 85 – 90
dB; tramvaiele la 90 – 95 dB;
transportul feroviar – în zona gărilor poluarea fonică ajunge la 100 dB;
aerian – poluarea fonică este foarte intensă în jurul aeroportului şi pe traseele de zbor – 110 –
120 dB unde se asociază şi vibraţiile;
-activitatea de construcţie, reconstrucţie, refacere a căilor rutiere;
-în locuintă apar zgomote în urma folosirii aparatelor electrocasnice ( radio, televizor), a
ascensorului, a funcţionării deficitare a instalaţiilor ( de canalizare de ex.), a discuţiilor sau a
jocului copiilor.

Efectele asupra organismului sunt auditive şi extraauditive:

-Efectele auditive sunt reprezentate de oboseala auditivă, traumatismul sonor şi surditatea
profesională;
oboseala auditivă se manifestă prin creşterea pragului de percepţie după expunerea la zgomote
– fenomenul este reversibil după minute, ore, zile de la încetarea expunerii; traumatismul sonor
apare la expunerea la zgomote de intensitate foarte mare chiar pentru perioade scurte de timp
– apare perforarea timpanului, surditate, hemoragia otică; surditatea profesională reprezintă
pierderea definitivă şi ireversibilă a auzului după expunerea îndelungată la zgomote;

-Cele extraauditive – zgomotul depăşeşte analizatorul auditiv, pe calea nervului auditiv ajunge
la nivelul sistemului nervos central unde produce fenomene de excitaţie şi inhibiţie ca o
consecinţă a acţiunii asupra axului hipotalamo-hipofizar. În prima fază apare creşterea reacţiei
de vigilenţă a organismului, creşterea tonusului simpatic, creşterea secreţiei hormonale şi
mobilizarea substratului energetic. Ulterior toate aceste reacţii sunt mult reduse.
La nivelul sistemului nervos observăm scăderea atenţiei, oboseală rapidă, cefalee, vertije,
reducerea capacităţii de muncă intelectuală; zgomotele puternice determină modificări la
nivelul electroencefalogramei; apar perturbări ale somnului reprezentate de dificultăţi de
adormire, somn superficial; creşte frecvenţa nevrozelor şi a tulburărilor psihice.
Apar modificări la nivelul aparatului cardiovascular reprezentate de vasoconstricţie capilară
periferică, modificarea frecvenţei cardiace, creşterea tensiunii arteriale, modificarea
electrocardiogramei prin modificarea tonusului vaselor coronariene.
 La nivel respirator observăm creşterea ritmului respirator, scăderea amplitudinii miscărilor
cutiei toracice, mişcări respiratorii scurte.
La nivelul aparatului digestiv apare scăderea peristaltismul şi creşterea secreţiei gastrice.
La femeia gravidă expunerea la zgomot se poate însoţi de creşterea frecvenţei avorturilor sau
mişcări ample ale fătului.
Măsurile de prevenire implică respectarea normelor recomandate în locuinţe – 30 +/_ 5 dB.
 IGIENA RADIATIILOR
Radiaţiile reprezintă factori fizici ai biosferei ce acţionează prin intermediul atmosferei
exercitând un efect sanogen sau patogen.
Din punct de vedere fizic ele reprezintă unde sau particule ce se propagă în spaţiu sub formă de
raze care au o anumită viteză de propagare şi realizează transport de energie asupra materiei.
Radiaţiile diferă în funcţie modul de producere:
-radiaţiile electromagnetice se produc prin vibrarea electronilor atomici în spatiul cosmic;
-cele nucleare prin dezintegrarea nucleară.
Ele diferă şi în funcţie de efectul asupra materiei:
-radiaţiile neionizante nu produc ionizarea materiei iradiate;
-cele ionizante produc ionizare.

RADIATIILE NEIONIZANTE
Acestea se formează prin vibrarea electronilor atomici ai materiei din spaţiu, mişcare ce
determină formarea a 2 câmpuri electrice şi magnetice ce sunt perpendiculare unul pe altul şi
se propaga sub formă de unde transversale ce determină formarea radiatiilor electromagnetice.

RADIATIILE ULTRAVIOLETE
Au lungimea de undă cuprinsă între 100 - 400 nm. In funcţie de efectul principal ele se clasifică
în 3 categorii:
A cu lungimea de unda de 400-320 nm şi cu efect pigmentogen;
B cu lungimea de unda de 320-280 nm şi cu efect eritematos;
C cu lungimea de unda sub 280 nm şi cu efect bactericid.
Sursele de radiaţii ultraviolete sunt NATURALE ARTIFICIALE
Sursa naturală este reprezentată de Soare, energia RUV reprezintă 5% din total. Majoritatea
radiaţiei este absorbită de stratul de ozon, astfel că la nivelul solului ajunge doar 1%.
Sursele artificiale sunt reprezentate de:-industrie -flacăra de la sudură;
-topirea metalelor cu arc voltaic.
-descărcări în gaze -lampi cu mercur, cu gaz nobil sau hidrogen;
-surse incandescente;
-lămpi fluorescente.

Mecanismul de aţtiune - radiaţiile determină apariţia reacţiilor fotochimice prin care sunt
excitaţi electonii atomilor de la nivelul materiei vii. Materialul biologic receptiv este reprezentat
de proteine şi acizi nucleici.
Asupra proteinelor exercită un efect de denaturare prin distrugerea activităţii enzimatice.
La nivelul acizilor nucleici efectul este de legare a AND- ului de o proteină.

Efectele asupra organismului sunt sanogene si patogene, acţiunea principală exercitându-se la

nivelul tegumentelor, ochilor precum şi asupra mediului .

Efecte asupta tegumentelor - la acest nivel efectele sunt imediate şi tardive, pozitive sau
negative.
Efectele imediate: + Pigmentarea are efect protector determinând creşterea rezistenţei
organismului la iradiare.
Iniţial se manifestă o pigmentare uşoară precoce ce durează 8-10 zile şi care apare datorită
pigmentului melanic preexistent, nu este insoţită de eritem. După a 4a zi apare pigmentarea
propriu-zisă ce atinge un maxim în a 12 a zi, durează 1-3 luni şi apare datorită formarii
pigmentului melanic de către melanocite.
+ Interferă cu creşterea celulară la nivel tegumentar -în primele 24 de ore dupa iradiere apare
o scădere a creşterii celulare urmată de o accentuare a creşterii ce durează 72 de ore intreruptă
de descuamarea stratului superficial al pielii.
+ Favorizează sinteza vitaminei D pornind de la 7 dehidrocolesterol.
+ In categoria efectelor imediate apar şi unele nocive reprezentate de
-eritem care se poate însoţi de arsură ; iniţial eritemul este slab, durează 1-2 ore dar după 2-
10 ore apare eritemul tardiv ce se însoţeşte de: modificări locale;creşterea permiabilităţii
vasculare; vasodilataţie; creştera fluxului sanguin; exudat celular, edem, flictene;
-fotodermatoza cutanată apare datorită iradierii tegumentelor sensibilizate prin substanţe
endogene (porfirine) sau exogene(din mediu).
Efecte tardive: + Degenerarea tegumentului însoţită de pierderea elasticităţii acestuia.
+Cheratoza actinică se insoţeşte de apariţia atipiilor celulare fiind considerată un stadiu
precanceros.
+Cancerul cutanat reprezentat de melanomul malign şi carcinomul bazo-celular şi spinocelular.

Efectele asupra ochiului sunt imediate şi tardive.

Efectele imediate sunt reprezentate de apariţia conjunctivitei şi a fotocheratitei; clinic apare
hiperemie, fotofobie şi blefarospasm dupa 2-3 ore de la expunere.
Efetele tardive nu sunt pe deplin elucidate: la nivelul cristalinului apare opacifiere (cataracta); la
nivelul retinei apare scăderea tranzitorie a vederii însoţită uneori de leziuni ale celulelor
senzoriale bazale.

Efetele asupra mediului depind de doza de radiaţii folosită.

La doze mici efectul este bacteriostatic, iar la cele mari bactericid .Efectul este maxim la radiaţii
cu lungimea de undă cuprinsă intre 250-270 nm radiaţii ce actionează asupra acizilor nucleici şi
a proteinelor celulare.
Măsuri de profilaxie: folosirea hainelor ce reflecta RUV, expunerea progresivă la soare şi
folosirea ochelarilor de soare.

RADIATIILE LUMINOASE
Aceste radiaţii sunt cuprinse între cele ultraviolete şi infrarosii, având lungimea de undă
cuprinsă între 400-760 nm.
Sursele de radiaţii luminoase sunt NATURALE ARTIFICIALE
Sursa naturală este reprezentată de Soare, radiaţiile luminoase reprezentând 40% din energia
solară.
Sursele artificiale sunt reprezentate de:- flacăra deschisă;
- lămpi incandescente şi fluorescente.
Mecanismul de acţiune -ele actionează la suprafaţa tegumentelor o parte fiind reflectată
şi altă parte pătrunzănd superficial; la nivel tegumentar determină reacţii termice (acu-mulare
de căldură) şi fotochimice de intensitate redusă;
-ochiul captează lumina şi o transformă în influx nervos; sensibilitatea ochiului depinde de
cantitatea de energie ce atinge retina.
Efectele asupra organismului sunt sanogene şi patogene.
Efectele sanogene sunt reprezentate de: + Realizează funcţia vederii influenţând acuitatea
vizuală, sensibilitatea de contrast, viteza percepţiei vizuale, stabilitatea vederii clare în functie
de cantitatea şi calitatea luminii.
+Influenţează sistemul de termoreglare, actionând prin radiaţii apropiate de spectrul infraroşu.
+Creşte pigmentarea tegumentelor şi proliferarea celulelor epiteliale prin radiaţii cu spectru
apropiat de ultraviolete.
+Efect benefic asupra intregului organism prin stimularea metablismului, influenţarea
schimburilor respiratorii, creşterea absorbţiei de calciu şi fosfor, creşterea numărului de hematii
circulante.

Efectele patogene apar in condiţiile expunerii la o radiaţie luminoasă insuficientă sau în exces.
Radiaţia luminoasă insuficientă determină apariţia:
-oboselii vizuale datorită suprasolicitării mecanismelor de acomodare ale ochiului, fenomen
manifestat clinic prin scăderea funcţiei vederii, hipersecreţie lacrimară, usturimi, senzaţie de
corp străin în ochi.
- a miopiei, hipermetropiei fenomene favorizate sau agravate de un iluminat insuficient.
Radiaţia luminoasă în exces expune la apariţia fototraumatismului manifestat prin apariţia unor
imagini strălucitoare în câmpul vizial, prin declanşarea reflexului de închidere a pleoapei şi prin
edem al retinei.
Alte efecte patogene apar la nivel tegumentar fiind reprezentate de: + Fotosensibilitatea
tegumentară ce se manifestă în situaţia expunerii la substanţe cu efecte de fotosen-sibilizare.
+Hipercheratoza, fenomene de atrofie şi uneori degenerări maligne.
Măsuri de profilaxie: iluminatul optim în încăperi natural şi artificial, protejarea ochilor faţă de
un iluminat excesiv.

RADIATIILE INFRAROSII
Radiaţiile termice au lungimea de undă cuprinsă între 780nm şi 1mm.
Sursele de radiaţii infraroşii sunt NATURALE ARTIFICIALE
Sursele naturale de radiaţii infraroşii sunt reprezentate de Soare, unde radiaţia infraroşie
reprezintă 50% din energia solară şi de corpurile cu o temperatura mai mare de zero absolut ce
emit radiatii calorice.
Sursele artificiale sunt reprezentate de:-lămpi incandescente sau fluorescente;
-flacara sau alte surse calde.
Mecanismul de acţiune - nivelul de energie al acestor radiaţii este redus astfel că ele nu
produc efecte biochimice la nivelul ţesuturilor, ci doar efecte termice. Dozele moderate asigură
temperatura optimă de desfăşuare a reacţiilor biochimice din organism.
Efecte asupra organismului : + Influenţeaza termoreglarea şi schimbul de caldură dintre
organism şi mediu.
+La nivel tegumentar este tolerată o iradiere de 0,8cal./cm²/min. un timp nelimitat. La
1,5cal./ cm²/min. apare durerea, iradierea peste pragul dureros determină apariţia eritemului.
Eritemul caloric apare la scurt timp după iradiere şi este insuficient conturat, în zona iradiată
apare creşterea sensibilităţii dureroase, vasodilataţia capilară şi activarea glandelor sudoripale.
Iradierea de intensitate mare se insoţeşte de arsuri cu papule, vezicule şi necroză.
+Expunerea tegumentară îindelungată se însoţeşte de apariţia dermatitelor ce reprezintă
puncte de plecare pentru fenomene tumorale.
+Iradierea aplicată la nivelul pielii pleoapelor determină apariţia eritemului la acest nivel.
 +Iradierea la nivelul ochiului se insoţeşte de apariţia leziunilor la nivelul conjunctivei, corneii, a
irisului, cristalinului sau retinei. Apare creşterea temperaturii locale la nivelul umoarei apoase,
constricţia pupilelor, cristalinul prezintă creşterea temperaturii ceea ce duce în timp la
opacifieri locale, iar leziunile de la nivelul retinei sunt greu de apreciat.
+ La nivelul sistemului nervos central efectele sunt reprezentate de insolaţie cu creşterea
temperaturii centrale, modificări vasculare şi manifestări neuro-vegetative reprezentate de
paloare, tegumente uscate, cefalee, fotofobie, puls slab, jenă precordială, greaţă. In forme
grave apare redoarea cefei, convulsii şi comă.

RADIATIILE IONIZANTE
Aceste radiaţii se particularizează printr-o cantitate mare de energie transferată, ceea ce
determină dezlocuirea electronilor şi apariţia proceselor de ionizare.
După natura lor aceste radiaţii sunt -electromagnetice : radiaţiile X si gama;
-corpusculare : radiaţiile β,α ,protoni şi neutroni.
După capacitatea de penetrare -electromagnetice - penetrabilitate mare în tot corpul fiind
periculoase în iradierea externă;
-corpusculare - capacitate mică de penetrare fiind periculoase în
iradierea internă.
După cantitatea de energie indusă -puternic ionizante - radiaţiile β,α (mai puţin) şi protonice;
-puţin ionizante - radiaţia gama.
Evaluarea radiaţiei ionizante se realizează pornind de la următoarele elemente de măsură:
Activitatea unui radionuclid exprimă viteza de dezintegrare a atomilor(numărul de
dezintegrări/secundă ) şi se exprimă în becquereli (Bq).
Doza absorbită este energia radiaţiei absorbită de către unitatea de masă a substanţei iradiate.
Unitatea dozei absorbite este este joul pe kg şi poartă numele de gray (Gy) – 1 Gy= 100 rad
( unitatea folosită anterior).
Doza echivalentă reprezintă activitatea biologică a radiaţiei în funcţie de capacitatea sa
ionizantă – se măsoară în sievert (Sv) şi faţă de unitatea anterioară rem are următoarea valoare
1 Sv= 100 rem.

Sursele de radiaţii ionizante sunt NATURALE ARTIFICIALE

Sursele naturale formează fondul natural de radiaţii reprezentat de substanţele radioactive
prezente în factorii de mediu: -radiaţii cosmice;
- radiaţii terestre (sol, aer, apă, alimente).
Radiaţiile cosmice sunt de origine solară avand o cantitate mare de energie. La limita
atmosferei terestre (radiatii cosmice primare) ele reacţionează cu nucleii atomilor din aer
generand alte emisii nuclere (radiaţi cosmice secundare).
Radiaţiile terestre sunt date de elementele radioactive din scoarţa terestră, cantităţi mici
găsindu-se în roci şi în zăcăminte: Ra 226, Th 222, U 238, K 40 .In aer se gasesc radon şi toron
difuzat din sol şi cantitati mici de C 14, H 3 provenite din radiaţile cosmice. In apă elementele
radioactive migrează din sol găsindu-se concentraţii mai mari în apele de profunzime. Din sol
elementele radioactive migreză în plante şi în organismul animalelor ajungând în final în
alimente.
Sursele artificiale sunt reprezentate de:-explozile nucleare în apă, aer, subterane;
-centralele nucleare în exploatare sau în caz de accidente;
-activitatea industrială: metalurgică, a materialelor radioactive, fabricarea şi rafinarea
combustibilului nuclear;
-exploatarea minereurilor radioactive: riscuri apar în timpul extragerii, prelucrării, transportului
şi depozitării;
-cercetare, biologie, agricultură;
-diagnoză şi terapie medicală: rontgendiagnostic, radioterapie, medicină nucleară;
-sursele minore sunt reprezentate de aparatele de bord, ecranele televizoarelor, ceasurile cu
cadrane luminescente.
Mecanismul de acţiune este reprezentat de ionizare şi de excitarea atomilor. Ionizarea este
realizată de particulele încărcate electric ce trec prin substanţă şi determină scoaterea unui
electron cu care formează o pereche. In condiţiile excitării electrice electronul nu este smuls ci
doar încarcat energetic.
Efectele asupra organsmului sunt somatice şi stocastice.

In cadrul efectelor somatice intrâ: + Boala de iradiere acută ce apare la expunerea de scurtă
durată la concentratii mari de radiaţi. In iradierea uşoară ( 2-4 Gy) apare leucopenie,
limfopenie, trombocitopenie însoţită de tulburări generale cardiovasculare şi digestive, boala
evoluând 2 -5ani.
In iradierea gravă (peste2-4 Gy) boala evoluează în trei etape:
-etapa prodromală apare la câteva ore dupa iradiere şi se caracterizează prin stare de şoc,
greţuri, vărsături şi diaree;
-urmeză perioada de latenţă ce durează de la cateva zile până la cateva săptămâni şi în care nu
există manifestări clinice;
-în final se ajunge la perioada de stare cu astenie, cefalee, ameţeli, manifestări dige-stive
(diaree,varsaturi) şi cardiovasculare (hipotensiune, tahicardie, aritmie şi fenomene
hemoragice,).
In cazurile neletale boala evoluează 5-6săpt., după care sindromul hemoragic se atenuează şi
dispare, iar leziunile ulceroase se vindecă.
+ Radiodermita precoce;
+Leziuni oculare;
+Sterilitate.

Efectele stocastice au un caracter aleatoriu, fiind reprezentate de efectele somatice îndepartate

şi cele genetice.
Efectele somatice îndepărtate cuprind:+ Carcinogeneza apare prin cumularea dozelor mici de
iradiere în expunere îndelungată. Radiaţiile transformă celula normală în celulă canceroasă,
crescând riscul apariţiei leucemiilor, a cancerului de tiroidă, sân sau pulmon.

+Boala de iradiere cronică apare prin expunere profesională la doze mici timp îndelungat.
Pacienţii prezintă un sindrom hematologic reprezentat de leucopenie cu modificări morfologice,
trombocitopenie însoţită de modificări morfologice şi anemie şi unul neurovegetativ manifestat
prin astenie, cefalee, tulburări de somn, reducerea capacitătiide muncă. La aceste fenomene se
adaugă steriliatea, cataracta şi alopecia.
+Efectul teratogen apare atunci când radiaţiile acţionează aspra embrionului determinând
moartea acestuia sau aparitia malformatilor congenitale.

Efectul genetic se manifesta prin apariţia mutatiilor la nivelul celulelor germinale ceea ce
determină afectarea fondului ereditar al individului şi apariţia modificărilor cromozomiale.

Profilaxia se realizează prin stabilirea dozelor maxime admise pentru muncitorii expusi (5
rem/an sau 0,1 rem/sapt.), pentru populaţia ce trăieşte în apropierea surselor (1,5 rem /an) şi
pentru restul populaţei (nu va depăşi 2 rem/30 an sau 0,07 rem/an).
Măsuri de prevenire a expunerii:
-păstrarea substanţelor radioactive în containere speciale în spaţii special amenajate;
-ecranarea surselor cu un paravan absorant;
-marcarea specială a locurilor cu surse;
-reducerea timpuluide expunere;
-supravegherea dozimetrică a expunerii populaţiei şi a mediului;
-împiedicarea răspândrii materialului radioactiv în aer şi apă;
-în iradierea medicală se aleg procedurile care asigură un beneficiu maxim cu un risc mic,
-se renunţă la procedurile inutile, se aplică procedurile cu mult discernământ la copii şi tineri,
iar la femei se evită aplicarea lor în cele10 zile din preajma ovulaţiei şi în primele 3 luni de
sarcină.
SOLUL
Solul este format din particule solide numite granule, ce au forme, dimensiuni şi compoziţii
chimice variabile. Spaţiul dintre granule reprezintă porozitatea solului. Aceste doua elemente
influenţează majoritatea proprietăţilor fizice, chimice şi biologice ale solului.
Proprietăţile fizice
-Permiabilitatea este caracteristica solului de a fi străbătut de aer şi apă. Permiabilitatea pentru
aer depinde de granulometrie (dimensiunile granulelor). Solurile formate din granule mari sunt
foarte permeabile pentru aer. Cu cât cantitatea de aer din sol este mai mare cu atât creşte
salubritatea acestuia, deoarece sunt asigurate procesele de biodegradare.
Permiabilitatea pentru apă este determinată de granulometrie şi de porozitate (spaţiile libere
rămase între granule). Permiabilitatea solului pentru apă este importantă pentru acumularea
rezervelor de apă subterană şi pentru asigurarea apei necesare vegetaţiei.
-Capilaritatea este capacitatea solului de a permite apei subterane să se ridice prin pori până la
nuvelul straturilor superficiale. Dacă pătura de apă subterană este superficială, aceasta se
ridică prin capilaritate, pătrunde în materialele de construcţie ducând la apariţia igrasiei şi a
insalubrizării clădirii.
-Filtrarea este capacitatea solului de a reţine în porii săi diferite impurităţi care îl străbat. Cu cât
solurile sunt mai greu permeabile cu atât reţinerea este mai mare. Această particularitate a
solului are o importantă mare igienico-sanitară deoarece asigură protecţia apelor subterane.
-Temperatura solului este influenţată de radiaţia calorică şi de procesele biochimice ce se
petrec la acest nivel. Solul este rău conducător de căldură. Temperatura solului influenţează
clima regiunii respective, viaţa plantelor ( protejează rădăcinile), intervine în procesele fizico-
chimice şi biologice ce au loc în sol, permite menţinerea unei temperaturi aproape constante a
apelor subterane, protejează conductele de apă şi canalizare.
Proprietăţile chimice
Solul cuprinde în structura sa aproape toate substanţele chimice, minerale şi organice
cunoscute, în cantităţi variabile.
-Substanţele minerale sunt acumulate în unele teritorii în cantităţi mari: siliciu, calciu, aluminiu,
fier, magneziu, potasiu. Alte elemente minerale se găsesc în sol în cantităţi mici: iod, fluor,
cobalt, mangan, cupru, crom. O mare parte din elementele chimice din sol trec în alţi factori de
mediu – apă, alimente. Aceşti factori asigură aportul de elemente minerale pentru organismul
uman. Cantitatea primită va fi strict dependentă de concentraţia lor în sol. Solurile sărace în
elemente minerale vor determina un aport insuficient cu consecinţe specifice. Se pot produce
de la simple dereglări fiziologice până la maladii specifice. Afecţiunile sunt cunoscute sub
denumirea de "endemii geo-chimice" (ex. guşa endemică, caria dentară).
-Solul încorporează în structura sa şi substanţe organice în diferite grade de transformare.
Compuşii organic ai solului provin din resturile de organisme vegetale şi animale. Prin
degradare se formează humusul, complex organic propriu solului ce îi asigură fertilitatea.
Proprietăţi biologice
Solul este cel mai bogat în microorganisme (raportat la ceilalţi factori de mediu ). Densitatea
mare a acestora este la nivelul straturilor superficiale. La peste 4 m el este aproape steril. Flora
solului este reprezentată de bacterii saprofite, ciuperci, alge, protozoare şi îndeplineşte funcţii
caracteristice de oxidare a sulfului, a compuşilor azotaţi, de fixare a azotului din aer. Este o floră
ce contribuie la fertilitatea solului.
POLUAREA SOLULUI
Poluarea solului apare, în special în urma activităţilor umane. Ea se realizează prin îndepărtarea
şi depozitarea neigienică a reziduurilor solide şi lichide, a dejectelor animalelor şi cadavrelor
acestora, deşeurilor industriale, prin utilizarea necorespunzătoare în agricultură a substanţelor
fertilizante/antidăunătoare, utilizarea apelor uzate în irigaţii.
Poluarea cu substanţe chimice
-Poluarea cu reziduuri menajere organice se face prin deşeuri menajere solide şi lichide. Materia
organică este biodegradabilă de către microorganismele din sol şi de către cele care însoţesc
poluanţii organici. Materiile organice sunt descompuse până la produşi finali mineralizaţi,
nitraţi, fosfaţi, sulfaţi. Compuşii azotaţi pot fi înglobaţi în sol sub formă de azot organic teluric
cu rol de fertilizare.
-Poluarea cu substanţe utilizate în agricultură a devenit în ultima vreme o problemă.
Substanţele fertilizante sunt compuşi chimici anorganici folosiţi pentru creşterea fertilizării
solului. De regulă conţin azot, fosfor, potasiu şi sunt folosite ca substanţe unice sau în amestec.
Substanţele ce conţin azor se vor regăsi în sol sun formă de nitraţi. Aceştia migrează în apă şi în
plantele de cultură. În acest fel ei ajung în organismul uman, generând la sugar boala denumită
methemoglobinemie. Pesticidele sunt un alt grup de substanţe intens folosite în agricultură
pentru creşterea producţiei. Ele sunt puţin solubile în apă şi greu biodegradabile, în funcţie de
structula lor chimică. Pesticidele migrează către structurile inferioare ale solului, ajungând în
apă, şi se acumulează în rădăcinoase. Omul este expus, prin consum de alimente şi apă potabilă
poluate cu pesticide.
-Poluarea solului cu substanţe minerale se realizează şi prin activitatea industrială. Poluarea se
realizează prin depunerea pe sol a poluanţilor răspândiţi în atmosferă, prin depozitarea
incorectă a deşeurilor industriale. Solurile cu cea mai mare poluare sunt cele plasate în jurul
întreprinderilor industriale. Substanţele poluante sunt variate, cuprinzând aproape toate micro
şi macroelementele cunoscute. Substanţele toxice de pe sol pot migra în apele subterane,
odată cu precipitaţiile ajung în apele de suprafaţă, sunt încorporate în culturile vegetale.
Poluarea cu agenţi biologici
Poluarea solului cu reziduuri antrenează şi o poluare biologică intensă, de provenienţă umană
sau animală. Aceşti agenţi biologici sunt diferiţi de flora autohtonă şi constituie flora
supraadăugată a solului. Timpul lor de supravieţuire în sol este variat, în funcţie de specie şi de
condiţiile telurice. De regulă, formele vegetative rezistă mai puţin, de la căteva zile la câteva
săptămâni, în timp ce formele sporulate, de la câteva luni la ani. Frecvent agenţii biologic ce
poluează solul provin din intestinul omului sau al animalului.
Măsurile de protecţie sanitară ce se impun sunt grupate astfel:
-măsuri tehnico-sanitare de colectare şi neutralizare corectă a deşeurilor;
-reducerea sedimentării substanţelor chimice din atmosferă prin reducerea eliminării lor de la
nivel industrial;
-folosirea raţională a substanţelor chimice în agricultură;
-practicarea unor măsuri de asanare, adresate solurilor intens poluate;
-în solurile degradate, cu o capacitate redusă de autoepurare, se vor aplica măsuri de
îmbunătăţire a acestora (în solurile umede se aplică măsuri de drenare şi aerare);
-solurile intens contaminate vor fi supuse dezinfecţiei.
IGIENA REZIDUURILOR
Prin reziduuri înţelegem toate substanţele solide şi lichide rezultate în urma activităţilor umane.
Reziduurile solide
În această categorie intră resturile solide provenite din locuinţe, cămine, restaurante, şcoli,
instituţii publice, străzi, pieţe, activităţi comerciale şi industriale.
-Reziduurile menajere – cantitatea şi calitatea lor diferă de la o ţară la alta şi depind de o
multitudine de factori cum sunt: zona geografică, clima, gradul de satisfacere a nevoilor
alimentare ale populaţiei, sistemele de încălzire. Aceste reziduuri sunt reprezentate de: resturi
alimentare, hârtie, ambalaje, sticlă, materiale plastice, ţesături, cadavre animale, gunoi de
construcţie. Tendinţa generală este de creştere a gunoaielor cu 1 – 3% anual.
-Reziduurile stradale – au o componenţă variată şi cuprind toate resturile din pieţe, parcuri,
străzi. Componenţa lor este apropiată de cea a gunoiului menajer.
-Reziduurile industriale – natura şi cantitatea lor variază în raport cu procesele de producţie, cu
gradul de industrializare. Cele provenite din industria chimică, metalurgică, siderurgică conţin
numeroase substanţe chimice periculoase. Cele din industria alimentară sunt bogate în
substanţe organice uşor biodegradabile.
-Reziduurile zootehnice – provin de la creşterea animalelor şi sunt caracteristice mediului rural.
Este vorba de reziduuri complexe ce conţin paie, resturi de furaje, dejectele animalelor. Este un
gunoi bogat în substanţe organice, ceea ce face ca el să fie folosit ca îngrăşământ.
-Reziduurile speciale – cuprind reziduurile cu un înalt grad de periculozitate provenite din
spitale ( în special cele de boli infecto-contagioase, umane şi animale, ce sunt bogate în floră
microbiană patogenă sau condiţionat patogenă). Clasificarea pe categorii a deşeurilor rezultate
din activitatea medicală se face pe criterii practice, după cum urmează:

 deşeuri nepericuloase – sunt deşeuri rezultate din activitatea serviciilor medicale,

tehnico-administrative, de cazare, a blocurilor alimentare şi a oficiilor de distribuţie a
hranei; aceste deşeuri se colectează şi se îndepărtează la fel ca cele menajere;
următoarele materiale se includ în această categorie: ambalajele materialelor sterile,
flacoane de perfuzie care nu au venit în contact sângele sau cu alte lichide biologice,
ghipsul necontaminat cu produse biologice, hârtia, resturile alimentare ( cu excepţia
celor provenite de la secţiile de infecto-contagioase), sacii şi alte ambalaje din material
plastic, recipientele de sticlă ce nu au venit în contact cu sângele sau alte lichide
biologice;

 deşeuri periculoase – ce se pot clasifica în: deşeuri anatomo-patologice şi părţi

anatomice ce cuprind material biopsic, părţi anatomice rezultate din sălile de operaţii
sau de la autopsie, cadavre de animale rezultate din activităţile de cercetare; deşeurile
infecţioase sunt cele ce provin sau care au venit în contact cu sângele sau alte lichide
biologice, cu virusuri, bacterii, paraziţi ( seringi, sonde, comprese, pansamente,
 perfuzoare); deşeuri înţepătoare-tăietoare sunt reprezentate de ace, ace cu fir, catetere,
seringi cu ac, branule, lame de bisturiu de unică folosinţă); deşeuri chimice şi
farmaceutice includ serurile, vaccinurile cu termen de valabilitate expirat, medicamente
expirate, reziduuri de substanţe chimioterapice.

Nocivitatea reziduurilor solide

Depozitate şi neutralizate incorect, ele reprezintă un factor important de risc. Principalele
nocivităţi pot fi astfel grupate:
-poluarea solului la nivelul suprafeţei de depozitare;
-poluarea bazinelor naturale de apă prin spălarea de către apele de precipitaţie;
-poluarea apelor subterane prin infiltrarea apelor de precipitaţie poluate;
-poluarea aerului prin produşii rezultaţi în urma descompunerilor;
-dezvoltarea muştelor şi a altor insecte, ce sunt vectori a numeroase microorganisme patogene;
-reprezintă locuri de dezvoltare a rozătoarelor: şoareci, şobolani;
-conţin numeroşi germeni patogeni şi paraziţi;
-influenţează nefavorabil individul din punct de vedere psihic.
Colectarea reziduurilor solide
-La locul de producere ele se colectează în condiţii care să asigure izolarea, să împiedice accesul
insectelor şi eliminarea mirosurilor. Reziduurile menajere se colectează în saci din material
plastic ce se îndepărtează cu totul. Se pot utiliza şi recipienţi metalici sau din material plastic de
capacitate mică (5 – 10 l). De la locul de producere gunoiul este evacuat în containere mari,
metalice, amplasate la 15 m de locuinţă, pe platforme special amenajate. Colectarea poate fi în
sistem unitar ( un singur recipient colector) sau separat ( colectarea făcându-se separat pentru
materiale celulozice, resturi alimentare, metale).
-Ambalarea deşeurilor de spital se face diferit în funcţie de natura lor. Cele nepericuloase se
ambalează în saci de culoare neagră. Cele periculoase în ambalaje galbene. Pentru deşeurile
infecţioase (care nu sunt tăietoare-înţepătoare), de laborator sau anatomice se folosesc cutii
din carton prevăzute în interior cu saci de polietilenă sau saci de polietilenă galbeni ( trebuie
confecţionaţi din polietilenă de mare densitate pentru a avea rezistenţă mecanică mare).
Deşeurile tăietoare-înţepătoare se colectează în cutii din material rezistent la acţiunea
mecanică. De asemenea, ele vor fi prevăzute cu un capac special care are un sistem de
închidere definitivă ce permite introducerea deşeurilor, dar împiedică scoaterea lor. Ulterior ele
sunt depozitate temporar într-un spaţiu special existent în fiecare unitate şi care are un
compartiment pentru deşeurile periculoase şi unul pentru cele nepericuloase. Acest spaţiu
trebuie separat fucţional de restul construcţiei şi asigurat cu sisteme de închidere. Încăperea va
fi prevăzută cu sifon de pardoseală pentru evacuarea apelor uzate ( rezultate în urma curăţării
şi dezinfecţiei) în reţeaua de canalizare.
Transportul reziduurilor solide
-Trebuie făcut la întervale cât mai mici: cel mult 2 zile vara şi 5 zile iarna. Transportul se face cu
maşini compactoare, etanşe, de preferat în timpul nopţii. Maşinile sunt încărcate de personalul
specializat manual sau prin schimbarea containerelor.
-Transportul deşeurilor periculoase se face cu respectarea strictă a normelor de igienă.
Vehicolul care le transportă trebuie să corespundă următoarelor cerinţe minime:
compartimentul destinat contaierelor să fie separat de cabina şoferului; să aibă dispozitive de
fixare a containerelor; să fie dotat cu sisteme etanşe de închidere a uşilor compartimentului ce
conţine containerele; să fie dotat cu sisteme de asigurare împotriva răspândirii deşeurilor
periculoase în caz de accident.
Neutralizarea reziduurilor solide
Metodele de neutralizare a reziduurilor solide trebuie să respecte câteva cerinţe principale:
-evitarea contaminării şi poluării factorilor de mediu;
-evitarea dezvoltării insectelor şi a rozătoarelor;
-după epurare, reziduurile rezultate să devină inofensive din punct de vedere epidemiologic;
-reziduurile rezultate după neutralizare să poată fi folosite economic.
Depozitarea controlată – este o metodă practicată pe scară largă. Sistemul constă în
depozitarea reziduurilor în gropi naturale, râpe sau depresiuni provenite din diferite exploatări
şi plasate la periferia colectivităţilor. Reziduurile vor fi dezintegrate de flora microbiană din sol.
Locul de depozitare va fi plasat la cel puţin 1000 m depărtare de colectivitate, iar apa subterană
va fi la o adâncime minimă de 3 – 4 m. Reziduurile se depun în straturi succesive de 1,5 – 2,5 m
grosime, ce vor fi apoi acoperite cu un strat de pământ de 20 – 30 cm. În acest mod
temperatura din interiorul depozitului ajunge la 70°C ceea ce determină distrugerea germenilor
microbieni.
Compostarea reziduurilor – impune depozitarea lor pe o platformă amenajată în afara
localităţii. Platformele sint din ciment, argilă (impermiabile) cu lungimi de 10 – 25 m plasate în
rânduri paralele. Depozitarea se face în stive de 1,8 – 2 m înălţime, în straturi succesive ( un
strat de gunoi, unul de sol).
Camere biotermice – sunt construite din cărămidă sau beton, spaţii în care se introduc
reziduurile şi unde circulă un curent de aer cald ce permite dezvoltarea florei termofile.
Incinerarea – se realizează în cuptoare speciale, denumite crematorii de gunoaie. Problema
majore ridicate de incinerare este legată de riscul de poluarea atmosferică.
Evacuarea reziduurilor în mare – este o metodă folosită de unele centre populate plasate pe
litoral. Reziduurile măcinate trebuie transportate în larg la distanţe convenabile, în zone unde
curenţii marini au direcţie numai către larg.
Deşeurile periculoase – vor fi incinerate în instalaţii ce respectă normele legate de emisiile de
gaze în atmosferă; depozitate în depozitul de deşeuri al unităţii şi apoi neutralizate prin
autoclavare, dezinfecţie chimică, dezinfecţie cu microunde, încapsulare, iradiere înainte de a fi
eliminate final prin depozitare în depozitul de deşeuri.
Reziduurile lichide
Reziduurile lichide numite şi ape reziduale apar din apele folosite în diferite scopuri. Clasificarea
acestor ape se face pornind de la provenienţa lor şi caracteristicile majore de componenţă.
-Apele uzate menajere – rezultă din folosirea apei potabile în locuinţă. Volumul lor este egal cu
cel al apei potabile distribuite. Ele sunt bogate în materii organice şi în agenţi biologici.
Materiile organice provin din activităţile casnice (resturi menajere) şi din dejecte. Agenţii
biologici ( bacterii, virusuri, fungi, paraziţi) sunt eliminaţi odată cu dejectele şi îndepărtaţi cu
apele uzate. În ultimul timp utilizarea crescută a detergenţilor, dezinfectanţilor în gospodărie
duce la prezenţa acestora în apele uzate.
-Apele uzate industriale - rezultă în urma folosirii apei în diverse procese industriale. Ele se
caracterizează prin variaţii mari de volum, compoziţie şi ritm de producere. Compoziţia lor
depinde de procesul de producţie.
-Apele uzate din zootehnie – provin de la unităţile de creştere a animalelor. Ele sunt bogate în
agenţi patogeni, în substanţe organice.
-Apele uzate speciale – provin din spitalele de boli infecţioase, umane şi animale. Conţin
cantităţi mari de agenţi biologici, alături de medicamente eliminate de pacienţi prin dejecte.
-Apele meteorice – provin din precipitaţiile căzute pe teritoriul colectivităţii.
Colectarea şi transportul apelor uzate
Colectarea se face în instalaţiile tehnico-sanitare. Apele menajere se colectează la chiuvete,
căzi, grupuri sanitare, cele meterorice în sifoanele de curte şi stradă. Apele industriale sunt
colectate de sisteme similare, chiuvete, sifoane, guri de canalizare. Reziduurile lichide colectate
sunt îndepărtate prin reţeaua de canalizare. Se deosebesc trei sisteme de canalizare:

 sistemul unitar în care îndepărtarea tuturor apelor uzate se face prin o singură reţea de
canalizare;

 sistemul separativ în care există două reţele de canalizare: una pentru apele uzate
orăşeneşti şi una pentru apa meteorică;
 sistemul mixt utilizabil în zonele cu teren denivelat şi cuprinde sistemul unitar pe
terenuri plane şi separativ pe cele în pantă.

Indiferent de tipul de sistem folosit acesta trebuie să îndeplinească câteva caracteristici:

-să fie corespunzător dimensionat;
-conductele să fie etanşe;
-timpul de evacuare (de la punctul de colectate până la cel de neutralizare) să fie de 5 – 7
ore;
-reţeaua de canalizare să fie plasată sub zona de îngheţ.
Neutralizarea apelor uzate
În mod normal aceste ape sunt întoarse în natură după o prelucrare prealabilă.
-Deversarea apelor uzate în sursele naturale de apă se foloseşte doar pentru situaţia unui
volum mic de apă uzată. Neutralizarea se face prin diluţie şi prin procese de autoepurare
naturală.
-Tratarea apelor reziduale bogate în poluanţi se face prin metode fizice şi biologice.
 Epurarea prin metode fizice realizează îndepărtarea substanţelor şi corpurilor în
suspensie; înstalaţiile de strecurare sunt reprezentate de grătare cu ochiuri de
diferite dimensiuni prin intermediul cărora suspensiile sunt reţinute; instalaţiile de
sedimentare sunt formate din bazine de sedimentare verticale, orizontale sau cu
două etaje în care se realizează depunerea suspensiilor; flotoarele sunt instalaţii de
îndepărtare a substanţelor plutitoare.

 Epurarea prin metode biologice se realizează natural sau artificial. Metodele

biologice naturale sunt reprezentate de: câmpurile de irigare (suprafeţe de teren cu
şanţuri în care se deversează apele uzate ce vor fertiliza terenul agricol), câmpurile
de asanare (servesc pentru epurarea apelor uzate), irigaţia subterană (apele sunt
aduse prin drenuri plasate la 30 cm adâncime astfel că nu există riscul contaminării
solului), lacuri biologice, puţuri absorbante ( trebuie să aibă pereţii căptuşiţi pentru
a nu exista riscul poluării majore a solului). Metodele biologice artificiale sunt
reprezentate de: filtrele biologice ce sunt formate din bazine de ciment în interiorul
cărora se află un material filtrant pe asigură reţinerea germenilor microbieni (zgură,
piatră, cărămidă pisată pe care aderă organismele acvatice – bacterii, alge,
protozoare); nămolul activat reproduce procesele de autoepurare din apă -
instalaţia este formată din bazine de ciment cu nămol activat şi în care se insuflă aer
 sub presiune ( nămolul activat este format din materii organice şi floră oxidantă, iar
prin aerare puternică se realizează amestecul dintre apa uzată şi nămolul activat).

 Dezinfecţia apelor uzate este obligatorie mai ales pentru apele provenite de la
spitale, laboratoare de microbiologie şi virusologie. Aceste ape se dezinfectează
înainte de a fi îndepărtate prin reţeaua de canalizare a oraşului.

IGIENA APEI

Apa indeplineste un rol biologic si socio-ecenomic. Fiind un component esenţial al materiei vii apa
cobntribuie la buna desfăşurare a proceselor fiziologice din organism şi la menţinerea constantelor
de bază ale organismului reprezentate de: izotonie (menţinerea constantă a presiunii osmotice),
izotermie (menţinerea unei temperaturi constante), echilibrul acido-bazic, metabolismul intermediar.
In organism trebuie sa existe un echilibru intre aport si elimnare. Bilantul hidric este negativ in
conditiile in care eliminarea este mai mare fata de aport (hemoragii, varsaturi, diaree, transpiratii)
sau pozitiv in conditiile in care aportul este mai mare decat eliminarea (perioada de crestere,
convalescenţa, sarcina).
Conţinutul organismului în apă este diferit: plasma conţine 90%, ţesutul nervos 70-80%, cel muscular
75%, cel conjunctiv 60% iar cel osos 25-30%. În ţesuturile tinere proporţia de apă este mai crescută
ajungând în embrion la 80-95% şi la nou-născut la un nivel de 70% (adultul conţine doar 60-70% apă
raportată la greutatea corporală.
Distribuţia apei în organism este următoarea( la adult): 50% în celule, 15% în interstiţiu, 5%
intravascular. La copil proporţiile sunt diferite, de ex. la sugar apa intracelulară este de 25%, iar cea
din interstiţiu ajunge la 45%.
In 24 de ore organismul pierde 2500 ml apa prin urina (1500ml), fecale (150ml), tegumente (600 -
800ml) si umidificarea aerului expirator (300 - 400ml).
Compensarea pierderilor se realizeaza printr-un aport egal de lichide de 2500ml provenit din
consumul de apa (1500ml) si din apa de constitutie a alimentelor la care se adauga cea rezultata din
procesele endogene (1000ml) – metabolizarea a 100g lipide produce 107 g apă; a 100 g proteine
41,3g; a 100 g glucide 55,1 g; a 100 g alcool 117,4 g.
Aportul este reglat de senzatia de sete ce apare la o pierdere a cantitatii de apa din organism ce
ajunge la 0.5% din greutatea corporala.
Sursele de apa din natura- majoritatea apei (97,2%) din natura este sarata, apa dulce reprezentand
doar 2,8% din care 1,4% este imobilizata in ghetari.

In natura apa are un circuit continuu:

 ea ajunge in atmosfera sub forma de vapori rezultati din evaporarea apei de suprafata, de pe sol
sau de pe vegetatie;
 vaporii de apa din aer ajung la suprafata solului prin precipitatii; daca apa intalneste un strat de
sol permiabil se infiltreaza pana la primul strat impermiabil formand apa subterana; aceasta se
deplaseaza in functie de inclinarea solului si va iesi la suprafata subforma de izvoare;
 daca intalneste un strat de sol impermiabil se va scurge la suprafata acestuia formand apa
curgatoare.

Sursele de apa sunt reprezentate de cele 3 faze ale circuitului apei in natura: subterane, de suprafata
si meteorice.

Apele subterane sunt de doua tipuri: freatice si de adancime.

 Panza de apa freatica se acumuleza din precipitatii deasupra primului strat de sol impermiabil.
Rezulta si din infiltrarea apei raurilor si lacurilor prin albii. Are o adancime variabila cuprinsa intre
2-3m si 10-12m. Cele care au adancimi mici prezinta variatii mari ale debitelor si ale proprietatilor
fizice, chimice si biologice. Apa este saraca in substante minerale si usor contaminabila prin
reziduuri.
 Apa de adancime este situata sub stratul freatic fiind cuprinsa intre doua straturi de sol
impermiabile. Stratul inferior permite acumularea apei in timp ce stratul superior o protejeaza.
Din punct de vedere cantitativ se particularizeaza printr-un debit constant, fara a fi influentat de
precipitatii. Sunt ape bogate in saruri minerale si ferite de impurificare si contaminare.

Apele de suprafata apar din precipitatii atmosferice, din topirea zapezilor sau din izvoare. Ele sunt
curgatoare sau stationare la suprafata solului.
Compozitia lor variaza mult in functie de natura rocilor, terenul traversat, sezon, proprietatile altor
ape primite. Prin deversarea apelor uzate caracteristicile naturale sunt modificate , apa devenind
bogata in germeni microbieni, virusuri, paraziti, substante chimice. In acest context ea trebuie
prelucrata pentru a fi folosita in scop potabil.

 Apa curgatoare este reprezentata de rauri si fluvii. Aceste apa au variatii mari de debit in functie
de precipitati, iar calitatea lor este necorespunzatoare datorita bogatiei in agenti biologici si
substante chimice. Pentru a fi utilizata in scop potabil aceasta apa va trebui purificata si
dezinfectata.
 Apa statatoare este reprezentata de cea din lacuri, mari si oceane. Apa marilor si oceanelor este
sarata si necesita desalinizare pentru a fi folosita in scop potabil. Lacurile de apa dulce pot fi
naturale sau artificiale. Ele asigura o apa buna din punct de vedere calitativ datorita posibilitatilor
scazute de impurificare. Apa lacurilor de acumulare provine din cea de suprafata, din precipitatii
sau din topirea zapezilor si are calitati corespunzatoare datorita stationarii apei.

Apa meteorica rezulta din precipitatii sau prin topirea zapezilor. Aceste ape au un continut scazut de
saruri minerale, ele se impurifica prin trecerea prin atmosfera ( cu pulberi, agenti biologici si
substante chimice), au un debit variabil si un gust fad datorita lipsei de saruri minerale. Ele nu satisfac
senzatia de sete si nu indeplinesc conditile necesare pentru a fi utilizate in scop potabil. Sunt folosite
in acest scop doar in zonele unde nu exista alta sursa de aprovizionare.

Poluarea si autopurificarea apei- prin poluare intelegem alterarea calitati fizice, chimice si biologice
produsa direct sau indirect de activitatea umana, in asa masura incat apa nu mai poate fi utilizata in
toate scopurile sau numai la unele din ele la care a servit in stare naturala.

Poluarea apei poate fi naturala sau artificiala.

-Poluarea naturala este produsa prin procese naturale chimice, fizice sau biologice care au la baza
reziduurile organice vegetale si animale. Acestea se descompun sub actiunea bacteriilor ceea ce
determina consumul oxigenului din apa. In acest context apare modificarea florei si faunei acvatice ,
fenomen datorat dezvoltarii exagerata a algelor - "inflorirea apei". Apa capata un miros si o culoare
specifica, treptat algele se distrug eliberand substante toxice care determina moartea pestilor si a
altor organisme acvatice la care se adauga prezenta tulburarilor intestinale la om.

-Polurea artificiala poate fi organizata si neorganizata.

 Poluarea organizata este reprezentata de apele reziduale ce apar in colectivitati:

-apele reziduale comunale apar prin folosirea apei in locuinte, institutii publice, unitati
comerciale; aceste ape sunt bogate in agenti patogeni (bacterii, virusuri, oua de paraziti) si
substante chimice (detergenti, substante organice);
-apele reziduale industriale provin de la intreprinderile de pe teritoriul colectivitatii si sunt bogate
in substante chimice potential toxice;
-apele reziduale zootehnice provin de la unitatile de crestere a animalelor si sunt bogate in
substante organice, agenti biologici si substante chimice (antibiotice, biostimulatori, pesticide).
 Aceste surse sunt cunoscute si supravegheate continuu.

 Poluarea neorganizata este de importanta redusa, temporara si accidentala. Ea este reprezentata

de:
-reziduurile solide depozitate pe marginea raurilor;
-apele de irigatii bogate in substante chimice si suspensii;
-deversarea de reziduuri solide si lichide;
-scaldat, topirea plantelor textile, spalarea rufelor in rauri.

Autopurificarea apei reprezinta capacitatea acesteia de a se debarasa de impuritatile primite partial

sau total. In autopurificare intervin factori fizico-chimici si biologici.

-Factorii fizico-chimici sunt reprezentati de:

 dilutie- dupa deversarea apelor reziduale in bazinul natural se produce amestecul dintre cele
doua medii lichide ceea ce deterina scaderea concentratiei poluantilor; gradul dilutiei este
exprimat prin raportul Q/q unde Q este debitul receptor, iar q debitul apelor uzate; in situatia in
care raportul are o valoare are gradul de dilutie este ridicat;
 sedimentarea reprezinta depunerea treptata a suspensilor pe fundul albiei; eficienta depinde de
adancimea albiei si de viteza de curgere a apei; asigura imbunatatirea transparentei precum si
reducerea continutului microbian si de substanta organica;
 radiatia solara si in special cea ultravioleta are un efect bactericid sau bacteriostatic la suprafata
apei;
 temperatura scazuta determina distrugerea in scurt timp a florei conditionat patogene si
patogene ce necesita temperatur ridicate pentru supravietuire.

-Factorii biologici sunt reprezentati de:

 concurenta microbiana- flora saprofita distruge microorganismele patogene prin fenomenul de

antagonism microbian; aceasta flora exercita un efect antibiotic sau intervine prin consumul
substratului nutritiv; concurenta microbiana este eficienta la temperaturi mari cand metabolismul
germenilor este activ;
 distrugerea de catre organismele acvatice (protozoare, infuzori, crustacei) care folosesc bacteriile
din apa drept suport nutritiv;
 actiunea litica a bacteriofagilor se realizeaza prin multiplicarea acestora pe bacteriile omoloage pe
care le distrug;
interventia bacteriilor in procesele biochimice din apa - ele actioneaza asupra sustantei organice sau
anorganice pentru a-si asigura substratul nutritiv; materia organica este transformata in molecule cu
greutate mica pana la mineralizare, materia anorganica este degradata total pana a disparitie.
SUBSTANTE POLUANTE PREZENTE IN APA

Nitratii se gasesc in mod normal in cantitati mici provenind din mineralizarea substantei organice. In
situatii particulare concentratia poate creste datorita: antrenari lor din solurile intens mineralizate;
patrunderi in apa a substantelor organice provenite din solurile intens poluate cu reziduuri organice;
antrenarea din solurile tratate cu ingrasaminte azotate.
Consumul de apa cu nitrati determina aparitia intoxicatiei cu nitrati -methemoglobinemie. Boala
apare si in urma consumului de alimente vegetale cultivate pe terenuri fertilizate (spanac, patrunjel,
morcovi, telina).
Mecanismul de imbolnavire- este reprezentat de transformarea nitratilor in nitriti ceea ce determina
aparitia imbolnaviri. Nitratii sunt resorbiti in partea superioara a intestinului care este aproape
sterila. In prezenta germenilor si la un pH peste 4 apare transformarea nitratilor in nitriti. Flora nitrat-
reducatoare este flora intestinala reprezentata in special de Eterobacteriacee: Salmonella, Colibacili,
Proteus, Streptococul fecal, Stafilococ, Bacilus Cereus, Bacilus Subtilis. Nitritul se combina cu
hemoglobina formand methemoglobina, o hemoglobina la care fierul este oxidat la fier trivalent, iar
oxigenul este legat de molecula si nu poate fi eliberat in tesuturi.
Clinic apare cianoza fetei si a extremitatilor, dispnee, tahicardie, convulsii, diaree/constipatie.
Gravitatea bolii depinde de cantitatea de methemolobina formata: 10 - 25% forma usoara de boala;
25 - 45% forma medie de boala; 50% forma grava de boala.
Sunt afectati copii de la 0 la 1 an alimentati artificial la care:
-aciditatea sucului gastric este redusa;
-hemoglobina foetala are o reactivitate crescuta;
-cantitatea de sange este redusa;
-ingestia de apa este crescuta comparativ cu adultul;
-lipseste enzima ce desface complexul.
In intoxicatia cronica apare scaderea rezistentei la infectii si dezvoltarea fizica lenta (concentratii ale
methemoglobinei de 5 - 10%).
Tratamentul consta in intreruperea consumului de apa cu nitrat/nitrit; administrarea de albastru de
metilen sau vitamina C; profilaxia impune cunoasterea concentratiei de nitrat/nitrit din apa si
alegerea corecta a sursei de apa.
Substante pesticide- este vorba de substante folosite pentru distrugerea daunatorilor (insecticide,
fungicide, ierbicide). Dupa tratare o parte din substanta este fixata in sol si incorporata in plante, alta
parte ramane in cantitati reziduale pe suprafata solului, o alta parte este antrenata de apa de
precipitatie in apa subterana sau de suprafata si o cantitate mica se volatilizeaza in aerul atmosferic.
Pesticidele au toxicitate variabila fiind rezistente la atacul chimic si biologic, persistand mult timp in
mediul ambiant.
Sursele de apa sunt poluate prin:
-tratarea solului pentru cresterea productiei agricole;
-deversarea de ape reziduale din industria de sinteza;
-tratarea apelor de suprafata pentru combaterea insectelor;
-antrenarea pesticidelor din sol prin apa de irigatie;
-tratamente aeriene.
Persista timp indelungat (de la 2 saptamani la 2 ani) si determina:
-modificarea proprietatilor organoleptice ale apei;
-concentrarea in organismele acvatice;
-interfera cu mineralizarea naturala a substantei organice din apa;
-au o toxicitate redusa pentru populatia piscicola;
-scad eficienta statiilor de tratare.
Clinic determina aparitia unor efecte acute sau cronice in functie de tipul de substanta utilizat.
-Efectele acute apar in conditiile intoxicatiei cu organo-fosforice. Apare inhibarea colinesterazei
insotita de acumulare de acetilcolina cu efecte asupra sinapselor ganglionare manifestate prin
hiperexcitabilitate pe sistemul nervos parasimpatic si central:cefalee, varsatura, crampe abdominale,
transpiratii, salivatie, lacrimare. In forme grave apar contractii musculare, abolirea reflexelor,
dificultati respiratorii, lipotimie, deces.
-Efectele cronice sunt frecvent intalnite la pesticidele organo-clorurate. Acestea sunt liposolubile si se
concentreaza in grasime. La scaderea in greutate produsa intr-un interval scurt de timp insecticidul se
mobilizeaza in circulatie generand fenomene de intoxicatie acuta manifestata prin fenomene
hepatotoxice (alterarea functiei hepatice pana la hepatita cronica), neurotoxice ( modificari ale
electroencefalogramei pana la encefalopatii ), gonadotoxice ( scaderea numarului de sarcini, avort
spontan, tulburari de ciclu menstrual, iar la barbati serilitate ) si cancerigene.
Detergentiii sunt substante cu proprietati de curatie, sunt agenti de suprafata care scad tensiunea
superficiala a lichidelor cu care vin in contact.
Chimic sunt neionici si ionici (anionici 70% si cationici).
In apa apar prin deversarea apelor menajere si industriale si prin tratarea terenurilor agricole.
Efecte:-modifica proprietatile fizico-chimice si organoleptice ale apelor;
-in prezenta sarurilor de calciu si magneziu produc spumare;
-distrug populatia piscicola;
-perturba tratarea apei prin impiedicarea sedimentarii particulelor in suspensie.
Toxicitatea este scazuta manifestandu- se la 1g/kg corp astfel ca intoxicatia apare doar rar;
modificarea tensiunii superficiale determina modificarea permiabilitatii mucoasei digestive ceea ce
favorizeaza patrunderea altor substante cu efect toxic sau cancerigen; au efect alergizant.

Substantele cancerigene sunt substante ce au un efect probabil cancerigen.

Argumentele pentru rolul cancerigen sunt:
-cresterea incidentei bolii canceroase la populatia ce consuma apa provenita din apa poluata;
-populatia piscicola provenita din apele poluate prezinta imbolnaviri cu caracter malign;
-animalele de laborator expuse la aceste substante demonstreza caracterul lor oncogen si teratogen.
Poluarea apei apare in conditiile: apelor necorespunzator tratate; a poluarii accidentale a apei din
conducte; vopsirii sau tratarii conductelor.
Hidrocarburile policiclice aromate provin din apele uzate menajere si industriale. Reprezentantul de
baza este 3,4 benzpiren. Ele se concentreaza in organismele marine (plancton, moluste, pesti), iar
tratarea apei determina indepartarea lor in proportie de 20 - 100%.
Nitrozaminele si nitrozamidele sunt sintetizate din nitrat/nitrit si aminele prezente in apa sau in
plantele acvatice si pesti. Nitrozaminele determina cancer de ficat, esofag, pulmon, rinichi, in timp ce
nitrozamidele sunt responsabile de aparitia cancerului gastrointestinal.
Trihalometanii se formeaza prin dezinfectia apei cu clor. Actioneaza asupra parenchimului hepatic, a
rinichiului si sistemului nervos.
Substantele radioactive naturale si artificiale pot avea efecte negative asupra organismului. Cele
naturale provin din sol, iar cele artificiale apar in urma deversarii apelor uzate contaminate radioactiv.
Este periculoasa iradierea interna prin emisiuni alfa si beta din substantele radioactive.
BIOELEMENTE
Apa contine un numar mare de substante minerale importante pentru sanatatea umana. Vom insista
asupra florului si iodului din apa.

Florul este larg raspandit pe sol sub forma de floruri. Sunt bogate in flor solurile fosfatice, terenurile
agricole ingrasate cu produse fosfatice si cele din apropierea surselor industriale. Apa este o sursa
esentiala de flor datorita absorbtiei crescute.
Importanta pentru organism- florul este preluat din mediu sub diferite forme chimice care
influenteaza gradul de absorbtie. Absorbtia, distributia si fixarea in tesuturi are loc foarte rapid
(minute). Florul absorbit se fixeaza 99% in tesutul dur osos si dentar si 1% in tesuturile moi.
Carenta este asociata cu caria dentara ce reprezinta o distrugere locala si progresiva a dintilor. Caria
dentara apare datorita carentei de flor, alimentatiei deficitare, masticatiei deficitare, lipsei igienei
bucale, absentei radiatiei ultraviolete.
Nu este clar modul in care intervine florul, astfel ca au fost elaborate unele ipoteze : transforma
hidroxiapatita in floroapatita ceea ce duce la cresterea rezistentei dintilor; efect bactericid prin
inhibarea metabolismului bacterian; efect antienzimatic de oprire a desfasurarii procesului cariogen
la nivelul smaltului. Concentratile optime de flor sunt de 0,7 - 1,5 mg/dm³.
Proxilaxia carentei de flor se realizeaza prin:
-florizarea apei este metoda cea mai des flosita datorita unui consum relativ constant de apa;
-suplimentarea orala implica administrarea comprimatelor de la nastere si pana la sfarsitul perioadei
de crestere;
-aplicatil locale prin pasta de dinti, solutii de clatit gura;
-florizarea laptelui, a sarii de bucatarie;
-alimentatia echilibrata.
Excesul de flor are efecte nocive deoarece determina aparitia intoxicatiilor acute si cronice.
Intoxicatiile acute apar accidental si pot duce la deces prin inhibarea enzimatica ceea ce perturba
generarea si trasmiterea influxului nervos.
Intoxicatiile cronice apar in conditiile expuneri la doze ce depasesc necesarul, ceea ce determina
cumularea florului in oase si dinti.
In dinti apare floroza dentara manifestata prin pete albe opace, de diferite nuante de galben-maro
ajungand pana la negru (in functie de gravitatea bolii). Dintii sunt cretosi, friabili, in formele grave
asistam la o edentare totala.
La concentatii de peste 5mg/dm³ apare afectarea scheletului manifestata prin osteoscleroza evidenta
la nivelul coloanei vertebrale (calcificari ligamentare, osteofite) si a oaselor lungi (exostoze). In
formele severe apar deformari anchilozante (osteofibroza anchilozanta). Modificarile osoase apar
datorita perturbarii homeostaziei calciului ceea ce duce la fracturi osoase spontane.

Iodul este prezent in apa, alimente si sol. Solul argilos este bogat in iod in timp ce solul nisipos este
sarac. Alimentele vegetale sau animale contin concentratii variate de iod, cele mai bogate fiind cele
din mediul marin. Apa aduce doar 10 - 15% din necesar, dar este importanta prin reflectarea
aportului de iod din alimente si sol. Sunt bogate in iod apele marine, cele dulci sunt sarace, dar cele
de profunzime au un continut mai mare comparativ cu apele de suprafata.
Importanta pentru organism- iodul intra in structura hormonului tiroidian si o cantitate mica este
prezenta in muschi, ficat, piele, ovar. Se absoarbe in proportie de 80 - 90% sub forma de ioduri, trece
in sange si apoi in tesutul tiroidian. La acest nivel se combina cu tirozina din moleculele de
tireoglobulina si formeaza mono si diiodotirozina. Cuplarea a doua molecule de diiodotirozina
formeaza tiroxina sau hormonul activ. Acest proces este controlat de tireostimulina hipofizara ce
determina patrunderea iodului in foliculul tiroidian. In lipsa iodului producerea hormonului tiroidian
este perturbata astfel ca hipofiza reactioneaza eliberand hormon tireotrop si determinand cresterea
de volum a glandei.
Deficitul de iod - apele de suprafata sunt mai carentate, iar cele care au un continut crescut de
urocrom reprezinta o problema deoarece acesta are efecte gusogene;
-apele de profuzime au un continut variat de iod;
-carenta de iod se asociaza cu un continut crescut de substante organice si o
duritate crescuta (probabil apare scaderea asimilarii iodului).
Deficitul relativ de iod apare in situatia:
-tratarii apei la nivelul statiei;
-prezentei bromului si cobaltului in cantitati mari reduce morbiditatea prin gusa chiar daca iodul este
in cantitati mici;
-manganul interfera sinteza hormonului;
-alimentele bogate in tiocianati (varza, gulii) scad utilizarea iodului si sinteza hormonului sau au efect
inhibitor asupra cuprului din enzimele de oxidare, ceea ce are efecte negative asura sintezei
hormonului tiroidian;
-excesul de nitrati in mediul alcalin are efecte gusogene.
Nu se poate stabili o corelatie absoluta intre prezenta iodului si aparitia gusei endemice. Gusa
endemica este o afectiune plurifactoriala in care intervin factori endogeni si exogeni, dar carenta de
iod joaca un rol important.
Profilaxia implica in primul rand dozarea iodului, carenta fiind diagnosticata in conditiile eliminarii
sub 50μg/24 ore sau 50 μg/g de creatinina.
Profilaxia se realizeaza prin iodarea sarii de bucatarie ( 15 - 25mg/kg) sau administrarea de tablete de
iodura de potasiu (copii sub 6 ani 1/2 comprimat pe saptamana, peste 6 ani 1 copmrimat/saptamana,
gravide 2 comprimate/saptamana).
Gusa endemica se manifesta prin: scaderea metabolismului bazal; fatigabilitate; lentoare in activitate;
scaderea rezistentei la frig; crestere lenta; retard mental; macroglosie; hipogonadism; bradicardie;
mixedem; intarziere in mineralizarea osului si in aparitia dintilor.

MINERALIZAREA APEI SI BOLILE CARDIO -VASCULARE

Bolile cardio-vasculare au o etiopatogenie incomplet elucidata, intervenind factori: genetici;

metabolici; stress; obiceiuri alimentare aberante; obezitate; sedentarism; consum exagerat de alcool,
tutun.
La acesti factori se adauga unul nou reprezentat de aportul de elemente minerale din organism.
Pentru acest factor se ia in consideratie aportul hidric care este constant si usor de evaluat. Exista o
corelatie invers proportionala intre incidenta si mortalitatea prin boli cardio-vasculare si continutul de
elemente minerale din apa.

Au fost elaborate 3 teorii ce nu au fost confirmate inca:

 unul sau mai multi constituienti ai duritatii apei actioneaza protector;

 unul sau mai multe microelemente din apele dure au actiune protectoare;
 in apele moi exista substante chimice ce au efecte nefavorabile asupra aparatului cardio-vascular.
Majoritatea informatiilor sustin primele doua ipoteze.

Sarurile de calciu si magneziu ce formeaza duritatea apei protejeaza aparatul cardio-vascular.

-Rolul ionilor de calciu in protectia aparatului cardiovascular a fost confirmat prin date epidemiologice
si experimentale. In conditiile consumului de apa dura apare scaderea indicelui de mortalitate si a
frecventei mortii subite.
La animalele de laborator carenta de calciu determina aparitia modificarilor de electrocardiograma:
aritmii si scaderea intervalului QT. Persoanele decedate prin boli cardio-vasculare prezinta
concentratii mici de calciu in ser, muschiul inimii si in peretele arterelor coronare.

-Magneziul este implicat in reglarea metabolismului intermediar al lipidelor, proteinelor si glucidelor;

el este modulatorul principal al activitatii muschiului cardiac; complexul Mg ATP reprezinta substatul
reactiilor enzimatice ce stau la baza contractiei si relaxarii musculare; intervine in reglarea pompei de
Na la nivel transmembranar.
Experimental carenta de magneziu se insoteste de modificarea electrocardiogramei, de aritmii,
hipertensiune arteriala si tromboza coronariana.

In apele dure continutul de microelemente este crescut. Tulburarile apar in situatia in care acestea
sunt in cantitati prea mici sau prea mari.

Cromul scade cu inaintarea in varsta, pana la disparitie in zonele cu morbiditate crescuta. La bolnavii
dupa infarct miocardic si la cei cu ateroscleroza concetratia cromului in tesuturi este mult scazuta.

Cromul, zincul, manganul si vanadiul influenteaza favorabil metabolismul lipidelor si ar impiedica

instalarea aterosclerozei.

Zincul impreuna cu manganul diminua lipidele din organele interne, inclusiv din ficat.

Manganul pare a avea un efect lipotrop important, el contribuie la reglarea metabolismului lipidic
mai ales atunci cand organismul dispune de colina adusa prin alimente. Are efect
hipocolesterolemiant si previne sau diminua modificarile aterosclerotice de la nivelul vaselor.
Contribuie la oxigenarea tesuturilor si a miocardului.

Vanadiul are rol important in transportul oxigenului datorita capacitatii sale de formare a unor
compusi cu valente diferite.
Alte microelemente in exces prezinta efecte nefavorabile asupra aparatului cardiovascular.

Cuprul in exces intensifica oxidarea grasimilor, modificand metablismul lipidic. In sangele bolnavilor ci
infarct miocardic s-au constatat cantitati crescute de cupru.

Cadmiu in concentratii ridicate favorizeaza hipertensiunea arteriala si ateroscleroza.

APROVIZIONAREA CU APA A POPULATIEI

Alimentarea centrala cu apă reprezintă un ansamblu de instalaţii de colectare, transport, corectare
a calităţii, înmagazinare şi distribuţie a apei potabile.

Captarea se realizează prin sorburi plasate în amonte de sursele de poluare şi centrele populate,
în zonele în care debitul de apa este suficient, sorbul se plasează în axul central al apei la minim
0,5 m sub nivelul apei şi la cel putin 0,7 m deasupra nivelului albiei (pentru apele de suprafaţă).
Pentru sursele subterane se folosesc puţuri săpate sau forate, plasate în amonte de centre
populate sau zone industriale.

Sectorul de tratare este reprezentat de procedeele necesare pentru îndepărtarea elementelor ce

fac apa nepotabilă: sedimentare, filtrare şi dezinfectie.

Sedimentarea implică îndepărtarea suspensiilor. In funcţie de concetrarea lor sedimentarea poate

fi simplă sau cu coagulare.
 Sedimentarea simplă se realizează în bazine de ciment (orizontale sau verticale) în care apa
circulă cu o viteza mică (5-9 mm/sec). Particulele în suspensie se depun prin gravitaţie ,
sedimentarea fiind influenţată de viteza de curgere a apei, forma bazinului, temperatura apei,
dimensiunea particulelor. Sedimentarea simplă are o eficienţă de 40 - 60% din conţinutul de
suspensii.
 Sedimentarea cu coagulare se foloseşte în condiţiile prezenţei unui grad mare de turbiditate şi
a unei cantitati crescute de suspensii coloidale. Substanţa coagulantă este reprezentată de sulfatul
de aluminiu, sufatul feros, clorura ferică sau sulfatul feric. Cel mai fecvent se foloseşte sulfatul de
aluminiu sub formă de soluţie şi în concentraţi diferite în funcţie de densitatea suspensiilor.
Mecanismul de acţiune constă în formarea hidroxidului de aluminiu cu aspect de flocoane ce
antrenează suspensiile din apă si grăbeşte depozitarea lor. Coagulantul intră în camera de reacţie
plasata înaintea bazinului de sedimentare. Eficienţa sedimentării cu coagulare ajunge la 60 - 80%.

Filtrarea implică trecerea apei prin materiale cu pori ce reţin suspensiile, materialele organice şi
microorganismele. Reţinerea se realizează atât prin acţiune mecanică cât şi prin cea biologică
datorită membranei ce se formează la suprafaţa filtrului.

 Filtrele lente sunt reprezentate de bazine din ciment cu nisip. Apa are o viteză de filtrare lentă
(3-4 m³/m²/zi), reţinerea realizându-se atât mecanic cât şi biologic. Se formează o membrană
biologică din microorganisme animale şi vegetale a cărei eficienţă este crescută. Eficienţa filtrării
lente ajunge la 99,9%, dar cantitatea de apa rezultată este scazută.
 Filtrele rapide sunt bazine din ciment cu nisip în care debitul de filtrare ajunge la 200-300
m³/m²/zi . Membrana biologică este superficială , se formează rapid şi este săracă în
microorganisme oxidante. Reţinerea este în principal mecanică, cea biologică fiind mai puţin
eficientă. Eficienţa acestei filtrări este de 80-95% dar este utilizabilă pentru cantităţi mari de apă.

Dezinfecţia implică îndepărtarea microorganismelor din apă. Prin dezinfectie se distrug germenii
patogeni şi se reduc cei saprofiţi până la limita de potabilitate. Dezinfecţia se realizează prin
mijloace chimice şi fizice.
Dezinfecţia prin mijloace chimice se bazează pe efectul bacteriostatic şi bactericid al unor
substanţe puternic oxidante: clor, ozon.

 Clorinarea apei este ieftină şi eficientă. Mecanismul de acţiune este reprezentat de procesul
de oxidare realizat de acidul hipocloros şi ionul hipoclorit:
Cl2 + H2O - HOCl + HCl
HOCl - H+ + OCl¯
La valori ale pH-ului sub 7 formarea ionului hipoclorit este redusă în timp ce la valori peste sapte
ionul hipoclorit se găseşte în cantităţi mari. Acidul hipcloros şi ionul hipoclorit au efecte
dezinfectante.
 Clorul reactionează initial cu materiile organice din apă şi apoi actionează asupra bacteriilor. Din
reacţia cu materile organice rezultă compuşi de clor: monocloramine, dicloramine şi tricloramine
compuşi cu un efect dezinfectant slab, ce se manifestă în timp.
In dezinfecţie este importantă cunoaşterea dozei de clor ce trebuie calculată în aşa fel încât după
oxidarea materiilor organice să rămână un surplus de clor liber sub forma acidului hipocloros şi a
ionului hipoclorit, clor rezidual liber în cantitate de 0,1-0,2mg/l ce ajunge până în reţeaua de
distribuţie.
Dezinfecţia la punctul de rupere implică depăşirea puctului în care toate substanţele organice sunt
oxidate, după atingerea punctului de rupere sau de inflexiune clorul rezidual liber are o evoluţie
ascendentă. Din acest punct de vedere dezinfecţia corectă implică parcurgerea a patru etape
reprezentate de: distrugerea clorului prin compuşi organici, formarea de compuşi cloruraţi,
distrugerea compuşilor cloruraţi şi producerea clorului rezidual liber.
Actiunea dezinfectantă depinde de condiţiile în care se desfăşoară acest proces şi de
particularităţile microorganismelor.
-Condiţiile în care se desfăşoară acest proces cuprind:
consumul de clor ce reprezintă capacitatea apei de a consuma clorul prin reacţie cu substanţa
organică;
temperatura -dezinfecţia este mai eficientă în ape calde;
pH- ul apei -efectul bactericid creşte proporţional cu scăderea pH-ului;
timpul de contact - este de minim 30 minute, dar creşterea lui măreşte eficienţa;
doza de clor folosită - depinde de eficienţa tuturor compartimentelor staţiei şi variază între 0,8 şi 1
mg/l.
-Distrugerea microorganismelor depinde de capacitatea acidului hipocloros şi a ionului hipoclorit
de a se combina cu compuşii celulari. Compuşii cloruraţi actionează asupra sistemelor enzimatice,
în special a celor ce conţin grupări SH pe care le blochează. Distrugerea germenilor se realizează
mai rapid sau mai greu în funcţie de sensibilitatea acestora ce depinde de specie.
Clorinarea are avantaje reprezentate de faptul că este ieftină, eficientă şi aplicablă pentru cantităţi
mari de apă. Are si dezavantaje reprezentate de:
 conferă apei gust şi miros particular de medicament; prin reacţia clorului cu fenoli rezultă clor-
fenoli ce conferă apei gust de iodoform;
 are efect iritant asupra mucoasei gastrice şi inhibant asupra pepsinei;
 din reacţia cu substanţele organice rezultă trihalometani ce au efect cancerigen;
 nu este eficientă pentru virusuri şi unele chisturi de protozoare.
 Ozonizarea - ozonul este un gaz cu efect oxidant mai puternic comparativ cu clorul;
reactionează cu substanţa organică mai rapid (minute); nu produce miros sau gust particular de
fenol; decolorează şi dezodorizează apa; acţiunea nu este influenţată de temperatură şi pH; efectul
bactericid este mai puternic şi rapid, distrugând flora patogenă din apă şi reducănd flora saprofită;
distruge bacteriile sporulate, virusurile şi bacteriofagii; doza este de 0,5-1mg/l ; ozonizarea se
realizează prin amestecul apei cu ozonul produs în momentul dezinfecţiei; ozonul dizolvat în apă
se descompune spontan:
O3 - O2 + [O] oxigenul în stare nascândă are proprietăţi oxidative puternice; din păcate
excesul de ozon nu persistă, ci se elimină sub formă de oxigen molecular în atmosferă.

Dezinfecţia prin metode fizice:

-dezinfecţia cu ultraviolete cu lungime de undă de 250-260 nm; stratul de apă ce trece prin faţa
lămpii trebuie să fie subţire, iar apa va avea o turbiditate mică; bacteriile sunt distruse prin efect
bactericid sau bacteriostatic ( în funcţie de doză); pentru obţinerea unei eficienţe bune este
necesară aplicarea dozelor bactericide;
-radiaţiile ionizante (radiaţiile gama) au o putere mare de penetrare şi o acţiune ionizantă redusă;
acţionează prin oxidare însoţită de degajare de radicali liberi cu acţiune oxidantă ( OH, HO2); apa
supusă dezinfecţiei trebuie să fie bine clarificată, deoarece prezenţa substanţelor organice are un
efect protector pentru radicalii liberi oxidanţi;
-ultrasunetele sunt produse de generatoare ce transformă oscilaţiile electrice în oscilatii mecanice
ce degradează straturile superficiale ale celulelor; efectul dezinfectant este în funcţie de
intensitatea oscilaţiilor, crescând cu numărul acestora; obişnuit se folosesc oscilatoare
piezoelectrice cu o frecvenţă de peste 100000 vibraţii/sec.; distrugerea bacteriilor se realizează
prin degradarea straturilor superficiale ale celulelor de către ultrasunete, celulele rămânând
sensibile la acţiunea ulterioară a unor substanţe cu efect oxidant.

Inmagazinarea se realizează în rezervoare de capacitate mare ce asigură rezerva de apă pentru 24

de ore; rezervoarele sunt plasare subteran sau aerian.

Sectorul de distribuţie este reprezentat de conductele ce transportă apa de la rezervor până în

locuinţă; conductele sunt din ciment, fontă, oţel, azbociment, apa circulă sub presiune, ele sunt
amplaste sub zona de îngheţ şi desupra celor de canalizare.

Perimetrele de protecţie sanitară reprezintă zonele plasate în jurul surselor sau instalaţiilor de
alimentare cu apă, în interiorul cărora se iau măsuri de limitare a poluării. Sunt protejate sanitar
 sursele de apa de suprafaţă folosite pentru alimentarea centrală, staţiile de pompare, conductele
de aducţie, instalaţiile de tratare, rezervoarele de înmagazinare şi reţelele de distribuţie.

Există două zone de protecţie sanitară: perimetrul de regim sever şi cel de restricţie.

 Pentru apa de suprafaţă:- perimetrul de regim sever are formă alungită la locul de captare,
este marcat cu borne pe luciul apei cu dimensiunea de minim 100m în amonte de priză şi 25m în
aval şi lateral; în acest perimetru este interzisă deversarea reziduurilor solide sau lichide,
organizată sau neorganizată;
-perimetrul de restricţie este plasat în exteriorul celui de regim sever şi
are dimensiuni variabile în funcţie de particularităţile hidrogeologice ale bazinului natural; este
calculat în aşa fel încât o eventuală poluare să fie neutralizată până la nivelul prizei de apă; pe
acest teren este interzisă folosirea substanţelor fungicide, insecticide sau a altor surse de poluare.

 Pentru apele subterane :- perimetrul de regim sever are formă circulară cu o întindere
variabilă în funcţie de structura geologică a terenului; este astfel calculat încât o eventuală
poluare să parcurgă distanţa în minim 20 de zile timp în care principalii germeni enterici se distrug;
în amonte de captare distanţa minimă este de 50 m, teren pe care sunt interzise îngrăşămintele
naturale, substanţele fitofarmaceutice, irigaţiile, păşunatul animalelor, forajele, excavaţiile;
-perimetrul de restricţie se întinde în exteriorul celui de regim sever
iar o eventuală poluare va parcurge 50 de zile până la limita zonei de regim sever; este marcat cu
borne.

 Instalaţiile centrale au doar perimetru de regim sever de 20 m cu o formă concentrică, fiind

îngrădit cu zid exterior.

 Conductele de aducţiune au perimetru de regim sever de 30 m de la orice sursă potenţială

de poluare.

 Reţeaua de distribuţie are un perimetru de regim sever de 3m de la conducta de apă uzată

sau de puţuri absorbante.

APA - CALE DE TRANSMITERE A ÎMBOLNĂVIRILOR MICROBIENE, VIRALE ŞI PARAZITARE

 Bolile produse prin apă, denumite şi boli hidrice, afectează un număr mare de persoane,
îmbrăcând caracterul unei boli cu extindere în masă. Polurea biologică a surselor de apă este
cunoscută de mult timp şi dispune de metode de control şi supraveghere. Practic acest fenomen
rămâne încă nerezolvat datorită acţiunii unor factori ce condiţionează şi reactualizează poluarea
biologică. Aceşti factori, de natură socio - economică au apărut datorită noilor relaţii dintre om şi
mediul ambiant, printre cei mai importaţi fiind:
-dezvoltarea relaţiilor internaţionale pe baze economice, sociale, culturale, turism care determină
sporirea circulaţiei umane;
-amplificarea comerţului internaţional cu produse alimentare, mijloc de vehiculare a unor agenţi
biologici;
-dezvoltarea fermelor zootehnice, modalitate de poluare biologică intensă a mediului ambiant;
-poluarea chimică intensă a apei, ce modifică caracterele de rezistenţă a agenţilor biologici din
mediu;
-terapia cu antibiotice, ca element precursor selectiv al tulpinilor multiplurezistente.
Toţi aceşti factori au favorizat importul, distribuţia şi supravieţuirea agenţilor biologici.

Forme de manifestare
Bolile infecţioase transmise pe calea apei pot avea mai multe forme de manifestare în funcţie de
numărul de îmbolnăviri: epidemică, endemică şi sporadică.
Epidemia este forma principală de manifestare a îmbolnăvirilor hidrice şi are următoarele
caracteristici de bază:
-apariţia unui număr mare de îmbolnăviri în zonele unde populaţia foloseşte aceeaşi sursă de
aprovizionare cu apă;
-sunt afectate toate persoanele receptive, indiferent de sex, vârstă, profesie, nivel economic,
persoane ce au consumat apă din sursa contaminată;
-în perioada epidemiei apa are caracteristici de nepotabilitate;
-epidemia încetează ca urmare a măsurilor de potabilizare a apei;
-pot apare un număr de cazuri ce sunt transmise prin contact (coada epidemiei).
Endemia se manifestă prin prezenţa unui număr mic de îmbolnăviri, cu evoluţie neperiodică, dar
permanentă într- o anumită zonă geografică. În mod normal zona geografică se paarticularizează
printr-un nivel precar de trai şi o igienă/sanitaţie scăzută. Forma endemică apare frecvent în
colectivităţile umane în care se consumă apă de suprafaţă ce nu a fost tratată în prealabil.
Forma sporadică se manifestă sub aspectul cazurilor izolate; nu este o formă specifică de
manifestare pentru calea hidrică.

Bolile microbiene transmise prin apă

Febra tifoidă şi paratifoidă - prin apă se pot transmite şi salmonelozele minore - infecţii produse
de diverse tipuri de Salmonella. Febra tifoidă nu mai reprezintă o problemă majoră de sănătate
datorită măsurilor de igienă generală şi vaccinării atitifice. Apele de suprafaţă sunt frecvent
contaminate cu serotipuri de Salmonella. Contaminarea apelor se face prin dejecte sau urină
( persoane bolnave sau purtătoare) sau prin deversări de ape uzate menajere contaminate.
Holera - se transmite pe cale hidrică în proporţie de 99%. Predomină specia El Torr. Propagarea
bolii este legată în special de apa de băut, apa contaminată utilizată la irigaţii, ape reziduale.
Intervin frecvent: lipsa instalaţiilor sanitare, insuficienţa cantităţii de apă potabilă. Vibrionul El
Torr dă forme de o gravitate mai mică, dar pot rămâne purtători.
Dizenteria - este afecţiunea hidrică cea mai răspândită. În România este implicat tipul Flexner. S-au
descris epidemii mixte produse de Shigella şi Salmonella tiphy. Incidenţa mare se explică prin
contaminarea mediului ambiant, inclusiv a bazinelor de apă de către purtători sau bolnavi.
Receptivitatea populaţiei este mare prin lipsa vaccinului. Formele clinice de boală sunt uşoare.
Enteritele şi enterocolitele - agenţii etiologici: Campylobacter jejuni şi coli, Escherichia coli,
Pseudomonas aeruginosa, Proteus, clostridii, Yersinia enterocolitica etc. Rezervorul - păsările,
ovinele, porcinele.
Leptospiroza - este o antropozoonoză. Rezervorul de infecţie este reprezentat de şobolani, şoareci.
Alte specii - animale cu rol de rezervor ce elimină leptospirele în timpul bolii prin urină şi degecte,
trecând în apele de suprafaţă. Cadavrele animalelor bolnave sunt o sursă de infecţie. Omul se
contaminează prin îmbăiere, trecere prin ape contaminate, în timpul pescuitului, prin apa potabilă
sau de irigaţie.
Tularemia - este o antropozoonoză produsă de rozătoare. Contaminarea apei se realizează prin
urina şi dejectele animalelor bolnave şi prin cadavre. Omul se contaminează prin îmbăiere.
Bruceloza - este frecventă la porcine, bovine. Contaminarea apei se realizează prin urina şi
dejectele animalelor bolnave. Supravieţuiesc în apă un timp variabil.
Tuberculoza - bacilul Koch se întâlneşte în apele de suprafaţă, poluate cu ape reziduale provenite
de la sanatoriile de tuberculoză. S-au descris îmbolnăviri prin îmbăierea în ape intens poluate.

Boli virale transmise pe cale hidrică

Omul elimină prin dejecte deste 100 de virusuri. Apele de profunzime sunt protejate de poluarea
virală, cele freatice sunt contaminabile, cele mai puternic poluate sunt apele de suprafaţă.
Îmbolnăvirile cu virusuri prezintă unele caracteristici:
-au manifestări polimiorfe ( digestive, respiratorii, cutanate, nervoase);
-metodele exisente nu permit izolarea imediată a virusurilor din apă;
-există o neconcordanţă între prezenţa virusurilor în apă şi morbiditate.
Timpul de supravieţuire a virusurilor în apă este de 150 - 200 zile, multe din ele sunt rezistente la
dozele de clor utilizate în mod obişnuit. În acest context o apă potabila din punct de vedere
bacteriologic poate transmite o infecţie virală.

Virusuri transmise prin apa

GRUP DE VIRUSURI ]MBOLNÂVIRI CAUZATE SAU CU

CARE SE POT ASOCIA
Enterovirus: polio Paralizii, meningite, febră, boli
Coxachie A respiratorii, diaree, miocardite,
Coxachie B encefalite, conjunctivită hemoragică
echo acută
enterovirusuri
Hepatită tip A (probabil enterovirus) Hepatită virală
Gastroenterita tip A (agentul Norwalk) Vărsături, diaree, febră
Gastroenterita tip B: reovirus Boală respiratorie şi diareică uşoară,
rotavirus vărsături, diaree mai ales la copilul sub 6 ani
Adenovirus Boală respiratorie acută, infecţie conjun-
Polioma ctivală, keratită, encefalite, tumori
Parvovirus: virusul adeno-asociat Boli respiratorii acute ale copilului

Boli parazitare transmise prin apă

Boli determinate de protozoare
-Amibiaza sau dizenteria amibiană cauzată de Entamoeba histolytica, afectează colonul, secundar
ficatul şi alte organe. Se întălneşte în special în ţările calde. Formele infecţioase sunt chisturile ce
sunt eliminate în mediul extern odată cu materiile fecale ale bolnavilor sau purtătorilor. Omul se
infestează ingerând chisturile odată cu alimentele, apa sau prin mâini contaminate
-Giardioza sau lambliaza este cauzată de Lamblia intestinalis. Parazitul este răspândit în regiunile
tropicale sau temperate. Formele infecţioase sunt chisturile ce pot rezista în mediul umed luni de
zile. În organism se dezvoltă, în special în duoden şi căile biliare. Deşi alimentele şi apa reprezintă
un risc de îmbolnăvire, contactul cu persoana infestată constituie mecanismul principal de
transmitere.

-Balantidioza sau dizenteria balantidiană este cauzată de Balantidium coli. Are o incidenţă redusă,
răspândirea bolii se face prin apa sau alimentele în care au ajuns chisturile parazitului eliminate de
om sau de porc. Afecţiunea se manifestă prin diaree sub formă cronică sau evoluează
asimptomatic.
-Trichomoniaza dată de Trichomonas vaginalis. Incidenţa bolii creşte în sezonul cald prin folosirea
bazinelor şi a ştrandurilor. Este o boală venerică parazitară.

Boli determinate de cestode

-Cisticercoza este cauzată de cisticercus cellulosae ( forma larvară a Taeniei solium) şi mai rar
Cisticercus bovis ( forma larvară a Taeniei saginata). Omul parazitat elimină formele infecţioase
numite embriofori care pot fi înghiţiţi cu apa sau alimentele contaminate. Embrioforii pot rezistă în
mediu până la 1-2 luni. Ajunşi în stomac embrioforii traversează mucoasa gastrică pe cale sangvină
sau limfatică. Se localizează în ochi, creier, muşchi, piele.
-Echinicocoza sau chistul hidatic este cauzat de forma larvară a Taeniei echinoccocus. Rezervorul
de paraziţi: câinele, lupul, pisica. Formele infecţioase pentru om şi animal sunt embrioforii care
contaminează terenurile de pescuit, sursele de apă, putând infesta animalele ce servesc drept
gazdă intermediară. Transmiterea la om se face prin mâini, apă, fructe, zarzavaturi contaminate cu
ouăle parazitului. Din stomac, embrioforii trec în circulaţie , ajung în ficat, plămâni sau alte organe.
-Cenuroza cerebrală cauzată de Cenurus cerebralis. Infestarea omului se face pe cale digestivă,
prin apă, legume, alimente pe care au ajuns embrioforii parazitului eliminat de câine sau altă
gazdă definitivă. La om se manifestă ca o tumoare cerebrală.
-Himenoleptidoza umană cauzată de Himenolepis nana. S-ar transmite şi prin intermediul apei pe
lângă alimente şi mâin contaminate.

Boli determinate de trematode

-Fascioloza hepatică cauzată de Fasciola hepatică. Rezervorul: oaia, capra, vitele cornute, porcul,
calul, câinele, veveriţa, omul. Omul este gazda definitivă. Parazitul depune ouăle la 10-12
săptămâni după pătrunderea în gazda definitivă. Ciclul complet durează la animal minim 150 de
zile. Eliminarea ouălelor de către om şi animale se face aproximativ după 3 luni de la data
infestării, perioadă necesară pentru maturizarea parazitului. Omul se infestează prin apă sau salată
infestată cu cercari.
-Bilharzioza intestinală sau schstostomiaza – agentul este Schistostoma mansoni. Rezervorul este
reprezentat de omul bolnav sau purtător sănătos care elimină ouă. Infestarea omului: cale
cutanată, digestivă. În organism cercarii se îndreaptă către pulmon şi cordul stâng şi apoi către
circulaţia generală. Habitatul normal al schistostomei este sângele venos. Alte localizări: pulmon,
intestin, căi biliare.

Boli determinate de nematode

Mecanismul de transmitere este strâns legat de ciclul evolutiv al paraziţilor cuprinşi în această
grupă. Pentru unii apa este un vector pasiv în timp ce pentru alţii are un rol activ.
-Geohelmintiazele – în această categorie intră: Ascaris lumbricoides, Trichocephalus dispar,
Strongiloides stercoralis. În epidemiologia geohelmintiazelor solul reprezintă mediul principal al
acestor paraziţi, apa fiind doar o cale accidentală.
-Filariozele – produc filarioza cutanată, limfatică sau/şi cavitară. Paraziţii trăiesc în căile limfatice la
om şi la unele animale.

IGIENA HABITATULUI UMAN

IGIENA LOCUINTEI

Au fost stabilite câteva cerinţe sanitare ale locuinţei:

-să satisfacă nevoile fiziologice fundamentale ale omului prin realizarea unei ambianţe termice
adecvate, a protecţei faţă de zgomote, faţă de poluarea şi vicierea aerului;
-aprovizionarea corespunzătoare cu apă potabilă, instalaţii sanitare adecvate care să permit
prevenirea apariţiei bolilor transmisibile;
-protecţia împotriva accidentelor;
-asigurarea cerinţelor socio-psihologice de izolare a fiecărei personae dar şi de desfaşurare a
vieţii de familie.

Amplasarea locuinţei se realizează în cadrul zonei rezidenţiale.

Terenul pe care se amplasează locuinţa va fi uşor înclinat cu o pantă de 5% pentru scurgerea
apelor meteorice. Nivelul apei subterane este la 0,5 - 1m sub partea inferioară a fundaţiei
pentru a evita apariţia infiltrărilor.
Structura solului este preferabil argilo-nisipoasă, iar porozitatea şi permiabilitatea solului
trebuie să fie bună pentru filtrarea apei şi creşterea vegetaţiei. Solurile argiloase nu sunt
indicate pentru construcţii de locuit deoarece reţin apa, generând colecţii stagnante. Solurile
calcaroase se încălzesc repede şi favorizează infiltrarea rapidă a apelor subterane. Solul stâncos
nu permite creşterea vegetaţiei şi determină acumularea căldurii.
Nu se amplasează locuinţe pe terenuri în care anterior au fost îngropate reziduuri, de
umplutură sau instabile.
Locunţa ser amplasează în zona rezidenţială a localităţii prevăzută cu spaţii de joacă, şcoli,
grădinişe, magazine la distanţă de străzile aglomerate.

Orientarea locuinţei urmăreşte expunerea la soare, adică pătrunderea radiaţiei solare direct în
încăpere.
In zona temperată orientarea optimă este sud sau sud-est. Orientarea spre nord nu permite
însorirea locuinţei, cea spre vest determină supraâncalzire, iar cea spre est expune la curenţi de
aer puternici în sezonul rece. Insorirea locuinţei trebuie să fie de cel putin 1 - 1½ ore zilnic în
solstiţiu de iarnă. Aceste valori sunt indicate pentru camera copiilor, camera de zi, dormitor.
Bucătăria, cămara şi anexele sanitare au o orientare spre nord sau indiferentă. Cu cât numărul
de încăperi este mai mic cu atât orientarea lor trebuie să fie mai bună.

Planificarea interioară a locuinţei cuprinde distribuţia judicioasă a încăperilor pentru realizarea

confortului şi menţinerea stării de igienă.
Camerele frecvent utilizate (dormitor, camera copiilor, sala de mese) sunt plasate pe faţada
principală însorită şi aeresită, dar nu către străzi zgomotoase. Faţada secundară (orientata spre
curte) este rezervată pentru debara, sală de baie, alte anexe.
Dotarea apartamentului cu anexe este indispensabilă. Camera de baie este dorată cu lavoar,
WC şi cadă de baie sau duş. Ea va avea finisajele rezistente şi uşor lavabile şi pardoseala
impermiabilă. Este amplasată în apropierea dormitorului, de care este despărţită de un hol ce
va izola restul apartamentului de aburi şi zgomote. Bucătăria se amplasează în apropierea
vestibulului şi a locului unde se ia masa. Trebuie să aibă dotările necesare pentru pregătirea
alimentelor, iar pereţii şi pavimentul trebuie să fie uşor lavabili.
Problema climatului cromatic al locuinţei este foarte importantă. Se preferă culori în tonuri
optimiste şi care au un coeficient mare de reflexia a luninii de tipul:galben deschis, albastru
deschis, vernil, alb.
In apartamentele de bloc se recomandă respectarea unor norme minime:

 suprafaţa pentru o persoană de 8 - 16 m²;

 cubajul pentru o persoană de 30 - 35 m³;
 numărul de persoane egal cu numărul de camere;
 pentru camere cea mai concisă formulă a raporturilor optime este: înălţimea să fie
inferioară cu două treimi din lungime şi superioară cu două treimi faţă de lăţimea camerei.

Materialele de construcţie trebuie să îndeplinească anumite cerinţe igienico-sanitare, tehnice

şi arhitecturale :

 termoizolarea permite realizarea menţinerii constante a temperaturii interioare;

materialele de constructie cu spaţii goale în interior sunt bune termoizolante;
 hidroizolarea protejează locuinţa de pătrunderea apei prin pereţi, acoperiş sau temelie;
materialele hidroizolante nu permit apariţia igrasiei;
 fonoizolate- asigură protecţia împotriva zgomotului;
 elasticitatea, rezistenţa crescută,inflamabilitatea redusă şi înteţinerea uşoară contribuie
la asigurarea confortului.

Betonul are rezistenţă şi durabilitate, dar calităţile termice şi antifonice sunt reduse.
Cărămida arsă are cele mai multe calităţi: este termoizolantă; are rezistenţă crescută;
higroscopicitate redusă; asigură fonoizolare.
Lemnul are unele calităţi, dar şi unele defecte: este termoizolant, fonoizolant şi elastic; ca
acţiune negativă se particularizează prin rezistenţă scăzută şi inflamabilitate.
Cărămida nearsă (chirpici) este necorespunzatoare datorită: rezistenţei scăzute; eliberării prin
degradare a prafului, impurităţilor, bacteriilor sau ouălelor de paraziţi.
Masele plastice sunt avantajoase datorită: suprafeţei netede, termoizolări, fonoizolări, uşurinţei
cu care se întreţin, rezistenţei crescute, higroscopicităţii bune; au şi caractere indezirabile
reprezentate de eliberarea unor substante din componenţă în momentul expunerii la
temperaturi crescute, oxigen atmosferic sau radiaţii solare - efectul produs este toxic, iritant
sau alergen.

Ventilaţia locuinţei – asigurarea permanentă de aer curat contribuie la refacerea capacităţii de

muncă a populaţiei. Aerul îşi schimbă proprietăţile fizice datorită activităţilor fiziologice umane:
degajarea de căldură, vapori de apă. În plus cresc CO2 şi substanţele chimice eliminate prin
respiraţie, de la nivelul tubului digestiv, prin transpiraţie. Modificările ce apar sunt
proporţionale cu aglomerarea încăperii şi lipsa ventilaţiei, ceea ce duce la apariţia fenomenului
de viciere a aerului.
Vicierea aerului este un proces prezent în spaţiile închise, aglomerate în care scăderea
oxigenului poate ajunge la 19 – 19,5%. Prin expiraţie se ajunge la o eliminare de 22,6 l/ oră de
CO2 ( în condiţii de muncă uşoară). Se elimină şi prin arderea combustibilului cu flacără
deschisă, în activităţile menajere ( gătit, încălzit). În cele mai aglomerate încăperi concentraţia
de CO2 nu depăşeşte 1%. Aerul viciat conţine şi substanţe volatile: acid butiric, valeric, caproic,
metilamine etc. provenite din transpiraţie.
În spaţiile aglomerate apar modificări ale proprietăţilor fizice reprezentate de : eliminarea de
căldură prin radiaţie, convecţi; creşterea temperaturii ambiante; evaporarea, creşterea
umidităţii relative + eliminarea de vapori de apă prin aerul expirat. Expunerea prelungită la aer
viciat produce efecte negative, de intensitate diferită în funcţie de sensibilitatea individuală,
gradul de viciere, timpul de expunere.
Simptome: stării de rău ( oboseală, transpiraţie, cefalee, vertije, greaţă, inapetenţă), scăderea
capacităţii de muncă ( scade atenţia), somnolenţă. Uneori se ajunge la pierderea cunoştinţei şi
în final la deces. În situaţii de expunere cronică la o atmosferă viciată apare anemie ( mai ales la
copii), adinamie, scăderea rezistenţei la agenţii biologici şi chimici, creşterea lentă.
Criterii fiziologice de apreciere a ventilaţiei:
-scăderea concentraţiei de oxigen până la 19% - apare doar o uşoară anoxie tisulară; sub 16% -
apar semne clinice evidente;
-bioxidul de carbon se găseşte în mod normal într-o concentraţie de 0,03 – 0,04% şi poate
creşte până la 0,8 – 1,0% în săli de spectacole supraaglomerate, adăposturi; efectele toxice apar
la concentraţii de peste 2% valori ce nu sunt întâlnite în vicierea aerului; totuşi la concentraţii
mai mari de 0,5% bioxid de carbon apare accelerarea ritmului respirator; practic în starea de
rău produsă de aerul viciat CO2 are un rol redus;
 -modificarea proprietăţilor fizice ale aerului reprezintă fenomenul de bază al vicierii; este vorba
de suprasolicitarea proceselor de termoreglare, suprasolicitare produsă din cauza temperaturii
şi umidităţii mari şi a lipsei cureţilor de aer.
Totuşi CO2 este un indicator al vicierii aerului deoarece creşte proporţional cu aceasta la
concentraţii de peste 0,07 – 0,1%.
Mirosurile neplăcute datorate compuşilor chimici eliminaţi de transpiraţie, expiraţie, gazele
tubului digestiv şi cele cauzate de activităţile menajere produc greţuri, migrene.
Norme de ventilaţie – cunoscând concentraţia bioxidului de carbon din aer, CMA a CO2 şi
cantitatea de CO2 eliminată prin expiraţie ( 22,6 l/persoană/zi) se poate calcula cantitatea de
aer ce trebuie introdusă în încăpere, pentru a menţine aerul la proprietăţile sale normale.
m³ aer = N x C/ a-b
unde: N = numărul de persoane;
C = cantitatea de CO2 eliminată de o persoană;
a = cantitatea de CO2 acceptată în încăperi ( 0,07 – 0,1%);
b = cantitatea de CO2 existentă în mod normal în aer ( 0,03 – 0,04%).
Multiplul de schimb reprezintă frecvenţa cu care trebuie schimbat aerul din încăpere. El
depinde de cubajul încăperii raportat la o persoană. Cubajul normal în dormitoare, camere de zi
are valoarea 1, în bucătărie de 3, în camera de baie de 1,5 – 2.
Tipuri de ventilaţie – naturală şi artificială (mecanică).
- Ventilaţia naturală se realizează prin porii pereţilor, neetanşietăţi, ferestre, uşi şi depinde de
diferenţa de temperatură şi presiune. Se schimbă ½ - ¾ din volumul de aer al încăperii.
Deschiderea ferestrelor asigură un multiplu de schimb de 3 – 4.
- Ventilaţia artificială implică scoaterea aerului, introducerea aerului, sisteme mixte; în
sistemele de aer condiţionat aerul este adus la parametrii recomandaţi de norme
( temperatură, umiditate, curenţi de aer).

Ambianţa termică din locuinţă sau microclimatul este asigurată de temperatura, uniditatea,
curentul de aer şi radiaţia calorică de la nivelul acesteia.

Iluminatul – este esenţial pentru asigurarea funcţionării aparatului vizual. El poate fi natural sau
artificial.
- Iluminatul natural este asigurat de către soare. El variază de la câteva sute de luxi la 100000
luxi, în mijlocul zilei, în sezonul cald. Lumina din exterior pătrunde prin ferestre şi este reflectată
de suprafeţele interioare ( pereţi, plafon, mobile), astfel că iluminatul interior devine difuz.
 Intensitatea luminoasă din interior raportată la cea din exterior dă coeficientul de iluminare
naturală ce are valoarea de 1 – 2%. Ferestrele trebuie să fie orientate către sud, cu marginea
superioară la 0,3 – 0,4 m de tavan şi cea inferioară la 0,8 – 0,9 m de podea; raportul dintre
suprafaţa ferestrelor şi cea a podelei trebuie să fie de 1/8 – 1/10 în camere, ¼ - 1/6 în şcoli, ½ -
¼ la locuri de muncă cu precizie mare. Unghiul de incidenţă este unghiul sub care cade lumina
pe masa de lucru ( trebuie să depăşească valoarea de 27º) iar unghiul de deschidere sau de
vedere liberă a cerului are o valoare minimă de 5º. Pentru a respecta aceste unghiuri distanţa
dintre clădiri trebuie să fie mai mare sau cel mult egală cu înălţimea clădirilor. Însorirea în zona
temperată trebuie să depăşească 3 ore/ zi între echinocţiul de primăvară şi toamnă,
- Iluminatul artificial trebuie să asigure conforul vizual, în funcţie de destinaţia încăperii şi
activităţile desfăşurate. Acesta poate fi general, local sau mixt. Sub aspect calitativ iluminatul
artificial nu trebuie să producă umbre, străluciri excesive, să fie uniform în timp şi spaţiu, să nu
încălzească atmosfera şi să nu producă substanţe nocive pentru organism. Sistemul
incandescent: radiaţii vizibile cu lungimi de undă în zona luminii galbene, este neeconomic şi
produce căldură. Iluminatul fluorescent: radiaţii luminoase apropiate de lumina naturală, este
economic şi produce o lumină rece.

CARACTERISTICI GENERALE ALE PROCESULUI DEZVOLTĂRII FIZICE ŞI

NEUROPSIHICE ALE COPII LOR ŞI TINERILOR
În această etapă predomină procesele de creştere şi dezvoltare. Prin procesul de creştere se
înţelege nivelul cantitativ echivalent cu acumularea de substanţă organică. Creşterea apare
atunci când intensitatea proceselor de asimilaţie este mai mare decât a celor de dezasimilaţie.
Creşterea se realizează prin hiperplazie şi hipertrofie celulară.
Prin dezvoltare înţelegem evoluţia de la un nivel simplu la unul complex de organizare biologică
şi psihocomportamentală. Dezvoltarea trebuie privită ca o accentuare a complexităţii structurii
şi funcţiilor ca o orientare către maturizarea morfologică. Iniţial apare o diferenţiere celulară, ce
determină modificări structurale şi funcţionale. Treptat se ajunge la perfecţionarea şi adaptarea
aparatelor şi sistemelor, la o evoluţie complexă cu integrarea lor într-un tot unitar.
Aceste două procese au loc concomitent, astfel că ele trebuie înţelese şi abordate complex.
Frecvent, termenul de creştere este înţeles cu sens de dezvoltare.
Legile creşterii şi dezvoltării
a) Ritmul de creştere scade cu vârsta fiind mai intens la organismele tinere. Cea mai intensă
creştere apare în viaţa intrauterină, în perioada embrionară, urmată de cea fetală (cu o creştere
mai lentă). În viaţa extrauterină, creşterea este intensă în perioada de nou-născut şi de sugar.
b) Ritmul creşterii nu este uniform, perioadele de creştere lentă alternează cu cele de creştere
intensă.
c) Ritmul creşterii şi dezvoltării diferitelor ţesuturi şi organe este diferit pentru aceeaşi perioadă
de timp. Creşterea este neuniformă cu un sens cefalo-caudal (literar “de la cap la picioare”) şi
proximo-distal (literar “de aproape către departe”). În timp ce unele organe au o dezvoltare
rapidă altele au o dezvoltare lentă, stagnează sau prezintă chiar regresie. Creşterea în lungime
alternează cu creşterea în grosime a diferitelor segmente corporale.
d) Dezvoltarea fiecărui organ şi ţesut se face în strânsă legătură cu dezvoltarea celorlalte
ţesuturi şi organe. Exisă o strânsă relaţie între dezvoltarea aparatului circulator şi a celui
respirator, între dezvoltarea maselor musculare şi a sistemului osos, între dezvoltarea creierului
şi a analizatorilor.
e) Dezvoltarea fizică a celor două sexe are particularităţi care le diferenţiază. La naştere, fetele
au înălţimea şi greutatea mai mică decât băieţii, iar pubertatea începe mai rapid cu 2-3 ani faţă
de băieţi.

FACTORII CARE INFLUENŢEAZĂ PROCESUL DE CREŞTERE ŞI DEZVOLTARE

Deşi a fost intens studiată, problema resorturilor intime ale procesului de creştere şi dezvoltare, a
rămas încă insuficient clarificată. Studiile sistematice realizate de numeroşi specialişti au permis
identificarea a doi factori esenţiali reprezentaţi de ereditate (factori înnăscuţi) şi mediu (factori
câştigaţi). Vom deosebi deci factorii endogeni (interni) şi factorii exogeni (de mediu). Aceşti
factori vor fi prezentaţi separat doar din motive de claritate a expunerii deoarece, aşa cum se ştie,
efectele lor nu pot fi diferenţiate.
Factorii endogeni cuprind factori ce ţin de organismul părinţilor şi a produsului de concepţie
a) În cadrul factorilor fiziologici şi patologici ai organismelor părinţilor se insistă asupra mamei
neglijându-se frecvent unele probleme de sănătate ale tatălui.
Mama poate avea probleme legate de starea de sănătate sau de expunerea la acţiunea unor
factori nocivi din mediu.
Starea de sănătate a mamei- Malformaţiile uterine, compresiile exercitate de tumori uterine
sau de un bazin strâmt pot perturba dezvoltarea produsului de concepţie.
Femeile care suferă de afecţiuni cardiace (hipertensiune arterială), afecţiuni respiratorii sau
renale pot fi expuse la riscuri în timpul sarcinii. De asemenea, ele au o probabilitate crescută de
a naşte copii cu greutate mică. Cele mai mari probleme pentru făt apar atunci când aportul de
oxigen este insuficient (afecţiuni cardiace, respiratorii, sau probleme de dezvoltare şi
implantare a placentei).
Dezechilibrele hormonale materne pot favoriza apariţia unor probleme legate de evoluţia
sarcinii şi dezvoltarea fătului. Cele mai multe probleme apar în condiţii de hipotiroidism,
hipertiroidism şi diabet. Mamele cu hipotiroidie, hipertiroidie sau diabet prezintă o incidenţă
crescută a avorturilor spontane, a naşterilor premature, a naşterii unui făt mort sau cu
malformaţii majore.
Iniţial s-a crezut că placenta este o barieră eficientă împotriva unor boli sau substanţe prezente
în organismul matern. Placenta este o barieră eficientă pentru unele bacterii, dar virusurile trec
cu uşurinţă în circulaţia foetală. Sistemul imunologic al fătului este inadecvat, astfel că el nu
poate împiedica diseminarea agenţilor patogeni în diferite ţesuturi. Este cunoscut efectul
teratogen al rubeolei contactată de mamă în primele trei luni de sarcină. De asemenea, şi alte
afecţiuni virale pot avea acelaşi efect cum ar fi oreion, vărsat de vânt, pojar, gripă. Sifilisul este
o afecţiune venerică produsă de Treponema pallidum. Bacteria nu traversează placenta în
primele 16-18 săptămâni, astfel că diagnosticul trebuie pus înainte ca fătul să fie afectat. Dintre
protozoare Toxoplasma gondi, traversează placenta manifestând efect teratogen (leziuni
cerebrale, oculare, ale membrelor). Fătul poate fi contaminat în timpul naşterii, datorită
infecţiei colului şi vaginului.
Vârsta mamei este un factor important deoarece mamele tinere au un risc crescut de a naşte
copii cu greutate mică sau prematur, în timp ce mamele în vârstă au un risc crescut de a naşte
copii cu anomalii cromozomiale.
Fătul, poate fi afectat în mod negativ de temperaturile crescute, de aceea viitoarea mamă
trebuie va evita sauna sau băile generale prea fierbinţi.
Factorul mecanic – mediul intrauterin reduce posibilitatea de traumatism a fătului. Totuşi
traumatismele majore ale gravidei (căderi, loviri, accidente) îl pot afecta.
Statusul nutriţional al femeii afectează toate aspectele vieţii sale reproductive cum ar fi vârsta de
apariţie a ciclului menstrual, ovulaţia şi concepţia. Malnutriţia acută sau cronică se însoţeşte de
dereglarea ciclului menstrual, de creşterea riscului de avort, a naşterii de feţi morţi sau prematuri.
O nutriţie bună presupune asigurarea necesarului de proteine animale şi vegetale, lipide animale
şi vegetale, glucide, vitamine (o atenţie deosebită trebuie acordată asigurării unui aport necesar
de acid folic, deficienţa expunând fătul la riscul apariţiei unor malformaţii) şi săruri minerale.
Administrarea de medicamente – Este cunoscut efectul administrării Thalidomidei pentru
prevenirea greţurilor (copiii au prezentat malformaţii ale membrelor). Efecte negative sunt
prezente în cazul administrării unor antibiotice (streptomicină, tetraciclină) a excesului de
vitamine A, B6, C, D şi K, a barbituricelor, a antidepresivelor, a anestezicelor volatile. O atenţie
deosebită trebuie acordată medicamentelor anticonvulsivante care generează deficienţă de
acid folic, deficienţă ce favorizează apariţia unor malformaţii în special la nivelul sistemului
nervos. În prezent, medicii recomandă evitarea, pe cât posibil, a medicamentelor în timpul
sarcinii.
Consumul de droguri psihotrope – în această categorie intră heroina, metadona, LSD (acid
dietilamid) şi marijuana. Heroina traversează placenta astfel că copiii mamelor dependente sunt
şi ei dependenţi. Consumul de droguri sociale – este reprezentat de alcool, nicotină şi cafea.
Alcoolul - este important atât consumul de alcool al mamei (atât înainte cât şi timpul sarcinii) cât
şi al tatălui. Frecvent, consumul de alcool matern se asociază cu avortul spontan, cu naşterile
premature sau cu naşterea unor copii cu greutate mică. A fost descris Sindromul alcoolic fetal
caracterizat printr-un aspect facial specific (asimetrie facială cu ochii depărtaţi) malformaţii
cardiace, malformaţii la nivelul membrelor, retard mental.
Fumatul matern determină creşterea riscului de avort spontan, de naştere a unui făt mort sau
de deces imediat după naştere. Pentru cei care supravieţuiesc a fost identificat Sindromul
fumatului fetal manifestat prin retard al dezvoltării fizice şi neuropsihice, creşterea frecvenţei
malformaţiilor cardiace, creşterea riscului morţii subite sau de apariţie a unor probleme
respiratorii.
Cafeina se găseşte în cafea (cantităţi mari) sau în ceai, cacao şi ciocolată (cantităţi mici).
Consumul de cafea se asociază cu creşterea riscului de avort spontan, cu naşterea prematură,
cu naşterea unor copii cu greutate mică sau cu apariţia unor malformaţii congenitale (nu există
totuşi o corelaţie pozitivă între consumul matern de cafea şi apariţia malformaţiilor
congenitale).
b) Expunerea maternă la factorii din mediu – în această categorie includem expunerea la
radiaţii, poluanţi chimici şi la zgomote.
Radiaţiile produc o lezare primară determinând moartea celulei şi o lezare secundară ce induce
tulburări metabolice şi de permeabilitate celulară. Celula este foarte sensibilă în timpul mitozei
şi de aici reiese marea sensibilitate la iradiere a gameţilor. Efectul este atât mutagen cât şi
teratogen şi depinde de doza de iradiere şi de perioada de sarcină (de perioadele critice). O altă
problemă este legată de expunerea la raze X (explorări medicale), mai ales în primul semestru
de sarcină. Copiii acestor mame au şanse mari de a dezvolta un cancer sau de a face leucemie în
perioada copilăriei.
Terminalul calculatorului expune femeia gravidă la radiaţii electromagnetice, ceea ce ar favoriza
apariţia avortului spontan sau al malformaţiilor. Este posibil să intervină şi alţi factori cum ar fi
stresul profesional sau păstrarea mult timp a poziţiei aşezat. Totuşi se recomandă ca în primul
trimestru de sarcină femeia gravidă să folosească calculatorul doar 20 de ore pe săptămână.
Poluanţii chimici din mediu sau de la locul de muncă ajung cu uşurinţă în sângele matern şi de
aici prin placentă în circulaţia fetală. Din păcate, ficatul acestuia are capacităţi metabolice
limitate, iar sistemele enzimatice şi de transport sunt imature, astfel că aceste substanţe
produc dezechilibre serioase.
Tata poate fi şi el responsabil de transmiterea unor defecte, dar rolul acestuia a fost mai puţin
studiat. Starea de sănătate a tatălui este importantă mai ales în ceea ce priveşte posibilitatea
transmiterii unor defecte genetice sau a unor afecţiuni congenitale. Expunerea la radiaţii,
poluanţi chimici, plumb, pesticide sau droguri (marijuana) determină scăderea numărului şi
motilităţii spermatozoizilor ca şi apariţia unor anomalii genetice ale acesteia. Consumul de
alcool este un factor ce favorizează apariţia unor anomalii genetice, ce se vor transmite
urmaşilor. Fumatul patern se însoţeşte de naşterea unor copii cu greutate mică şi creşte riscul
de apariţie a cancerului în perioada adultă.
Vârsta tatălui este asociată cu apariţia unor mutaţii genetice ce cresc riscul de naştere a unui
copil cu sindrom Down sau Marfan.
Factori fiziologici ce ţin de produsul de concepţie – în această categorie intră factorii genetici,
endocrini şi metabolici.
a) Factorul genetic - ereditare sunt în primul rând trăsăturile distinctive ale speciei umane cum
ar fi: structura şi conformaţia anatomică umană, poziţia verticală, un anumit metabolism,
totalitatea reacţiilor vitale (nutriţie, apărare), anumite caracteristici ale sistemului nervos şi ale
organelor de simţ. Aceste caracteristici sunt specifice, dar există şi transmiterea ereditară a
unor caracteristici de mică importanţă (nespecifice) cum ar fi un anumit semn distinctiv,
anumite caracteristici în conformaţia corpului, în culoarea pielii, a părului sau a ochilor .
Există un control al înălţimii, iar lungimea membrelor inferioare şi a trunchiului este
determinată genetic. Dar, un copil care are înscris genetic o valoare mare pentru înălţime,
ajunge la aceasta, doar în condiţii favorabile de mediu.
Se poate demonstra determinismul genetic al dezvoltării creierului, a structurilor cortexului, a
numărului, naturii şi poziţiei principalelor conexiuni ale reţelei nervoase. Numărul de neuroni
este o caracteristică genetică a speciei.
b) Factorii endocrini – s-a presupus existenţa unui centru hipotalamic al creşterii, care răspunde
de asigurarea creşterii, conform programului genetic.
Hormonii materni şi placentari (gonadostimulatinele şi prolactina) acţionează diferit asupra
fătului în funcţie de capacitatea de a traversa placenta. Hormonul somatotrop, gluco şi
mineralocorticoizi trec uşor prin placentă, pe când tiroxina şi insulina mai greu.
Timusul reglează metabolismul acizilor nucleici şi a unor elemente minerale (calciu).
Hipofiza, prin hormonul de creştere, influenţează sinteza proteinelor proprii şi pare să aibă un
efect de inhibare a sintezei grăsimilor şi oxidării glucidelor. La nivelul epifizelor stimulează
proliferarea celulelor cartilaginoase favorizând astfel creşterea oaselor.
Tiroida acţionează prin intermediul tiroxinei şi a triiodotiroxinei stimulând sinteza de proteine şi
de ARN ribozomal. Hormonul intervine în creştere, ca şi în maturizarea oaselor, a dinţilor şi a
creierului.
Paratiroidele intervin în metabolismul elementelor minerale contribuind la menţinerea
constantă a calcemiei şi la mobilizarea calciului din oase, atunci când este nevoie.
Pancreasul endocrin – insulina este un hormon cu efect anabolizant, ce favorizează transportul
în celulă a glucozei, glicogeneza şi lipogeneza.
Glandele suprarenale influenţează metabolismul apei şi al elementelor minerale prin hormonii
mineralo corticoizi. Hormonii androgeni stimulează metabolismul proteic, influenţând
dezvoltarea oaselor şi a muşchilor.
Gonadele intră în activitate la pubertate secretând testosteron sau estrogeni, favorizând
dezvoltarea celulelor germinale (spermatozoizi sau ovule) şi a caracterelor sexuale secundare .
c) Factorii metabolici - sunt foarte importanţi deoarece stau la baza fenomenelor de morfo şi
fiziogeneză. La copil se descriu boli ereditare de metabolism la care anomaliile biochimice
apărute sunt de natură genetică. În acest context, apar anomalii enzimatice, pentru care nu
este stabilită cauza, respectiv dacă este vorba de o anomalie structurală ce afectează funcţia
sau de o scădere a ritmului de sinteză. Uneori este suprimată sinteza unui produs final esenţial,
astfel că evoluţia este lentă.
În alte situaţii se acumulează precursori plasaţi în amonte de deficitul enzimatic, ceea ce are un
afect toxic.
Aceste anomalii metabolice de origine genetică interesează practic toate sistemele biologice ale
organismului uman: hemoglobinopatiile, anomalii ale hemostazei, anomalii de transport celular,
de hormonosinteză, de sinteză a imunoglobulinelor etc.
Factorii exogeni sau de mediu cuprind condiţiile geoclimatice, mediul de provenienţă al
familiei, condiţiile socio-economice, alimentaţia, locuinţa, familia, educaţia fizică, starea de
sănătate şi poluarea.
Condiţiile geoclimatice – pot influenţa creşterea, dar interpretarea rezultatelor trebuie făcută în
strânsă legătură cu flora şi fauna din zona respectivă, adică cu alimentaţia.
În general persoanele care trăiesc la altitudine au dimensiuni mai mici, comparativ cu cele care
trăiesc la nivelul mării, iar aceste diferenţe apar încă de la naştere. Persoanele care trăiesc în
climatul cald prezintă o alungire a extremităţilor inferioare, pe când cele care trăiesc în climatul
rece au o alungire a trunchiului.
Creşterea în înălţime pare să fie mai rapidă în lunile de primăvară – vară, pe când cea în
greutate în lunile de toamnă – iarnă. Acest fenomen nu a fost explicat încă în mod satisfăcător,
el fiind atribuit modificărilor secreţiei hormonale, constatându-se nivele de activitate diferite în
funcţie de anotimp. De asemenea, creşterea în înălţime poate fi influenţată şi de radiaţia solară
(luminoasă şi ultravioletă) mai intensă primăvara şi vara.
2. Mediul de provenienţă al familiei – urban – rural influenţează într-o mare măsură creşterea şi
dezvoltarea copiilor. Dezvoltarea fizică a copiilor din urban este superioară celei a copiilor din
rural. Acest fenomen există în toate ţările din Europa. Fac excepţie copiii din Australia şi
America de Nord la care nu există aceste diferenţe.
Vârsta de apariţie a ciclului menstrual diferă în urban faţă de rural, dar aceste deosebiri nu sunt
prezenţe în Australia şi America de Nord. Urbanizarea nu înseamnă doar o simplă creştere a
densităţii populaţiei, ci se însoţeşte de o bună aprovizionare cu apă şi alimente, acces larg la
instituţiile de educaţie şi îngrijire medicală. Din păcate urbanizarea se însoţeşte şi de efecte
negative, cum ar fi marea densitatea a populaţiei, mai ales în cartierele mărginaşe, cu dotări
minime. În mediul urban apare poluarea ce este un factor important care afectează creşterea şi
dezvoltarea copiilor ca şi starea lor de sănătate.
3. Condiţiile socio-economice joacă un rol esenţial în dezvoltarea copilului influenţând şi alţi
factori cum ar fi calitatea alimentaţiei, a locuinţei şi nivelul îngrijirilor acordate acestuia. În
cadrul acestui indicator se insistă pe venitul părinţilor şi pe nivelul lor educaţional. Se acordă
atenţie sărăciei, studiată atât prin lipsa banilor cât şi prin deprivarea culturală şi socială.
a) În familiile în care banii lipsesc alimentaţia este săracă în produse de calitate (în special
proteine), locuinţa este insalubră, cu dotări minime şi supraaglomerată, iar calitatea îngrijirilor
acordate copilului este modestă. Vaccinurile sunt făcute doar atunci când sunt gratuite, iar
tratamentele medicale sunt respectate doar în cazuri de urgenţă prin internarea în spital
b) În familiile sărace apare deprivarea culturală şi socială. Clasa socială este sinonimă cu
educaţia părinţilor, cartierul de locuit şi venitul familial.
4. Alimentaţia este influenţată de venitul familiei, ea trebuind să asigure necesarul nutritiv
calitativ şi cantitativ pentru susţinerea procesului de creştere. În prezent ne confruntăm cu
probleme legate atât de subnutriţie cât şi de supraalimentaţie. În condiţii de aport alimentar
insuficient, procesul de creştere şi dezvoltare este lent, scade rezistenţa la infecţii şi la
substanţe toxice din mediu, apare o dezvoltare intelectuală lentă. În situaţii de exces alimentar,
creşte riscul apariţiei bolilor degenerative (obezitate, diabet, boli cardiovasculare, cancer de sân
şi colon.
5. Locuinţa - este strâns legată de nivelul socio-economic al familiei. O locuinţă este
corespunzătoare atunci când numărul camerelor este egal cu numărul de membri de familie şi
are dotările necesare (apă curentă, lumină electrică, grup sanitar). Aprovizionarea cu apă
curentă se va realiza prin sistem central sau local, ce aduce apa până la robinet. Apa de la
robinet va corespunde caracteristicilor de potabilitate a ţării respective. Locuinţa va fi dotată cu
sisteme de canalizare care va asigura o îndepărtare igienică a reziduurilor fecaloid-menajere. În
lipsa acestor dotări minime creşte frecvenţa afecţiunilor infecţioase în special a celor gastro-
intestinale ce sunt considerate boli ale sărăciei şi mizeriei.
6. În perioada copilăriei familia este esenţială deoarece favorizează apariţia unor relaţii bazate
pe afectivitate, stimulează dezvoltarea unor comportamente morale şi conferă o anumită
tonalitate aspiraţiilor sociale. În familie copilul capătă un nume şi o identitate socială. Toate
aceste elemente vor contribui la apariţia unei unităţi psihice a copilului, în care persistă unele
structuri cum ar fi limba maternă.
7. Activitatea motrică - exerciţiul fizic declanşează unele reacţii de adaptare şi compensare,
reacţii ce stimulează procesul de creştere şi dezvoltare. El acţionează la nivelul aparatului
locomotor, iar prin intermediul acestuia sunt solicitate respiraţia şi circulaţia, schimburile
nutritive şi procesele de regenerare celulară ca şi sistemul de reglare neuro-endocrin.
8. Starea de sănătate influenţează procesul de creştere şi dezvoltare, dar în acelaşi timp ea este
influenţată de o serie de factori.
În primul rând este vorba de factorul genetic, care influenţează gradul în care anumite grupuri
populaţionale sunt susceptibile de a prezenta anumite probleme de sănătate. Astfel, fibroza
chistică este frecventă la albi, rară la negri şi aproape inexistentă la orientali. Deficienţa de
glucoză 6-fosfat este frecventă la populaţia mediteraneană (italiană, greacă), africană (negri),
orientală şi asiatică.
Numeroase boli cronice, apărute în perioada copilăriei, determină perturbarea procesului de
creştere şi dezvoltare. În această categorie intră anomaliile cardiace congenitale, afecţiunile
respiratorii, sindromul de malabsorbţie ca şi defectele enzimatice digestive.
În condiţiile unui nivel socio-economic scăzut apare frecvent malnutriţia, însoţită de o creştere
lentă sau chiar inexistentă (în funcţie de gravitatea bolii
La polul opus se plasează copiii din ţările dezvoltate care prezintă o accelerare a creşterii şi
dezvoltării.. Din păcate, studiile longitudinale au găsit o corelaţie pozitivă între creşterea în
înălţime şi greutate pe de o parte şi incidenţa cancerului de sân pe de altă parte.
9. Poluarea este un factor al mediului extern, care a cunoscut o dezvoltare amplă în ultimii 150
de ani. În prezent, omul este supus acţiunii complexe a poluanţilor din aer, apă şi alimente. Din
păcate, o substanţă chimică eliminată în aer, prin sedimentare, ajunge pe sol sau în apă. Dacă
ajunge pe sol treptat pătrunde în profunzime până la rădăcina plantelor (va fi preluată de
aceasta) sau până la pânza de apă freatică. Practic, substanţa poluantă ajunge în toţi factorii de
mediu, solicitând organismul din mai multe direcţii.

DEZVOLTAREA FIZICĂ ŞI NEUROPSIHICĂ A COPIILOR ÎN VÂRSTĂ DE 0 – 3 ANI

Ritmul de creştere este foarte intens, la 3 ani greutatea creşte de 4 ori, iar talia de 2 ori faţă de
valoarea de la naştere. Apare o creştere accentuată a membrelor inferioare în lungime şi
grosime şi o creştere lentă în lungime a capului şi trunchiului.
Reglarea termică este foarte labilă. Termoproducţia este accentuată datorită unui metabolism
accelerat ( determinat de ritmul intens de creştere a întregului corp şi mai ales a maselor
musculare şi de activitatea intensă). Termopierderea este de asemenea mare datorită
suprafeţei cutanate mari raportate la greutatea corporală şi ţesutului celular subcutanat ce este
slab dezvoltat.
Metabolismul bazal are o valoare dublă faţă de cea de la adult ( 2,0 kcal/kg/oră).
Aparatul locomotor – la naştere coloana vertebrală este dreaptă; la 3 luni apare curbura
cervicală şi copilul devine capabil să ridice capul; la 6 luni se dezvoltă curbura dorsală şi copilul
stă în şezut; la 9 – 12 luni cea lombară – stă în picioare.
Musculatura este slab dezvoltată la naştere. Creşterea acesteia va urma o direcţie
proximodistală – întâi masele musculare de la baza membrelor şi ale trunchiului.
Apratul respirator – iniţial toracele participă puţin la respiraţie, aceasta fiind de tip
diafragmatic; la nou născut frecvenţa respiraţiei ete de 35-40 resp./min şi scade la 3 ani la 30
resp./min. respiraţiile sunt neregulate, ritmul şi amplitudinea lor modificându-se foarte uşor.
Aparatul cardiac – volumul cardiac este dependent mai mult de greutatea corporală şi
suprafaţa corpului şi mai puţin de vârstă, înălţime sau dimensiunea toracelui; patul vascular are
o secţiune mare, iar frecvenţa cardiacă este crescută ( tahicardie fiziologică – la nou născut
ajunge la 130-150 bătăi/min); în schimb tensiunea arterială creşte progresiv ( iniţial are o
valoare de 80-90/40-50 mm Hg şi creşte până la 90/60 mmHg la 3 ani).
Aparatul renal – copilul mic elimină de 2 ori mai multă urină comparativ cu adultul; până la 1
an sfincterul nu este supus controlului cortical; către 1 an apare maturizarea funcţională a
legăturii dintre centrii de reglare reflexă şi centri nervoşi superiori ceea ce duce la instalarea
controlului cortical al eliminărilor.
Aparatul digestiv – capacitatea stomacului este mică, iar activitatea secretorie redusă; de la 6
la 30 luni se dezvoltă dentiţia temporară ce cuprinde 20 de dinţi – 6 luni incisivii mediani
inferiori, la 8-10 luni incisivii mediani superiori, la 10-12 luni incisivii laterali superiori, 12-14 luni
incisivii laterali inferiori, 18 luni molarii, 18-24 luni caninii.
Creierul – 50% din creşterea postnatală a creierului se realizează în primul an de viaţă şi încă
20% în cel de al doilea an; în această etapă procesul de mielinizare este foarte intens.
Organele de simţ – Ochiul este relativ bine dezvoltat la naştere; fibrele nervului optic se
mielinizează până la 4 luni; iniţial obiectele sunt fixate monocular şi apoi binocular; retina nou
născutului nu dispune de conuri ( este insensibilă la culoare) dar la 6 luni începe să devină
sensibilă.
Auzul este complet dezvoltat imediat după naştere, nou născutul diferenţiind tonuri la 4-5 ore
după naştere.
Procesele cognitive – memoria este iniţial tactilă, fiind evaluată prin plasarea obiectului în afara
câmpului vizual. Copilul mic atinge toate obiectele pe care le descoperă în acest mod. Atenţia
copilului este instabilă la sugar, fiind predominant involuntară, stabilitatea atenţiei voluntare nu
depăşeşte 15-20 secunde la sugar. Gândirea copilului mic este predominant egocentrică ,
respectiv totul funcţionează dependent de el.

DEZVOLTAREA FIZICĂ ŞI NEUROPSIHICĂ A PREŞCOLARULUI (4-7 ani)

Ritmul de creştere este mai lent, la 7 ani creşterea este de 50% la greutate şi de 20% la talie
faţă de valoarea de la 3 ani. Se menţine un ritm alert de creştere pentru lungimea şi grosimea
membrelor inferioare.
Metabolismul bazal este dublu faţă de cel al adultului.
Aparatul locomotor – începe osificarea oaselor lungi şi dezvoltarea maselor musculare cu
creşterea forţei musculare; mişcările sunt imprecise datorită dezechilibrului dintre muşchii
flexori ( mai bine dezvoltaţi) şi extensori ( mai puţin dezvoltaţi). În acest context eforturile
statice prelungite nu sunt posibile, dar capacitatea de manevrare a obiectelor creşte treptat.
Aparatul respirator – respiraţia este de tip diafragmatic; frecvenţa respiraţiei scade treptat;
capacitatea vitală creşte progresiv; preşcolarul face faţă efortului fizic prin creşterea frecvenţei
respiraţiilor.
Aparatul cardio-vascular – greutatea cordului creşte treptat; frecvenţa cardiacă scade, iar
tensiunea arterială creşte progresiv; face faţă efortului fizic prin creşterea frecvenţei cardiace.
Aparatul digestiv – stomacul are o capacitate mică ce impune fracţionarea alimentelor în trei
mese principale şi două gustări; la 6 ani începe schimbarea dentiţiei temporare cu molarii
inferiori şi superiori, incisivii mediani inferiori, iar la 7 ani cu incisivii mediani superiori.
Aparatul renal – eliminarea urinară este controlată de voinţă; rinichii sunt foarte solicitaţi
datorită metabolismului accelerat.
Sistemul nervos – creşterea creierului este lentă, în schimb se dezvoltă capacitatea de răspuns
la stimuli auditivi/ vizuali, creşte capacitatea de înţelegere a unor sarcini, de învăţare, de
diferenţere, de mânuire a obiectelor.
Organele de simţ –
-se perfecţionează analiza vizuală a formelor, dimensiunilor, culorilor, relaţiilor spaţiale ale
obiectelor;
-se perfecţionează capacitatea de diferenţiere a mesajului sonor şi de integrare a acestuia la
nivel psihointelectual.
Procesele cognitive – memoria este involuntară, bazată doar pe asociaţii. Atenţia voluntară
devine din ce în ce mai stabilă, capacitatea de concentrare a atenţiei creşte de la 5-7 min la
preşcolarul mic, la 20-25 min la cel mijlociu şi la 45-50 min. la cel mare. Gândirea copilului
preşcolar este centrată pe anumite simboluri, egocentrică şi fără posibilitate de generalizare
(gândirea logică este încă limitată).

DEZVOLTAREA FIZICĂ ŞI NEUROPSIHICĂ A ŞCOLARULUI

Ritmul de creştere este accelerat între 10-14 ani la fete şi 12-16 ani la băieţi.
Necesarul energetic scade treptat, valoarea metabolismului bazal ajungând la 1,5-1,7 kcal/kg
corp/zi la adolescenţi.
Aparatul respirator – sternul coboară, coastele devin oblice; respiraţia devine toracică, costală
inferioară la sexul masculin şi superioară la cel feminin; frecvenţa respiraţiei scade în timp ce
capacitatea vitală creşte. După pubertate, la efort apare mărirea volumului respirator.
Aparatul cardio-vascular – frecvenţa cardiacă scade în timp ce tensiunea arterială creşte; în
efort apare creşterea volumului sistolic.
Aparatul digestiv – se impune fracţionarea alimentelor în 3 mese principale şi o gustare; se
dezvoltă dentiţia definitivă – 6-7 ani incisivii mediani inferiori;
7-8 ani incisivii mediani superiori,
7-8 ani incisivii laterali inferiori;
10-11 ani incisivii laterali superiori;
9-10 ani caninii de pe mandibulă;
10-12 caninii de pe maxilarul superior;
8-9 primul premolar;
10-12 al doilea premolar ( de pe maxilarul superior);
11-13 al doilea premolar;
6-7 primul molar;
12-13 al doilea molar,
17-25 al treilea molar.
Aparatul excretor este apropiat funcţional de cel al adultului.
Sistemul nervos – se perfecţionează funcţiile de cunoaştere, atenţie, memorie, gândire,
percepţie, reprezentare.
Organele de simţ – se perfecţionează progresiv; văzul – se perfecţionează vederea în adâncime,
sensibilitatea vizuală, acuitatea vizuală; auzul – se perfecţionează auzul fonematic ( al
cuvintelor) şi structura de sunete caracteristică cuvintelor.
Procesele cognitive – memoria şcolarului mic păstrează unele caracteristic întâlnite la copilul
preşcolar, copilul reţine în special ceea ce l-a impresionat. La adolescent memoria se bazează pe
elemente logice, informaţiile reţinute fiind prezentate într-un stil original. La şcolarul mic
atenţia voluntară nu depăşeşte 30 de minute, dezvoltându-se şi atenţia selectivă. La adolescent
atenţia se dezvoltă sub raportul capacităţii de concentrare, a volumului şi a posibilităţii de
subordonare faţă de interese. La şcolarul mic gândirea evoluează către etapa operaţiilor
concrete, în care egocentrismul dispare. Gândirea adolescentului capătă o mare flexibilitate
ajungând treptat la un nivel optim.

FACTORI CARE INFLUENŢEAZA CAPACITATEA DE LUCRU A ELEVILOR

Capacitatea de adaptare a copiilor şi adolescenţilor la efortul cerut de activitatea intructiv-
educativă din şcoală este influenţată de :
-vârstă - modificările fiziologice sunt cu atât mai intense cu cât vârsta elevilor este mai mică;
-sex - forţa musculară este mai redusă la fete, îndeosebi la pubertate;
-intensitatea, durata şi caracterul solicitărilor - organismul copiilor se adaptează mai uşor la
activitatăţile dinamice decât la cele statice; în cazul activităţilor de durată, intensitatea
solicitărilor nu trebuie să depăşeacă 15 - 20 % din efortul maximal; antrenamentul creşte
randamentul activităţii;
-starea emoţional - afectivă - teama, tristeţea, neliniştea stressul, constângerea, dezinteresul
pot produce reducerea capacităţii de lucru;
-condiţiile de lucru - discomfortul termic, zgomotul, praful, poluarea aerului cu substanţe
toxice, mobilierul şcolar inadecvat, iluminatul şi încălzitul neigienic, microclimatul
neorespunzător, ventilaţia insuficientă a încăperilor de lucru acţionează negativ asupra
organismului tânăr, reducând capacitatea de muncă intelectuală şi fizică a copiilor;
-starea de sănătate - în perioada de incubaţie a unor boli acute sau în convalescenţă scade
capacitatea de lucru fizic şi intelectual; de asemenea bolile cu evoluţie cronică ( endocrine-
hipofiză, tiroidă, suprarenale- reumatism poliarticular acut, tulburări de nutriţie, boli cardiace
etc.) pot reduce capacitatea de adaptare la efort.

OBOSEALA ŞCOLARĂ
După o activitate intensă apare femomenul de oboseală manifestat prin reducerea
randamentului în ceea ce priveşte cantitatea şi calitatea activităţii desfăşurate.
Oboseala este o stare complexă cu manifestări subiective şi obiective neuro-osihice şi neuro-
senzoriale, motorii şi cu modificări funcţionale viscerale şi endocrino-metabolice.
Starea de oboseală se manifestă prin: scăderea capacităţii de înţelegere a problemelor mai
abstracte, reducerea posibilităţilor de generalizare, comparare, diferenţiere, tulburări de
atenţie, memorare dificilă, apariţia unui dezechilibru între dificultatea sarcinii de îndeplinit şi
efortul voluntar necesar pentru aceasta.
Uneori apar fenomene psihofiziologice subiective şi obiective reprezentate de depresie,
iritabilitate, nelinişte, apatie, schimbarea atitudinii faţă de muncă, modificarea
comportamentului în clasă şi în familie.
În oboseala mai intensă pot apare tulburări la nivelul unor organe reprezentate de :cefalee,
palpitaţii, dureri precordiale, hipertensiune arterială trecătoare, senzaţii de sufocare, dureri
abdominale, anerexie, flatulenţă, creşterea volumului tiroidian cu semne de hipertiroidie,
anemie, dureri musculare, pierdere în greutate.
CARACTERISTICILE GENERALE ALE PERIOADEI DE ADOLESCENŢĂ
Adolescenţa este etapa cuprinsă între 10/11 ani şi 18/19 ani, când se realizează trecerea de la
perioada de copil la cea adult. În marea majoritate a cazurilor trecerea este fără probleme, dar
totuşi este însoţită de necesităţi noi, îndoieli, riscuri şi incertitudini.

SCHIMBĂRI
Este o etapă în care apar numeroase schimbări:
-fizice - pubertatea;
-psihice - constituirea propriei identităţi;
-sociale - apar noi relaţii cu familia şi cu societatea.

SCHIMBĂRILE FIZICE evidente apar între 10 - 14 ani la fete şi 12 - 16 ani la băieţi.

Maturizarea pubertară la sexul feminin implică:
dezvoltarea glandei mamare;
apariţia pilozităţii pubiene;
modificarea organelor genitale;
apariţia ciclului menstrual;
modificarea aspectului corporal.
Dezvoltarea glandei mamare parcurge V etape în care se trece prin stadiile de : areolă mamară
discret evidentă; sânul formează o mică ridicătură; sânul şi areola cresc ; sânul este bine
reliefat; dezvoltare completă.
Dezvoltarea piloziotăţii pubiene parcurge în linii mari V stadii: fire rare de păr; păr aspru şi creţ
pe simfiza pubiană; păr prezent pe o suprafaţă pubiană mică; pe faţa internă a coapselor; pe
linia albă.
Modificarea organelor genitale este reprezentată de coborârea în jos a vulvei, dezvoltarea
labiilor mari şi mici, clitorisul devine erectil, glandele Bartholin încep să secrete.
Ciclul menstrual apare mai rapid în mediul urban. Există diferenţe regionale legate de
declanşarea ciclului menstrual. Astfel, în zona asiei primele cicluri se manifestă la 12 ani, pe
când în cea a africii şi la 16 - 18 ani.
Modificarea aspectului corporal implică: lărgirea bazinului; depunerea caracteristică a
adipozităţii pe coapse, fese şi pe faţa anterioară a toracelui; mersul este legănat; pielea devine
subţire şi catifelată.
La sexul masculin maturizarea pubertară implică:
creşterea şi dezvoltarea organelor genitale;
apariţia pilozităţii;
schimbarea vocii;
dezvoltarea fizică generală.
Dezvoltarea organelor genitale parcurge V mari etape: organe genitale cu aspect infantil;
creştere de volum pentru testicule şi scrot; creştere în lungime a penisului şi creşterea
testiculelor; creşterea în grosime a penisului şi creşterea testiculelor; organe genitale de
dimensiuni asemănătoare cu cele ale adultului.
Pilozitatea este repartizată pubian, axilar, pe faţă şi pe corp.
Schimbarea vocii apare datorită creşterii evidente a laringelui. Iniţial vocea are un caracter
bitonal, apoi capătă tonalitatea caracteristică adultului de sex masculin.
Modificarea aspectului corporal implică: un schelet puternic; dezvoltarea maselor musculare;
acnee evidentă.

MODIFICĂRILE PSIHICE sunt reprezentate de construirea propriei identităţi. Adolescentul se

desparte de zonele de interes ale copilăriei şi se orientează către noi surse de interes. În acest
sens el va trebui să facă unele alegeri ce implică anumite cuceriri, dar şi renunţări, incertitudini.
Aceste alegeri necesită un anumit grad de libertate.
Construirea acestei noi identităţi înseamnă descoperirea propriilor interese, a aşteptărilor pe
care adolescentul le va avea de la viaţă. Edificarea unei anumite identităţi se bazează pe un
complex de fenomene ce implică:
dezvoltarea conştiinţei de sine;
negarea identităţii infantile;
alegerea unei noi identităţi;
recunoaşterea socială a acesteia.
Dezvoltarea conştiinţei de sine reprezintă practic procesul prin care adolescentul se "trezeşte"
la realitate, trecând de la lumea mirifică a copilăriei la cea reală a adultului. În timpul acestul
proces adolescentul reacţionează: iniţial prin contestarea copilăriei - ce este considerată ca o
etapă a amăgelilor şi a inconştienţei; apoi prin cunoaşterea realităţii, ceea ce produce
insecuritate asociată cu stări de tensiune, încordare, anxietate.
În această perioadă începe să se dezvolte şi conştiinţa sexualităţii, a asimilării rolurilor celor
două sexe.
Tot acum se elaborează pe noi paliere imaginea corporală ( reprezintă modul în care o
persoana se percepe). Ea se raportează intens la: opinia celor din jur; la modelele acceptate
social; la implicaţiile ei legate de sexualitate.
Practic pentru adolescent este important propriul aspect fizic, coeficientul de feminitate
respectiv de virilitate, îmbrăcămintea, atitudinile, gesturile.
În situaţia unei imagini de sine şi a unei atutudini a anturajului puţin liniştitoare adolescentul
arată o preocupare excesivă pentru mimică, vestimentaţie, comportament.
Negarea identităţii infantile implică un refuz brusc, chiar brutal al relaţiilor de tip infantil, de
subordonare şi tutelă. El se simte capabil să judece, astfel că triază strict normele acceptate
anterior. Frecvent părinţii se confruntă cu reacţii gen: "Voi nu mă înţelegeţi! ". Prin aceste
cuvinte adolescentul îşi afirmă nevoia de independenţă, de sustragere de la tutela părinţilor.
Deşi doreşte să fie înţeles, el se teme să nu devină prea transparent, astfel că apar frecvent
oscilaţii ale opiniilor pe care le susţine.
Părinţii nu mai sunt modele acceptate aşa cum au fost în copilărie. În acest context tânărul
caută modele care să corespundă cel mai bine aspiraţiilor sale. Prin căutarea acestor modele el
practic se caută pe sine. Modelele acceptate impun un efort susţinut de copiere, practic
adolescentul se va identifica cu ele. Acest fenomen de identificare cu modelul stă la baza
înţelegerii adolescenţilor. În direcţia acestei identificări ei îşi tapetează camera cu postere ale
idolilor lor reprezentaţi de de fotbalişti, top-modele, vedete de cinema, interpreţi de muzică.
În cursul unei emisiuni consacrate unui grup de cântăreţe ce proclamau puterea pentru femei
au fost chestionate câteva tinere ce se îmbrăcau la fel cu solistele, se pieptănau la fel, aveau
acelaşi comportament. O tânără de 14 ani afirmă "caracterul mei s-a asprit, am înţeles, datorită
lor că nu trebuie să cedăm uşor". Băieţii îşi lasă părul să crească, îşi pun inele în nas şi ascultă
muzică punk rock pentru a se identifica cu modelul.
Departe de lumea imaginară a vedetelor de cinema şi a sportivilor adolescenţii îşi pot găsi
modele şi în adulţii din jurul lor ( prietenii părinţilor, rude).
În final se ajunge la impunerea socială a noii identităţi. Adolescentul doreşte să se exprime
independent, să fie el însuşi, să fie acceptat ca atare. Tânărul trebuie să-şi probeze propriile
resurse, să dovedească celor din jur că a crescut şi este plin de calităţi. Preocupat să nu treacă
neobservat el îşi exprimă arogant punctele de vedere, îşi impune voinţa ostentativ,
dramatizează situaţiile şi se comportă ostentativ.
 Doreşte să fie original, chiar până la ridicol, astfel că apar crizele de originalitate juvenile. Criza
desemnează o perioadă de tensiune, de tulburare, de încercare în timpul căreia contradicţiile se
manifestă acut. Adolescentului i se neagă identitatea de copil, dar nu i se acceptă cea de adult.
În acest context apar tensiuni generate de contradicţia dintre propriul sistem de valori şi
normele sociale imperative. Se produce practic un decalaj între maturitatea biologică şi cea
socială, ce determină apariţia crizelor. Crizele de originalitate ale adolescnţilor sunt crize de
dezvoltare specifice acestei perioade. În timpul acestor crize se produce schimbarea psihicului şi
se formează o nouă personalitate. Tânărul începe să se întrebe "Cine sunt eu? ".
Adolescentul parcurge mai multe crize şi numeroase momente de întrebare.
Prima criză de originalitate apare datorită solicitărilor şcolare din ce în ce mai mari asociate cu
fenomelele de oboseală şi suprasolicitare.
A doua criză de originalitate apare în momentul formării şi aderării la un grup de prieteni.
Adolescentul are un limbaj specific pentru şcoală, unul pentru familie (dependent de nivelul
cultural al acesteia) şi unul pentru prieteni (apar expersii secretoase, argourile).
A treia criză de originalitate apare în momentul descoperirii propriilor aptitudini. Adolescentul
devine capabil să rezolve o temă în mai multe feluri. El analizează cu rigiditate conduitele celor
din jur, ceea ce generează opoziţia faţă de situaţia de tutelă. Caută distracţii noi: discoteci,
popasuri la cofetărie, la fast - food, în parcuri unde experimentează experienţa fumatului. Se
consolidează astfel reacţia de opoziţie faţă de adult şi cea de imitare a prietenilor.
Viaţa interioară devine complexă şi apar adevărate filme interioare încărcate de întrebări:
- De ce eu trebuie să vin acasă la orele 22, iar colegul meu la 24?
- De ce ai mei mă privesc ca pe un copil?
- De ce prietenii mei fumează şi eu nu am voie?
Aceste întrebări generează autoanalize ce duc la comparaţii ale conduitelor şi reacţii faţă de
excesele făcute. Ca răspuns la autoanalize apare apropierea de grupul de prieteni, dar şi
orientarea către prieteniile cu persoanele de sex opus. Treptat tânărul se reapropie de familie,
dar relaţiile cu aceasta sunt clădite pe baze noi.

MODIFICĂRILE SOCIALE se bazează pe structurarea unor relaţii noi cu familia şi cu societatea.

Părinţii au încă de îndeplinit un rol protector faţă de adolescent, dar este un rol diferit faţă de
cel din copilărie.
Frecvent părinţii apăsaţi de povara necazurilor şi a eşecurilor apar adolescenţilor inferiori,
comparativ cu alţi adulţi ce sunt priviţi de la distanţă. În acest context superioritatea părinţilor
încetează, iar relaţiile vor fi bazate doar pe valoarea personală. Adolescentul este încăpăţânat,
are o permanentă stare de opoziţie, reacţii ce indică refuzul de a fi pus în inferioritate. Practic,
tânărul este angajat în confruntare cu părinţii, dar el nu doreşte ruptura de aceştia, ci doar
desprinderea de autoritatea acestora şi de autoritate în general. El vrea să i se recunoască
dreptul de autonomie şi pe acestă bază trebuie să se desfăşoare procesul nou de apropiere şi
afecţiune faţă de părinţi. Este practic o afecţiune în care stima şi respectul reciproc sunt
capitale.
Părinţii adolescenţilor au trei îndatoriri comune:
-prima îndatorire este impusă chiar de adolescent - comportamentul oscilant al acestuia
determină apariţia la părinţi a sentimentelor de epuizare, saturaţie sau supărare; părinţii
trebuie să depăşească aceste situaţii oferind în continuare tânărului posibilitatea de a se
descoperi;
-a doua îndatorire este legată de timp - timpul copilăriei şi al adolescenţei; părinţii doresc să-şi
ajute copii să prindă toate oportunităţile pentru a înfrunta viaţa cât mai bine pregătit;
-ultima îndatorire este reprezentată de idealul de părinte - reprezentat de imaginea pe care
acesta o are asupra obligaţiilor sale; comparând idealul cu realitatea părintele se poate simţi
împlinit, satisfăcut sau dimpotrivă nemulţumit, dezamăgit.
Într-o anchetă realizată în Franţa 70,5% din tinerii cu vârste cuprinse între 11 şi 19 ani au
declarat că familie este pentru ei un cămin primitor, caracterizat de dialog şi comunicare, că
viaţa de familie este agrabilă şi de dorit.
Adolescentul îşi iubeşte familia, iar părinţii sunt interlocutorii preferaţi pentru a discuta despre
problemele şcolare şi despre cele de sănătate. Totuşi ei trec pe planul doi, după prieteni în
ceea ce priveşte problemele sentimentale şi sexuale.
Pentru a avea un dialog cu părinţii, adolescenţii trebuie să-i perceapă ca pe nişte fiinţe
puternice. Dacă părinţii par fragili, îndureraţi adolescenţii doresc să-i protejeze ( devin uneori
părinţii părinţilor ceea ce nu este de dorit).
Refuzul relaţiilor de tip infantil nu înseamnă că adolescentul este pregătit pentru a-şi asuma
toate răspunderile. Ei încearcă să rezolve problemele prin amplificarea şi diversificarea
legăturilor pe care le au cu grupul de prieteni. Adolescenţilor le place să fie înrte prieteni, să iasă
în grup, să facă sport în echipă, să cânte într-o formaţie, să meargă la concerte cu prietenii, dar
la fel de bine pot rămâne singuri pentru a privi la televizor (pe care îl folosesc din plin), pentru a
citi o carte, a se juca pe calculator.
În timpul adolescenţei colegii şi prietenii exercită o influenţă ce se manifestă la toate nivelurile:
ţinută vestimentară, atitudine, gusturi muzicale şi literare, petrecerea timpului liber, obiceiuri
alimentare.
Uneori tânărul poate plăti scump privilegiul de a fi acceptat în grup. De exemplu, el ajunge să-şi
neglijeze studiile, deoarece nu doreşte să fie exclus din grupul în care toţi membrii au probleme
la învăţătură.
Apare şi prietenul/prietena de suflet care este persoana cu care tânărul îşi împărtăşeşte
secretele. Este o persoană care îl înţelege deoarece se confruntă cu aceleaşi probleme.
Unele grupuri au un lider care stabileşte regulile şi reprezintă autoritatea. Practic apare o
deplasare a autorităţii de la părinţi către lider.
Uneori membrii grupului sunt aleşi după anumite criterii, aparteneţa la grup fiind determinată
de interese şi idealuri comune. Aprecierea de care adolescentul se bucură în cadrul grupului
reprezintă o măsură a valorii proprii, motiv pentru care este foarte importantă. Grupul este
frecvent omogen şi stabil, reuşind să influenţeze, modeleze şi manipuleze un adolescent.
Din păcate, uneori grupul incită către un comportament ce nu ar apărea în condiţii de izolare. În
unele situaţii adolescentul nu-şi mai construişe un model personal, ci urmează modelul
grupului. În alte cazuri, tânărul se lasă sedus de grupurile în care răspunsurile sunt prefabricate.
Menţionăm aici pericolul reprezentat de secte şi fanatism religios. În aparenţă tânărul se separă
de părinţi, dar va depinde de o altă persoană.
Uneori tânărul se lasă sedus de grupurile în care se consumă produse ilegale, de cele mai multe
ori pentru a deveni un membru cu drepturi depline. Din păcate, în acest cadru apar şi
conduitele riscante reprezentate de consumul de alcool/ substanţe toxice, fuga de acasă, furtul
şi accidentele repetate.
Acţiunile prin care trupul este împins la limita pericolului şi situaţiile extreme sunt componente
primordiale ale procesului de schimbare prin care trece tânărul. Prin aceste conduite el îşi
încearcă corpul aflat în schimbare sau deja transformat. Tot prin astfel de experimente el
încearcă o oarecare autonomie, căpătând un sentiment de individualitate.
O astfel de acţiune prin care trupul este împins la limită este reprezentată de controlul exagerat
al greutăţii corporale. Tinerele consumă exagerat dulciuri, astfel că se confruntă cu drama
obezităţii. Pentru a fi atractive şi în atenţia băieţilor ele trebuie să fie slabe, astfel că urmează
cure exagerate de slăbire ce conduc la riscul apariţiei anorexiei. Aceste elemente se asociază
frecvent cu o imagine de sine negativă ceea ce poate genera probleme grave.

IMAGINEA SILUETEI
Imaginea pe care o avem asupra propriului aspect corporal implică percepţia, imaginaţia,
emoţiile şi senzaţiile fizice pe care le trăim. Este un element de natură psihologică influenţat de
încrederea şi de respectul de sine (şi mai puţin de atractivitatea fizică, aşa cum este ea apreciată
de alţii).
Studiile arată că 80% dintre femei sunt nemulţumite de corpul lor. Acest procent reprezintă o
problemă deoarece imaginea asupra siluetei este esenţială pentru fericirea noastră şi chiar
pentru starea noastă de sănătate. Persoanele care au o imagine pozitivă asupra propriei siluete
au o percepţie reală a greutăţii corporale , a formelor corporale şi se simt bine în propriul corp.
Cele care au o imagine negativă asupra propriei siluete tind să-şi compare corpul cu cel al
persoanelor din jur şi încep să devină stânjenite. TOTAL SURPRINZĂTOR imaginea pozitivă
asupra siluetei nu coincide cu un corp perfect (după baremuri). Sunt multe persoane
slabe/grase care au o imagine pozitivă asupra propriului corp şi persoane cu siluete perfecte ce
au o imagine negativă asupra corpului.
Ce înseamnă practic imaginea asupra propriei siluete:
-părerea despre aspectul fizic - o fată consideră că are sânii prea mici şi fundul prea mare;
-părerea despre anumite părţi ale corpului - o fată poate să creadă că are un nas prea mare;
-părerea despre cum ne văd alţii - mulţi oameni sunt convinşi că ceilalţi îi consideră urâţi;
-părerea asupra propriului aspect fizic - persoanele ce suferă de anorexie se văd permanent
grase;
-starea de spirit de moment - când eşti fericit îţi accepţi aspectul fizic, când eşti deprimat îl
urăşti;
-climatul social de moment - în prezent la fete este apreciat aspectul zvelt, iar la băieţi
dezvoltarea maselor musculare.
Din păcate, în prezent imaginea negativă asupra propriei siluete este foarte răspândită.
Principala problemă este generată de reflectarea în mass-media a corpului perfect.
În programele de televiziune, filme, publicitate şi reviste se întâlnesc doar persoane foarte
slabe, cu un aspect radios (la sexul feminin) sau cu o constituţie atletică (la cel masculin).
Adolescenţii sunt cei mai atraşi de imaginea perfecţiunii oferită pe tavă de mass-media. Ei se
judecă în funcţie de aspectul corporal, neglijând propriile realizări, valori sau convingeri. Ei ar
prefera un aspect fizic favorabil în locul unor rezultate şcolare de excepţie. Pornind de la aceste
modele o tânără poate să se vadă grasă, chiar dacă în realitate are o greutate adecvată taliei.
Uneori ea începe un regim exagerat de înfometare, ajungând să capete un aspect scheletic.

CONDIŢIILE IGIENICO-SANITARE ALE ŞCOLII

Şcoala se amplasează la nivelul cartierului de locuinţe. Este preferabilă amplasarea şcolii în
apropierea locuinţei, astfel încât copilul să parcurgă o distanţă de 0,5-3 km sau 30 minute cu
mijloacele de transport. Distanţa mare de acasă până la şcoală este un factor generator de
oboseală.Terenul şcolii trebuie să asigure o suprafaţă de 10-50 m2 pentru un elev.
În şcoală există încăperi principale destinate procesului de învăţământ şi încăperi auxiliare. În
cadrul încăperilor principale intră sălile de clasă, sala de educaţie fizică, laboratoarele, sala de
desen.
 Sala de clasă va asigura o suprafaţă medie de 2,5 m2 şi un cubaj de aer de 5-8 m3 pentru o
persoană.
Pereţii sălii de clasă vor fi vopsiţi în culori deschise care reflectă lumina, iar tavanul va fi vopsit
obligatoriu în alb. Pardoseala indicată este din parchet sau linoleum. Uşa este aşezată în partea
anterioară a clasei şi se deschide în exterior.
În sălile de clasă se va asigura o temperatură de 18-20 0C, o umiditate relativă de 30-60% şi o
viteză a curenţilor de aer de 0,2-0,3 m/s.
Ferestrele vor realiza un raport luminos de 1/4-1/5, cu marginea inferioară la 80 cm de podea şi
marginea superioară aproape de tavan. În partea superioară a ferestrelor există oberlicht-uri ce se
deschid oblic spre tavan. Iluminatul artificial fluorescent va asigura minim 300 lucşi.
Sălile de educaţie fizică sunt prevăzute cu vestiare şi grupuri sanitare, separate pe sexe. În sala de
sport se asigură o suprafaţă medie pentru un elev de 4 m 2. Pardoseala va fi din parchet, cauciuc
presat sau linoleum. Temperatura din sala de educaţie fizică va avea valori de 16-180C.
Laboratoarele asigură o suprafaţă de 2,5 m 2 pentru un elev şi un cubaj minim de 6 m 3 de elev. În
laborator pardoseala va fi din ciment sau mozaic, iar mesele acoperite cu gresie sau faianţă. În
laboratorul de chimie se amenajează nişe cu hote prevăzute cu sistem de absorbţie a gazelor
degajate.
Sala de desen va fi orientată spre nord pentru asigurarea unei lumini difuze, iar iluminatul
artificial va asigura 400-500 lucşi.
În categoria încăperilor auxiliare intră cabinetul medical, sala de festivităţi, biblioteca, cancelaria
şi birourile administrative.
Şcoala este racordată la sistemul central de aprovizionare cu apă şi îndepărtare a reziduurilor
fecaloid-menajere. În situaţia în care nu există posibilitatea racordării la centralele de
aprovizionare cu apă, se va amenaja o sursă proprie de apă dotată cu reţea de distribuţie. Dacă nu
există sistem public de canalizare atunci va realiza o instalaţie proprie de colectare şi evacuare a
reziduurilor fecaloid-menajere.
Banca trebuie să aibă dimensiuni apropiate de cele ale elevului pentru a permite asigurarea
unei poziţii corecte. Poziţia corectă în bancă este cea în care tălpile sunt lipite de sol şi fac un
unghi de 900 cu gambele, gambele fac un unghi de 90 0 cu coapsele iar coapsele fac un unghi de
900 cu trunchiul. Dimensiunile scaunului trebuie adaptate la dimensiunile copilului, astfel încât:

 poziţia aşezat să asigure simetria corpului;

 tălpile să ajungă pe sol;
 extremităţile inferioare să aibă un aliniament neutru;
 poziţia să se menţină uşor.
Înălţimea scaunului va fi egală cu lungimea gambei plus 2-3 cm pentru tocurile pantofilor. În
această poziţie se evită presiunea la nivelul spaţiului popliteu.
Adâncimea scaunului este egală cu 2/3-3/4 din lungimea coapsei elevului. În acest fel se evită
presiunea la nivelul spaţiului popliteu şi căderea umerilor. Căderea umerilor apare frecvent la
elevii la care zona lombară nu este în contact cu spătarul.
Spătarul va ajunge până la nivelul unghiului inferior al omoplaţilor ceea ce asigură o poziţie
corectă a trunchiului şi libertatea de mişcare a braţelor.
Unghiul dintre scaun şi spătar va fi cuprins între 95-110 0 pentru a asigura o poziţie confortabilă.
Unii autori recomandă un unghi de 900 la nivelul şoldului şi al genunchiului deci şi spătarul ar
trebui să fie vertical. Totuşi această poziţie este obositoare dacă este menţinută timp
îndelungat.
Pupitrul are o înclinare de 150 ceea ce asigură o distanţă de 30-40 cm între carte şi ochiul
elevului.
Există anumite raporturi între elementele băncii:
distanţa scaunului reprezintă distanţa între marginea posterioară a pupitrului şi marginea
anterioară a scaunului (perpendiculara coborâtă de la marginea posterioară a pupitrului trebuie
să cadă în spatele marginii anterioare a scaunului);
distanţa spătarului reprezintă spaţiul dintre marginea posterioară a pupitrului şi spătar;
diferenţa reprezintă distanţa dintre marginea posterioară a pupitrului şi scaun pe verticală; ea
trebuie să fie egală cu distanţa de la suprafaţa scaunului la cotul copilului lipit de corp plus 4-5
cm.
Dimensiunile băncilor vor fi de 8 mărimi pentru următoarele grupe de înălţime ale elevilor: 101-
110 cm,111-120 cm,121-130cm,131-140 cm,141-150 cm,151-160 cm,161-170 cm, peste 171
cm.

NORME PENTRU DURATA ACTIVITĂŢII ŞCOLARE ŞI PENTRU ODIHNĂ

Programul unei zile obişnuite de lucru a unui elev cuprinde: timp pentru învăţătură (ore de
curs); timp pentru pregătirea temelor; somn şi odihnă; timp destinat unor treburi personale;
timp liber; alte ocupaţii.
Timpul pentru învăţătură (ore de curs) diferă în funcţie de vârsta elevului. Capacitatea maximă
de efort intelectual se găseşte dimineaţa între orele 9 – 11 pentru şcolarii mici şi 9 – 12 pentru
cei mari iar după amiaza între orele 15-18. Capacitatea de lucru scade între orele 13-15 şi seara
după ora 19. Într-o şcoală, programul de instruire trebuie să înceapă după ora 7.30 (preferabil
la ora 8) şi nu va depăşi ora 19.
În situaţia în care numărul claselor este mare se organizează învăţământul în două ture. Copiii
din clasele primare învaţă dimineaţa iar cei din învăţământul gimnazial dimineaţa şi după
amaiaza (în funcţie de situaţia claselor). În marile licee, elevii de liceu învaţă dimineaţa, iar cei
din ciclul gimnazial după amiaza.
Conform legislaţiei în vigoare, elevii din clasa I au programate 3-4 ore zilnic, iar cei din clasele II-
IV, 4 ore pe zi. În învăţământul gimnazial programul zilnic este de 4-5 ore, iar pentru cel liceal de
5-6 ore.Lungimea lecţiilor nu va depăşi 30 minute la clasele I-II şi 40-50 minute la clasele mari .
Pe săptămână, orarul unui şcolar din clasa I nu trebuie să cuprindă mai mult de 20 de ore
putând ajunge la 24 de ore la clasele II-IV. În ciclul gimnazial acest număr creşte ajungând la 25-
28 de ore iar la liceu chiar la 30-35 de ore.
Încă din clasa I copilul va fi deprins să acorde atenţie programului şcolar, să se implice în
discuţii şi în rezolvarea problemelor. Pedagogia modernă acordă atenţie metodelor
participative în care rolul elevului este esenţial. Între elev şi învăţător (profesor) trebuie să
existe un dialog continuu care permite şcolarului să înţeleagă şi chiar să înveţe tema încă din
clasă.
Timpul pentru pregătirea temelor este diferit în funcţie de grupa de vârstă şi de stilul de lucru
al elevului. În general, pentru clasele primare se admite o activitate la domiciliu de ½ - 1 oră,
pentru elevii de gimnaziu timpul creşte la 2-2 ½ ore pentru a ajunge la cei de liceu la valori de
3 – 3 ½ ore. Timpul lung, necesar pregătirii temelor apare datorită încărcării programelor
şcolare şi dozării neadecvate a sarcinilor de către cadrele didactice .
Cumulând orele de clasă cu cele de învăţare acasă rezultă un program foarte încărcat al
elevilor. Astfel elevii din clasa a 4-a învaţă 6 ore pe zi pe când cei din clasele de liceu ajung şi
până la 10-11 ore pe zi.
Un alt element important este reprezentat de obiectele cu care se începe pregătirea.
Recomandările făcute de specialişti diferă în funcţie de orarul zilnic.
Elevii ce învaţă dimineaţa termină cursurile în jurul orelor 13-14. După un scurt interval de
odihnă ei se apucă de învăţat, perioada optimă de lucru fiind cuprinsă în intervalul orar 16-19.
Copilul începe cu acele obiecte al căror conţinut este uşor de înţeles şi de reţinut. Urmează
apoi obiectele care ridică dificultăţi iar la sfârşit cele considerate uşoare. Nu facem specificaţii
legate de obiectele dificile sau uşoare pentru un elev deoarece acest aspect este dependent de
aptitudinile individuale. Există elevi pentru care matematica este o plăcere şi alţii pentru care
ea este o problemă .
Elevii ce învaţă după amiază ajung acasă în jurul orelor 18-19. În majoritatea cazurilor ei sunt
obosiţi astfel că vor rezolva temele ce nu ridică probleme. Dimineaţa între orele 9 şi 12 curba de
efort atinge valori maxime astfel că pregătirea temelor nu este o problemă.
Somnul şi odihna. Nevoile de odihnă prin somn sunt mai mari la elevi comparativ cu adulţii. Un
elev de 6-7 ani are nevoie de 11-12 ore de somn iar unul de 18 ani de 9 ore de somn. Abia după
20 de ani nevoile de somn ajung la 8 ore, valori caracteristice adulţilor. Din păcate, în
numeroase situaţii timpul acordat somnului scade ajungând la valori inferioare celor
recomandate adulţilor (6-7 ore pe noapte).
Odihna activă face parte integrantă din programul zilnic al şcolarului. Pentru elevul ce învaţă
dimineaţa, odihna activă este programată imediat după terminarea programului şcolar (după
orele 13-14) şi seara înainte de culcare. La elevul ce învaţă după masă programul de odihnă
activă este plasat imediat după terminarea orelor (după orele 18-19) şi la prânz înainte de
plecarea la şcoală. Tânărul poate urmări emisiuni de radio sau televiune, citeşte diverse opere
literare, desenează, împleteşte, desfăşoară o activitate ce ţine de hobby-ul fiecăruia.
Timpul destinat trebuinţelor personale include perioada în care copilul îşi face toaleta,
gimnastica de înviorare şi stă la masă.
Timpul liber face parte integrantă din programul unui elev. Este timpul petrecut împreună cu
prietenii la joacă, la plimbare, la un film.
În cadrul altor ocupaţii sunt incluse activităţile casnice (curăţenia în cameră) şi unele
programe extraşcolare (ore de înot sau tenis, învăţarea unei limbi străine, ore de pian) .
Pe parcursul unei săptămâni şi a unui semestru şcolar există fluctuaţii în ceea ce priveşte
capacitatea de muncă. În timpul săptămânii observăm o capacitate de muncă scăzută luni,
urmată de un randament maxim în zilele de marţi şi miercuri. Joi capacitatea de muncă să
scadă, scădere care este evidentă vineri. Această scădere treptată a capacităţii de muncă apare
datorită însumării solicitărilor din zilele anterioare.
În timpul unui semestru asistăm iniţial la o perioadă de acomodare în regimul muncii şcolare.
Urmează apoi câteva luni de randament şcolar ridicat (1-2 luni) pentru ca în final să se ajungă la
scăderea randamentului însoţită chiar de reducerea greutăţii corporale a elevilor.