UNITATEA DE STUDIU 2

CREDITAREA BANCARĂ

Cuprinsul capitolului

2.1. Organizarea operaţiunilor de creditare bancară

2.2. Analiza cererilor de credite solicitate de agenţii economici
2.3. Garantarea creditelor
2.4. Acordarea creditelor bancare
2.5. Controlul utilizării şi garanţiei creditelor

Cuvinte cheie

credit, credit bancar, credit comercial, produse bancare, dobânzi, comisioane, garantarea creditelor,
garanţii reale, gajul, garanţii personale, analiza creditelor, bonitatea clienţilor, aprobarea creditelor,
negocierea condiţiilor de creditare, costul creditului, acordarea creditului, rambursarea creditului, credite
neperformante.

Obiective urmărite

1. Înţelegerea mecanismului creditării clienţilor băncilor;

2. Cunoaşterea principalelor etape specifice procesului de creditare bancară;
3. Documentarea şi analiza bonităţii clienţilor;
4. Negocierea, aprobarea şi acordarea creditelor;
5. Cunoaşterea operaţiunilor şi lucrărilor specifice realizate de către ofiţerul de credite.

Introducere

Într-o economie funcţională, un număr important de agenţi economici şi persoane fizice nu dispun de
suficiente mijloace băneşti pentru a-şi desfăşura în bune condiţii activitatea sau pentru a-şi procura cele
necesare consumului, motiv pentru care adesea apelează la produsele bancare din gama creditelor.

Două credite sunt de referinţă pentru economiile moderne:

 creditul comercial;
 creditul bancar.
Din pricina unor mutaţii mai puţin favorabile dezvoltării agenţilor economici, a scăderii încrederii
în partenerii de afaceri, creditul comercial s-a redus considerabil în favoarea creditului bancar. Implicit,
acest fenomen a condus la o dezvoltare fără precedent a mediului bancar. Tot mai multe bănci sunt
interesate în a-şi plasa disponibilităţile băneşti sub forma creditelor.

Totodată, aceste aspecte au făcut ca băncile să practice o politică de prudenţialitate în relaţiile de

creditare cu clienţii săi, să estimeze cu mult realism condiţiile de rambursabilitate. Ca atare, acest lucru
este posibil numai atunci când se analizează cu multă atenţie fiecare aspect care incumbă solicitarea,
analiza, garantarea, acordarea şi rambursarea fiecărui credit.

Deci, în practica bancară, abordarea unui credit presupune parcurgerea unor etape succesive, cum
ar fi:

 realizarea unei discuţii cu caracter informativ;

 o documentare generală despre client;
 întocmirea cererii de creditare şi analiza acesteia;
 aprobarea creditului;
 negocierea costului creditului şi încheierea contractului;
 acordarea creditului;
 analiza modului de utilizare a creditului şi verificarea respectării destinaţiei;
 controlul existenţei şi păstrării garanţiilor;
 plata dobânzilor şi comisioanelor;
 rambursarea integrală a obligaţiilor generate de derularea creditului.
Toate aceste etape se constituie într-o activitate riguros organizată şi coordonată de către
personalul specializat al băncii. În cele ce urmează, ne vom referi punctual la aspectele de ordin
organizatoric, tehnic şi metodologic, ce stau la baza procesului de creditare, cu referire la mediul bancar,
în general, şi la băncile din România, în special.

2.1. Organizarea operaţiunilor de creditare bancară

Procesul de creditare bancară, din punct de vedere organizatoric, presupune două abordări distincte: pe de-
o parte, relaţia cu clienţii, pe de altă parte, gestionarea resurselor şi plasamentelor la nivel de bancă, drept
unitate de intermediere.
În relaţia cu clienţii, adesea se începe prin realizarea unei discuţii cu caracter informativ. Ca urmare
a acestei investigări, trebuie să se contureze răspunsul la câteva întrebări de referinţă pentru iniţierea,
continuarea sau sistarea relaţiei de creditare.
De pildă, printre întrebările specifice acestui gen de abordare a unui client persoană juridică, pot fi:
 Cine sunteţi şi ce obiective vă propuneţi să dezvoltaţi?
 Ce perspective se întrevăd în legătură cu extinderea activităţii?
 Care este segmentul de piaţă?
 De ce mijloace financiare dispune firma?
 Care este scopul dezvoltării şi obiectul de activitate?
 Ce garanţii se pot constitui?
 Cine sunt competitorii?
 Care este acţionariatul?
 Cine efectuează managementul activităţii?
 Care este calitatea managementului?
Dacă clientul care se adresează băncii pentru a solicita un credit este o persoană fizică, atunci
interesează cu prioritate: starea materială, obiectul creditului şi nu de puţine ori comportamentul anterior în
relaţia cu băncile.
În această etapă, de regulă, nu se completează documente şi formulare specifice, ci se realizează
doar o imagine de ansamblu asupra clientului ce solicită un împrumut. Trebuie să rezulte cu claritate
intenţiile clientului, dacă întruneşte condiţiile minimale de creditare impuse de bancă. Odată convinşi că
aceste criterii sunt îndeplinite, se va solicita clientului întocmirea şi depunerea cererii de creditare, însoţită
de o documentaţie de susţinere. Documentaţia respectivă are menirea să probeze, pe de o parte, legalitatea
operaţiunii de creditare, iar, pe de altă parte, necesitatea şi oportunitatea contractării împrumutului, eficienţa

3
şi profitabilitatea afacerii creditate. Conţinutul documentaţiei, ca de altfel şi complexitatea acesteia, diferă
în funcţie de categoria de clienţi, dar şi de natura şi complexitatea afacerii creditate.
De pildă, pentru agenţii economici, majoritatea băncilor din România solicită:
 certificatul de înmatriculare la Registrul Comerţului şi codul fiscal;
 statutul şi contractul de asociere cu modificările la zi;
 bilanţul contabil pe ultimii doi ani vizat la Administraţia financiară;
 balanţa de verificare aferentă ultimelor două luni de activitate;
 devize estimative, facturi proforme, oferte, contracte/comenzi etc., care să justifice nivelul şi
natura creditului;
 studiu de fezabilitate sau plan de afaceri (în cazul creditelor pentru imobilizări corporale);
 situaţia creditelor angajate la alte bănci;
 fluxul de lichidităţi nete (cash-flow-ul) din care să rezulte necesarul de credite;
 contractele de aprovizionare şi desfacere;
 aprobarea Consiliului de Administraţie sau a Adunării Generale a Acţionarilor pentru angajarea
creditului;
 acordul de consultare a bazei de date a Centralei Riscurilor Bancare;

Dacă solicitanţii de credit sunt asociaţii familiale sau persoane fizice autorizate, atunci portofoliul
de documente justificative cuprinde:
 documente prin care se dovedeşte funcţionarea sau exercitarea profesiei şi codul fiscal;
 declaraţia de impunere a veniturilor pentru anul precedent şi cel în curs, avizată de organele
financiare;
 situaţia încasărilor şi plăţilor pentru anul în curs;
 acordul de consultare a bazei de date a Centralei Riscurilor Bancare;
 situaţia creditelor angajate la alte bănci;
 devize estimative de lucrări, facturi proformǎ, contracte care să justifice solicitarea creditului,
suma şi destinaţia acestuia;
 contracte/comenzi de aprovizionare şi de desfacere sau de prestări servicii;
 fluxul de lichidităţi nete;
 situaţia garanţiilor propuse.

În funcţie de particularităţile pe care le impune relaţia de creditare, banca poate solicita şi alte
documente (avize, acorduri, licenţe, autorizaţii etc.), care să ofere o imagine cât mai completă despre
solicitatorul de credite şi afacerea pe care o reprezintă.
Atunci când solicitantul este o persoană fizică, documentaţia de credit se rezumă la:
 cererea de credite semnată;
 adeverinţa de venit lunar pentru titular şi soţul/soţia acestuia;
 adeverinţă de venit lunar pentru giranţi (de regulă doi);
 acte de vânzare-cumpărare, deviz de lucrări sau acte de proprietate autentificate prin notariat;
 autorizaţia de construcţii, avize şi alte acorduri specifice;
 facturi sau contracte de vânzare-cumpărare pentru bunuri de folosinţă îndelungată;
 situaţia garanţiilor propuse.
Asigurarea unei bune gestionări a resurselor şi plasamentelor, atât la nivelul fiecărei unităţi bancare
operative, cât şi pe ansamblul băncii, presupune o atentă evidenţiere şi raportare a tuturor creditelor angajate
de clienţii băncii.
Astfel, zilnic, sucursalele vor raporta operativ Centralei băncii Situaţia creditelor, pe total sucursală,
inclusiv pentru agenţiile şi punctele de lucru din subordine. De asemenea, periodic, sucursalele judeţene vor
comunica Direcţiei de sinteză, trezorerie şi titluri din centralele băncilor Situaţia creditelor angajate. Lunar,
sucursalele judeţene vor informa Direcţiile de creditare din centralele băncilor despre principalele aspecte
rezultate din execuţia programului de credite pe luna expirată, prezentându-se detaliat: situaţia agenţilor
economici care se confruntă cu greutăţi economico-financiare; situaţia creditelor pe termen scurt grupate pe

4
categorii de credite; situaţia creditelor restante şi a cauzelor care le-au generat, precum şi situaţia pierderilor
din activitatea anului curent şi din activitatea anilor precedenţi.
Trimestrial, unităţile bancare vor efectua analiza calităţii patrimoniului de credite angajate de
agenţii economici, utilizând următoarea schemă matriceală:

Nr. Serviciul datoriei BUN SLAB NECORESPUNZĂTOR

crt.
Performanţa (împrumut (împrumut (împrumut restant peste 30 de zile)
financiară a curent) restant până la
împrumutatului 30 de zile)

1 Împrumutat categoria Credite cu risc Credite în Credite substandard

A minim observaţie

2 Împrumutat categoria Credite în Credite Credite incerte

B observaţie substandard

3 Împrumutat categoria Credite Credite incerte Credite cu risc major

C substandard

4 Împrumutat categoria Credite incerte Credite cu risc Credite cu risc major

D major

5 Împrumutat categoria Credite cu risc Credite cu risc Credite cu risc major

E major major

Stabilirea performanţei economico-financiare a împrumutatului are la bază un sistem de analiză şi

clasificare a agenţilor economici în cinci categorii (A, B, C, D, E), după cum urmează:
 Categoria A – cuprinde împrumutaţii care desfăşoară o activitate economico-financiară
rentabilă, având asigurate toate condiţiile de aprovizionare-desfacere, tehnologice,
organizatorice şi de personal, care să-i permită rambursarea la termen a ratelor scadente din
credite şi plata dobânzilor bancare;
 Categoria B – împrumutaţii care au o situaţie economico-financiară bună în prezent, îşi
realizează indicatorii de bonitate, dar pentru perioada următoare nu sunt perspective privind
menţinerea performanţelor financiare la acelaşi nivel, existând probleme legate de natura şi
obiectul activităţii;
 Categoria C – împrumutaţii care au în prezent o situaţie economico-financiară satisfăcătoare,
existând tendinţa de înrăutăţire a indicatorilor de producţie, a eficienţei activităţii
organizatorice şi de personal;
 Categoria D – împrumutaţii care înregistrează o situaţie economico-financiară caracterizată
prin indicatori de producţie, tehnologici, organizatorici şi de personal inferiori, oscilând în
perioade scurte de timp între o activitate nesatisfăcătoare şi una satisfăcătoare;
 Categoria E – împrumutaţii care desfăşoară o activitate nerentabilă, înregistrând pierderi, de
unde şi incertitudinea cu privire la capacitatea acestora de a rambursa creditele acordate şi
dobânda aferentă.
Pentru stabilirea calităţii portofoliului de credite, pe lângă încadrarea în grupele de bonitate (A, B,
C, D, E), este necesar să se stabilească şi serviciul datoriei.
Concluziile analizei serviciului datoriei pot fi următoarele:

5
 a) bun – când ratele de credite s-au rambursat la scadenţă, iar dobânzile datorate au fost plătite la
termenele stabilite;
b) slab – când una sau mai multe rate sau dobânzi datorate nu au fost rambursate, respectiv plătite
la termen;
c) necorespunzător – când, fie ratele de credit, fie dobânzile datorate nu au fost rambursate, respectiv
plătite pe o perioadă mai mare de 30 de zile calendaristice, indiferent de volumul şi ponderea lor.
Încadrarea agenţilor economici într-o categorie sau alta se face pe baza analizei performanţelor
economico-financiare ale acestora, în funcţie de unele criterii care au fost elaborate pornind de la termenii
de referinţă stabiliţi de Banca Mondială pentru analiza portofoliului băncilor comerciale din România.
Criteriile de apreciere a performanţelor economico-financiare a împrumutaţilor sunt următoarele:
forma de organizare a agentului economic; sectorul în care îşi desfăşoară activitatea; poziţia unităţii în
ramura sau subramura respectivă; lichiditatea patrimonială; indicatorul de solvabilitate; situaţia economico-
financiară; rotaţia activelor circulante; garanţiile asiguratorii; gradul de îndatorare; dependenţa de pieţele de
aprovizionare şi desfacere; nivelul sprijinului guvernamental sau al subvenţiilor; calitatea conducerii;
perspectiva unităţii.
În funcţie de importanţa lor în aprecierea calităţii creditelor şi de aportul propriu al agenţilor
economici la realizarea acestora, celor 13 criterii propuse li s-au atribuit un număr de 1-2 puncte.

Astfel, criterii cum sunt forma de organizare şi sectorul în care îşi desfăşoară activitatea, care sunt
practic independente de efortul propriu al agentului economic respectiv, au fost notate cu 1 punct, iar
criterii ca lichiditatea patrimonială, situaţia financiară etc., care sunt direct influenţate de efortul propriu
al agenţilor economici în cauză, au primit un punctaj superior.

Punctajul total se obţine prin înmulţirea numărului de puncte atribuite fiecărui subcriteriu cu
numărul punctelor atribuite criteriului.

Spre exemplu: un agent economic care realizează o cifră de afaceri medie lunară de 40000 RON,
cu un profit lunar de 6000 RON şi cu o rată a rentabilităţii financiare de 15%, va obţine la criteriul Situaţia
economico-financiară următorul punctaj:

 pentru cifra de afaceri: 2 x 2 = 4 puncte

 pentru profitul brut: 2 x 2 = 4 puncte
 pentru rata rentabilităţii 2 x 2 = 4 puncte
Total 12 puncte

În cazul criteriului garanţia creditului, întrucât apare posibilitatea existenţei mai multor garanţii,
este necesar ca în prealabil să se stabilească media punctelor obţinute la subcriterii şi apoi, prin înmulţire cu
punctajul criteriului, se va obţine totalul punctelor la criteriul respectiv.
Spre exemplu, în cazul unui agent economic care garantează creditul solicitat cu active mobile şi
imobile şi cu bunuri achiziţionate din credite, punctajul obţinut la criteriul garanţia creditului va fi:
(3 + 2) / 2 x 1,5 = 3,15

Pentru obţinerea punctajului total, se procedează la însumarea punctelor obţinute la cele 13 criterii.
În funcţie de punctajul total obţinut şi de scara valorică, se recurge la încadrarea agenţilor economici
într-o categorie sau alta (A, B, C, D sau E), care exprimă capacitatea acestora de a asigura rambursarea la
termen a împrumutului şi plata dobânzii.
Din analiza coroborată a performanţei financiare a împrumutaţilor cu serviciul datoriei, pe baza
tabelului matrice prezentat anterior, se poate determina calitatea portofoliului de împrumuturi, după cum
urmează:
a) Credite cu risc minim – sunt acele plasamente ce nu implică deficienţe şi riscuri care ar putea
periclita administrarea datoriei, în maniera convenită prin contractul de credit la acordarea împrumutului.
În cazul acestor împrumuturi, rambursarea se efectuează în timpul şi la termenele prevăzute;

6
 b) Credite în observaţie – sunt acele plasamente acordate unor clienţi cu rezultate economico-
financiare foarte bune, dar care, în anumite perioade scurte de timp, întâmpină greutăţi în rambursarea
ratelor scadente şi a dobânzilor aferente;

c) Credite substandard – sunt acele plasamente ce prezintă deficienţe şi riscuri care periclitează
lichidarea datoriei, fiind insuficient protejate de valoarea netă a capitalului şi/sau a capacităţii de plată a
beneficiarului de împrumut. Aceste credite sunt caracterizate prin posibilitatea reală ca banca să preia
parţial unele pierderi, dacă deficienţele creditului nu sunt corectate pe parcurs, ca urmare a imposibilităţii
recuperării integrale a împrumutului;

d) Credite incerte – sunt acele împrumuturi în cazul cărora rambursarea sau lichidarea pe baza
condiţiilor, valorilor şi garanţiilor existente este incertă;

e) Credite cu risc major – sunt considerate cele care nu pot fi restituite băncii, ceea ce face ca
înregistrarea lor în continuare ca active bancare să nu fie garantată.

Concluziile rezultate din analiza calităţii portofoliului de credite vor fi avute în vedere la acordarea
de noi credite în perioadele următoare, astfel:
 pentru agenţii economici care în urma analizei au fost încadraţi în categoria A, aprobarea
creditelor solicitate de aceştia incumbă atât cel mai mic risc pentru bancă, situaţia economico-
financiară, cât şi perspectivele asigurând în cel mai înalt grad condiţiile pentru restituirea
creditelor şi plata dobânzilor la termen;
 în cazul agenţilor economici din categoriile B şi C, decizia de aprobare a creditelor are suficiente
argumente favorabile, dar şi unele motive de îngrijorare, mai ales în ceea ce priveşte perspectiva
activităţii economico-financiare a acestora;
 aprobarea unor credite pentru agenţii economici din ultimele două categorii incumbă riscuri
majore pentru bancă, în cazul agenţilor economici din categoria D, şi chiar înregistrarea de
pierderi din cauza imposibilităţii rambursării ratelor scadente şi a plăţii dobânzii datorate în
cazul agenţilor economici din categoria E.
Programarea creditelor ce se acordă de către bănci clienţilor se face trimestrial, în funcţie de masa
monetară structurată pe componentele sale principale – resurse şi plasamente – în corelaţie directă cu
necesităţile reale de fonduri ale agenţilor economici deserviţi, care se întocmeşte de fiecare unitate bancară
teritorială pe ansamblul activităţii de creditare pe termen scurt, mediu şi lung şi pentru toţi clienţii săi,
indiferent de natura capitalului şi forma de organizare.
Volumul total de credite pentru agenţii economici la unitatea bancară se va corela cu sursele de
creditare, determinându-se necesarul/surplusul de resurse. La nivel de unitate teritorială (sucursală, agenţie),
necesarul/surplusul de resurse se va acoperi (prelua) prin redistribuire de către centralele băncilor. Acest
mod de centralizare a surselor de finanţare poate conduce la slaba preocupare pentru obţinerea de resurse la
nivelul unităţilor teritoriale.
Considerăm că nu este lipsit de interes ca, la nivelul unităţilor teritoriale ale băncilor comerciale să
se introducă un buget de venituri şi cheltuieli, cu ajutorul căruia fiecare dintre aceste unităţi teritoriale să-şi
asigure sursele necesare finanţării, prin atragerea de pe piaţă a economiilor populaţiei şi ale altor agenţi
economici care au surse disponibile.
Instituirea unui sistem de atragere sau plasare a resurselor de pe piaţă, în funcţie de excedentul sau
deficitul de surse existente în orice moment, ar elimina dependenţa totală de băncile centrale, determinând
un management eficient în asigurarea resurselor şi la nivelul unităţilor teritoriale (sucursale, filiale).
2.2. Analiza cererilor de credite solicitate de agenţii economici

Cererile de credite primite de la agenţii economici, persoane juridice, se evidenţiază într-un registru special,
după care se repartizează spre analiză compartimentelor de creditare. Aceste cereri sunt tip pe anumite
categorii de agenţi economici, în funcţie de specificul activităţii şi diferă de la o bancă comercială la alta.
7
 În general, cererile de credite cuprind, pe lângă suma solicitată pentru activitatea curentă sau
pentru investiţii, şi alte date, cum ar fi:

 date informative cu privire la societate: denumirea; reprezentanţii legali; sediul societăţii;

numărul de înregistrare în Registrul societăţilor comerciale; numărul de acţionari; soldul
conturilor curente de credite pe termen scurt, mediu şi lung; componenţa Consiliului de
administraţie; date de identificare a reprezentanţilor legali; obiectul de activitate al societăţii
potrivit prevederilor din statut; forţa de muncă; capitalul subscris vărsat;
 capacităţile de producţie industriale, comerciale în funcţiune, care cuprind: terenuri; construcţii;
utilaje-instalaţii; mijloace de transport;
 producţia şi destinaţia acesteia, obţinută în sectoarele industriale, comerciale şi alte activităţi
din anul precedent, precum şi în anul curent pe total, din care pe bază de contracte;
 sursa veniturilor şi destinaţia cheltuielilor, profitul, astfel: venituri totale pe sectoare de
activitate în anul precedent şi estimate în anul curent; cheltuieli aferente veniturilor totale pe
sectoare obţinute în anul precedent sau estimate în anul curent; profitul brut total; impozitul pe
profit şi profitul net;
 destinaţia creditelor solicitate, separat pentru activitatea curentă (pe sectoare de activitate,
perioada de rambursare, propuneri pentru restituire) şi separat pentru investiţii (din care să reiasă
descrierea proiectului, suma, data punerii în funcţiune, perioada de rambursare, perioada de
garanţie şi propuneri pentru restituire);
 garanţii propuse care pot fi: garanţii de bază şi garanţii complementare, nominalizându-se
bunurile aduse în garanţie; anul construirii sau fabricării; valoarea din evidenţa contabilă;
valoarea estimată de bancă, precum şi asigurarea acestora, precizând compania de asigurări,
valoarea asigurată şi data expirării poliţei de asigurare.
Procesul de analiză propriu-zis cuprinde două faze: analiza formală şi analiza de fond.
Analiza formală urmăreşte inventarierea tuturor documentelor care însoţesc cererea de credite,
verificarea conţinutului acestora şi a corelaţiilor dintre diferiţi indicatori. De asemenea, se va urmări şi
concordanţa datelor cuprinse în documentele prezentate cu evidenţa unităţii şi cu raportările efectuate
către organele fiscale, precum şi modul de organizare şi conducere a evidenţei contabile.

Analiza de fond constă în verificarea şi interpretarea unor indicatori economici şi financiari pe baza
datelor din cererea de credite şi a situaţiilor financiare din dosarul de credite.

Pentru agenţii economici cu personalitate juridică, se va determina grupa de bonitate în care aceştia
se încadrează, pe baza indicatorilor financiari determinaţi, după o metodologie pe care fiecare bancă
comercială o stabileşte.
În cadrul analizei bonităţii clientului, vom exemplifica două cazuri diferite de grupare a indicatorilor
specifici:

Cazul 1

a) Indicatorii de solvabilitate, ce reprezintă gradul în care agenţii economici pot face faţă obligaţiilor
de plată, îndeosebi din surse proprii, şi se exprimă prin solvabilitatea patrimonială, astfel:
Sp 
Capital propriu
 100
, în care:
Total pasiv

Sp – solvabilitatea patrimonială.
Capitalul propriu cuprinde: capitalul social vărsat; prime legate de capital; diferenţe din reevaluare;
fondul pentru finanţarea acţiunilor de interes general; fondul de asigurare; fondul pentru organizare de
şantier; fondul de investiţii; rezerve; alte fonduri.
Indicatorul este considerat optim atunci când rezultatul obţinut depăşeşte 30%. Deoarece acesta
indică ponderea surselor proprii în totalul pasivului agentului economic, un rezultat sub 30% demonstrează
o situaţie financiară delicată a acestuia, el având un grad mare de îndatorare. O valoare relativă apropiată de
8
100 a acestui indicator arată că agentul economic nu are datorii şi că tot ce posedă are acoperire în sursele
sale proprii.
b) Indicatorii de rentabilitate, care exprimă eficienţa activităţii unui agent economic, în sensul
capacităţii acestuia de a obţine profit din activitatea desfăşurată. Amintim în acest sens: rentabilitatea
capitalului propriu, rentabilitatea în funcţie de costuri.
Rentabilitatea în funcţie de costuri se determină după formula:

Pn
Rc   100 , în care:
Cht

Rc – rentabilitatea în funcţie de costuri;

Pn – profitul net;

Cht – cheltuieli totale.

Nivelul considerat acceptabil al acestui indicator trebuie să fie peste 5%.

c) Indicatorii de echilibru, ce arată limita până la care agentul economic este finanţat din alte surse
decât fondurile sale proprii şi se exprimă prin gradul de îndatorare.
Se calculează astfel:

PE
Gi   100 , în care:
 Ap

Gi – gradul de îndatorare;

PE – plăţi exigibile care cuprind obligaţiile, creditele bancare şi împrumuturile;

∑Ap – total active.

Acest indicator trebuie să fie subunitar. Cu cât raportul între plăţile exigibile şi total active este mai
mic (sub 30%), cu atât este mai redus şi gradul de îndatorare a agentului economic.
d) Indicatorii de lichiditate, care reflectă, la un moment dat, posibilităţile agentului economic de a-
şi acoperi toate obligaţiile într-un termen cât mai scurt şi se calculează ca lichiditate imediată (absolută şi
relativă) şi lichiditate la o anumită dată, astfel:
d1 Lichiditatea imediată în mărime absolută,

La   Apts   Ppts , în care:

La – lichiditatea imediată în mărime absolută;

∑Apts – active patrimoniale care pot fi transformate într-un termen scurt în disponibilităţi băneşti
sau de cont şi se determină prin deducerea din total active a imobilizărilor totale, a pierderilor, precum şi a
producţiei neterminate şi a semifabricatelor fără posibilităţi de valorificare, a produselor finite fără desfacere
asigurată, a valorii produselor expediate, a lucrărilor şi serviciilor facturate, refuzate sau fără posibilităţi
certe de încasare;
∑Ppts – pasive patrimoniale, creditori cu condiţii de plată în termen scurt (obligaţii, credite bancare
şi împrumuturi).
Lichiditatea este cu atât mai bună, cu cât diferenţa dintre activele şi pasivele patrimoniale este mai
mare, limita minimă admisă fiind zero.

d2 Lichiditatea imediată în mărime relativă,

9
  Apts
Lr   100 ,
 Ppts

în care:

Lr – lichiditatea imediată în mărime relativă.

Lichiditatea unui agent economic este cu atât mai bună, cu cât rezultatul obţinut este mai mare (peste
100%), limita minimă acceptată fiind 100%. Sub această limită cererea de credite, cel mai adesea, se
respinge.

d3 Lichiditatea la o anumită dată,

DB  I  C
Ld   100 ,
PE

în care:

Ld – lichiditatea la o anumită dată;

DB – disponibilităţi băneşti proprii şi împrumutate;

I – încasări ce urmează a fi realizate până la finele decadei analizate;

C – credite bancare sau împrumuturi de la alţi agenţi economici, care se pot obţine pe bază de
contracte până la finele perioadei analizate;
PE – plăţi exigibile în perioada analizată, inclusiv ratele scadente şi dobânzile aferente creditelor
obţinute.
Indicatorul lichiditatea la o anumită dată reflectă capacitatea de plată a agentului economic şi este
satisfăcător în cazul în care rezultatul este peste 100, sub această limită indicatorul fiind nesatisfăcător,
deoarece obligaţiile de plată sunt peste nivelul încasărilor.

Cu cât lichiditatea este mai mare, cu atât activitatea agentului economic este mai bună, deoarece,
gradul de acoperire a obligaţiei de plată este mai mare.

Cazul 2

Indicatorii financiari şi formulele de calcul se prezintă astfel:

Active circulante
a) Lichiditat ea general ă 
Datorii curente

Capital propriu
b) Solvabilit atea patrimonia lă   100
Total pasiv

Profit brut
c) Rata profitului brut   100
Cifra de afaceri

Profit net
d) Rata rentabilit ăţii financiare   100
Capital propriu

Datorii curente
e) Grad de îndatorare   100
Total activ

În funcţie de punctajul obţinut, fiecare agent economic cu personalitate juridică va fi încadrat într-
una dintre următoarele categorii de bonitate:

10
  categoria A: 85-100 puncte;
 categoria B: 70-84 puncte;
 categoria C: 50-69 puncte;
 categoria D: 25-49 puncte;
 categoria E: sub 25 puncte.

Încadrarea pe categorii de bonitate se interpretează astfel:

Categoria A – performanţele financiare sunt foarte bune şi permit achitarea la scadenţă a dobânzii
şi a ratei. Totodată se prefigurează menţinerea şi în perspectivă a performanţelor financiare la nivel ridicat;
Categoria B – performanţele financiare sunt bune sau foarte bune, cu posibilităţi de degradare într-
o perspectivă mai îndelungă;
Categoria C – performanţele sunt satisfăcătoare, dar au o evidentă tendinţă de înrăutăţire;
Categoria D – performanţele financiare sunt scăzute şi cu o evidentă ciclicitate la intervale scurte
de timp;
Categoria E – rezultatele financiare arată pierderi, ceea ce denotă perspective clare că nu vor fi
plătite nici ratele scadente, nici dobânda.

Concret, punctajul indicatorilor de bonitate se prezintă astfel:

Nr. INDICATORI 20 15 10 5
crt. puncte puncte puncte puncte
1. Lichiditate generală 2 1,6-2 1,3-1,6 1-1,3
2. Solvabilitate patrimonială (%) 30 20-30 10-20 0-10
3. Rata profitului net (%) 5 3-5 1,5-3 0-1,5
4. Rata rentabilităţii financiare (%) 10 6-10 3-6 0-3
5. Gradul de îndatorare (%) 0-0,25 0,25-0,50 0,50-0,70 0,70-1
Sursele din care se extrag datele pentru stabilirea indicatorului de bonitate sunt bilanţurile contabile
anuale sau situaţiile financiare semestriale.
În cazul în care indicatorii financiari se calculează pe baza datelor din balanţa de verificare, conturile
vor fi grupate în prealabil potrivit schemei de bilanţ. Activele totale şi respectiv activele curente vor fi
corelate cu soldurile conturilor de amortizări şi diferenţe de preţ din pasiv.

2.3. Garantarea creditelor

În vederea evitării unor riscuri în rambursarea creditelor acordate, banca se va asigura ca solicitanţii să
dispună de posibilităţi de restituire a creditelor în condiţiile desfăşurării unei activităţi normale, precum şi
pentru recuperarea acestora în situaţiile în care împrumutaţii nu-şi execută obligaţiile din diverse cauze.
Determinarea posibilităţilor de rambursare se efectuează în baza analizei indicatorilor economico-
financiari ai activităţii de exploatare şi ai programelor de investiţii prezentate, pentru care se solicită credite.
Pentru asigurarea creditelor şi în situaţia în care împrumutatul nu-şi execută obligaţiile contractuale
de rambursare a ratelor scadente, plata dobânzilor şi a celorlalte obligaţii rezultate din contract, din cauze
care nu au putut fi prevăzute la acordarea creditului, precum şi pentru crearea unui privilegiu faţă de alţi
creditori, banca va solicita împrumutaţilor garanţii asiguratorii, care pot fi oferite atât de debitori, cât şi de
terţe persoane fizice sau juridice, numite garanţi.
Valoarea minimă a garanţiilor acceptate de bancă va fi în toate cazurile cel puţin egală cu datoria
cea mai mare a debitorului, formată din creditul aprobat plus dobânda până la rambursarea primei rate din
împrumut.
Potrivit reglementărilor legale în vigoare, garanţiile ce pot fi acceptate de bancă se împart în două
mari categorii, respectiv garanţii reale şi garanţii personale.

11
 A. Garanţiile reale. Sunt acele garanţii care constau în afectarea specială a unor bunuri
individualizate pentru garantarea creditului şi sunt formate din ipoteci şi gajuri.
a) Ipoteca este o garanţie imobiliară care nu comportă deposedarea celui ce o constituie de bunul
adus în garanţie. Ipoteca practicată de bancă în relaţia cu clienţii săi este o ipotecă convenţională, întrucât
are la bază înţelegerea intervenită între bancă şi constituitorul ipotecii, care poate fi debitorul sau un
garant persoană fizică sau juridică. Obiectul ipotecii îl constituie numai bunurile imobile actuale, şi nu cele
viitoare, aflate în proprietatea constitutorilor şi în circuitul civil.

Pentru a fi acceptate în garanţie, bunurile imobile propuse trebuie să îndeplinească următoarele

condiţii:
 să fie în proprietatea constituitorului şi să se afle în circuitul civil (să facă obiectul vânzării-
cumpărării);
 să existe o piaţă sigură pentru bunurile ipotecate;
 bunurile să fie situate în zone de interes pentru o categorie largă de potenţiali cumpărători;
 clădirile să permită amenajări şi adaptări pentru utilizări multiple;
 bunurile ipotecate să fie asigurate la o societate de asigurări pe toată durata contractului de
credit, iar drepturile cuvenite din despăgubiri să fie concesionate băncii;
 bunurile ipotecate să nu fie afectate de sarcini;
 existenţa unui înscris (contract) autentificat de Notariatul de stat în raza teritorială a căruia se
află imobilul în cauză, în care se descrie imobilul ipotecat şi valoarea creditului garantat;
 persoana ce constituie ipoteca să aibă o deplină capacitate de exerciţiu, respectiv persoanele
fizice să aibă 18 ani, iar persoanele juridice să fie legal constituite şi să aibă în proprietate
bunul ipotecat.
b) Gajul este un contract accesoriu contractului de credit, prin care debitorul sau garantul, după
caz, remite băncii un bun mobil pentru garantarea creditului.

În temeiul prevederilor codului civil şi codului comercial, gajul este de două feluri:

 gajul cu deposedare, numit şi amanet, care presupune deposedarea de bunul mobil al

constituitorului şi, depunerea acestuia la bancă. Această formă de gaj se materializează printr-
un contract care se întocmeşte în două exemplare, dintre care unul se păstrează la bancă şi unul
se înmânează constituitorului. Obiectul gajului cu deposedare îl constituie bunurile mobile cu
volum mic şi valoare ridicată, cum ar fi metalele şi pietrele preţioase, tablourile, sculpturile,
bijuteriile şi altele asemenea;
 gajul fără deposedare, prevăzut de art. 480, alin. 4, Cod Comercial, nu presupune deposedarea
de bunurile mobile aduse în garanţie, el fiind posibil de aplicat numai asupra produselor solului
prinse în rădăcini sau deja culese, precum şi asupra materiilor prime industriale în stare de
fabricaţie sau deja fabricate şi aflate în unităţi sau depozite. Potrivit înţelesului prevederii legale
mai sus menţionate, produsele ce pot constitui obiect al contractului de gaj fără deposedare sunt
numai cele cerealiere, plantele tehnice şi oleaginoase, leguminoasele boabe, legumele, cartofii,
pepenii, strugurii, fructele şi plantaţiile furajere.
Pentru ca produsele menţionate să poată fi luate în garanţie, este necesar să se îndeplinească
următoarele condiţii:

 să existe o posibilitate reală în obţinerea produselor menţionate, în sensul că la data

constituirii garanţiei, culturile din care rezultă acestea să fie cel puţin înfiinţate sau produsele
să se afle în stare de fabricaţie sau deja fabricate, aflate în unităţi sau depozite, după caz;
 să existe o piaţă sigură pentru valorificarea respectivelor produse.
Pentru valabilitate, în afara condiţiilor specifice menţionate anterior, cele două forme de gaj
trebuie să le mai îndeplinească şi pe următoarele:

12
  constituitorul, persoană fizică sau juridică, împrumutat sau garantat, trebuie să fie proprietarul
bunului gajat şi să aibă deplină capacitate de exerciţiu, respectiv vârsta de 18 ani împliniţi
pentru persoanele fizice sau calitatea de persoană juridică legal constituită, după caz;
 bunurile gajate să se afle în circuitul civil, adică să facă obiectul vânzării cumpărării;
 bunurile gajate să fie asigurate la o societate de asigurări pe toată durata contractului de
credit, iar drepturile rezultate din despăgubiri să fie cesionate băncii;
 în contractul de gaj, indiferent de forma acestuia, să se menţioneze creditul pentru care se
constituie gajul, felul şi natura bunurilor gajate care se vor descrie, menţionându-se greutatea,
cantitatea, calitatea şi alte elemente de identificare, specifice după caz şi locul unde se găsesc
bunurile gajate.
Bunurile mobile pentru care s-a practicat gajul cu deposedare vor fi reţinute de bancă până la
achitarea integrală a creditului.
Garanţiile reale menţionate anterior, respectiv ipoteca şi gajul, sunt singurele garanţii care asigură
băncii un privilegiu (întâietate) în raport cu alţi creditori, motiv pentru care în procesul garantării creditelor,
acestora li se va da importanţa cuvenită, cu atât mai mult cu cât, prin intermediul lor, anumite bunuri din
patrimoniul împrumutaţilor sau garanţilor, după caz, sunt destinate să acopere sumele de bani datorate băncii
şi nerambursate de împrumutaţi.
B. Garanţii personale. Garanţia personală este angajamentul asumat de o persoană fizică sau
juridică, după caz, prin care aceasta se obligă să execute obligaţia debitorului (împrumutatului), în cazul
neexecutării ei de către împrumutat. Garanţia personală mai poartă şi denumirea de fidejusiune sau
cauţiune.

Condiţiile de validitate ale acestei garanţii sunt următoarele:

 existenţa unui contract distinct, faţă de contractul de credit prin care o persoană fizică sau
juridică, după caz, îşi asumă răspunderea să garanteze obligaţiile împrumutatului cu întregul
său patrimoniu;
 garantul (fidejusorul) să fie o persoană cu deplină capacitate, respectiv persoana fizică să aibă
18 ani împliniţi, iar persoana juridică să fie legal constituită, să fie o persoană solvabilă, cu
un patrimoniu îndestulător pentru bancă în cazul trecerii la executare silită, garantul să
domicilieze sau să aibă sediul în raza teritorială a judeţului unde funcţionează unitatea băncii
ce acordă creditul.
Garanţia prezintă importanţă întrucât alături de debitor este antrenată şi răspunderea unei
persoane cu întregul ei patrimoniu.

O modalitate specifică de materializare a fidejusiunii o constituie scrisoarea de garanţie bancară,

care reprezintă în fapt garanţia dată de către o bancă în favoarea unei persoane fizice sau juridice ce
contractează un credit.

C. Alte garanţii. Mai importante sunt:

a) Gajul general. Reprezintă în fapt cea mai generală garanţie, aceasta fiind în acelaşi timp un gaj
comun la dispoziţia tuturor creditorilor, care au cu toţii o poziţie egală faţă de bunurile debitorului
împotriva căruia s-a pornit executarea silită. Din această egalitate decurge consecinţa că, în caz de
insuficienţă a sumelor obţinute prin executarea silită, sumele realizate efectiv se împart între bancă şi
ceilalţi eventuali creditori, proporţional cu valoarea creanţelor fiecăruia.

b) Depozite în lei şi în valută. Disponibilităţile băneşti existente în conturile împrumutaţilor sau ale
altor persoane fizice şi juridice cu cont la unităţile bancare pot deveni garanţii ale creditelor solicitate, dacă

13
acestea se constituie în depozite distincte, create în scopul exclusiv al garantării creditelor. Depozitele
create în scopul garantării unui credit se pot constitui atât de împrumutat, cât şi de o terţă persoană fizică
sau juridică, ce îl garantează pe împrumutat.

Constituirea depozitelor în scopul garantării împrumuturilor se realizează pe baza unui contract de

garanţie prin crearea unui depozit bancar, în care în mod obligatoriu se va menţiona scopul conceperii
depozitului, respectiv garantarea creditului acordat de bancă.
Obiectul garanţiei îl constituie disponibilităţile băneşti în lei sau în valută ale împrumutaţilor sau
garanţilor persoane fizice sau juridice, după caz.
În situaţia în care obiectul garanţiei îl constituie disponibilităţile în valută, băncile comerciale
acceptă în garanţie numai valutele cotate de Banca Naţională.
Fiind o formă specifică a gajului cu deposedare, contractul prin care se materializează această
garanţie se va încheia în dublu exemplar, dintre care unul pentru bancă şi unul pentru constituitorul
garanţiei.

2.4. Acordarea creditelor bancare

În practica bancară se disting două momente importante în declanşarea operaţiunii de creditare:

 angajamentul bǎncii de a pune la dispoziţia debitorului mijloacele bǎneşti solicitate prin

semnătură, operaţiune care se înregistrează în contabilitatea băncii folosind conturi în afara
bilanţului;
 punerea efectivǎ la dispoziţia clienţilor băncii a sumelor împrumutate, operaţiuni care se
înregistrează în contabilitatea băncii folosind conturi de bilanţ.
Principalele caracteristici ale operaţiunilor de creditare sunt următoarele:

a) credit acordat, de regulă, sub forma unui credit global de exploatare sau credit pentru finanţarea
unor necesităţi specifice, cum sunt procurarea de echipament, stocuri etc.;
b) credit acordat sub forma unei autorizări sau a unui avans la termen fix, care se poate materializa
în:
 efecte de comerţ, în general cambii şi bilete la ordin subscrise de clientelă în favoarea băncii
sale, care le scontează;
 ordine de plată cu scadenţă prestabilită, întocmite de agenţii economici pe baza cărora, la datele
convenite, se vor debita conturile acestora.
Clienţii bǎncilor, persoane juridice, în calitate de agenţi economici pot beneficia de următoarele
categorii de credite:

 creanţe comerciale (scont şi operaţiuni asimilate, factoring şi alte creanţe comerciale);

 credite de trezorerie;
 credite pentru export;
 credite pentru echipament;
 credite pentru bunuri imobiliare;
 alte credite acordate clientului.
De asemenea, banca poate acorda credite clientelei financiare (credite de la o zi la alta şi credite la
termen) sau se poate împrumuta de la clientela financiară.

2.4.1. Operaţiuni privind creanţele comerciale

14
În conturile de creanţe comerciale, se înregistrează creanţele clienţilor mobilizate de către bancă, sub forma
operaţiilor de scont comercial şi asimilate, factoring şi alte creanţe comerciale.
Scontul comercial reprezintă operaţiunea prin care, în schimbul unui efect de comerţ (cambie, bilet
la ordin), banca pune la dispoziţia posesorului creanţei valoarea efectului, mai puţin agio (taxa de scont şi
comisioanele aferente), fără a aştepta scadenţa efectului respectiv. Operaţiunile asimilate scontului se
realizează pe baza biletelor la ordin de mobilizare a creanţelor comerciale subscrise de client la ordinul
băncii. Contabil, evidenţa creanţelor comerciale se ţine cu ajutorul contului sintetic de gradul I 201 „Creanţe
comerciale”.
Pentru realizarea scontǎrii, se procedeazǎ la calcularea taxei scontului. Pentru aceastǎ operaţiune
se foloseşte formula:

Vn  Rd  Nz
Ts  , în care:
360  100

Ts – taxa scontului;

Vn – valoarea nominală a cambiei;

Rd – rata dobânzii percepută de bancă;

Nz – numărul de zile calendaristice de la scontare până la scadenţa cambiei.

În evidenţa contabilǎ bancarǎ, înregistrarea operaţiunii de scontare presupune urmǎtoarele:

 evidenţa cambiei la valoarea nominală:

Scont şi operaţiuni asimilate = Contul beneficiarului

(20111) (cont curent – 2511)

 evidenţa reţinerii scontului şi a comisionului:

Contul plǎtitorului = %

(cont curent – 2511) Venituri înregistrate în avans

(376)

Comisioane (7029)

 evidenţa reţinerii garanţiei:

Contul plǎtitorului = Alte depozite colaterale

(cont curent – 2511) (25336)

 evidenţa înregistrǎrii scontului:

Venituri înregistrate în avans = Dobânzi la operaţiunile de scont

(376) (70211)

 se înregistreazǎ încasarea cambiei la scadenţă:

Contul plǎtitorului = Scont şi operaţiuni asimilate

(cont curent – 2511) (20111)

 se evidenţiază restituirea garanţiei reţinute:

15
 Alte depozite colaterale = Contul beneficiarului

(25336) (cont curent – 2511)

Factoring-ul este operaţiunea prin care clientul, denumit „aderent”, transferă proprietatea creanţelor
(facturilor) sale comerciale băncii, denumită „factor”, aceasta având obligaţia, conform contractului
încheiat, de a asigura încasarea creanţelor aderentului, asumându-şi riscul de neplată a acestora. Banca, pe
baza documentelor primite, plăteşte valoarea nominală a creanţelor, mai puţin agio, fie imediat, fie la
scadenţa acestora sau la scadenţa contractuală stabilită cu aderenţii.
Evidenţa operaţiunilor de factoring se realizează cu ajutorul contului sintetic de gradul III 20112
„Factoring”, cont cu funcţie contabilă de activ. Se debitează cu valoarea nominală a creanţelor achiziţionate
şi se creditează cu încasarea creanţelor comerciale, cu acoperirea din garanţii constituite anterior creanţelor
comerciale neîncasate, trecute la creanţe restante sau îndoielnice.
De asemenea, se utilizează şi contul sintetic de gradul II 2521 „Conturile de factoring”, cont de
pasiv, care înregistrează sumele datorate clientului în contrapartida creanţelor comerciale (facturi)
cumpărate de către bancă.
Evidenţa creditelor acordate agenţilor economici se ţine cu ajutorul conturilor din grupa 20 –
Credite acordate clientelei. Conturile de credite au funcţie contabilă de activ, se debitează cu valoarea
creditelor acordate şi se creditează pe măsură ce creditele se rambursează. Soldul debitor al acestor conturi
reprezintă suma creditelor acordate şi încă nerambursate.
Finanţarea aderentului se face fie imediat, fie în momentul cumpărării facturilor, sau ulterior, în
momentul încasării efective a acestora. În primul caz, se utilizează contul 25211 „Conturi de factoring
disponibile”, iar în al doilea caz, contul 25212 Conturi de factoring indisponibile.

Contabil, au loc urmǎtoarele înregistrǎri:

 evidenţa creanţelor comerciale cu finanţare imediată, la valoarea nominală:

Factoring = Conturi de factoring disponibile

(20112) (25211)

 reţinerea comisionului de finanţare şi a comisionului de gestiune:

Conturi de factoring disponibile = %

(25211) Venituri încasate în avans

(376)

Comisioane

(7029)

 reţinerea garanţiei pentru limitarea riscului la încasare:

Conturi de factoring disponibile = Alte depozite colaterale

(25211) (25336)

 înregistrarea sumelor puse la dispoziţia aderentului:

Conturi de factoring disponibile = Contul beneficiarului

(25211) (Cont curent – 2511)

 încasarea creanţelor comerciale:

16
 Contul plǎtitorului = Factoring – SC „X”

(Cont curent – 2511) (20112)

 restituirea garanţiei reţinute:

Alte depozite colaterale = Contul beneficiarului

(25336) (Cont curent – 2511)

2.4.2. Creditele de trezorerie

Creditele de trezorerie se pun la dispoziţia agenţilor economici prin contul curent şi rezultă ca diferenţă
între activele curente şi pasivele curente, fiind folosite pentru acoperirea obligaţiilor de plată pe termen scurt
ale acestora.
Nivelul creditelor de trezorerie se determină pe baza planului de trezorerie întocmit de fiecare agent
economic care beneficiază de credite la începutul trimestrului pe baza ultimului bilanţ contabil, a
programului de activitate, a prevederilor din bugetul de venituri şi cheltuieli, precum şi a altor documente
din care să rezulte evoluţia raportului între activele curente (stocuri şi cheltuieli) şi pasivele curente (resurse
proprii, atrase şi împrumutate). Prin planul de trezorerie se stabileşte excedentul sau deficitul de trezorerie.
Excedentul de trezorerie reprezintă volumul de credite care urmează a se rambursa eşalonat în cursul
perioadei următoare, iar deficitul de trezorerie reprezintă volumul de credite noi de care poate beneficia
agentul economic în trimestrul în curs.
Contabilitatea creditelor de trezorerie asigură evidenţa creditelor acordate clientelei pe termen
scurt, pentru acoperirea necesarului de lichidităţi privind activitatea de exploatare curentă a clientului
(vânzări în rate, credite acordate persoanelor fizice, facilităţi de trezorerie pentru titularii cărţilor de plată,
deschiderii de credite permanente, credite pe bază de linii globale de exploatare, credite pentru finanţarea
stocurilor, credite garantate cu valori financiare, credite pentru importuri, alte credite).
Creditele de trezorerie se evidenţiază cu ajutorul contului sintetic de gradul II 2021 „Credite de
trezorerie”, care, dupǎ natura creditului acordat, se defalcă pe conturi sintetice de gradul III, astfel:
 20211 „Vânzări în rate”;
 20212 „Credite acordate persoanelor fizice”;
 20213 „Diferenţe de rambursat legate de utilizarea cărţilor de plată”;
 20214 „Utilizări din deschideri de credite permanente”;
 20215 „Credit global de exploatare”;
 20216 „Credite pentru finanţarea stocurilor”;
 20217 „Credite garantate cu valori financiare”;
 20218 „Credite acordate importatorilor”;
 20219 „Alte credite de trezorerie”.
Contul 20215 „Credit global de exploatare” evidenţiază creditele acordate clientului, în limita unui
nivel global, care acoperă ansamblul nevoilor de exploatare ale acestuia şi este stabilit potrivit bugetului
previzional de trezorerie. Partea neutilizată din creditele aprobate se înregistrează în conturi în afara
bilanţului.

Au loc urmǎtoarele înregistrǎri contabile:

 înregistrarea angajamentelor de acordare a creditelor:

Angajamente în favoarea clientului = Contrapartida

(903) (999)

17
  acordarea creditelor:
Credite de trezorerie = Contul beneficiarului de credite

(2021) (Cont curent – 2511)

şi concomitent:

Contrapartida = Angajamente în favoarea clientului

(999) (903)

 dobânzile calculate cuvenite băncii:

Creanţe ataşate = Dobânzi la creditele de trezorerie

(2027) (70213)

 rambursarea creditelor şi încasarea dobânzilor:

Contul debitorului = %

(Cont curent – 2511)) Credite de trezorerie

(2021)

Creanţe ataşate

(2027)

2.4.3. Alte credite acordate clientelei

a) Credite pentru export. Se acordă pentru acoperirea nevoilor determinate de operaţiuni de

export a bunurilor sau serviciilor, şi acestea pot fi:

 credite garantate cu creanţe asupra străinătăţii (simbol 20311), se acordă exportatorilor

pentru desfăşurarea corespunzătoare a activităţii curente, în situaţiile în care aceştia au
acordat clienţilor lor străini facilităţi în ceea ce priveşte termenele de plată. Acordarea acestor
credite se face în special prin scontarea efectelor de comerţ aferente creanţelor exportatorului
asupra străinătăţii, respectiv a cambiilor trase de exportator asupra băncii şi acceptate de
aceasta, precum şi a biletelor la ordin subscrise de exportator la ordinul băncii;
 credite furnizor (simbol 20312), care sunt credite acordate exportatorilor rezidenţi pentru
exportul de bunuri şi servicii. Acordarea acestor credite se face în special prin scontarea
cambiilor trase de furnizorul exportator asupra clientului importator sau a biletelor la ordin
emise de clientul importator;
 credite comerciale acordate nerezidenţilor (simbol 20313), sunt acordate direct agenţilor
economici nerezidenţi cumpărători, alţii decât băncile, pentru a plăti exportatorii români care
sunt clienţi ai băncii care a acordat creditele.

18
 b) Credite pentru echipament (simbol 2041). Sunt în general pe termen mijlociu şi lung, acordate
de bănci clientelei pentru finanţarea investiţiilor productive, cumpărări de materiale, achiziţii, construcţii
sau amenajări de imobilizări corporale de uz profesional, achiziţii de imobilizări necorporale. În această
categorie de credite sunt cuprinse şi creditele acordate agricultorilor pentru investiţii productive, inclusiv
creditele cu dobândă subvenţionată de stat.

c) Credite pentru bunuri imobiliare. În general se acordă pe termen mijlociu şi lung, fiind folosite
direct pentru achiziţii, amenajări sau reparaţii de bunuri imobiliare cu destinaţii de locuinţă, denumite
credite investitor (simbol 2051). De asemenea, pot fi şi credite acordate promotorilor imobiliari de
construcţii de locuinţe (agenţi economici specializaţi, având ca obiect de activitate construcţia şi vânzarea
de locuinţe), credite pentru cumpărarea terenurilor, credite pentru demararea construcţiilor, credite
pentru efectuarea lucrărilor de construcţii şi credite pentru finanţarea locuinţelor construite aflate în
aşteptarea validării, care se numesc Credite promotori (simbol 2052).

Evidenţa acordării şi rambursării creditelor pentru export, a creditelor pentru echipament şi a

creditelor pentru bunuri imobiliare se realizează asemănător cu cea a creditelor pentru trezorerie.

d) Alte credite acordate clientelei. Cuprind, de regulǎ, creditele pe termen mijlociu şi lung, care nu
pot fi încadrate în categoriile de credite anterioare.

O etapă distinctă, după acordarea creditelor, o constituie controlul ulterior efectuat de către bănci
asupra modului de utilizare a creditelor acordate, respectându-se scopul şi destinaţia acestora.

2.5. Controlul utilizării şi garanţiei creditelor

Potrivit legii şi statutului propriu de organizare şi funcţionare, banca are dreptul să verifice la agenţii
economici, beneficiari de credite, modul în care aceştia: utilizează creditele acordate în conformitate cu
destinaţiile pentru care s-au aprobat; constituie şi păstrează garanţiile creditelor; respectă normele de
lucru ale băncilor şi clauzele din contractele de credit, în vederea asigurării rambursării la scadenţă a
creditelor şi plata dobânzilor datorate.

Prin verificarea garanţiei creditelor, banca urmăreşte să fie o concordanţă deplină între stocurile
de valori materiale şi cheltuielile de producţie creditabile existente şi între volumul creditelor acordate şi
evidenţiate ca atare.

Controlul utilizării şi garanţiei creditelor cuprinde două componente distincte: controlul faptic şi
analiza financiară (controlul scriptic).

Controlul faptic constituie principala formă de control al utilizării şi garanţiei creditelor, se execută
trimestrial sau la perioade mai scurte, hotărâte de comitetele de credite în funcţie de rezultatele financiare
obţinute de agenţii economici creditaţi.

Controlul faptic se exercită la sediul beneficiarilor de credite şi are ca principale obiective

următoarele:

 respectarea graficului de acordare şi rambursare a creditului;

 analiza realizării fluxului de lichiditǎţi nete comparativ cu cel estimat la aprobarea creditelor;
 utilizarea creditelor potrivit destinaţiei pentru care au fost aprobate;
 modul de folosire a capacităţilor de producţie, a spaţiilor comerciale, modul de realizare a
programelor de producţie, depozitarea şi conservarea produselor realizate;

19
  concordanţa datelor din documentele prezentate băncii cu cele din evidenţa contabilă şi
existenţa faptică a acestora;
 concordanţa datelor din documentele depuse la bancă pentru justificarea creditelor eliberate
în numerar şi cele din evidenţele băncii.
Controlul faptic al garanţiei creditelor se face prin sondaj, iar rezultatele controlului se
consemnează în procese verbale de control, în care se înscriu constatările făcute şi măsurile luate pentru
îmbunătăţirea activităţii.

În cazul constatării lipsei de garanţie sau a nerespectării destinaţiei creditului, se va proceda la

rambursarea de egală valoare a creditului, iar în cazul lipsei de disponibil se trece la restanţă, urmărindu-
se recuperarea cu prioritate.

Analiza financiară se efectuează la sediul băncii pe baza documentelor prezentate de agenţii

economici beneficiari de credite şi constă în următoarele:

 analiza graficului de acordare şi rambursare a creditelor;

 analiza echilibrului financiar;
 determinarea bonităţii.

a) Analiza graficului de acordare şi rambursare a creditelor se face lunar şi constă în compararea

acordărilor şi rambursărilor efective de credite cu cele prevăzute în graficele anexă la contractul de credite.
În cazul în care nu se constată deficienţe în utilizarea creditelor, analiza nu se extinde. În caz contrar, la
agenţii economici cu personalitate juridică, se procedează la analiza echilibrului financiar, iar la agenţii
economici fără personalitate juridică şi la persoanele fizice se va efectua controlul faptic conform celor
prezentate mai sus.

b) Analiza echilibrului financiar se efectuează lunar, până la sfârşitul lunii următoare pentru luna
expirată, şi se face prin verificarea garanţiei creditelor. Pentru întocmirea situaţiei privind garanţia
creditelor, datele se extrag din balanţele de verificare, din situaţia patrimoniului şi din bilanţul contabil.

Pentru determinarea plusului sau minusului de garanţie, sunt necesare următoarele elemente:

1. Active circulante totale;

2. Active circulante excluse de la creditare;
3. Active circulante creditabile (1-2);
4. Datorii pe termen scurt;
5. Garanţii pentru credite (3-4);
6. Credite pe termen scurt;
7. Plus de garanţie (5-6);
8. Minus de garanţie (6-7).
Pentru suma rezultată ca plus de garanţie, nu se acordă automat noi credite, dar acest rezultat va
fi avut în vedere la soluţionarea unei eventuale cereri de credite suplimentare din partea agentului
economic respectiv. În cazul în care agentul economic are credite restante provenite din minus de garanţie
constatat în lunile anterioare, acestea vor fi reactivate în limita plusului de garanţie şi a volumului creditului
aprobat, numai dacă au fost înlăturate cauzele care au determinat trecerea la restanţă. Indiferent de
mărimea plusului de garanţie, nu vor fi reactivate creditele trecute la restanţă la expirarea scadenţelor
prevăzute în graficul de acordare şi rambursare, anexă la contractul de credite.

Minusul de garanţie fiind determinat de pierderi de active circulante, deturnări de fonduri, stocuri
nevandabile, clienţi neîncasaţi şi alte deficienţe în activitatea agentului economic, va implica măsuri pentru
20
rambursarea imediată a creditelor de egală valoare sau trecerea la restanţă şi recuperarea cu prioritate a
acestora. Pentru agenţii economici care înregistrează minus de garanţie, banca va stabili măsuri deosebite,
inclusiv intensificarea controlului faptic şi determinarea bonităţii pe baza ultimilor indicatori financiari.

c) Determinarea bonităţii agenţilor economici se face, de regulă, trimestrial, potrivit unei

metodologii prezentată în paragraful 2.2. Pentru aceasta se calculează următorii indicatori financiari:
lichiditatea generală, solvabilitatea patrimonială, rata profitului brut, rata rentabilităţii financiare şi gradul
de îndatorare. În funcţie de punctajul obţinut, la fel ca şi în cazul solicitǎrii creditului, fiecare agent
economic va fi încadrat în una dintre categoriile de bonitate specificate.

Agenţii economici cu un nivel inferior de bonitate vor fi monitorizaţi de cǎtre bǎnci cu privire la
rambursarea creditelor la scadenţǎ. Dacǎ situaţia se înrǎutǎţeşte, bǎncile pot decide revocarea
contractului de credite şi lichidarea debitorului.

Întrebări

1. Care este scopul realizǎrii de cǎtre ofiţerii de credite a unei discuţii preliminare cu solicitanţii de
credite?
2. Ce cuprinde documentaţia de susţinere a cererii de credite pentru solicitanţii persoane juridice? Dar
pentru persoanele fizice?
3. În ce constǎ serviciul datoriei?
4. Ce reprezintǎ performanţa financiarǎ a împrumutului?
5. În ce constǎ analiza cererii de credite solicitate de către agenţii economici?
6. Care sunt indicatorii de bonitate ce pun în evidenţǎ performanţele clienţilor?
7. Ce sunt garanţiile bancare şi cum se structureazǎ?
8. Care sunt principalele categorii de credite de care pot beneficia agenţii economici?
9. Ce presupune controlul utilizǎrii şi garanţiei creditelor?

21
22