CrCercetari recente asupra straturilor timpurii de 

cultura si civilizatie din Mespotamia au relevat faptul  ca Babilonul a

fost un ferment composit; ca el a fost un punct de intalnire a mai multe rase, civilizatii si Culturi, si ca numai la o data

destul de tarzie devine un centru independent de emanatie culturala si spirituala. In plus, s-a dovedit ca observarea si

cultul astrelor, pe care se baza mitologia astrala nu a jucat un rol important in perioada sumeriana. Acest lucru a facut

posibila respigerea teoriei ca Babilonul a fost tinutul de origine al sferei biblice de gandire (nu asa si al unor forme

literare). Cea mai serioasa obiectie impotriva panbabilonismului a fost formulata chiar in perioada lui de glorie, de

catre W. Wundt, care scoate in evidenta faptul ca orientarea mintala si auditiva fundamentala a popoarelor din

Orientul Apropiat se deosebeste total de orientarea vizuala a grecilor. Prima era statica, in timp ce a  doua  era

dinamica si,  prin urmare, nu se putea pune problema unor reflexe sau duplicate ale lumii ceresti sau pamantesti la

popoarele din Rasaritul Apropiat asa cum era cazul celor vazute prin imaginatia vizuala), cel putin nu ca principiu

predominant. Acestea   erau  preocupate de  ideea  unor  conflicte  si  evenimente  de  la  inceputul  si sfarsitul

timpului, despre care preotii si profetii cantau sau profeteau, sau le imitau in cadrul unor ritualuri definite.

Odata exclusa posibilitatea -unui panbabilonism universal, cercetatorii s-au concentrat mai ales asupra relatiei dintre

traditia iudaica si cea babiloniana. Dar si in acest caz, pe baza unor analogii si netinandu-se seama de limitele

tiparelor umane de exprimare, se ajunge la concluzia unei dependente fundamentale a traditiei iudaice de cea

babiloniana. S. R. Driver, de exemplu, folosind ca punct de referire motivul potopului, pe care il prezinta ca fiind la

origine un mit pur babilonian, ajunge sa afirme, fara alte considerente, ca si in cazul referatului biblic al creatiei se

face vizibila folosirea unor surse din aceeasi traditie. La promovarea unei astfel de idei au mai concurat si alti factori,

printre care locul cel mai de seama il ocupa datarea eronata a textului babilonian al creatiei Enuma elis. Desi copiile

acestui text, escavate in secolul trecut la Ninive, au fost datate mult mai devreme de anul 750 i.d.Hr., data scrierii lor

a fost pusa in jurul anului 2000 i.d.Hr., deci cu mult inainte de cea mai timpurie, datare posibila a scrierii textului

Genezei. Aceasta datare este insa eronata. W. G. Lambert considera ca Epicul babilonian al creatiei, Enuma elis, nu

a fost compus inainte de anul 1100 i.d.Hr. si ca el nu este un text normativ pentru cosmologia babiloniana sau

sumeriana, ci mai degraba "o combinatie sectara si aberanta de curente mitologice tesute intr-un tot unitar fara

precedent".

Aceasta parere autorizata, cea mai recenta dupa informatiile pe care le posedam, pune intreaga problematica intr-o

noua perspectiva, fara a inlatura posibilitatea unei relatii genetice sau a unor coincidente de idei, pe care insa nu le

reduce la o origine strict babiloniana. La aceasta Lambert adauga si o noua viziune asupra civilizatiei babiloniene,

care nu mai este vazuta ca un tot unitar, ci ca un maret compositum. In  Mesopotamia antica au circulat o multime de

idei. Religia sumeriana a fost organizata In state-cetati, fiecare avand zeii si cultul propriu. Ierarhia zeilor era

coordonata in functie de importanta acestor cetati. Hammurabi (c. 1792-1750 I.d.Hr.) a fost cel care a format un prim

stat babilonian coerent, desi religia ramane pentru foarte mult timp organizata tot pe cetati. Perioada adevarata de

inflorire a statului babilonian se intinde de la Hammurabi si pana la Nabucodonosor II. Daca, din punct de vedere
politic, Babilonul ajunge sa fie simbol al coeziunii politice in Mesopotamia, din punct de vedere religios, traditiile locale

se fac inca simtite. In primul mileniu i.d.Hr. compozitiile mitologice nu mai iau forma unor epice. In schimb incep sa

apara texte si comentarii erudite cu un accentuat caracter esoteric. Asa se face ca miturile de la Nippur si cele din

Babilon pot ti sesizate fara nici o dificultate.

Privita in ansamblu civilizatia babiloniana a fost compusa din trei mari elemente. Cel dintai element apartine

sumerienilor, care au pus bazele unei infloritoare civilizatii in Mesopotamia de sud. Al doilea element apartine

semitilor care s-au asezat in valea Eufratului cam pe la mijlocul mileniului al 3-lea i.d.Hr. Ramane cel de al treilea,

element, al amoritilor, care au venit in Mesopotamia, ocupand valea Eufratului, catre sfarsitul mileniului al 3-lea i.d.Hr.

Din aceste grupari de popoare cel mai activ si mai original a fost al sumerienilor si aceasta mai ales in probleme

culturale. Lor le datoreaza atat semitii cat si amoritii multe aspecte din cultura si civilizatia lor. Datorita acestei

intrepatrunderi este foarte greu sa se delimiteze cu precizie fiecare strat de civilizatie si cultura din care s-a nascut

marea civilizatie babiloniana- In consecinta, caracterul incert al originalitatii civilizatiei si culturii babiloniene si a lipsei

de prioritate in timp inlatura de la bun inceput posibilitatea unui panbabilonism asa cum acesta a fost formulat la

inceputul secolului nostru.

Dupa aceste cateva consideratii introductive generale sa analizam relatia dintre Epicul babilonian al creatiei Enuma

elis si referatul biblic al creatiei din Geneza, 1,1-2,3.

In cazul referatului biblic al creatiei a existat si mai exista inca tendinta de a minimaliza importanta acestuia prin

reducerea continutului lui la nivelul unei mitologii pagane, subestimandu-se ponderea sa teologica si religioasa in

general. Este adevarat ca pot fi sesizate anumite nuante comune intre diferite trasaturi individuale ale referatului

biblic al creatiei si cateva idei similare din Babilon, Femeia si Egipt. Cu toate acestea, pana si cea mai simpla credinta

biblica privind creatia se deosebeste fundamental de orice credinta creationista pagana, iar similaritatile folosite in

mod reductionist nu fac altceva decat sa scoata in evidenta caracterul singular care face din traditia biblica un

specimen religios unic.

Din lectura epicului Enuma elis si a Genezei 1,1-2,3 vom observa ca :

1.  In ambele cazuri se face referire la haosul primordial, care a fost separat in cer si pamant si o echivalenta de

termeni pentru haos: tiamat si tehom ;

2.  Lumina a existat inainte de crearea astrelor ;

3.  Crearea firmamentului, a pamantului, a astrelor, a omului si odihna divina

4.  Cifra sapte este prezenta in ambele cazuri.

Din textele poetice ale Vechiului Testament, unde se face referire la tensiunea dintre Creator si diferite elemente ostile,

s-a dedus o asemanare cu conflictul dintre Marduk si Tiamat.

Pornindu-se de la aatorului. Chiar daca in Geneza se vorbeste de faptul ca Dumnezeu a modelat pe om si apoi l-a

insufletit cu propria Sa suflare, ca a facut animalele si apoi pe femeie, prezentand deci intr-un mod simplist sau

artizanal opera divina de creare, conceperea actului creator ca lucrare a Cuvantului lui Dumnezeu reprezinta o

transpunere pe plan transcendental a notiunii de creare, evitandu-se orice nuante naturiste sau posibile inrudiri fizice

ale lumii create cu Dumnezeu Creatorul. Referirea la puterea magica a lui Marduc, prin care el isi arata superioritatea

fata de ceilalti zei, nu are nimic comun eu notiunea de Cuvant a lui Dumnezeu. In plus fortele magice ale lui Marduk

nu sunt angajate in opera de creatie, ci reprezinta doar un atu in plus pe care acesta il avea; fata de ceilalti zei, fara

insa a-l pune in vreo relatie speciala cu matura sau cu faptura creata. Yahve, in baza actului creator prin Cuvant,

ramane intr-o legatura tainica, de nepatruns cu lumea creata, dand posibilitatea unei comuniuni spirituale cu El, in

baza supunerii omului fata de voia Sa. Punctul central al intregii existente devine vointa divina care il confrunta pe om

in relatie personala, considerandu-l vrednic de dialog. Prin aceasta creatia este inclusa, inca de la inceput, in acel

proces spiritual in contextul caruia fiecare eveniment individual primeste valoare din sensul general al universului,

adica din istorie. Soarta fiecarei fapturi este descoperita in interactiune cu vointa divina, care nu numai ca limiteaza

dar si reinnoieste. Nu este deci un lucru de mirare ca Geneza prezinta crearea ca inceputul istoriei, istorie in care

omul, prin neascultare, rupe legatura vietii vesnice cu Dumnezeu, in timp ce Dumnezeu, prin lucrarea Sa pronietoare,

modeleaza cursul istoriei intr-o varietate nesfarsita de posibilitati, pentru a-l readuce pe om la Sine.

In Enuma elis nu se poate vorbi de un principiu creator si aceasta pe motiv ca intregul act creator este inclus in ciclul

de devenire, de oranduire a materiei primordiale. Marduk, principalul zeu erou si creator, nu este un principiu paralel

lumii empirice, el insusi fiind nascut din parinti ai caror strabuni raman Apsu si Tiamat. Dimensiunea transcendentala

lipseste deci in acest epic. Crearea in sine este o simpla modelare artizanala printr-o forta prezenta in sanul materiei,

sau mai precis, cea mai buna progenitura a fortelor naturii. Totodata crearea nu este conceputa ca act al vointei

divine, ci ca rezultatul nefericit al unui conflict ce a izbucnit din pura mandrie luciferica; neintelegerea dintre Ea si

Apsu si uciderea lui Apsu constituind cauza iminentei si inevitabilei teomahii care precede creatiei.

Tendinta de exaltare a lui Marduk peste ceilalti zei este departe de a avea un caracter monoteist. Ridicarea lui

Marduk la rangul de zeu suprem este o actiune ce consuna cu ridicarea Babilonului, al carui zeu (tutelar era, la un

statut de suprematie in regatul babilonian. Im timp ce monoteismul, specific Genezei, este afirmarea unui singur

Dumnezeu, in cazul lui Marduk asistam doar la acordarea unui rang tutelar, de proeminenta in conclavul zeitatilor

babiloniene. Aceasta pozitie ii este acordata in urma unui examen valoric pe care Marduk il trece in fata zeilor inainte

de a incepe lupta cu Tiamat.

Relatia dintre lumea creata si Marduk nu este una de dependenta, deoarece Marduk este o simpla cauza intr-un

proces cauzal extins in timp pana la Apsu si Tiamat, stramosii sai. Actul de modelare a lumii nu-l angajeaza intr-o

activitate pronietoare. Odata terminata modelarea universului, Marduk se retrage in Esaggila, lasand sarcina slujirii

zeilor dar si de construire a cetatilor in seama omului.

Prin urmare, in traditia babiloniana, reprezentata de Enuma elis, nu se poate vorbi de un Spirit divin independent de

materie, care o transcende, ci, mai degraba, de o zeificare a materiei cosmice preexistente, idee cu totul straina nu

numai Genezei ci intreg Vechiului Testament.

Materia primordiala si actul creator

Epicul Enuma elis incepe prin a descrie starea confuza de completa nedeterminare care a existat la inceput, cand din

intreaga existenta haotica se desprindeau doar doua principii definite, Apsu si Tiamat, si din a caror impreunare iau

nastere, rand pe rand, noi zeitati; ceea ce indirect reprezinta insasi crearea universului. Procesul de creare este

progresiv. De la starea nedeterminata, in care nici cerul si mici pamantul nu aveau un nume (a nu avea nume in

gandirea babiloniana insemna a nu fi venit la existenta ca entitate de sine statatoare) se trece la un stadiu de relativa

determinare, prin nasterea lui Lahmu si Lahamu. Am spus un stadiu de relativa determinare, intrucat aceasta

pereche de zei este foarte relativa (in rol si semnificatie) Asistam in continuare la o activitate creatoare mai precisa

prin nasterea lui Ansar si Kisar, respectiv stapanii cerului si pamantului. Nasterea acestora are loc inainte de

conturarea functiilor lui Lahmu si Lahamu, si in cadrul unui proces evolutiv ontico-valoric, caci ei depasesc pe ceilalti

zei care ii preced. Aducerea la existenta de noi zei si deci crearea universului continua in cadrul unei evolutii valorice

ascendente, culminind cu Marduk, cel care in urma bataliei cu Tiamat va modela universul.

Intreg procesul de creatie este o simpla activitate legata de actul nasterii sau al formarii din materia preexistenta a

unor fiinte sau entitati care formeaza intreg ansamblul universului. De aici reiese ca in Enuma elis materia este

considerata vesnica. Ca babilonienii credeau in vesnicia materiei este afirmat si de istoricul Diodor Siculus, care a
trait in ultimul secol inainte de Hristos. El scria : "Caldeenii spun ca substanta (physis) lumii este eterna (aidos) si ca

nu a avut nici un prim inceput si nici nu va suferi vreodata distrugere".

In contrast cu, aceasta traditie, Geneza sustine crearea universului din nimic (ex nihilo). Chiar daca aceasta idee

este considerata o expresie a gandirii apusene, ea fiind afirmata mai tarziu in Vechiul Testament (2 Macabei 7,

28), semnificatia ei teologica si psihologica este clara. Ea este menita sa exprime ceea ce pentru Vechiul Testament

este esential, adica atotputernicia puterii si vointei Creatorului divin, care din nimic aduce la existenta intregul univers.

In plus, asocierea facuta intre expresia ebraica tehom si cea babiloniana tiamat, in baza unei inrudiri semantice, ca

fiind stari echivalente ale haosului primordial in care predomina -apa, nu poate fi sustinuta ca fiind o influenta a

traditiei babiloniene asupra, celei ebraice. Ideea unui haos primordial in care predomina apa nu este specific

mesapotamiana. Egiptenii recunosteau pe Nu (Nun), zeul apelor primordiale, ca izvor al tuturor lucrurilor. In Grecia

antica existau mai multe opinii, printre care si aceea ca Oceanul este descris ca parinte (genesis) al zeilor de catre

Homer; iar Thales si Anaximandru considera apa ca fiind primul element. De altfel, insasi traditia mesopotamiana are

pareri impartite cu privire la starea de inceput, ideea de haos ooupand un loc secundar fata de celelalte traditii. Astfel,

in jurul anilor 2600 i.d.Hr. circula ideea ca la inceput a existat pamantul, acesta fiind materia prima din care a fost

creat tot ceea ce exista. Cam pe la anul 2000 i.d.Hr. apare credinta ca apa este elementul primordial al intregii

existente. Epicul Enuma elis se inscrie in aceasta traditie; Apsu si Tiamant fiind personificari ale apelor dulci si sarate.

Cea de a treia traditie cosmologica intalnita in juriul anilor 1700 i.d.Hr. propune timpul ca element prim din care

decurg toate. Aceasta lipsa de concordanta in idei si imbratisare de-a lungul veacurilor a unor traditii total opuse

dovedeste incertitudinea in care pluteau mesopotamienii cu privire la starea primordiala.

Traditia ebraica propune neantul ca stare de inceput din care decurge, prin lucrarea atotputernica a lui Dumnezeu,

intreaga existenta.

Cat priveste activitatea creatoare propriu-zisa, cele doua traditii sunt total opuse. In primul rand, Epicul Enuma elis

este preocupat sa dezvolte ideea unui conflict cosmogonic. Primele patru tablite se ocupa cu evenimentele ce preced

lupta dintre Marduk si Tiamat, descriind totodata aceasta teomahie. Activitatea creatoare este reluata in mai putin de

doua tablite. Prin urmare ideea centrala nu este actul de modelare a materiei preexistenta, adica de creare propriu-
zisa, caci nu acest lucru intereseaza economia generala a Epiculu