Despre violența domestică – în ”limbaj

simplificat”
26.11.2019 | Corina VOICU

La începutul acestui an am avut o discuție cu un filozof care

spunea că violența domestică e o formă de violență și atât,
că nu are nimic diferit de violența împotriva cuiva de pe
stradă, a unui necunoscut. Am încercat atunci să-i spun care
mi se par mie diferențele semnificative. Dacă ne gândim la o
situație în care o persoană este bătută pe stradă de un
necunoscut și la o situație în care o victimă este bătută în
casă de către un membru al familiei, sunt multiple
diferențe, începând de la cauze, până la reacțiile celor
implicați în conflictul fizic, ale martorilor și apropiaților,
dar, de multe ori, chiar și ale organelor judiciare.
Din perspectivă juridică, în România s-a scris destul de
puțin despre violența domestică, iar problemele dezbătute
se referă mai degrabă la încadrări juridice diferențiate și la
aspecte procedurale. Din perspectivă psihologică există
câteva lucrări consistente care ar fi utile juriștilor, lucrări
care se referă fie la violența împotriva copiilor, fie la
violență și traumă, în general, în care se regăsesc și capitole
dedicate violenței domestice. Dar numărul redus de lucrări
în domeniu, precum și faptul că ele nu sunt ușor accesibile
(unele cărți nefiind disponibile pentru vânzare, cele mai
multe nefiind accesibile în biblioteci virtuale) pot fi
eventuale justificări pentru dificultățile în a recunoaște
violența domestică (dacă ea nu îmbracă forma unor
infracțiuni probate), la peste 15 ani de la reglementarea
acesteia[1]?
Am încercat un exercițiu cu peste o sută de oameni. I-am
rugat, pentru început, să se gândească la o victimă a
violenței domestice pe care o cunosc – dintre rude, chiar și
mai îndepărtate, prieteni din prezent sau din copilărie,
actuali sau foști colegi, vecini etc. Unii au identificat imediat
o victimă pe care o știau, alții au reușit după câteva
momente, iar alții au declarat și după insistențele mele, că
nu cunosc nicio victimă a violenței domestice. Poate că
acești oameni trăiesc într-o părticică de lume frumoasă în
care violența nu există, mi-am zis, însă aceasta face parte
din lumea reală, în care, conform datelor oficiale, la noi, în
România, violența domestică din partea partenerului de
viață afectează una din patru femei[2].
Sau poate că acești oameni nu recunosc violența domestică
ori o ignoră, considerând-o o problemă a altora, o chestiune
privată, ce nu ar trebui să-i intereseze? Psihologii[3] spun
că ”un grup social care tolerează bine violența, în care
relațiile violente sunt curente sau cotidiene, face, în mod
inevitabil, o lectură distorsionată a exprimărilor
verbale sau gestuale ale violenței”.
M-am gândit cum aș putea contribui, cât de puțin, la o mai
bună recunoaștere a violenței domestice. Fără a reda niște
definiții pe care legea[4] le oferă generos și doctrina a
început să le explice mai detaliat în ultima vreme[5]. Fără a-
mi propune să mă lupt, aici, cu prejudecățile – de la cele
exprimate, până la cele profunde. Un text fără prea multă
terminologie de specialitate, care să ne facă să înțelegem că,
și în lipsa țipetelor, a scenelor violente în stradă, în fața
blocului, în curte, chiar în lipsa reclamațiilor și a dosarelor
(care pot să apară mult mai târziu sau niciodată) violența
domestică poate exista și poate că este un mod de viață
pentru unele dintre rudele noastre, prietenii, colegii sau
vecinii noștri. Sau pentru victima din fața noastră.
Ca să fie mai ușor de reținut o serie de caracteristici ale unui
concept printr-o enumerare care să devină familiară, am
constatat că se recurge și în prezent[6] la utilizarea unor
formule care pun accent pe multiplicarea inițialei unor
cuvinte. Cifre și litere care să creeze un tip de schemă
mentală atașată de o anume problematică. Să spunem: cei
7 ”P” ai violenței domestice (pot fi mai mulți).
1. PUTEREA ȘI CONTROLUL.
Există un acord al psihologilor cu privire la faptul că în
violența domestică agresorul și victima se găsesc într-o
relație de putere/supunere. Or, rolurile complexe ale
membrilor familiei presupun colaborare, sprijin și respect
reciproc între parteneri. Partenerii și, mai ales, părinții
trebuie să conlucreze, să-și împartă echitabil sarcinile și să
le poată schimba între ei în scopul atingerii obiectivelor
comune, al îngrijirii pentru dezvoltarea biologică,
educațională, spirituală, morală și culturală a copiilor lor.
Partenerii ar trebui să contribuie împreună la stabilirea
scopurilor familiei lor și la împlinirea planurilor pe care le-
au făcut împreună, la efortul de a-și satisface reciproc
nevoile emoționale și de comunicare (ca reflectare a lumii și
ca socializare).
În fapt, violența domestică este caracterizantă pentru o
relație în care acest echilibru nu există, în care agresorul
impune scopurile ”familiei” și metodele de atingere a
acestora, el stabilește reguli rigide după care sunt crescuți
copiii (chiar și atunci când sunt neglijați), decretează care
sunt nevoile acestora, nu-l interesează adevăratele nevoi ale
celorlalți membri ai familiei. Respectarea regulilor,
supunerea victimelor, ”nederanjarea” agresorului,
satisfacerea nevoilor lui sunt tot ce contează. Fie că ne
gândim la cazul partenerului care îl lovește ori îl amenință,
îl izolează, îl hărțuiește sau îl umilește pe celălalt, clamând
gelozia ca manifestare a iubirii; la cazul părintelui care își
lasă copiii flămânzi alegând să dea banii pe băutură, sau
țigări, sau jocuri de noroc; fie că ne gândim la părintele care
impune copilului tot felul de activități extrașcolare care nu-i
plac și care îi depășesc aptitudinile, solicitându-i obținerea
unor performanțe nerealiste și îl pedepsește în caz de eșec –
tot despre satisfacerea ego-ului agresorului vorbim și
despre ignorarea nevoilor victimei.
2. PARADOXUL ATAȘAMENTULUI victimei față de
agresor. Psihologia victimei.
Atașamentul reprezintă o relație afectivă dintre cele mai
puternice cu anumiți oameni și presupune angajarea unor
emoții multiple și intense. Atașamentul persistă, de cele mai
multe ori, o mare parte dintr-un ciclu de viață sau chiar
toată viața. Conceptul este atât de complex încât atât despre
patern-urile pozitive, cât și despre cele deficitare sau chiar
patologice s-au scris și se vor scrie mii de pagini.
Pentru a exemplifica mai ușor ideea de atașament al
victimei violenței domestice față de agresor[7] eu îi spun
”mai mult decât Sindromul Stockholm”, încercând să arăt
cum acesta, cumulat cu o serie de alte circumstanțe ce țin de
psihologia victimei, de neîncrederea în propria persoană, în
alții și în autorități; de prejudecăți; de situația economică și
de șansele reale la o viață independentă – explică de ce
victima nu pleacă, deși îi este rău în relația cu agresorul.
Multă lume a auzit despre Sindromul Stockholm și despre
efectele pe care le-a avut luarea ca ostatici, sechestrarea și
ținerea victimelor în tensiune maximă cu privire la viața lor,
cu reducerea tuturor nevoilor acestora la bază (nevoi
fiziologice). Teama pentru viața proprie, violența sau
moartea ca certitudine pentru orice încercare de împotrivire
sau evadare, încercarea de anticipare a mișcărilor
teroriștilor au declanșat mecanisme de supraviețuire care
au condus, în mod paradoxal, la atașarea victimelor de
agresori. Am întrebat mai multe persoane cât timp cred că a
durat sechestrarea persoanelor în evenimentul care a dat
numele sindromului menționat, iar cei mai mulți s-au
referit la durate semnificative de timp: luni și chiar ani.
Puțină lume mai știe că perioada în care victimele au fost
sechestrate în cadrul incidentului care a condus la definirea
sindromului Stockholm a fost de 131 de ore, adică mai puțin
de 6 zile. Agresorii erau necunoscuți victimelor înainte de
atac, victimele erau integrate social și profesional, fiind
angajații unei bănci, au beneficiat de suport psihologic și
juridic după incident. Cu toate acestea, atașamentul față de
agresori a continuat să se manifeste, în forme diverse, și
după încetarea sechestrării…
În cazul victimelor violenței domestice, acestea au un istoric
de afecțiune față de agresor și a agresorului față de victimă,
o mulțime de planuri pe care le-au construit împreună, o
relaționare îndelungată. Disonanța cognitivă presupune o
relație de solidaritate cu agresorul, încercarea de a-i câștiga
simpatia și bunăvoința fiind, de fapt, o strategie de
supraviețuire. Atașarea emoțională este explicată prin
încercarea subconștientă de apărare împotriva riscului la
care poate fi supus ostaticul, victimele amplificând orice
semn de bunătate din partea răpitorului; își neglijează
nevoile personale și acceptă starea de captivitate deoarece li
se pare că simplul fapt de a trăi este suficient. Ulterior apare
dificultatea de a părăsi agresorul, chiar dacă anterior
întâlnirii traumatizante nu a existat o relație afectivă, așa
cum se întâmplă în cazul violenței domestice. Acest
atașament traumatic este responsabil pentru rămânerea
victimei în relația abuzivă. Studiile psihologice spun chiar
că în cazul copiilor aceștia se atașează de părinți indiferent
de felul în care sunt tratați sau îngrijiți, dezvoltând un
atașament puternic și nesigur din punct de vedere
emoțional (trăind în același timp anxietăți, frică, durere, dar
și teama de abandon).
În viața victimei violenței domestice amenințarea, lovirea,
umilirea, nu sunt evenimente singulare. Caracterul ciclic al
violenței domestice poate fi schematizat, în esență, la trei
timpi: prima perioadă – aceea a creșterii tensiunii, cu
incidente verbale sau violență fizică minoră, cu un abuzator
tot mai nervos, posesiv, nemulțumit. Apoi apare actul de
violență fizică/psihologică/ sexuală de gravitate mai mare
decât cea din perioada de creștere a tensiunii, care este, de
obicei, asociată cu o ”corijare a victimei”, când victima, deși
surprinsă de agresiune, consideră că are o parte din vină
(chiar și atunci când nu i se spune explicit de ce este
lovită/jignită, crede că ceva din ceea ce a făcut sau nu a
făcut, a fost greșit); se consideră norocoasă că nu a fost mai
rău, neagă caracterul grav al leziunilor și, de obicei, în cazul
în care nu a suferit fracturi sau alte consecințe similare, nu
apelează la medic sau chiar refuză asistența medicală ori
disimulează adevăratul mecanism de producere a leziunilor.
După această descărcare de tensiune urmează perioada
blândă (așa zisa a doua lună sau a doua săptămână ”de
miere”), în care agresorul încearcă să șteargă consecințele
violenței, este afectuos, în funcție de posibilitățile materiale
îi face favoruri victimei sau chiar îi aduce cadouri, pare că
regretă, își cere scuze. Victima violenței domestice este
vulnerabilă după fiecare atac, deschisă la remușcările
agresorului și la manifestările lui de afecțiune, are nevoia de
a fi tratată pozitiv.
Acest ciclu se reia, descărcarea tensiunii acumulate se va
realiza prin acte de violență tot mai grave, cu manifestări
diversificate, fazele sunt accelerate, se schimbă mai rapid,
iar etapa blândă devine tot mai scurtă. Victima este captivă
într-o stare de paralizie emoțională și acțională, are gânduri
negre despre sine și despre alții, crede că nu poate face
nimic pentru a schimba acea stare de lucruri și că nimeni nu
o poate ajuta. Controlul agresorului asupra relațiilor
victimei cu părinții și frații ei, reducerea contactelor cu
prietenii acesteia, tăcerea impusă victimei, rușinea,
pasivitatea celor din jur, lipsa de informații privind
serviciile de suport pentru victime sau neîncrederea în
capacitatea autorităților de a-i garanta siguranța în cazul
unui demers concret, îndoiala cu privire la faptul că soluțiile
juridice ar putea oferi măsuri concrete și eficiente privind
situația proprie – toate acestea și încă multe altele –
împiedică victima să reclame agresiunea și să-și susțină
demersul judiciar, dacă l-a declanșat.
Dacă o persoană pe care o cunoașteți, fără vreo explicație
obiectivă, își schimbă modul de a fi pe care vi-l amintiți,
este mereu în gardă să nu spună sau să nu facă ceva
neconvenabil în fața partenerului sau a altui membru de
familie care ar putea fi agresorul, îi pândește sosirea în
cameră sau acasă și vă închide telefonul la intrarea lui sau
schimbă brusc discuția, devine tristă sau apatică,
micșorează ritmul vizitelor sau al contactelor telefonice pe
care le aveați în mod obișnuit, evită discuțiile despre ce i se
întâmplă, nu mai are contacte cu prietenii și rudele – s-ar
putea să fie victima violenței domestice. Iar mărturisirea
acestui lucru va fi dificilă.
3. PROXIMITATEA – membrii familiei se află în mare
parte a timpului în apropierea noastră. Pentru majoritatea
familiilor aceasta este normalitatea: apropierea, distanța
fizică mică între membrii familiei, care locuiesc în aceeași
casă și au destule activități pe care le desfășoară în același
spațiu. Apropierea facilitează îndeplinirea multiplelor
funcții ale familiei: psihologice, morale, educaționale,
emoționale. Această distanță fizică mică devine, însă, un
factor favorizant al violenței domestice, deoarece victima se
află adesea la ”distanță de un braț” de agresor, astfel încât
palma, pumnul, piciorul își găsesc ușor ținta. Când
autocontrolul nu este exersat, iar valorizarea vieții și
drepturilor celuilalt este slab reprezentată, este la îndemână
să descarci furia asupra celui din apropierea ta, despre care
știi că nu va reacționa, nu va reclama, nu va pleca.
4. PREJUDECĂȚI. N-o să fac teoria lor aici – cum se nasc,
cum se perpetuează, ce efecte au asupra felului în care
gândim, cum le putem conștientiza și cum putem acționa
neinfluențați de ele. Prefer câteva exemple din care sper să
rezulte faptul că preconcepțiile noastre, modelele culturale
moștenite în cadrul familial, experiențele personale
influențează nu doar felul în care ne raportăm la violența
domestică săvârșită de noi sau asupra noastră, dar și felul în
care percepem violența asupra celorlalți. Nu ne batem
propriii copii, dar nu ne interesează că alții și-i
”disciplinează” pe-ai lor bătându-i. Câte glumițe și bancuri
circulă în mediul on-line despre lipsa de vinovăție a celui
care își ”suprimă” soacra sau nevasta pentru că-l stresează,
în care cititorul se solidarizează ghiduș cu autorul crimei! Și
share-uim public sau în grupuri restrânse. Când fratele,
prietenul, colegul, vecinul nostru își bate nevasta, chiar dacă
nu-i ținem partea și nu căutăm „greșelile” ei pentru a-l
scuza, continuăm să cultivăm în același fel relația cu
agresorul, ca și cum ar fi un om care poate fi ”validat” social.
Nu afirmăm explicit că nu ne pasă, poate doar gândim că
nouă nu ni se poate întâmpla. De câte ori am sunat la poliție
când am auzit ceartă, plânsete și bufnituri în apartamentul
alăturat, pentru a cere ajutor în favoarea victimei, ci nu
pentru că ne-au deranjat fonic. Și de câte ori ne-am
exprimat dezacordul explicit față de agresor în legătură cu
ceea ce face, de câte ori am încurajat victima, i-am promis
că vom declara ca martor, dacă decide să facă vreun demers
judiciar și ne-am asumat ”disconfortul” de a fi audiați într-
un proces?
5. PRIVAT – de cele mai multe ori violențele exercitate de
către agresor asupra membrilor familiei lui sunt puse în
practică în spațiul casnic. Este un loc pe care îl știe foarte
bine, unde nu pot apărea surprize, unde nu există persoane
puternice care să intervină în favoarea victimei, unde nu
poate fi întrerupt, unde efectele pot fi ascunse. În cele mai
multe cazuri, chiar și când leziunile produse victimei sunt
grave, tot agresorul este cel care decide dacă e nevoie ca
victima să primească asistență medicală, dacă se poate duce
la spital, arareori este chemată salvarea (deoarece ar
presupune pătrunderea în casă a personalului medical), iar
în cazul în care victima ajunge la spital, agresorul îi impune
un scenariu fals ce va fi prezentat personalului medical,
pentru a ascunde mecanismul real al producerii leziunilor.
Desfășurarea actelor de violență în spațiul privat afectează,
în fapt, și probatoriul ce poate fi administrat în cazurile în
care victima depune plângere sau organele judiciare se
sesizează din oficiu. Căci, da, legea[8] permite ca organele
de urmărire penală să se sesizeze din oficiu în cazul
infracțiunilor de lovire sau alte violențe și a vătămării
corporale din culpă săvârșite asupra unui membru de
familie. Cum să te sesizezi din oficiu pentru vătămare
corporală din culpă, m-au întrebat unii colegi? Dacă ne
uităm la felul în care legea specială a definit violența fizică,
remarcăm că s-au avut în vedere atât acțiunile pe care le
identificăm ca intenționate (lovire, îmbrâncire, trântire,
tragere de păr, înțepare, tăiere, ardere, strangulare,
mușcare), dar și vătămarea corporală ori a sănătății
”mascată” ca fiind rezultatul unor accidente, prin otrăvire,
intoxicare, precum şi alte acțiuni cu efect similar, dar și
acele fapte de violență atipice, precum supunerea victimei la
eforturi fizice epuizante sau la activități cu grad mare de risc
pentru viață sau sănătate şi integritate corporală.
De multe ori în antecedența unui pacient care este supus
unei intervenții medicale de urgență ca urmare a unui act de
mare violență există un istoric de ”căderi, alunecări și
autoaccidentări”. Copiii abuzați în familie, ajunși la spital ca
urmare a unui eveniment agresiv recent, au adeseori urme
de fracturi vechi, cicatrici și alte urme de violență
anterioară, anemii, distrofii și alte probleme medicale
cauzate de carențele alimentare de lungă durată, degerături
sau infecții ca urmare a neglijării lor.
6. PROBLEMĂ DE SĂNĂTATE PUBLICĂ. Deși se
realizează în spațiul privat al locuinței familiei, violența
domestică este o problemă de sănătate publică[9]. Costurile
medicale și sociale ale violenței domestice sunt mai mari
decât ni le putem imagina. Din ce în ce mai mult în ultima
vreme se încearcă să se stabilească impactul real al violenței
domestice asupra bugetelor publice, dar mai ales asupra
persoanelor care au suportat violența[10].
În studiile de lungă durată desfășurate în SUA s-a ajuns la
concluzia că incidența unor boli cronice precum diabetul și
bolile cardiovasculare sunt de peste zece ori mai frecvente la
adulții care au fost victime ale violenței în copilărie,
comparativ cu restul populației. Există, evident, un ”cost
personal” pe care victimele violenței domestice îl plătesc. Se
afirmă chiar că victimele care în copilărie au fost supuse
violenței domestice trăiesc, în medie, cu 20 de ani mai puțin
decât restul populației din aceeași arie geografică.
Îmbolnăvirile dezvoltate au rădăcini de necontestat în
traumele suferite. Durerea e însoțită transpirație și de o
mulțime de alte reacții vegetative; locurile în care pielea și
carnea au fost strivite presupun tumefacții, excoriații, răni,
hematoame, deci procese complexe de absorbție ulterioară
a acestora, de reparare, cărora celulele din acele țesuturi și
din sânge trebuie să le facă față în mod repetat; frica și
reacția de înghețare în fața violenței presupun schimbarea
ritmului cardiac, paloare – vasoconstricție, modificarea
respirației; vigilența: suprasolicitarea organelor de simț în
așteptarea agresorului, în a-i urmări mișcările, în a-i
anticipa reacțiile, dublată de contractura mușchilor
posturali, încordarea în poziții de evitare/fugă; tremurul
(dinților, al corpului) – toate implică un complex de reacții
ale organismului (mediatori chimici, hormoni de stress etc.)
și un consum supradimensionat de resurse – deci o
funcționare în parametri anormali a organelor și a
organismului, în general, pentru perioade lungi de timp.
În Analiza de situație publicată anul trecut cu prilejul zilei
internaționale de luptă împotriva violenței domestice (25
noiembrie) se regăsește următoarea concluzie: ”este un
fenomen grav, o problemă comunitară, socială şi de
sănătate publică ce afectează în principal femeile (95% din
totalul victimelor violenței în familie sunt femei). La nivel
mondial, între 40% şi 70% dintre femeile ucise sunt victime
ale violenței în familie[11]
7. PASIVITATEA. Victima, supusă umilințelor repetate și
îngrădirilor diverse, nu se valorizează pe sine. Nu crede că
merită altceva sau că va găsi un mod de viață mai bun. La
această demotivare și incapacitate de a acționa a victimei se
adaugă pasivitatea celor din jur. Din punct de vedere social
victimele sunt izolate treptat şi, în cele din urmă, total, de
familia de origine, de grupul de prieteni, de colegii de
serviciu sau de serviciile de asistență socială. Izolarea
socială a victimei reprezintă unul dintre cei mai severi
factori de eșec în încercarea acesteia de ieșire din această
dependență[12].
Familia agresorului va exercita o presiune asupra victimei
ori de câte ori aceasta va încerca să facă un demers de
separare, învinovățind-o de destrămarea relației și că
încearcă să „distrugă viitorul” agresorului prin atragerea de
consecințe penale sau denigrarea lui în societate. Familia
victimei, în cazul în care, în ciuda încercării agresorului de a
o izola, menține relația cu aceasta, o face sporadic. Uneori
chiar propria familie extinsă exercită presiune asupra
victimei pentru a mai ”rezista”, pentru a nu face publică
problema ei, pentru menținerea statutului formal în
comunitate. Tributare prejudecăților, rudele îi reproșează
că nu suportă destul, că nu i se întâmplă ceva de netolerat,
că vrea să-ți expună viața imperfectă, că face cunoscută
mizeria, că îi umple de rușine. În mod surprinzător, în zilele
noastre încă este ”rușinos” să fii victimă. De aceea
devoalarea acestui statut este adesea însoțită de un stigmat
social. Martorii obiectivi, care ar putea fundamenta o
decizie judecătorească – vecinii, colegii și prietenii – evită
să se implice în aceste ”afaceri de familie”.
Durata mare a procedurilor și lipsa unei reacții imediate
sunt componente ale pasivității autorităților. Autoritățile
sunt nemulțumite că victimele nu reclamă; că nu reclamă
”la timp”; că nu pot ”dovedi” violența; că nu au certificat
medico-legal; că nu-și mențin plângerea; că se împacă, că
nu vor ordin de protecție judecătoresc; că nu divorțează; că
nu pleacă… În fapt, toate acestea sunt noi motive de
descurajare pentru continuarea unui demers sau pentru
demararea unuia ulterior. Contactul victimei cu persoane ce
au comportament neprofesionist și neprietenos, deși ar
trebui să-i apere drepturile, durata mare a procedurilor,
imprevizibilitatea cu privire la derularea acestora și
neinformarea victimei cu privire la etapele viitoare,
necunoașterea drepturilor și neasigurarea asistenței juridice
gratuite adecvate, neasigurarea unei compensații financiare
din partea statului pentru daune morale, neaplicarea unor
pedepse descurajante pentru agresori și neluarea unor
măsuri preventive imediate, care să dea sentimentul
victimei că este în siguranță, sunt doar câteva obstacole
privind accesul victimei la o reparație efectivă pentru
suferința suportată.
Curtea Europeană a Drepturilor Omului a sancționat
această pasivitate a autorităților române constatând, într-o
cauză, că, deși reclamanta a făcut uz de cadrul juridic care îi
permitea să se plângă de violența în familie și să solicite
protecția autorităților, acestea nu aplicaseră dispozițiile
legale relevante în cazul său[13], ajungând până la a
constata că reclamanta provocase actele de violență
îndreptate împotriva sa și considerând că nu erau suficient
de grave pentru a intra în domeniul de aplicare a dreptului
penal. O astfel de abordare, spune Curtea, privase cadrul
juridic național de scopul său și era incompatibilă cu
standardele internaționale referitoare la violența împotriva
femeilor. ”Într-adevăr, pasivitatea autorităților în cauza de
față reflectase o atitudine discriminatorie față de
reclamantă ca femeie și demonstrase o lipsă de implicare în
abordarea violenței în familie, în general, în România”.
Într-o altă cauză[14], CEDO a hotărât că a fost încălcat art.
3 din Convenție, constatând că maniera în care a fost
efectuată investigația nu i-a permis reclamantei să
beneficieze de protecția eficientă. Deși cadrul legislativ
prevedea cooperarea între diferitele autorități, precum și
măsuri extra-judiciare care să identifice și să asigure
urmărirea actelor de violență în familie și deși certificatul
medical a oferit prima facie probe în sprijinul afirmațiilor
reclamantei, din dosar nu a reieșit că s-au urmat pași în
acest scop.
În prezent există un mecanism de intervenție nou – ordinul
de protecție provizoriu. Este, din punctul meu de vedere, un
tip de reacție imediată eficientă. Polițistul se deplasează
acolo unde a fost sesizată violența și îndepărtează agresorul,
protejând victima prin cele câteva măsuri pe care le poate
lua, pentru a preveni riscul cu privire la viața, integritatea
corporală sau libertatea acesteia. Riscul. Este un bun
moment pentru procurorul care confirmă ordinul de
protecție dat de polițist să verifice dacă s-a săvârșit deja și o
faptă de gravitatea unei infracțiuni, caz în care se poate
sesiza din oficiu. Dar violența domestică nu presupune
numai infracțiuni, ci și fapte mai puțin grave. Sau pot fi
probate doar fapte mai puțin grave. Important ar fi să
cunoaștem cu toții ce este violența domestică și să o
recunoaștem.

[1] Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în

familie, publicată în M.O. nr. 367/29 mai 2003.
[2] 24% dintre femeile din România au suferit violență din partea
partenerului, conform ANALIZEI DE SITUAŢIE publicată exact acum
un an (ZIUA INTERNAŢIONALĂ PENTRU ELIMINAREA
VIOLENŢEI ÎMPOTRIVA FEMEILOR – 25 noiembrie 2018) –
document publicat aici.
[3] Anca Munteanu, Ana Muntean, Violență, traumă, reziliență,
Polirom, 2011, p.78.
[4] Art. 3 și 4 din Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea
violenţei domestice, republicată, modificată și completată prin Legea
nr. 174/13.07.2018 conțin definițiile și formele violenței domestice.
[5] Andrei Iacuba, Elena Diaconu, Combaterea violentei domestice,
Legea nr. 217/2003 privind prevenirea si combaterea violentei
domestice si instrumente europene privind ordinul de protecție.
Comentarii si explicații, C.H. Beck, 2019.
[6] Din păcate, un exemplu al unei astfel de codificări îl avem, în
istoria recentă (mai puțin de 100 de ani) – într-un regim care avea
discriminarea multiplă ca politică de stat. Pentru femei exista faimosul
program al celor trei K al naziștilor: Kirche, Kinder, Kuche – Biserica,
Copiii, Bucătăria.
[7] Există mai multe teorii psihologice referitoare la explicarea
comportamentului victimei.
[8] Art. 199 alin. 2 din Codul penal.
[9] În chiar primul articol, Legea nr. 217/2003 prevede: ”(2)
Prevenirea şi combaterea violenţei domestice fac parte din politica
integrată de ocrotire şi sprijinire a familiei şi reprezintă
o importantă problemă de sănătate publică”.
[10] Medical costs attributable to child maltreatment a systematic
review of short- and long-term effects – Brown DS, Fang X, Florence
CS; The economic burden of child maltreatment in the United States
and implications for prevention – Fang X, Brown DS, Florence CS,
Mercy JA; Long-term economic consequences of child maltreatment:
a population-based study – Thielen FW, Ten Have M, de Graaf R,
Cuijpers P, Beekman A, Evers S, Smit F; Child maltreatment in the
United States: prevalence, risk factors, and adolescent health
consequences – Hussey JM, Chang JJ, Kotch JB; The legacy of child
maltreatment: long-term health consequences for women– Arias I;
disponibil aici.
[11] Disponibil aici, p. 7.
[12] Disponibil aici, p. 8.
[13] Cauza Bălşan împotriva României – Hotărârea din 23 mai 2017 –
Violențe repetate, numeroase plângeri – soțul nu a fost tras la
răspundere. Reclamanta a susținut că tolerarea de către autorități a
acestor acte de violență o făcuseră să se simtă înjosită și neajutorată.
Curtea a constatat încălcarea art. 3 din Convenție – autoritățile nu o
protejaseră pe reclamantă în mod adecvat împotriva actelor de
violență comise de soțul său și încălcarea art. 14 coroborat cu art. 3 –
violența se bazase pe criterii de sex. Soțul reclamantei o supusese la
acte de violență, iar autoritățile trebuiau să fi fost pe deplin conștiente
de aceste abuzuri, având în vedere solicitările acesteia de a primi
asistență adresate poliției și instanțelor.
[14] Cauza E.M. împotriva României – Hotărârea din 30 octombrie
2012 – încălcare art. 3. Reclamanta a susținut în special că
investigarea plângerii sale penale privind actele de violență în familie,
săvârșite în prezența fiicei ei, în vârstă de un an și jumătate, nu a fost
eficientă. Instanțele române au respins plângerile reclamantei pe
motiv că afirmațiile ei conform cărora fusese supusă unor violențe de
către soțul său nu au fost dovedite.
Judecător Corina Voicu