• Clasificarea comportării corpurilor nu poate fi făcută numai pe baza stării de agregare.

Trebuie să se ţină cont de condiţiile speciale, specifice, de nivelul solicitărilor, de scara

timpului şi de domeniul temperaturilor. Din acest punct de vedere nu este indicat să se
facă referiri în termeni absoluţi la lichide sau solide, ci mai curând la materiale cu
manifestare lichidă sau cu manifestare solidă.

• Diversitatea comportării reale este consecinţa asocierii mai multor proprietăţi –

vâscozitate, elasticitate, plasticitate – în diverse proporţii. De exemplu, soluţiile şi
topiturile de polimeri au proprietăţi vâscoelastice, oţelurile sunt elastoplastice, iar unele
geluri au comportare vâscoplastică sau vâscoelastoplastică.
 Vâscoelasticitate

• Comportarea vâscoelastică este caracteristică unui număr mare de corpuri în stare solidă
sau lichidă. Fluidele supuse la o solicitare, diferită de presiunea hidrostatică, se
deformează continuu fără să ajungă la o stare de echilibru a deformaţiei, ca urmare a
stabilirii echilibrului dinamic între forţele externe şi cele interne. Deformaţia creşte în
timp până la suprimarea solicitării, iar vâscozitatea este o măsură a forţelor de rezistenţă.
Un solid, sub acţiunea unei solicitări, se deformează până la o stare de echilibru static
între forţele externe şi interne. Modulul de elasticitate exprimă gradul de deformaţie sub
acţiunea forţelor externe (Tudose et al., 1982).

• Substanţele vâscoelastice prezintă o comportare de natură duală având şi componente

vâscoase cât şi elastice. În cea mai simplă formă, vâscoelasticitate poate fi modelată prin
combinarea legii lui Newton pentru fluide vâscoase (tensiune - viteză de forfecare) cu
legea lui Hooke a corpurilor elastice (tensiune şi deformaţie), aşa cum apare în modelul
Maxwell şi continuată apoi de modelul Convected Maxwell pentru fluide vâscoelastice
neliniare. Comportarea vâscoelastică a fluidelor este drastic diferită de cea a fluidelor
Newtoniene şi a fluidelor non- Newtoniene neelastice. Aceasta include şi prezenţa
tensiunii normale în curgere, sensibilitatea la tipul deformării, şi efectele de memorie cum
ar fi relaxarea tensiunii şi vâscozităţii timp-dependente.
• Aceste efecte întăresc fenomenele peculiare observate, cum ar fi efectul
Weissenberg (fenomenul de ridicare pe tijă), umflarea jetului, curgerea instabilă.
Majoritatea fluidelor vâscoelastice prezintă fenomenul de înmuiere şi o vâscozitate
elongaţională care este dependentă de deformaţie şi de viteza deformării elongaţionale,
în contrast cu fluidele Newtoniene, unde vâscozitatea este constantă şi este proporţională
cu deformaţia

Teoria generală a vâscoelasticităţii : oricare funcţie, introdusă pentru a descrie formal

deformarea sau tensiunile în experimentele fundamentale (fluaj, relaxare, oscilaţii
periodice) este dependentă de caracteristicile de materiale. Caracteristicile sunt
conectate inerent unele de altele, astfel încât dacă un parametru este măsurat, atunci
celelalte pot fi calculate cu ajutorul relațiilor matematice.

Comportarea fluidelor vâscoelastice în orice moment este dependentă de istoricul

deformărilor, de aceea ele posedă o memorie a trecutului (Sochi, 2010). Din acest punct
de vedere corpurile vâscoelastice se pot împărţi în:

a. corpuri cu memorie infinit scurtă a căror comportare la timpul t este influenţată numai
de solicitările care au avut loc la timpul din imediata vecinătate a lui t (răspunsul este
influenţat numai de istoria recentă a solicitărilor şi ecuaţia de comportare este de
formă diferenţială),

b. corpuri cu memorie descrescătoare sau corpuri care uită şi prezintă comportări care
sunt influenţate dominant de solicitările mai apropiate de prezent şi ecuaţiile de
comportare reologică au formă integrală

• Într-adevăr, un material care nu are memorie nu poate fi un material elastic, deoarece nu

are nicio posibilitate să-şi amintească forma originală. În consecinţă, un fluid vâscoelastic
ideal ar trebui să se comporte ca un solid elastic la deformări suficient de rapide şi ca un
lichid Newtonian în deformaţii suficient de mici. Justificarea este: cu cât viteza
deformării este mai mare cu atât deformaţia aplicată probei este mai mare.
 Parametrii care descriu proprietăţile
vâscoelastice

• Răspunsul corpurilor la solicitări ce variază periodic furnizează informaţii importante

despre proprietăţile reologice. Studiul comportării la solicitări periodice prezintă interes,
în special la corpurile vâscoelastice solide sau lichide. Pe această cale se pot determina
coeficienţii de material ce afectează ecuaţiile reologice.

• Gradul de vâscoelasticitate este caracterizat de parametrii care sunt obţinuţi, în general,

din teste dinamice sau oscilatorii. În aceste experimente, tensiunea sau deformaţia este
variată în mod sinusoidal în material, şi tensiunea sau deformaţia rezultată este evaluată.
Experimentele oscilatorii, prezentate în figura 2.4., pot fi realizate în tensiune,
compresie sau forfecare.
• Forfecarea poate fi generată de dispozitive cu discuri paralele, con placă sau cu cilindrii
concentrici. Instrumentele dinamice pot fi împărţite în două categorii: dispozitive cu
controlul vitezei unde deformaţia este fixată şi se măsoară amplitudinea tensiunii, şi
dispozitive cu controlul tensiunii unde tensiunea este fixată şi se măsoară deformaţia.

• În cazul testelor oscilatorii frecvenţa poate fi specificată în două moduri: sub forma
frecvenţei unghiulare ω cu unităţile de măsură rad/s sau s-1 sau sub forma frecvenţei f cu
unitatea de măsură Hz.

• Parametrii vâscoelastici includ modulul complex (G*), unghiul de fază (δ), modulul de
înmagazinare (elastic) (G’) şi modulul de disipare (vâscos) (G’’).

• Modulul complex reprezintă raportul dintre amplitudinea tensiunii şi deformaţia

determinate în regiunea vâscoelastică liniară:

• Unghiul de fază poate fi definit ca raportul dintre efectele vâscoase şi efectele elastice.
În regiunea vâscoelastică liniară,y când o deformaţie este imprimată materialului,
unghiul de fază este unghiul cu care tensiunea de forfecare de răspuns este deviată de la
tensiunea de forfecare imprimată. Pentru un corp perfect solid, tensiunea este în fază cu
deformaţia fără pauză, astfel încât unghiul de fază este 00. Pentru un lichid perfect
vâscos, deformaţia şi tensiunea sunt defazate, iar unghiul de fază este de 900.
• Matematic, unghiul de fază este determinat astfel:
• De aceea, o valoare mai mare a modulului de elastic, în comparaţie cu modulul vâscos,
va indică un material mai mult elastic, în timp ce o valoare mai mare a modulului vâscos
va indica un material mai mult vâscos. Un material cu un unghi de fază cuprins între 0 0
şi 900 prezintă o comportare vâscoelastică.

• Modulul elastic sau modulul de înmagazinare (G’) reprezintă energia înmagazinată în

material şi corespunde comportării elastice a probei. Matematic, modulul elastic se
calculează ca produsul dintre cosinusul unghiului de fază şi modulului complex:

• Modulul de disipare (G’’) este o mărime a energiei pierdute prin disipare şi descrie
comportarea vâscoasă a probei. Modulul de disipare este produsul dinte modulul
complex şi sinusul unghiului de fază

• În consecinţă, modulul complex poate fi rescris ca o combinaţie a modulilor elastici şi

vâscoşi în care unul este partea reală iar celălalt partea întreagă a numărului imaginar i.
• Testul de baleiaj de amplitudine prezentat în figura 2.5., este utilizat pentru
determinarea limitei domeniului de vâscoelasticitate liniară (LVE). În cazul acestui tip
de determinări frecvenţa oscilaţiei este menţinută constantă şi se variază amplitudinea
oscilaţiei.

• Limitele domeniului de vâscoelasticitate liniară permit determinarea maximului

deformaţiei sau a tensiunii aplicate pe care proba o tolerează înainte ca suprastructura
internă a acesteia să fie deteriorată.
• Baleiajul de frecvenţă oferă informaţii utile legate de structura internă şi masa
moleculară a probei supusă analizei.

• În cazul diagramelor obţinute prin baleiajul de frecvenţă, modulul elastic (G’) descrie
comportarea elastică a probei dând informaţii cu privire la stabilitatea şi rezistenţa
probei (rigiditate), în timp ce modulul vâscos (G’’) oferă informaţii cu privire la
comportarea vâscoasă (flexibilitatea).

• Valorile mari ale modulului elastic indică prezenţa unei reţele interne stabile de forţe în
interiorul probei, măsură a stabilităţii mecanice şi structurale a acesteia.

• Cel mai general răspuns pe întregul domeniu de frecvenţe pentru G’ şi pentru G este
prezentat în figura 2.8. Bineînţeles că, valoarea exactă a modulilor şi poziţia lor în
domeniul de frecvenţe variază, dar comportarea calitativă în ansamblu indicată este cea
prezentată dacă datele sunt valabile pe un domeniu larg de frecvenţe.

• Spectrul vâscoelastic al corpurilor non- Newtoniene (Steffe, 1996)

• Se disting câteva regiuni specifice:

• regiunea vâscoasă sau terminală, în care comportarea vâscoasă predomină.

Toate materialele au o astfel de regiune, chiar şi solidele, dar frecvenţa la
care aceasta se observă este adesea atât de mică, încât cele mai multe
dintre instrumentele oscilatorii nu pot detecta această parte a curbei. La
frecvenţe destul de reduse, vâscozitatea creşte liniar cu creşterea
frecvenţei, pe când modulul elastic G' creşte cu pătratul frecvenţei, iar
timpul maxim de relaxare, θmax este dat de raportul G'/ (G"ω).

• zona de tranziţie la curgere, este numită astfel deoarece, când se urmăreşte

fenomenul, plecând de la frecvenţele înalte în care comportarea elastică
este dominantă, modulul vâscos G" devine semnificativ. Punctul în care cei
doi moduli se intersectează este un parametru reologic important, iar
pentru modelul Maxwell frecvenţa corespunzătoare intersecţiei este dată de
inversul timpului de relaxare.

• domeniul înalt elastic sau platoul, corespunde dominaţiei comportării

elastice în care G' creşte foarte puţin (doar cu câteva procente) cu
frecvenţa. Valorile lui G" sunt adesea considerabil mai mici decât G'.
Atunci când panta curbei de variaţie a modulului elastic cu frecvenţa este
mică, valoarea lui G" scade cu creşterea frecvenţei, trece printr-un minim,
după care creşte din nou; cu cât este mai mică panta curbei G"(ω) cu atât
este mai accentuat minimul lui G", astfel încât uneori în punctul de minim
raportul G'/G" este mai mare de 15.

• domeniul de înmuiere sau de tranziţie în care apare o nouă intersectare a

curbelor celor două module, cuprinde o nouă creştere mai rapidă a
modulului vâscos faţă de modulul elastic, datorită relaxării la frecvenţă
înaltă şi a mecanismelor de disipare. Se defineşte astfel o nouă frecvenţă
pentru care G' = G", din care se obţine un nou timp caracteristic.

• la frecvenţele cele mai mari atinse în mod obişnuit în această formă de

 testare, se ajunge la zona sticloasă, în care G" este din nou predominant şi
continuă să crească mai rapid decât G'.

Aplicaţiile vâscoelasticităţii liniare

Există trei aplicaţii majore ale teoriei vâscoelastice liniare:

• Obţinerea de caracteristici de material obiective, care pot să fie corelate cu structura

lor moleculară sau/şi conţinutul

• Verificarea concluziilor din teoriile moleculare care furnizează baza înţelegerii structurii
moleculare a materialului şi interacţiunile intermoleculare

• Calcularea comportării mecanice a materialului în regimuri arbitrare ale exploatării

lor (dar totuşi la nivele de tensiuni mici) (Malkin, 1994).

Vâscoelasticitatea neliniară

• Teoria vâscoelasticităţii liniare este un exemplu rar al unei apropiate abordări teoretice
specializate pentru descrierea comportării materialului. Teoria are două limite: este
necesar să se utilizeze date experimentale iniţiale pentru calcule, care pot fi determinate
doar într-o regiune limitată şi cu anumite erori experimentale, şi a doua limitare care
este de natură fundamentală şi restricţionează această teorie în special la aplicaţiile cu
scop tehnic la limitarea linearităţii.

Multe efecte neliniare sunt observate la deformaţia materialelor vâscoelastice. Următoarele

puncte ilustrează motivele fundamentale ale fenomenului nelinar:

• slabe (geometric) – efecte neliniare datorită posibilităţii unor deformaţii mari ale
mediului;

• puternice (structural) efecte neliniare cauzate de modificări ale proprietăţilor de relaxare

ale mediului din cauza influenţei externe
• dezorganizarea (fazei) – efectele neliniare sunt rezultatul deformării. Această cauză
fizică duce la modificări semnificative ale proprietăţilor de relaxare ale mediului,
necorelate cu proprietăţile corespunzătoare stării iniţiale a materialului