Cuprins

Introducere.……………………………………………………………………...…......2

Evaluarea impactului ecologic al antropizării ………………………………………....3

1. Ecosisteme antropizate.……………………………………………………………..3

1.1. Caracteristicile ecosistemelor antropizate.………………………... 3

1.2. Degradarea biodiversităţii prin poluarea ecosistemelor antropizate.4

2. Consecinţe distructive pentru mediu..………………………………………............9

2.1. Ploaia acidă.……………………………………………………....10

2.2. Efectul de seră.…………………………………………………...11

2.3. Degradarea stratului de ozon…………………………………......12

2.4. Eroziunea solului…………………………………………….........15

2.5. Defrişarea……………………………………………………........16

3. Evaluarea impactului asupra mediului.............…………………………………...18

4. Ce putem face pentru mediu?..............……………………………………….........22

Bibliografie…………………………………………………………………………....23

1
 Argument

„Natura nu ne cere să fim geniali, ajunge să fim raţionali.”

(Mariana Fulger)

Omul trăia într-o relativă armonie cu natura. Gândirea lumii era condusă de legi naturale,
bogăţia depindea de fertilitatea pământului, însă omul a devenit din ce în ce mai „posesiv” cu
natura, ceea ce a condus la consecinţe distructive pentru mediu: efectul de seră, diminuarea
stratului de ozon, sărăcirea biodiversităţii, poluarea atmosferică, etc.
Fiecare floare sau copac, fiecare insectă sau animal are un rost pe pământ. La fel cum
fiecare om se consideră o entitate, ceva unic şi deosebit faţă de ceilalţi, tot aşa flora şi fauna se
compun din unicate.
Pe măsură ce timpul trece însă, parcă nu mai suntem la fel de iubitori cu plantele, florile,
copacii sau cu animalele. Nu mai preţuim la fel de mult cadrul natural nemodificat, crescut în
voia sa. Tot mai multe spaţii verzi sunt sacrificate în detrimentul construcţiilor de case,
magazine, zone industriale etc. Sunt din ce în ce mai puţine spaţii verzi pentru că nu mai au loc
de ziduri. Astăzi, pentru a fi mai atenţi cu natura, ni se atrage atenţia prin legislaţie că aceasta
trebuie păstrată şi protejată. Vorbim despre biodiversitate şi sărăcirea acesteia, despre
monumente ale naturii şi arii protejate, pentru că doar aşa se mai poate stopa folosirea până la
iraţional a florei şi a faunei. Numeroase specii de plante şi animale au fost distruse sau epuizate,
astfel încât a fost necesar ca la un moment dat să se îngrădească prin cadrul juridic exploatarea
nelimitată a acestora.
Dezechilibrarea raportului dintre mediul înconjurător şi om îndeamnă la regândirea
relaţiilor dintre mediu şi om şi modificarea atitudinii faţă de natură.
Astfel, tot omului îi revine misiunea de a repara tot ce a distrus. De aceea sunt necesare
măsuri pe termen lung care să asigure atât ameliorarea, conservarea şi protejarea tuturor formelor
de viaţă existente, cât şi dezvoltarea concomitentă a societăţii umane.
Prezenta lucrarea cuprinde informaţii despre: ecosisteme antropizate, degradarea
biodiversităţii (modificarea şi distrugerea habitatelor, transferul de specii, supraexploatarea),
consecinţele distructive asupra mediului (ploaia acidă, efectul de seră, degradarea stratului de
ozon, eroziunea solului, deşertificarea) şi impactul ecologic, precum şi câteva măsuri pentru
protejarea mediului.

2
 Evaluarea impactului ecologic al antropizării
ANTROPIZAREA MEDIULUI GLOBAL se referă la două aspecte: pe de o parte poluarea
apei, aerului şi reducerea biodiversităţii, toate cu generalizări globale şi cu efecte dereglatoare
care pot conduce până la dezastrul omenirii, iar pe de altă parte, amenajări noi de medii
antropizate care să se implementeze durabil în legile mediului geografic natural.

1. Ecosisteme antropizate
În decursul devenirii sale istorice omul şi-a creat un mediu artificial - o locuinţă - pentru a
se feri de natură - când darnică, când ostilă. Prin gruparea teritorială a mai multor locuinţe şi
realizarea unui mod de convieţuire socială specific au rezultat aşezările umane. Ele au cunoscut
în evoluţia lor perioade de declin şi de înflorire, unele au dispărut, iar altele s-au păstrat până în
zilele noastre. Ele împodobesc astăzi suprafaţa Terrei aidoma unei imense constelaţii de pe bolta
cerească, unele având o "strălucire" puternică, altele abia "licărind", minuscule între cei doi poli
ai planetei. Aşezările pot fi permanente şi temporare, cu o largă arie de răspândire geografică.

1.1. Caracteristicile ecosistemelor antropizate

Pentru a le deosebi de „ecosistemele naturale”, sistemele supuse intervenţiei factorilor
antropogeni, le vom numi „ecosisteme antropizate”. Acestă denumire, opozabilă celei de
ecosistem natural, sub aspectul considerării impactului oamenilor asupra mediului natural, pare
mai adecvată decât alte expresii ce au fost atribuite de diverşi autori unui concept analog, cum ar
fi, de pildă, denumirea de „ecosistem industrializat”, acordată de H. E. Koenig, pentru a ţine
seama de activităţile specific umane (agricultură, industrie) încadrate în mediu.
Structura unui ecosistem antropizat cuprinde următoarele elemente principale:
Biocenoza, alcătuită din fitocenoza naturală şi plantele de cultură, precum şi din
zoocenoza naturală, la care se adaugă şi animalele domestice;
Totalitatea oamenilor din sistem (adevărata „antropocenoză”); trebuie observat că
acţiunile oamenilor se prezintă în acelaşi timp sub ambele ipostaze fundamentale
şi anume, atât ca acţiuni individuale, cât şi ca acţiuni umano – sociale;
Ansamblul „produselor” materiale create prin activităţile umane („ natura
transformată”), constând din felurite construcţii, maşini, unelte, obiecte de uz
divers, etc., inclusiv solul amenajat pentru cultură prin mijloace artificiale;
Depozitele de deşeuri şi reziduuri stagnante, neintroduse în ciclurile
biogeochimice ale ecosferei.

3
 Toate aceste elemente, împlântate în mediu abiotic natural, alcătuind un mozaic eterogen,
cu răspândiri şi densităţi variabile, sunt supuse unor interacţiuni reciproce, determinate de
raporturile ce formează obiectul ecologiei umane. Ecosistemul antropizat capătă prin prezenţa şi
activitatea oamenilor o serie de caractere specifice. El se deosebeşte faţă de un ecosistem natural
printr-un consum energetic mult sporit şi prin utilizarea masivă şi a altor surse de energie decât
cea solară, mai ales a celor provenite din combustibilii fosili, prin modificările de amploare şi cu
mare viteză a structurii ecosistemului, prin impunerea unor „intrări” şi „ieşiri” din sistem, altele
decât cele naturale şi prin nerespectarea ciclurilor biogeochimice naturale; într-un cuvânt, prin
crearea unor sisteme şi circuite artificiale a căror rezultantă totală constituie un puternic impact
asupra mediului înconjurător. În legătură cu fiecare dintre aceste aspecte caracteristice sunt
necesare explicaţii suplimentare. O primă deosebire între ecosistemele antropizate şi cele
naturale se înscrie în domeniul energetic.
În ecosistemul natural, singura sursă de energie este radiaţia solară, pe care plantele o
folosesc pentru transformarea elementelor minerale în substanţe organice, asimilabile la celelalte
niveluri trofice ale biocenozei, echilibrul energetic fiind asigurat în permanenţă prin reglările
naturale existente în ecosistem. Prezenţa oamenilor şi activităţile lor desfăşurate în cadrul
biotopului natural tulbură însă acest echilibru, datorită capacităţii pe care o are omenirea de a
interveni asupra mediului, cu acţiuni intensificate pe măsura creşterii gradului de antropizare a
ecosistemelor.

1.2. Degradarea biodiversităţii prin poluarea ecosistemelor antropizate

Intervenţiile umane nu sunt negative numai prin faptul că folosesc la maximum resursele
biologice, dar şi prin activităţi care nu vizează direct aceste categorii. Principalele căi prin care
omul contribuie la degradarea biodiversităţii sunt: modificarea şi distrugerea habitatelor,
transferul voluntar şi involuntar de specii şi supraexploatarea.
Modificarea şi distrugerea habitatelor sunt considerate cele mai importante cauze ale
erodării biodiversităţii. Acestea se manifestă direct, prin reducerea suprafeţei ocupate (iar una
dintre cele mai importante este diminuarea suprafeţelor ocupate de pădure - defrişarea pădurilor)
şi de ecosisteme naturale sau indirect prin efectele poluării asupra condiţiilor de viaţă ale speciei.
La nivel mondial, suprafaţa împădurită s-a redus aproape la jumătate în ultimii 8000 de
ani, iar marea majoritate a pierderilor s-au produs în secolul XX când consumul de hrană şi
hârtie a crescut dramatic.

4
 Ca urmare a defrişărilor, 80-100 de mii de specii de arbori sunt ameninţate cu dispariţia.
Împăduririle nu reuşesc să echilibreze această balanţă. În SUA aproape jumătate din suprafaţa
împădurită este declarată pădure comercială producătoare sau capabilă să producă lemn.
Defrişarea pădurilor tropicale conduce la dispariţia a mii de specii, din care multe
necunoscute, nedescoperite încă.
Modificarea habitatelor survine ca urmare a manifestării unor efecte cumulative la nivel
global sau regional, datorită poluării directe, dar şi prin amenajare (infrastructura de transport,
turistică, industrială etc.).
Poluarea cu pesticide, hidrocarburi, metale grele, dioxină, substanţe nutritive induce
modificări în structura şi rezistenţa populaţiilor.
Poluarea este reprezentată şi de depozitele de deşeuri care înseamnă eliminarea de pe
suprafaţa afectată a unui număr de 30-300 specii/ha, fără a considera şi populaţia microbiologică
a solului. În plus, biocenozele din vecinătatea depozitului se modifică în sensul că: unele
mamifere, păsări, insecte părăsesc zona, în avantajul celor care îşi găsesc hrana în gunoaie
(şobolani, ciori).
Deşeurile, dar mai ales cele industriale, constituie surse de risc pentru sănătate datorită
conţinutului lor în substanţe toxice, precum metale grele (plumb, cadmiu), pesticide, solvenţi,
uleiuri uzate. Deşi efectele asupra florei şi faunei sunt teoretic limitate în timp la durata
exploatării depozitului, reconstrucţia ecologică realizată după eliberarea zonei de sarcini
tehnologice nu va mai putea restabili echilibrul biologic iniţial, evoluţia biosistemului fiind
ireversibil modificată. Actualele practici de colectare transport /depozitare a deşeurilor urbane
facilitează înmulţirea şi diseminarea agenţilor patogeni şi a vectorilor acestora: insecte, şobolani,
ciori, cîini vagabonzi.
În ultimele decenii, au fost raportate numeroase mortalităţi în masă ale unor specii
acvatice.
Transferul de specii – contribuie puternic la diminuarea biodiversităţii, fiind al doilea
factor după distrugerea şi modificarea habitatelor.
Perioada marilor descoperiri geografice a reprezentat şi începutul unor transformări
ireversibile în ecosistemele din noile teritorii, soldate adesea cu dispariţia speciilor autohtone
(indigene). Plantele alohtone (exotice, introduse) formează adesea monoculturi înlocuind speciile
autohtone. Deoarece populaţiile speciilor exotice se regenerează, acestea pot genera probleme pe
termen lung sau chiar permanent. În SUA, se consideră că 42% din speciile respective au ajuns
acolo ca urmare a prezenţei speciilor exotice.

5
 De exemplu, zambila de apă, plantă acvatică originară din America de Sud, a invadat
numeroase ecosisteme acvatice în SUA, înlocuind vegetaţia naturală. Statele Florida, Louisiana
şi Texas cheltuiesc anual sume considerabile în încercarea de a limita creşterea ei.
În Marea Neagră, la mijlocul anilor ’80 a fost introdusă accidental o specie de meduză
provenită din oceanul Atlantic. Caracterul invaziv s-a manifestat în 1987 şi 1989, prin impactul
asupra puietului de peşte. Ca urmare, multe specii de peşti autohtoni au înregistrat un puternic
declin al populaţiilor.
Transferul de specii nu aparţine însă trecutului, cu atât mai mult cu cât comerţul cu specii
sălbatice a luat o amploare deosebită în ultimele decenii, iar modalităţile de transport s-au
diversificat.
Supraexploatarea
Conceptul de biodiversitate este adesea sinonim cu cel de resurse biologice. Termenul de
supraexploatare încumbă faptul că exploatarea este normală, în sensul că nu are un impact
negativ asupra disponibilităţii resurselor, nu afectează producerea sau refacerea lor.
Supraexploatarea are ca obiect atât anumite specii, cât şi ecosistemele. Majoritatea
studiilor se concentrează asupra primului aspect şi în special asupra speciilor de animale. Ca
urmare a supraexploatării se inregistrează diminuarea efectivelor pentru speciile vizate, iar în
cazuri extreme, extincţia acestora. Trebuie menţionat faptul că presiunea umană, deşi a crescut
după o traiectorie asemănătoare cu tendinţa demografică, s-a manifestat în acest fel chiar înainte
de timpurile moderne. Astfel, se disting două etape ale supraexploatării, măsurate prin scara
extincţiilor: extincţia istorică a speciilor şi extincţia contemporană a speciilor.
Extincţia istorică începe cu câteva cazuri izolate şi îmbracă forme dramatice reprezentate
de vînătoarea de bizoni, foci şi comerţul cu blănuri.
Comerţul cu blănuri (piei) a condus la o diminuare drastică a efectivelor pentru animalele
de blană, deşi nu a determinat dispariţia lor.
Extincţia contemporană este determinată de comerţul cu specii sălbatice (sunt implicate
un număr mult mai mare de specii, atât animale, cât şi vegetale), pescuitul (considerat
responsabil pentru diminuarea populaţiilor).
Structura importurilor în SUA arată faptul că articolele de îmbrăcăminte sunt cele care
beneficiază de cea mai mare atenţie, mai ales dacă este vorba de blănuri. Arborii cu esenţe
valoroase (mahonul, cedrul de Liban) au fost victimele comerţului internaţional, în prezent
supravieţuind numai în pâlcuri protejate.
Între speciile de animale afectate de comerţul internaţional, se numără:
6
 tigri – vânaţi pentru oase;
ursul Panda – vânat pentru blană, dar şi pentru grădinile zoologice;
rinoceri – vânat pentru corn;
elefanţi;
primate;
păsări salbatice – vânate şi apoi comercializate ca animale de companie (de
exemplu: papagalul).
Pescuitul comercial, deşi dezvoltat pentru satisfacerea nevoilor primare, a adus prejudicii
importante faunei piscicole, atât în apele continentale, cât şi în apele oceanice.
Imensele oceane ale planetei noastre au fost privite în decursul timpului ca nişte resurse
inepuizabile. Dar limitele ecologice ale oceanelor au devenit vizibile în ultimele decenii.
Unsprezece dintre cele mai importante cincisprezece crescătorii piscicole din lume şi
70% din speciile de peşte care se comercializează au fost exploatate la maximum, ba chiar
supraexploatate.
În prezent sunt supraexploatate specii precum: sardinele; peştele spad, rechinii, sturionii,
somonul, nevertebratele – precum crabii, homarii, creveţii, calamarii, caracatiţele, scoicile,
melcii ş.a; balenele şi alte cetacee.
În 1946 îşi începea activitatea Comisia Internaţională pentru Balene, care stabilea cote
pentru fiecare stat. Însă cotele au fost prea mari şi ţările au intrat în declin.
Reglementările Comisiei permit, în continuare, vânătoarea balenelor pentru subzistenţă.
Aşa este cazul eschimoşilor din Alaska, populaţiilor din Groenlanda, Pacificul de Nord, Siberia
etc., dar mai există şi cazul siberienilor care folosesc carnea de balenă pentru a hrăni vulpile
furnizoare de blănuri.
Echilibrul natural al gazelor atmosferice care s-au menţinut timp de milioane de ani, este
ameninţat acum de activitatea omului. Aceste pericole ar fi: efectul smog al oraşelor, ploile
acide, subţierea stratului de ozon, poluarea aerului, efectul de seră şi încălzirea globală.
Istoria exploatării resurselor biologice ne arată faptul că, deşi cantitativ schimbările au
fost remarcabile, scenariul este asemănător. Chiar dacă sunt exploatate raţional, unele specii vor
înregistra totuşi declinul populaţiilor, iar cel mai mare pericol pentru planetă şi pentru noi ar fi o
catastrofă ecologică globală.
De-a lungul istoriei sale omul a cunoscut o evoluţie ascendentă, înregistrând în mod
continuu noi şi noi descoperiri. Această afirmaţie este destul de evidentă dacă privim sfârşitul

7
mileniului doi: avionul supersonic, trenurile de mare viteză, blocurile “zgârie-nori”, explorarea
spaţiului cosmic ş.a.m.d. Drept urmare, amprenta dominantă a acestui secol o constituie nivelul
de cunoaştere tot mai ridicat al umanităţii şi, în consecinţă, nivelul de trai al acesteia
înregistrează astăzi în ţările dezvoltate, cota cea mai ridicată din istorie (acesta fiind determinat
de transpunerea în practică a descoperirilor din activitatea de cercetare-dezvoltare).
Tendinţa de dezvoltare tot mai accentuată capătă un caracter exploziv ca urmare a
creşterii şi diversificării producţiei, a productivităţii activităţii economice tot mai ridicate, a
metodelor, tehnicilor şi tehnologiilor utilizate, tot mai competitive.
Dar, nu trebuie uitat că primul factor care a stat la baza dezvoltării umane l-a constituit
mediul înconjurător: apă, aer, sol, subsol, vegetaţie şi faună din care omul a extras fără încetare,
uneori până la epuizare resursele necesare – materii prime: lemn, sare, fier, cupru, cărbune,
petrol, apă, substanţe chimice – fără de care nu ar fi putut înregistra progresul ce caracterizează
astăzi omenirea.
În evoluţia sa, acest progres ştiinţifico-tehnic, s-a materializat într-o agricultură
mecanizată şi chimizată, într-o industrie automatizată şi robotizată, în mijloace de transport din
ce în ce mai rapide, mai confortabile şi mai eficiente, omul stabilindu-şi habitatul întâi în
aşezările rurale, apoi în oraşe care s-au dezvoltat atât pe orizontală, cât şi pe verticală.

8
 2. Consecinţe distructive pentru mediu
Fiecare floare sau copac, fiecare insectă sau animal are un rost pe pământ. La fel cum
fiecare om se consideră o entitate, ceva unic şi deosebit faţă de ceilalţi, tot aşa flora şi fauna se
compun din unicate.
Pe măsură ce timpul trece însă, parcă nu mai suntem la fel de iubitori cu plantele, florile,
copacii sau cu animalele. Nu mai preţuim la fel de mult cadrul natural nemodificat, crescut în
voia sa. Tot mai multe spaţii verzi sunt sacrificate în detrimentul construcţiilor de case,
magazine, zone industriale etc. Sunt din ce în ce mai puţine spaţii verzi pentru că nu mai au loc
de ziduri. Astăzi, pentru a fi mai atenţi cu natura, ni se atrage atenţia prin legislaţie că aceasta
trebuie pastrată şi protejată. Vorbim despre biodiversitate şi sărăcirea acesteia, despre
monumente ale naturii şi arii protejate, pentru că doar aşa se mai poate stopa folosirea până la
iraţional a florei şi a faunei. Numeroase specii de plante şi animale au fost distruse sau epuizate,
astfel încât a fost necesar ca la un moment dat să se îngrădească prin cadrul juridic exploatarea
nelimitată a acestora.
Biodiversitatea reprezintă totalitatea organismelor vii provenite din ecosistemele acvatice
şi terestre, precum şi dintre complexele ecologice din care acestea fac parte. Biodiversitatea
cuprinde diversitatea speciilor, din interiorul acestora, precum şi ecosistemele pe care acestea le
creează. Înfloritoarea biodiversitate de care ar trebui să ne bucuram a suferit un proces de
sărăcire, din cauza creşterii sporului demografic la nivel mondial şi epuizării a numeroase
resurse naturale. Chiar dacă se încearcă refacerea sau menţinerea biodiversităţii, măsurile de
conservare sunt periclitate de o serie de procese şi fenomene globale, de tipul ploilor acide,
efectului de seră, diminuării stratului de ozon, eroziunii solurilor, deşertificării.
Pierderea biodiversităţii este una dintre cele mai mari probleme cu care se confruntă
Europa în prezent.
Pierderea biodiversităţii este uriaşă, dar foarte mulţi oameni nu sunt conştienţi de acest
lucru la momentul actual, această problemă crescând de la an la an.
Totuşi trebuie amintit că au existat unele îmbunătăţiri în unele state din Europa, în ceea
ce priveşte biodiversitatea, însă cu toate acestea eforturile sunt insuficiente sau chiar aproape
inexistente, pentru a putea stopa pierderea biodiversităţii curente. Aceasta arată că în Europa este
nevoie de mari eforturi pentru a opri aceste pierderi, deoarece studiile relevă faptul că UE este
aproape de a nu-si putea atinge obiectivele de a stopa dispariţia biodiversităţii.
Conservarea biodiversităţii va fi o misiune extrem de dificilă mai ales având în vedere
schimbările climatice, problemă ce impune adaptarea multor specii la noile condiţii, mai ales că
9
există multe specii pe cale de dispariţie, care nu sunt capabile să se adapteze la aceste schimbări,
iar noi va trebui să facem tot posibilul pentru a stopa dispariţia lor. Prin sprijinirea biodiversităţii
nu ajutăm doar natura, ci şi pe noi în lupta continuă de a supravieţui.

2.1. Ploaia acidă

Ploaia acidă este o formă de poluare atât a aerului, cât si a apei în care acizii din aer,
produşi de uzine de producere a energiei electrice şi alte surse, cad pe Pamânt în diferite regiuni.
Acţiunea corosivă a ploii acide provoacă pagube incomensurabile mediului înconjurător.
Problema începe cu producerea dioxidului de sulf şi a oxizilor de azot produşi prin arderea
combustibilului fosil (cărbune, gaz natural şi petrol). Dioxidul de sulf şi oxizii de azot
reacţionează cu apa şi alte substanţe chimice din aer pentru a forma acidul sulfuric, acidul azotat
şi alţi poluanţi. Aceşti acizi poluanţi ajung până în atmosferă, unde călătoresc sute de kilometri
şi, în cele din urmă, se întorc pe pământ sub formă de ploaie, zăpadă sau ceaţă.
Urmări ale ploii acide pot fi observate mai ales în estul Americii de Nord, în Europa, în
Japonia, China şi Sud-Estul Asiei. Ploaia acidă îndepărtează substanţele nutritive din pamânt,
încetineşte dezvoltarea copacilor şi transformă lacurile într-un mediu care nu poate întreţine
viaţa. În oraşe, acizii poluanţi corodează aproape tot ce intră în contact cu ei, accelerând acest
proces asupra structurilor cum ar fi blocuri şi statui. Acizii în combinaţie cu alte substanţe
chimice formează praful de fum urban care atacă plămânii, cauzând boli şi decedări premature.
Efecte ale ploii acide:
Asupra copacilor;
Prin îndepărtarea substanţelor nutritive din sol, ploaia acidă încetineşte creşterea
plantelor, dar mai ales a copacilor. De asemenea, atacă copacii într-un mod mai aparte prin
producerea unor găuri în depozitele de amidon ale frunzelor, rezultând pete moarte, maronii.
Dacă se formează mai multe astfel de pete, un copac îşi pierde abilitatea de a produce hrană prin
fotosinteză. De asemenea, organismele pot infecta copacul prin frunzele rănite. Odată slăbiţi,
copacii sunt mai vulnerabili la alţi posibili factori cum sunt infestarea cu insecte, temperaturi
scăzute sau secetă.
Asupra suprafeţelor de apă;
Ploaia acidă cade, de asemenea, şi în râuri, lacuri şi mlaştini. Acolo unde este zăpadă
iarna, apele locale cresc dintr-o dată mai acidice în momentul în care zăpada se topeşte
primăvara. Marea majoritate a apelor naturale sunt aproape de neutrul chimic, nici acidice, nici
alcaline: pH-ul lor este undeva între 6 şi 8. În Munţii Adirondack din SUA, o pătrime din lacuri

10
şi iazuri sunt acidice, şi multe dintre ele şi-au pierdut deja peştii. Toate râurile majore ale
Norvegiei au fost scuturate de ploaia acidă, reducând drastic populaţia de somon şi păstrav.
Asupra structurilor construite de om.
Ploaia acidă şi depoziţia de acid "uscat" strică clădiri, statui, automobile şi alte structuri
obţinute din piatră, metal sau orice alt material expus pentru o perioadă îndelungată de timp la
capriciile vremii. Paguba corozivă poate fi foarte scumpă, iar în oraşele cu clădiri istorice,
tragică. Atât Parthenon-ul din Atena, Grecia, cât şi Taj Mahal-ul din Agra, India se deteriorează
datorită ploii acide.

2.2. Efectul de seră

Efectul de seră este procesul de încălzire a unei planete din cauza radiaţiei reflectate de
aceasta, care, în condiţiile prezenţei unor gaze cu efect de seră în atmosferă, o parte
semnificativă a radiaţiei va fi reflectată înapoi spre suprafaţă.
Acest fenomen a fost descoperit de Joseph Fourier în 1824.
Pământul şi atmosfera sunt ca o sferă gigantică. Ca şi ferestrele de sticşă ale unei sere,
atmosfera este aproape transparentă pentru radiaţiile solare. Căldura planetei este menţinută de
atmosferă în acelaşi mod în care efectul de seră păstrează căldura în pereţii de sticlă şi opreşte
evaporarea.
Efectul este datorat de acele gaze din atmosferă care permit radiaţiei solare să treacă prin
atmosferă şi să atingă Pământul, dar captează în acelaşi timp o parte din radiaţia infraroşie emisă
de suprafaţa Pământului şi de straturile inferioare ale atmosferei şi o reemite în atmosferă. Cele
mai importante gaze cu efect de seră sunt: vaporii de apă, dioxidul de carbon, metanul, ozonul.
Efectul de seră contribuie la creşterea temperaturii planetei cu aproximativ 33°C faţă de
temperatura care ar fi existat în absenţa acestor gaze.
Totuşi, problema stă în faptul că oamenii intensifică efectul de seră eliminând în
atmosferă o cantitate mare de gaze participante în acest fenomen, ducând, bineînteles, la un
dezechilibru al factorilor naturali.
Populaţia Globului a crescut foarte mult şi, odată cu aceasta, a crescut şi necesitatea de
consum. S-au construit din ce în ce mai multe fabrici şi uzine, ceea ce a condus la producerea
unor cantităţi de gaze cu efect de seră cu mult mai mari decât cele necesare pentru a păstra
echilibrul termic al planetei.
Pe deasupra, aceste gaze rămân mult timp în atmosferă(spre exemplu, dioxidul de carbon
rezistă în atmosferă un timp cuprins între 50 şi 200 de ani, iar metanul 12 ani). 35% din gazele

11
emise în atmosferă rezultă din activitate de producere şi distribuţie a energiei, iar 80% din
aceasta rezultă pe baza arderii combustibililor fosili.
Consecinţele intensificării efectului de seră sunt: schimbările fenomenelor naturale,
creşterea temperaturii medii a Pământului, ceea ce determină creşterea nivelului mărilor şi,
âncetul cu încetul, topirea calotei glaciare. Alte cosecinţe: inundaţiile, eroziunea solului,
dispariţia definitivă a unor specii de animale şi plante. Cele mai afectate regiuni ale globului sunt
cele polare şi cele de coastă.

2.3. Degradarea stratului de ozon

Încă de la apariţia sa pe Terra, homo sapiens a influenţat mediul natural în sensul dorit de
el, pentru a-şi asigura protecţie, hrană, căldură, deci supraviaţuirea şi dezvoltarea. Dacă la
început impactul a fost neglijabil, datorită numărului redus de indivizi şi adaptării cvasianimalice
la mediu, treptat, efectele s-au amplificat.
Impactul omului asupra naturii s-a materializat prin:
modificarea radicală a peisajului geografic prin lucrări de mari proporţii, ca:
bazine, lacuri de acumulare, îndiguiri, desecări, extracţii etc;
exploatarea puternică a resurselor materiale, ale solului şi ale subsolului, precum
şi a resurselor energetice;
modificarea climei, în sensul aridizării ei, prin transformări negative în structura
învelişului vegetal şi în special prin defrişări;
schimbarea structurii ecosistemelor peste limitele de refacere ale lor;
distrugerea unor numeroase specii de plante şi animale prin deteriorarea,
schimbarea sau distrugerea ecosistemelor în care fuseseră adaptate;
schimbarea compoziţiei atmosferei, apelor şi solului, prin deversări de diverse
produse;
alterarea fondului genetic natural al vieţuitoarelor, în sensul scăderii capacităţii de
adaptare, refacere şi reproducere.
Actualmente, industria, transporturile, agricultura, marile aglomerări urbane, conflictele
armate afectează profund şi uneori ireversibil mediul natural.
Altă tulburare a echilibrului ecologic din atmosferă este provocată de anumite tipuri de
pulverizatoare cu aerosol. Substanţe numite CFC-uri (clorofluorocarbonuri) au fost utilizate în
spray-uri pentru expulzarea conţinutului.Aceste gaze au ajuns în stratul superior al atmosferei şi

12
au deteriorat stratul de ozon al Pământului, care filtrează majoritatea radiaţiilor ultraviolete
dăunătoare ale soarelui.
În straturile inferioare ale atmosferei, ozonul este eliberat în aer ca un agent poluant, în
urma unor procese industriale sau a gazelor de eşapament. În concentraţii mari este dăunător,
afectând plantele şi provocând afecţiuni respiratorii.
Ozonul este însă şi un gaz care ajută vieţii. Pământul este înconjurat de un strat de ozon
situat la o altitudine foarte mare. Acest strat filtrează aproximativ două treimi din razele
ultraviolete emise de Soare. Dacă toate razele ar ajunge pe Pământ, ar fi dăunătoare vieţii de pe
planetă.
„Stratul de ozon” este situat în stratosferă, întinzându-se de la 15 la 50 km, fiind însă cel
mai concentrat la 20 – 25 km. Practic, este vorba de „aer ozonat” şi nu de ozon pur, având un
număr mai mare de molecule de ozon în compoziţie decât aerul obişnuit (care conţine mai ales
azot şi oxigen).
În stratul de ozon are loc o transformare continuă între diferitele forme de oxigen.
Energia necesară derulării acestor reacţii provine de la radiaţiile Soarelui. Absorbind energie,
mai ales din spectrul UV, stratul de ozon împiedică ca razele UV să ajungă la suprafaţa
Pământului şi să producă daune.
În 1985 oamenii de ştiinţă au măsurat stratul de ozon folosind baloane de mare altitudine
şi instrumente sofisticate. Ei au descoperit că în Antarctica a apărut o „gaură”. Stratul fiind
subţiat, din cauză că moleculele de ozon s-au împuţinat, şi astfel mai multe radiaţii UV pot
penetra şi ajunge pe Pământ. Subţierea a început aproximativ în 1975.
La concentraţii mari de ozon, pe plante apar mai întâi dungi argintii, după care
urmează uscarea prematură. La concentraţii mai reduse, radiaţiile ultraviolete produc arsuri la
plante, sau pe dermă, afecţiuni ale ochilor. La expuneri îndelungate, în timpul verii, în special
între orele 13 – 15, la oameni pot apărea afecţiuni de la înroşirea dermei, la cancer de piele, iar la
ochi, iritaţii, cataractă până la orbire.
Scăzând doar cu 1 % concentraţia de ozon atmosferic, fluxul de radiaţii UV creşte cu 2%,
crescând de 6 ori frecvenţa cancerului pielii, a bolilor de ochi, recoltele de plante scad simţitor,
fitoplanctonul (organismele unicelulare din oceane) se reduce, afectând fauna care se hrănea cu
el, scade eficienţa vaccinului contra tuberculozei. Vopselele şi masele plastice îmbătrânesc mai
repede, fiind necesari aditivi mai scumpi pentru stabilizarea lor în timp.

13
 Studiile statistice arată o creştere cu 4 – 6 % a tumorilor letale datorită expunerii la
radiaţii UV. În ultimii 50 de ani, a crescut numărul de decese prin melanom (tumoare malignă a
pielii).
De asemenea, s-a observat scăderea stratului de ozon
în anumite regiuni geografice, fenomen denumit de specialişti
formarea de „găuri” de ozon. Pierderile de ozon s-au estimat
la aproximativ: 40 % deasupra Antarcticii, 20 % deasupra
Arcticii. Degradarea maximă s-a produs în anul 1993. Prin
scăderea producţiei de CFC (cloro-fluoro-carbonaţi =
„freoni”) cu 77 % în anul 1994 faţă de anul 1989, stratul de ozon atmosferic a început să se
refacă în ultimii ani.
Degradarea stratului de ozon s-a atribuit unor cauze:
naturale (o specie de nori existentă la poli, în special la Polul Sud, cu ace foarte
fine de gheaţă, pe suprafaţa cărora se descompune ozonul, sau a radiaţiilor UV);
antropice, care intervin cu ponderea cea mai mare. Principalii vinovaţi sunt
freonii (CFC – cloro-fluoro-carbonaţi-), utilizaţi pentru presurizarea substanţelor
lichide în butelii metalice (spray-uri), ca agent de răcire al frigiderelor şi
congelatoarelor, sau pentru stingerea incendiilor, la prepararea maselor plastice
expandate, ca solvenţi industriali etc.
O moleculă de freon poate distruge 104 – 106 molecule de ozon. CFC-ul a ajuns în
atmosfera înaltă ca agent poluator, a fost descompus de lumina solară, eliberând în spaţiu clorul
dăunător.
În 1992, NASA a raportat că măsurătorile din sateliţi şi avioane indică nivele ridicate de
clor reactiv, pe suprafaţe mari, la altitudini mari şi medii, care au potenţial mare de degradare a
stratului de ozon.
În 1987, la Viena s-a semnat Protocolul privind protecţia stratului de ozon. În decembrie
1995, la Montreal a avut loc a şaptea reuniune pe problemele ozonului atmosferic. Reuniunea s-a
încheiat cu propuneri referitoare la:
controlul producţiei de CFC;
eliminarea CFC, precum şi alte substanţe chimice dăunătoare, cum ar fi
hidracizii, cloroformul metilat sau bromura metilată;
controlul de tehnologii spre ţările slab dezvoltate pentru înlocuirea celor ce
utilizează freoni;
14
 retehnologizarea fabricilor de cosmetice, ş.a.
Ţări ca Germania, Norvegia, Suedia au eliminat substanţele ce degradează stratul de
ozon, ODS (substanţe ce distrug ozonul), din industria militară. În S.U.A., Marea Britanie se
studiază intens pentru identificarea altor substanţe alternative ODS pentru aviaţie, nave,
echipamente frigorifice.
În acest scop:
a fost elaborată şi aprobată forma de prezentare a datelor statistice anuale privind
producerea, consumul şi importul-exportul de substanţe care distrug stratul de
ozon, reglementate de Protocolul de la Montreal, precum şi de produse ce conţin
aceste substanţe;
este interzis importul-exportul de substanţe reglementate care distrug stratul de
ozon, precum şi de produse care conţin ODS din ţările care nu sunt părţi ale
Convenţiei de la Viena şi ale Protocolului de la Montreal.
Specialiştii spun că stratul de ozon se va reface, dar nu înainte de 2050 sau 2075, şi numai
dacă toată lumea va respecta regulile.
CFC-ul rămâne în atmosferă peste 100 de ani. Cercetătorii monitorizează constant situaţia
şi avertizează asupra pericolului adus sănătăţii. Oamenii sunt sfătuiţi să-şi schimbe obiceiurile de
plajă, să se acopere în plin soare şi să stea în case dacă este necesar.
În majoritatea ţărilor CFC-urile sunt înlăturate sau chiar interzise.

2.4. Eroziunea solului

Prin eroziune se înţelege degradarea solului sau a rocilor, caracterizată prin desprinderea
particulelor neconsolidate şi îndepărtarea lor prin acţiunea ploii sau a vântului. Eroziunea poate
fi combătută prin lucrări hidrotehnice, împăduriri etc.
Eroziunea solului este deplasarea particulelor de solid de la suprafaţa uscatului prin
acţiunea vântului, apei sau gheţii sau ca urmare a acţiunii unor organisme vii (bioeroziune).
Solul dezlănţuit din bazinele superioare este transportat în aval. În parte acestea se
sedimentează, iar restul solului este dus până la mal. Acest proces a fost evidenţiat de Sheldon
Judson în anul 1968. El arată că după intensificarea agriculturii, suprapăşunatului, defrişărilor,
etc., volumul sedimentelor transportate de râuri în mări şi oceane creşte semnificativ.
Ocuparea pământului de către om sporeşte ritmul şi intensitatea eroziunii şi accelerează
scurgerea solurilor fertile în ocean. La nivelul planetar este uimitoare cantitatea de sol fertil sub

15
formă de sedimente purtate de marile râuri şi fluvii ale lumii, dar şi a particulelor de sol
vehiculate de vânt deasupra oceanelor şi mărilor lumii.
Eroziunea solului: este consecinţă a acţiunii apei, vântului şi schimbărilor fizice, chimice
şi biologice din sol, dar în foarte mare măsură şi de sporirea de 4 ori a cererii mondiale de
alimente în ultimii 50 de ani. Acest fapt este legat intrisec de creşterea populaţiei, dar şi de
sporirea veniturilor pe plan mondial, ce a dus la o asemenea presiune asupra solului ce nu o
poate suporta (Lester Brown 1988). Această degradare este provocată de mâna omului, are o
evoluţie treptată, fiind să spunem o „criză tăcută".

2.5. Deşertificarea
Deşertificarea este procesul de degradare a terenurilor şi are loc în zonele terestre unde
solul este afectat de eroziunea eoliană din cauza defrişărilor masive, unde căderile de ploaie sunt
rare şi climatul arid, precum şi de activităţile umane. Rezultatul este distrugerea stratului fertil,
urmată de pierderea capacităţii solului de a susţine biodiversitatea şi alte activităţi umane.
Aspectele privind procesul de deşertificare au fost aduse în discuţie prin Convenţia ONU
privind Combaterea Deşertificării – UNCCD – lansată la Paris în 1994, aceasta fiind semnată de
Guvernul României şi ratificată de Parlament prin Legea nr. 629/1997. Interesul României în
această problemă este cu atât mai mare cu cât din faptul că 1/3 din teritoriul ţării reprezintă zone
cu risc de deşertificare.
Toate zonele lumii sunt mai mult sau mai puţin afectate de deşertificare, inclusiv regiunea
mediteraneană, care ar putea cunoaşte o criză de apă şi alimente pe măsură ce schimbările
climatice şi degradarea solului se accentuează.
Tăierea pădurilor este o problemă cu consecinţe serioase asupra climei (şi în acelaşi timp
grăbeşte procesul de deşertificare), biodiversităţii, ameninţând întreaga planetă. Despăduririle au
loc din mai multe cauze, cea mai importantă fiind exploatarea excesivă a lemnului şi extinderea
suprafeţelor agricole. La nivel mondial, o atenţie deosebită se acordă procesului de împădurire a
zonelor cu soluri degradate, dar şi stării actuale a pădurilor (afectată din cauza ploilor acide,
diminuării fertilităţii solului şi eroziunii avansate a acestuia), care au devenit probleme serioase,
dezbătute tot mai mult în cadrul evenimentelor din domeniu. Schimbările climatice pot precipita
procesul de deşertificare, însă activităţile umane sunt cauza principală cea mai frecventă.
Supracultivarea epuizează solul.
Despăduririle au efecte negative asupra vegetaţiei care susţine solul fertil. Cele mai
evidente efecte ale deşertificării sunt degradarea pădurilor existente şi a solurilor, aceasta
conducând la scăderea producţiei de alimente. În final seceta şi deşertificarea au ca rezultat

16
sărăcia deoarece aproape 3,6 miliarde din cele 5,2 miliarde hectare de uscat arabil din lume au
suferit de degradarea solului.
Terenurile degradate prin eroziune se pot reface, dar procesul este foarte lent, după cum
estimează specialiştii fiind nevoie de o perioadă de aproximativ 500 de ani pentru a reface 2,5
centimetri de sol. Furtunile de praf – de tipul celor întâlnite tot mai des în China ultimilor ani –
reprezintă o problemă tot mai mare, în măsura în care ele afectează în mod direct sănătatea
ecosistemelor.
Nu mai putem ignora că 10% pînă la 20% dintre zonele uscate sunt deja degradate.
Suprafaţa totală afectată de deşertificare este estimată între 6 şi 12 milioane de kilometri pătraţi.
Efectele acestui fenomen se văd deja, iar unii cercetători susţin că dacă activităţile umane care
duc la deşertificare vor fi oprite, zonele afectate îşi pot reveni.

17
 3. Evaluarea impactului asupra mediului
Pentru a păstra un echilibru între mediul natural, resursele acestuia şi om, este necesară o
planificare strategică a dezvoltării, astfel încât să existe, în permanenţă, un raport stabil între
habitatul natural şi populaţia umană. Necesitatea susţinerii simultane a dezvoltării economice
concomitent cu dezvoltarea mediului natural, impune o evaluare a impactului asupra mediului în
fazele incipiente ale planurilor şi programelor, în scopul susţinerii dezvoltării durabile, conform
HG 1076/2004 privind stabilirea procedurii de realizare a evaluării de mediu pentru planuri şi
programe.
Evaluarea impactului asupra mediului identifică, descrie şi evaluează, în mod
corespunzător şi pentru fiecare caz, efectele directe şi indirecte ale proiectului asupra următorilor
factori: fiinţe umane, faună şi floră, sol, apă, aer, climă şi peisaj, bunuri materiale şi patrimoniu
cultural, precum şi interacţiunea dintre factorii menţionaţi. Evaluarea impactului asupra mediului
a fost introdusă în legislaţia românească în vederea alinierii prevederilor sale la dispoziţiile
legislaţiei internaţionale şi comunitare. Evaluarea impactului asupra mediului constituie unul din
instrumentele de bază ale politicilor şi legislaţiilor moderne de mediu. Cea mai bună politică de
mediu constă în prevenirea generării poluării la sursă, ca primă opţiune, în defavoarea
încercărilor ulterioare de tratare a rezultatelor poluării.
Legislaţia naţională prevede că, evaluarea impactului asupra mediului trebuie realizată cât
mai devreme posibil astfel încât, pe de-o parte, să existe toate premisele că nu se vor irosi
resursele materiale şi de timp pentru proiectarea unei activităţi, iar pe de altă parte, informaţiile
despre proiect pe care titularul acestuia le poate furniza autorităţilor competente să fie suficiente
pentru realizarea evaluării impactului asupra mediului. Evaluarea impactului asupra mediului se
realizează pentru anumite proiecte, prevăzute de legislaţia în vigoare, din domeniile: agricultură,
silvicultură, piscicultură, industria extractivă, producerea şi prelucrarea metalelor, industria
mineralelor, industria chimică, industria alimentară, industria textilă, a pielăriei, a lemnului şi
hârtiei, industria cauciucului, proiecte de infrastructură, turism şi recreare.
Pentru a se atinge obiectivul dezvoltare durabilă, autorităţile competente pentru protecţia
mediului utilizează instrumente de planificare cum ar fi evaluarea impactului asupra mediului.
Luarea în considerare a efectelor asupra mediului ale unui proiect/investiţie încă din primele
etape ale planificării acestuia, conduce la identificarea şi evaluarea din timp a posibilului impact
asupra mediului. Astfel se pot stabili măsuri de minimizare a efectelor negative înainte de a
deveni ireversibile.

18
 Îmbunătăţirea proiectării şi implementării legislaţiei de protecţie a mediului se poate face
numai odată cu creşterea conştiinţei şi participării publice, a bunelor intenţii politice şi a
existenţei resurselor. Pentru a crea un sistem legal eficace pentru protecţia mediului avem nevoie
de strategii care să ofere o anumită măsură a succesului şi experienţei pe care se bazează.
Cetăţenii au un rol important în procesul de luare a deciziilor cu privire la aprobarea, din
punct de vedere al mediului, a realizării unor proiecte/investiţii, fie ele publice sau private. Atât
autoritatea competentă pentru protecţia mediului, cât şi titularul au obligaţia de a informa
publicul despre orice solicitare de acord de mediu pentru proiectele supuse EIM şi, în continuare,
asupra întregii proceduri. Publicul trebuie să fie informat într-un interval de timp care sa-i
permită acestuia să intervină şi să-şi exprime opiniile înaintea deciziei finale de emitere a
acordului de mediu. Atât autoritatea competentă pentru protecţia mediului, cât şi titularul de
proiect au obligaţia să analizeze propunerile/observaţiile publicului şi să le ia în considerare pe
toate acelea care sunt justificate.
Procedura de informare şi participare publică este coordonată de autoritatea competentă
pentru protecţia mediului, dar acţiunea propriu-zisă de informare şi oferirea oportunităţilor de
participare face parte, în general, din responsabilitatea titularului de proiect. Aceasta include:
obligativitatea informării publicului cu privire la orice solicitare de acord de
mediu pentru proiectele supuse EIM (evaluarea impactului asupra mediului);
identificarea publicului interesat;
specificarea locului unde pot fi consultate informaţiile disponibile;
specificarea mijloacelor de informare a publicului;
determinarea modalităţii de consultare a publicului;
obligativitatea analizării comentariilor şi recomandărilor publicului la fiecare
etapă a procedurii care implică participarea publicului;
posibilitatea luării în considerare a observaţiilor pertinente şi justificate ale
publicului la luarea deciziei finale cu privire la realizarea unui proiect;
fixarea unui interval limită corespunzător pentru diferite etape de procedură.
Participarea publică - cadrul legislativ:
OM 860/2002 privind procedura de emitere a acordului de mediu;
OM 863/2002 privind aprobarea ghidurilor metodologice aplicabile etapelor
procedurii cadru de evaluare a impactului asupra mediului;

19
 HG 918/2002 privind stabilirea procedurii cadru de evaluare a impactului asupra
mediului şi pentru aprobarea listei proiectelor publice sau private supuse acestei
proceduri.
Evaluarea de mediu a planurilor şi programelor care pot avea un impact semnificativ
asupra mediului se realizează în scopul promovării dezvoltării durabile şi asigurării unui înalt
nivel de protecţie a mediului.
Evaluarea impactului asupra mediului constituie unul dintre instrumentele de bază ale
politicilor şi legislaţiilor moderne de mediu. Ea s-a impus la nivel internaţional, acţionându-se şi
în baza Convenţiei de la Espoo. Evaluarea impactului asupra mediului (EIM) reprezintă piatra de
temelie pentru multe din acordurile internaţionale de mediu şi un punct central de referinţă în
dezvoltarea de proiecte internaţionale. La nivelul Uniunii Europene (UE) este recunoscut rolul
centralizator pe care l-a avut Directiva 85/337 pentru EIM în definirea politicilor de mediu şi de
dezvoltare durabilă. În România, pe parcursul ultimilor ani, s-a trecut la aproximarea legislaţiei
UE, care influenţează atât legislaţia cât şi politicile naţionale, regionale şi locale în domeniul
protecţiei mediului. O preocupare specială a constituit-o (şi continuă să fie) elaborarea,
interpretarea şi punerea în aplicare în mod corespunzător a regulilor privind evaluarea impactului
asupra mediului. Astfel, EIM ca instrument legal deţine o egală importanţă pentru fiecare dintre
componentele acestei relaţii trilaterale (nivel global - UE - legislaţie naţională).
În termeni generali, EIM poate fi definită ca un proces gândit să asigure că potenţialele impacturi
semnificative asupra mediului sunt evaluate satisfăcător şi sunt luate în considerat în
planificarea, proiectarea, autorizarea şi implementarea tuturor tipurilor de acţiuni relevante.
Evaluarea impactului asupra mediului este un instrument al politicii, care se referă la un
element fundamental al dezvoltării durabile, prin abordarea efectelor asupra mediului în faza de
planificare a unor activităţi, în loc de a lăsa în seama generaţiilor următoare eliminarea
consecinţelor "dezvoltării noastre". EIM încearcă să echilibreze creşterea de capital financiar
creat de pe urma activităţii propuse şi consumul capitalului natural, ce poate compromite şansa
generaţiilor următoare de a-l utiliza.
În majoritatea cazurilor, EIM face parte din primul set de reglementări de mediu adoptate
care au un impact major, pe scară largă. Acest proces poate fi un instrument flexibil pentru
prevenirea impacturilor negative asupra mediului, cu condiţia să fie planificat cu atenţie, să fie
stabilite clar etapele de parcurs şi să fie în concordanţă cu priorităţile naţionale şi resursele
disponibile.
Principala regulă a evaluării impactului asupra mediului este cea că înainte de aprobarea
oficială a unui proiect trebuie luate toate măsurile pentru a asigura că proiectele care ar putea
20
avea impact semnificativ asupra mediului sunt supuse evaluării acestui impact. În procesul de
EIM se oferă publicului posibilitatea ca, prin dezbateri publice şi comunicarea opiniilor, să fie
implicat în luarea deciziilor la toate nivelurile. Publicul poate influenţa conţinutul EIM şi poate
comenta asupra informaţiilor produse în raportul la studiul de impact.
În general, problemele legate de evaluarea impactului sunt: incertitudinea asupra
viitorului, lipsa de cunoştinţe necesare, lipsa datelor şi informaţiilor, subiectivitatea, dificultatea
în a compara impacturile şi a determina pe cele semnificative. Un alt aspect care influenţează în
mod esenţial procesul de EIM îl reprezintă contradicţia existentă între scopurile şi interesele
diverselor părţi implicate: investitori, autorităţi, cetăţeni, etc.
Rolul EIM constă în:
ajutor în luarea deciziei: clarificarea avantajelor şi costurilor acţiunii propuse;
bază pentru formularea acţiunilor de dezvoltare: luarea în considerare, în mod
sistematic, a acţiunii, impactului ei asupra mediului şi a alternativelor posibile;
sursă pentru cooperarea inter şi multidisciplinară: colaborarea între specialişti din
domenii foarte diverse şi o abordare multidisciplinară;
sprijin pentru implicarea publicului: asigurarea informaţiilor necesare şi a cadrului
de participare în procesele de planificare şi de luare a deciziei;
instrument pentru dezvoltarea durabilă: relevarea impactului advers şi a
nerespectării politicilor de mediu stabilite.

21
 4. Ce putem face pentru mediu?
Există câteva lucruri pe care le putem face pentru a proteja şi noi mediul înconjurător, în
loc să fim numai consumatori şi atât. Pământul nu are resurse inepuizabile şi nu este corect ca
tocmai noi, cei care avem conştiinţă, să-i facem atât rău. Conservarea Pământului porneşte de la
mine, de la tine…şi mai apoi se vor schimba şi industriile şi ce mai trebuie schimbat. Noi trebuie
să luăm atitudine, apoi ii vom determina şi pe ceilalţi să păstreze şi să respecte Natura, care ne
susţine viaţa din toate punctele de vedere. Ea poate trăi fără noi, dar noi nu.
Câteva măsuri ce ar schimba relaţia dintre om şi mediul înconjurător:
Industrie mai eficientă din punct de vedere al consumului de energie, trecând de la
utilizarea combustibililor fosili bogaţi în carbon (cărbune) la combustibili săraci
în carbon (gaze naturale) sau la combustibili alternativi (biogaz, energie eoliană,
energie geotermală, energie solară etc.);
Industria energetică mai eficientă şi mai puţin poluantă de la extracţie până la
consum;

Mijloace de transport mai puţin poluante şi care să aibă consumuri reduse;

Încurajarea utilizării transportului public şi/sau a bicicletelor, a mersului pe jos
(zone pietonale) etc., în detrimentul maşinilor proprietate personală;
Construcţii mai eficiente energetic care să utilizeze sursele de energie
regenerabilă (case ecologice);
Echipamente şi produse cu un consum redus de energie;
Protecţia pădurilor şi chiar extinderea acestora;
Reciclarea deşeurilor, etc.;
Respectarea principiilor dezvoltării durabile (este dezvoltarea care urmăreşte
satisfacerea nevoile prezentului, fără a compromite posibilitatea generaţiilor
viitoare de a-şi satisface propriile nevoi).

22
 BIBLIOGRAFIE
M. Sandu, A. Dobre, Al. Mănescu, „Ingineria mediului”, Ed. Matrix Rom, Bucureşti
2007
Gh. Acatrinei, „Poluarea şi protecţia mediului ambiant”, Ed. Universităţii „Al. I. Cuza”,
Iaşi, 1994
E. Popovici, „Studiul mediului inconjurator”, Ed. Universităţii “Al.I.Cuza”, Iaşi, 1998
T. Chifu, A. Morariu, “Bazele Protecţiei Mediului Înconjurător”, Ed. Universităţii „Al.
I.Cuza”, Iaşi, 1991
www.ecomagazin.ro
www.wikipedia.ro
www.regielive.ro
www.ecosapiens.ro
www.referat.ro

23