Sunteți pe pagina 1din 3

ION

de Liviu Rebreanu

Liviu Rebreanu - scriitor ardelean nascut in judetul Bistrita- Nasaud.


Opera sa cuprinde nuvele (“Framantari”, “Golanii”, “Marturisire”, “Rafuiala”,
“Catastrofa”), romane (“Ion”, “Padurea spanzuratilor”, “Adam si Eva”, “Ciuleandra”,
“Gorila”, “Amandoi”), piese de teatru (“Cadrilul”, “Plicul”, “Apostolii”).
Romanul il impune ca mare scriitor, nu dramaturgia. El este creatorul romanului
modern in Romania.
“Liviu Rebreanu este un scriitor mare, asa de mare, incat picioarele sale lasa iarba
nevatamata, dar dezradacineaza padurile” (George Calinescu)
Aparut in anul 1920, romanul “Ion” raspunde cerintei modernismului lovinescian de
sincronizare a literaturii romane cu cea europeana.
Primele aprecieri notabile asupra romanului le face Eugen Lovinescu, care considera
ca romanul se detaseaza de idilismul samanatorist, constituind “o data istorica in procesul de
obiectivare a literaturii noastre epice […] prima mare creatie obiectiva”. Prin aceasta, L.
Rebreanu devine intemeietorul romanului romanesc modern.
G. Calinescu considea ca romanul “Ion” il consacreaza pe L. Rebreanu “ca poet epic
al omului teluric”, iar criticul Nicolae Manolescu incadreaza romanul in roman doric
apreciind ca Rebreanu “este un mare creator tocmai prin intuitia ritmului etern al existentei
satului” (“Arca lui Noe”).
“Ion” este un roman obiectiv care se inscrie in estetica realismului prin obiectivitate,
veridicitate, ancorarea in viata sociala, prezenta unor personaje tipice, reprezentative pentru
anumite categorii umane.
Perspectiva narativa este realist-obiectiva, naratorul omniscient, heterodiegetic isi
asuma o perspectiva detasata in raport cu evenimentele si personakele, naratiunea fiind la
persoana a III-a.
Geneza romanului are la baza trei elemente. Intr-o duminica, L. Rebreanu a vazut un
taran din Prislop care saruta pamantul. Un alt taran vaduv din satul natal si-a batut fata care
ramasese insarcinata cu un flacau sarac, intamplare ce a devenit subiectul nuvelei “Rusinea”.
Un flacau sarac din sat, Ion Pop al Glanetasului, i s-a plans odata de lipsa de pamant, “cu
atata lacomie si pasiune, de parca ar fi fost vorba de o fiinta vie si adorata”.
“Ion” este un roman-fresca care prezinta drama casniciei taranesti, ce este de fapt
drama socaiala motivata de lipsa de pamant a taranului intr-o societate in care valoarea
omului este data de intinderile de pamant.
Mesajul romanului are o mare incarcatura de valori etice, dominanta fiind ideea ca
dorinta de pamant duce inevitabil la dezintegrarea morala a individului, in conditiile depasirii
limitelor normalului.
Romanul este structura in doua parti cu titluri sugestive : “Glasul pamantului” si
“Glasul iubirii”. Cele doua parti semnifica aspiratiile aspiratiile personajului principal, fortele
contrare care il stapanesc: cea demonica, de posedare a pamantului; si cea angelica, dragostea
pentru Florica. In aceasta lupta a contrariilor ce se atrag, personajul principal este distrus in
final. Cele doua parti insumeaza 13 capitole: 6 in prima si 7 in a doua, fiind si ele
semnificative, mai ales primul si ultimul (“Inceputul”, “Sfarsitul”), sugerand destinul lui Ion.
Compozitional, actiunea este dispusa pe doua planuri: planul vietii taranesti si planul
intelectualitatii. Cele doua se deruleaza paralel sau se intersecteaza, tehnica folosita fiind a
contrapunctului.
In centrul romanului se afla povestea lui Ion, prins intr-o drama taraneasca in care se
confrunta si alte destine : Ana, Vasile Baciu, George, Florica.
Incipitul romanului il constituie descrierea drumului prin care autorul introduce
cititorul in Pripas (numa fictiv ce devine topos-literar). Inceputul romanului sugereaza
coborarea in infern. Drumul spre Pripas isi face loc “printre dealuri stramtorate”, trece un
rau“peste podul batran de lemn”, apoi urmeaza “Cismeaua Mortului”, “Rapele Dracului” si,
in final, satul Pripas “pitit intr-o scrantitura de coline”. La marginea satului, locul principal al
actiunii romanului, se afla “o cruce stramba pe care e rastignit un Hristos cu fata spalacita
de ploi si cu o cununita de flori vestede agatata de picioare […]. Hristos isi tremura jalnic
trupul de tinichea ruginita pe lemnul mancat de carii si innegrit de vremuri”. Raul
simbolizeaza apa Styx-ului, hotarul dintre cele doua lumi. Tot in maniera realista, scriitorul
insista asupra altor detalii cu valoare de simbol ce anticipeaza dramele ce vor avea loc pe
parcursul romanului. Satul e mort, usa casei lui Ion al Glanetasului “e inchisa cu zavorul”,
acoperisul de paie al casei “parca e un cap de balaur”. In finalul romanului, scriitorul scoate
cititorul din spatiul fictiunii pe acelasi drum, romanul avand o structura circulara.
Actiunea romanului incepe intr-o zi de duminica in care satenii din Pripas sunt adunati
la hora in curtea casei Todosiei, vaduva lui Maxim Oprea. De la inceput, autorul fixeaza
grupurile individuale ce se vor angaja in conflict. Satenii se grupeaza si discuta dupa rangul si
greutatea data de averea lor. Intr-un grup se afla Florea Tancu, Stefan hotnog si Trifon Tataru,
care vorbesc despre diferite treburi obstesti. Pe de laturi, “ca un caine la usa bucatariei”,
trage cu urechea Alexandru Glanetasu, dornic sa se amestece in vorba, dar sfiindu-se. la hora
au venit si intelectualii satului, invatatorul Zaharia Herdelea cu familia sa si preotul Belciug
care cinstesc, in trecere, cu prezenta lor, petrecerea din sat. este momentul declansarii
conflictului dintre Ion, sarantocul, si Vasile Baciu, unul dintre bogatanii satului, precum si al
dezvoltarii framantarii interioare a flacaului care penduleaza intre Ana si Florica, intre dorinta
de pamant si iubire. Ion ii face curte Anei pentru ca vrea sa intre in posesia averii lui Vasile
Baciu. Acesta vrea, insa, sa isi marite fata doar cu un flacau instarit. Se cearta cu Ion si il face
de rasul satului, numindu-l “sarantoc, golan si hot”. Striga in gura mare: “Mie-mi trebuie
ginere cum se cade, nu fleandura”. Din calcul, Ion, flacaul harnic si sarac, isi reprima cu
obstinatie “glasul iubirii” pentru Florica, o seduce pe Ana, dar, cand aceasta este pe cale sa
aiba un copil, o paraseste pentru a sili astfel pe Baciu sa il ia de ginere si sa-I dea pamanturile
lui. Treptat, parima imbogatirii ii descompune in intregime caracterul.
Capitolul “Nunta” pune in evidenta sfasierea launtrica a lui Ion, privindu-le pe Ana si
pe Florica, pe prima ca proprietar al pamanturilor lui Vasile Baciu, iar pe cea de-a doua ca
potential hot de sentimente, rapindu-i-o lui George Bulbuc. Ion traieste jocul dramatic al
confuziilor. El joaca cu Florica, “inchipuindu-si ca Florica e mireasa lui”, fiind “mistuit de
remuscari inabusite”. El crede ca nimic ireversibil nu s-a intamplat, ca totul ar putea fi
refacut. Aceste auto-amagiri sporesc tensiunea tragica a romanului. Casatorindu-se cu Ana,
Ion ajunge printre fruntasii satului, dar relatiile cu Baciu sunt foarte incordate. Maltratata
salbatic de barbat, neinteleasa de brutalul Vasile Baciu si dispretuita de soacra, Ana se
spanzura. Parasita de Ion, Florica se marita cu George Bulbuc, bucurandu-se de norocul ei.
Lasand tot mai mult loc “glasului iubirii”, Ion o vrea acum pe Florica, dar sfarseste
prin a fi ucis de barbatului acesteia.
Destinele personajelor sunt determinate de faptul ca familia nu se intemeiaza pe baza
unor sentimente, ci pe baza intereselor economice.
Al doilea plan al romanului prezinta aspecte ale vietii intelectualitatii rurale.
Invatatorul Herdelea lupta din greu sa faca fata greutatilor materiale cu care se confrunta
familia sa. El si-a construit o casa pe terenul bisericii cu invoirea preotului Belciug. Cu
timpul, relatiile dintre invatator si preot se racesc, iar Herdelea se teme sa nu isi piarda ceea ce
agonisise cu greutate. In roman se urmareste si conflictul invatatorului cu autoritatile
maghiare fiindca nu le preda elevilor sai in ungureste. Pentru aceasta abatere, el este destituit.
Este pusa in evidenta farsa alegerilor, conflictul invatatorului cu Belciug pentru faptul ca a dat
votul candidatului maghiar Bela Beck, si nu lui Vasile Grofsoru. Laura, fiica cea mare a
invatatorului, se casatoreste cu George Pintea, in ciuda pornirii inimii, iar apoi Ghighi, fata
cea mica, se va casatori cu Zagreanu.
Scriitorul reda aventurile lui Titu Herdelea, activitatea lui ca ajutor de notar, plecarea
lui la Sibiu, si apoi la Bucuresti.
Preotul Belciug, ramas vaduv inca din primul an, este cel mai respectat si temut om
din sat, el avand o activitate totala asupra intregii colectivitati. Preotul este aparator al
romanismului, preocupat de sporirea venitului bisericii, dar si aplecat spre hiverniseala, de
unde discutiile ce se nasc intre el si familia invatatorului.
Multimea scenelor de masa, hora, carciuma, liturghia, momentele esentiale din viata
satului : nsaterea, nunta, moartea, constitue elementele monografice ale satului romanesc care
capata accente mitice. Imaginea horei se impune de la inceputul romanului, fiind un element
stravechi al traditiei populare. Zecile de perechi “bat Somesana cu atata pasiune” apoi joaca
invartita. Si scena in care Ana naste copilul pe camp este antologica. Misterul creatiei ii
infioara pe Ion si pe tatal sau prezenti la scena : “Amandoi barbatii stateau nemiscati, in
picioare, cu capetele descoperite, cu ochii spre locul unde fiinta noua isi cerea dreptul la
viata”.
Nunta este prezentata realist, conform datinii, tine trei zile, alaiul este impresionant; la
inceput apare caruta cu mirii, apoi brisca cu nasii. Este prezentat ospatul si dansul, precum si
trairile interioare ale Anei si ale lui Ion.
Alaturi de aceste momente existentiale, moartea este un motiv frecvent al romanului.
Inaitne de moartea lui Dumintru Moarcas, autorul consemneaza meditatia acestuia asupra
vietii si mortii : “Omul traieste ca sa moara. Si cum traieste, asa moare. Daca traieste rau,
moartea-i buna si blanda ca o sarutare de fata mare. Daca traieste bine, atunci moartea-i rea
si coasa nu taie si te chinuieste”. Se pare ca aceeasi conceptie o are Ana, din moment ce se
hotaraste sa-si puna capat zilelor prin streang, asa cum facut si Avrum. O moarte naprasnica
are si Ion, care este ucis cu sapa de George Bulbuc. Detaliile realiste din momentele
existentiale ale vietii alcatuiesc “calendarul sempitern al satului” (George Calinescu).
Tema generala a romanului se constituie din cele doua planuri principale, al vietii
taranesti si al intelectualitatii, care se unesc in final intr-un tot armonios, bine construit. In
intentia marturisita a autorului, “insesi actiunile principale la sfarsit trebuiau sa se uneasca,
sa se rotunjeasca, sa ofere imaginea unei lumi unde inceputul se confunda cu sfarsitul”. De
aceea romanul, “un corp sferoid”, se termina precum a inceput. Structura romanului da
impresia de circuit inchis.
In plan filozofic se exprima ideea de perenitate si continuitate a ciclului vietii,
pasivitatea si indiferenta cosmica la suferintele umane: “Satul a ramas inapoi, acelasi, parca
nimic nu s-ar fi schimbat. Cativa oameni s-au stins, altii le-au luat locul”. Peste suferintele
oamenilor, vremea a trecut monoton, stergand taote urmele, ca si cand nimic nu s-ar fi
intamplat.
Limbajul utilizat de autor se caracterizeaza prin concizie si sobrietate, scriitorul fiind
un anticalofil, refuzand stilul frumos: “Prefer sa fie expresia bolovanoasa si sa spun intr-
adevar ce vreau, decat sa fiu slefuit si neprecis […]. De altfel, cred ca e mult mai usor a scrie
frumos decat a exprima corect” (Liviu Rebreanu – “Cred”).