Microbiologia studiază:

 forma mi/o
 structura
 nutriţia
 metabolismul
 creşterea şi multiplicarea mi/o
 urmăreşte relaţiile mi/o cu
organismele-gazdă şi cu mediul
ambient

DE CE STUDIEM MICROORGANISMELE?
 Studiul mi/o utile, inofensive
- Producerea antibioticelor
- Obţinerea medicamentelor (streptokinaza, insulina), aminoacizilor, vitaminelor, vaccinurilor, etc. prin
biotehnologii sau tehnologii de ADN recombinant
- Producerea alimentelor: pâine, unt, brânză, caşcaval,
chefir, yaurt, oţet, alcool, cacao, cafea, etc.
- Rol de “insecticide” biologice
- Fabricarea plasticului biodegradabil
- Descompunerea deşeurilor şi metanului
- Extragerea metalelor din minerale (Cu, Au, Li, etc)
- Asigurarea rolului major în ciclurile geochimice, etc
 Studiul mi/o patogene şi oportuniste
- Prevenirea şi controlul maladiilor infecţioase

MICROBIOLOGIA MEDICALĂ

STUDIAZĂ:
 Relaţiile dintre microorganisme şi gazda lor
umană
 Capacităţile patogene ale mi/o
 Capacităţile antiinfecţioase ale gazdei
 Principiile şi metodele diagnosticului
etiologic al infecţiilor
 Bazele terapiei antimicrobiene
 Bazele profilaxiei antimicrobiene
METODELE MICROBIOLOGICE DE DIAGNOSTIC
DIAGNOSTICUL DIRECT
Constă în detectarea agentului patogen, a componentelor lui sau a
unui produs (ex. toxina) în prelevate de la bolnav sau din mediul extern
1. Examenul microscopic - studierea mi/o în
stare vie/nativă sau în frotiuri colorate. Este o
metodă de orientare. Informeaza despre
prezenţa bacteriilor, forma lor, structura,
numărul.

2. Examenul bacteriologic – izolarea

pe medii nutritive a culturilor pure de bacterii,
care vor fi identificate şi testate la sensibilitate
faţă de antibiotice

3. Depistarea antigenelor microbiene

solubile în lichide biologice
(ser sangvin, LCR, urină…)

4. Examenul biologic (metoda experimentală) –

inocularea directa a produsului patologic la animale de
laborator receptive.
Mi/o se multiplică provocând maladia
tipică. Din lichide biologice sau ţesuturi
afectate bacteria poate fi izolată şi
identificată.

5. Identificarea ADN sau ARN microbian prin tehnici de

biologie moleculară

 DIAGNOSTICUL INDIRECT (imunologic)

1. Serodiagnosticul – depistarea şi titrarea

anticorpilor specifici în serul bolnavului. Ei apar
peste 7-10 zile de la debutul maladiei si persistă
deseori după vindecare
2. Intradermoreacţiile (metoda alergică) –
întroducerea pe cale epidermică sau intradermică
a alergenului microbian şi apariţia, peste 2-4 zile,
a unei reacţii celulare locale (eritem, infiltrat).
Reacţia pozitivă semnifică o stare
de hipersensibilitate specifică (întâlnire
repetată cu acest agent)

CLASIFICAREA ŞI NOMENCLATURA
MICROORGANISMELOR

Taxonomie – ştiinţa despre clasificare

2. Clasificare – aranjarea organismelor în grupe
sau taxoni în funcţie de asemănări sau înrudiri
3. Nomenclatura – numirea ştiintifică a grupelor
taxonomice conform unor reguli internaţionale
Clasificarea fenotipică (prima tentativă – Carl von
Linne în sec. XVII) - reunirea mi/o în baza
caracterelor fenotipice comune (caractere
morfologice, de cultură, fiziologice, biochimice,
antigenice, etc)
 Clasificarea genotipică/moleculară
- Gradul de omologie a secvenţelor nucleotidice ale
ADN microbian. Tulpinile cu gradul de omologie de
cel putin 70 % aparţin unei specii, de 30 % -
aceluiaşi gen, etc
- Gradul de omologie a secvenţelor nucleotidice ale
ARN ribosomal
- Conţinutul relativ de guanină+citozină (GC%) al ADN
purificat. La bacterii variază între 25 şi 75 %.
 Clasificarea filogenetică
Determină locul mi/o într-un arbore filogenetic şi se
bazează pe studiul fosilelor sau al HLA.

Principalele grupe taxonomice (taxoni) -aranjarea organismelor în grupe

- Domeniu
- Regn
- Tip
- Clasă
- Ordin
- Familie
- Gen
- Specie (unitate fundamentală)

În cadrul speciilor pot fi delimitaţi taxoni infraspecifici (subspecii variante / tipuri), care prezintă diferenţe
minore în activitatea biochimică
sau fiziologică (biovar), în structura antigenică
(serovar), în gradul de patogenitate (patovar), în
sensibilitatea la bacteriofagi (lizovar) sau la
antibiotice (antibiovar).
Pot fi utilizaţi ca markeri epidemiologici pentru descifrarea unor focare epidemice (infecţii nozocomiale,
toxiinfectii alimentare, etc)
Culturile microbiene ce aparţin unei specii, dar sunt
izolate în laborator din diverse prelevate sau în perioade de timp diferite reprezintă tulpini
bacteriene (suşe). Tulpinile corespund în general
caracterelor de specie, dar pot manifesta variaţii
nesemnificative.

Clasificarea microorganismelor:
International Journal of Systematic Bacteriology,
I. Forme acelulare (virusuri, viroizi, prioni)
II. Forme celulare, repartizate în 3 domenii:
- Bacteria – procariote (bacterii adevărate)
a) Bacterii cu perete celular fin, gram-negative;
b) Bacterii cu perete celular gros, gram-pozitive;
c) Bacterii lipsite de perete celular (micoplasme)
- Archaea – procariote, perete celular fără peptidoglican, cu habitat în condiţii extremale
- Eukarya – eucariote. Include regnurile Fungi, Animalia (subregnul Protozoa) şi Plantae

Nomenclatura mi/o
Nomenclatura taxonilor are la origine un substantiv
grec sau latin, care defineşte cel mai evident character nal mi/o studiate, la care se adaugă un anumit suffix

latin.
Ordinul – Actinomycetales, Spirochaetales
Familia – Enterobacteriaceae, Spirochaetaceae
Genul – Staphylococcus, Leptospira, Clostridium,
Pseudomonas
Specia – denumire binară (Gen + specie):
Escherichia coli, Staphylococcus aureus,
Mycobacterium tuberculosis, etc.

BACTERIOLOGIA GENERALA.
CELULA BACTERIANĂ

Bacteriile sunt organisme unicelulare

procariote autonome, cu dimensiuni între
0,2 şi 10 µm (Spirochaeta – 250 µm) şi
care diferă esenţial de celulele eucariote
animale sau vegetale.

MORFOLOGIA BACTERIILOR
MORFOLOGIA BACTERIILOR
Morfologic se disting 4 grupe de bacterii:
 Forme sferice (coci)
În funcţie de planurile de diviziune şi poziţia celulelor-fiice după diviziune, cocii prezintă următoarele
moduri de grupare:
- Diplococi (Diplococcus)– perechi (neisserii - bob de cafea, pneumococi - lanceolati)
- Streptococi
(Streptococcus) - lanţuri
- Tetracoci (Micrococcus) –
câte 4 celule
- Sarcine – (Sarcina) –
pachete din 8-16-32 coci
(sarcio – a lega)
- Stafilococi –
(Staphylococcus) – grămezi
neregulate de coci (staphyle
- ciorchine)
 Forme alungite, cilindrice (bastonaşe)

1. Bacterium – bastonaşe cu capetele rotunjite,

nu formează spori (Mycobacterium,
Corynebacterium, enterobacterii, etc)
2. Bacillus – bastonaşe mari cu capetele retezate,
formează spori ce nu depăşesc diametrul celulei
(ex.: Bacillus anthracis). Posibilă aranjarea în
lanţuri - streptobacili
3. Clostridium – bastonaşe cu capetele rotunjite,
formează spori ce depăşesc diametrul celulei
(ex.: Clostridium tetani, Clostridium botulinum,
C. perfringens, etc)

 Forme încurbate/spiralate

1. Vibrio (de la cuv. lat. “vibrio” - tremurător)

– bastonaşe încurbate (1/2 spiră, aspect
de virgulă) (ex.: Vibrio cholerae)
2. Spirillum – celule spiralate rigide -
Campylobacter, Helicobacter – 2 spire,
aspect de “pasăre în zbor” (ex.:
Campylobacter jejuni)
3. Spirochaeta – celule spiralate, cu 5-25
spire, flexibile (ex.: Treponema,
Leptospira, Borrelia)

 Bacterii polimorfe: Actinomyces, Rickettsia, Chlamydia,

Mycoplasma
EXAMENUL MICROSCOPIC
Studiază morfologia şi structura bacteriilor,
precum şi caracterele lor tinctoriale.
 Examenului microscopic pot fi expuse lichide
biologice sterile (sânge, LCR, lichid pleural),
precum şi prelevate nesterile din căile respiratorii,
tubul digestiv, aparatul uro-genital, tegument,
urechi, ochi, etc
 Examenul microscopic poate fi efectuat:
1. În stare nativă (preparate umede, necolorate:
“între lamă şi lamelă”, “picătură suspendată”).
Studiază morfologia, mobilitatea bacteriilor,
unele activităţi (ex.: sporogeneza)
2. În frotiuri (preparate fixate şi colorate)
Prepararea frotiului
1. Etalarea materialului microbian (produs
patologic, cultură microbiană) în strat subţire pe suprafaţa unei lame de sticlă degresată
2. Uscarea
3. Fixarea (termică, chimică). Omoară microbii şi
mareşte afinitatea lor pentru coloranţi
4. Colorarea. Asigură contrastul dintre microbi şi
fondul preparatului
5. Examinarea frotiului la microscopul optic cu
Imersie

Caracter tinctorial – capacitatea bacteriilor

de a fixa diferiţi coloranţi
Coloranţii bazici (violetul de genţiană sau
de metil, fucsina bazică, albastrul de metilen,
vezuvina, chrizoidina, etc) au afinitate pentru
structurile acide ale celulei bacteriene
Tipuri de coloraţii: simple, complexe
(diferenţiale, speciale)

ULTRASTRUCTURA BACTERIILOR

ELEMENTELE DE STRUCTURĂ
ALE CELULEI BACTERIENE
 Elementele constante (permanente, obligatorii)
- Peretele celular
- Membrana citoplasmatică
- Citoplasma
- Nucleoidul
- Ribosomii
- Mezosomii
 Elementele inconstante (nepermanente, neobligatorii)
- Capsula
- Sporul
- Flagelii
- Pilii/fimbriile
- Plasmidele
- Incluziunile celulare

PERETELE CELULAR (PC)

 Reprezintă un înveliş rigid ce înconjoară
protoplastul bacterian.
Lipseşte la micoplasme.
 Se disting 2 mari grupe de bacterii în funcţie
de structura PC:
1. Bacterii gram-negative (G-)
2. Bacterii gram-pozitive (G+)
Elementul comun al ambelor grupe –peptidoglicanul (PG).

PEPTIDOGLICANUL (PG)
 PG – structură particulară rigidă a PC bacterian.
 Structura PG:
Heteropolimer macromolecular reticulat, constituit dintr- un component glicanic şi unul peptidic. Partea
glicanică (polizaharidică) este constituită din
catene liniare paralele în care alternează N-acetyl- glucozamina cu acidul N-acetyl-muramic. Partea
peptidică este reprezentată de unităţi
tetrapeptidice (izomeri L şi D de AA), fixate de acidul
muramic, care pot fi legate intre ele direct (formand o
structură bidimensională, la bacterii G-) sau prin punţi
interpeptidice (structură tridimensională, la bacterii
G+).
 Acidul diaminopimelic, izomerii D ai AA şi acidul muramic se întâlnesc doar la celulele procariote.
 Fragmente solubile de mureină pot stimula secreţia excesivă a citokinelor de către macrofage, prin
legarea de receptorii toll-like sau CD14, inducând astfel simptome de şoc septic
 PG reprezintă ţinta de atac a unor substanţe:
1. Lizozimul, care taie legăturile dintre N-AGA şi acidul N- AM (catena glicanică)
2. Unele antibiotice (beta-lactamine, glicopeptide, fosfomicina), care perturbă procesul de
transpeptidare.

PERETELE CELULAR AL BACTERIILOR GRAM-POZITIVE

- Uniform, cu pori mici perete celular gros, gram-pozitive;

- Grosimea 20-80 nm (până la 300 nm)

- Componentul major (40-80%) reprezintă PG
(structură reticulată tridimensională)
- Componente minore:
1. Acizii teichoici (polimeri de glicerol sau ribitol fosfat),
fixaţi de N-AGA. Traversează PG şi creează sarcină
electrică negativă la suprafaţa bacteriei, asigură
transferul de ioni şi fixarea unor proteine, funcţie
antigenică. Pot activa complementul pe cale
alternativă şi stimula secreţia citokinelor de către
macrofage.
2. Acizii lipoteichoici: se fixează de MCP şi depăşesc
stratul de PG.
Funcţii: identic cu acizii teichoici, intervin în
adeziunea la celule şi au un efect toxic slab.
3. Proteine asociate peretelui celular: proteina A,
coagulaza legată (“clumping factor”) şi proteina
fixatoare de fibronectină la Staphylococcus
aureus, proteina M la Streptococcus pyogenes
(rol în adeziune la substrate, protecţie de fagocitoză)
4. La unele bacterii G+ (de exemplu:
Mycobacterium, Nocardia) peretele conţine o
cantitate importantă de lipide sau ceruri, la
altele (ex.: streptococi) peretele conţine multe
glucide.
PERETELE CELULAR AL BACTERIILOR GRAM-NEGATIVE
- Grosimea 10-12 nm
- Neomogen, format din straturi distincte:
1. PG, stratul intern, constituie 1-10% din masa uscată a peretelui celular.
Acizii teichoici lipsesc.
Nu exista punţi interpeptidice (structură bidimensională).

2. Membrana externă (ME) – dublu strat lipidic cu proteine înserate (proteine majore – 70%, minore –
30%).

Unele proteine majore - porine, unindu-se în triplete, participă la formarea porilor, altele
(nonporine) – au funcţie de receptor pentru bacteriofagi şi pili sau asigură adeziunea la receptorii
celulelor-gazde.
Proteinele minore sunt enzime implicate in captarea unor substanţe şi transportul specific transmembranar.
ME este permeabilă pentru ioni şi mici molecule hidrofile şi impermeabilă pentru molecule hidrofobe sau
amfipatice

3. Lipoproteinele asigură legătura dintre ME şi PG

4. Lipopolizaharidul (LPZ) – stratul extern al peretelui gram-negativ. Este format din:
- Lipidul A (endotoxină), glicolipid ancorat în ME. Stimulează formarea şi secreţia citokinelor. Determină
efectul toxic al bacteriilor G- manifestat în urma lizei celulare.
- Polizaharide complexe, fixate pe lipidul A.
Participă în procese de penetrare şi transport a unor substanţe, conferă specificitate de gen (antigenul R)
- La exterior, subunităţi oligozaharidice liniare sau ramificate. Creează sarcină negativă la suprafaţa
bacteriei (împiedică fagocitoza, accesul moleculelor toxice), conferă specificitate de specie sau tip
(antigenul O)

Spaţiul periplasmic este regiunea dintre ME şi MCP. Conţine PG şi proteine-enzime\ implicate în

transport, digestia nutrienţilor, protecţia contra substanţelor
toxice (ex.: beta-lactamazele, care distrug antibioticele beta-lactamice).
La bacteriile G+ aceste enzime sunt secretate în mediul extern.
La unele bacterii G- se găsesc proteine ale sistemelor de secreţie (I – VI). Reprezintă cilindre proteice ce
traversează învelişurile
celulei bacteriene. Asigură transportul proteinelor (toxine, enzime) din interiorul
celulei bacteriene spre exterior.

Evidenţierea peretelui celular: microscopia electronică, metode

speciale de colorare, plasmoliză (în mediu hipertonic),
plasmoptiză (în mediu hipotonic).

 FUNCŢIILE PERETELUI CELULAR

1. Conferă forma bacteriilor
2. Barieră osmotică şi mecanică
3. Barieră de permeabilitate selectivă
4. Funcţie antigenică (Ag O şi R)
5. Participă la procesele de creştere şi diviziune
celulară
6. Funcţie de receptor
7. Responsabil de aderenţa specifică la substrate
8. Componente ale peretelui celular (lipidul A, acizii
lipoteichoici, fragmente de PG) contribuie la
producerea citokinelor şi activarea
complementului pe cale alternativă cu
manifestarea şocului septic (endotoxinic)
9. Reprezintă ţinta de atac a unor enzime şi
antibiotice
Determinarea tipului peretelui celular
COLORAŢIA GRAM (condiţionată de structura şi
compoziţia chimică a peretelui celular)
1. Colorarea frotiului fixat cu violet de genţiană
(citoplasma bacteriilor se colorează în violet)
2. Spălarea cu apă apoi tratarea cu soluţie Lugol (I2
+KI) – fixează colorantul în celule prin formarea
complexului insolubil violet-iodin
3. Decolorarea cu alcool 95%. Bacteriile G+ păstrează colorantul, cele G- se decolorează.
4. Recolorarea bacteriilor G- cu fucsină apoasă
Rezultat: bacteriile G+ apar colorate în violet, bacteriile G- în roşu
 Mecanismul: Peretele G- este subţire,
conţine multe lipide (20%), care sunt
dizolvate de alcool, porii au diametrul mare,
pH citoplasmei este slab acid (se
decolorează cu alcool);
Peretele G+ este gros, nu conţine lipide sau
foarte puţine, alcoolul deshidratează
peretele şi reduce diametrul porilor, pH acid
(colorantul nu este spălat din citoplasmă)
 Utilizarea practică a coloraţiei Gram:
1. Diagnostic
2. Orientare în tratament (sensibilitate diferită
la antibiotice)

 Acidorezistenţa bacteriilor
Unele bacterii G+ (Mycobacterium, Nocardia)
conţin în componenţa peretelui multe lipide,
acizi graşi şi ceruri (70% din greutatea
peretelui). Aceasta le conferă rezistenţă
importantă în mediul extern şi sensibilitate
distinctă la antibiotice.
Coloraţia Ziehl-Neelsen permite diferenţierea
acestor bacterii după proprietatea lor de acido- alcoolo-rezistenţă.

 METODA DE COLORARE ZIEHL-NEELSEN

Principiul: bacteriile acido-rezistente colorate cu
fucsină fenicată încălzită nu pot fi decolorate
cu acizi sau alcool.
1. Frotiul se colorează cu fucsină fenicată,
încălzind lama până la apariţia vaporilor (repetare 2 - 3 ori)
2. Se clăteşte cu apă, apoi se tratează cu soluţie de acid sulfuric de 5%
3. După spălare frotiul se recolorează cu albastru
de metilen
Rezultatul: bacteriile acido-rezistente rămân
C olorate în roşu, cele acido-nerezistente se
decolorează, apoi se recolorează în albastru
Rezultatul: bacteriile acido-rezistente rămân colorate în roşu, cele acido-
nerezistente se decolorează, apoi se recolorează în albastru

 Sub influenţa unor substanţe (lizozim, antibiotice) PG poate fi deteriorat, iar

bacteria “explodează” din cauza presiunii osmotice ridicate (5-20 atm). În mediu
echilibrat osmotic pot fi obţinute forme particulare:
 Protoplastul - reprezintă o structură sferică totalmente lipsită de perete
celular. El este obţinut din bacterii G+
 Sferoplastul - structură sferică sau neregulată parţial lipsită de perete
celular. Este o bacterie G- lipsită de peptidoglican şi înconjurată de ME şi MCP
 Bacteriile care prezintă un deficit în PG sunt numite forme L
(descoperite la institutul Lister). Ele se pot forma in ma/o sub influenţa
antibioticelor betalactamice. Sunt instabile faţă de variaţii osmotice şi rezistente la
betalactamice. Pot fi reversibile sau ireversibile

MEMBRANA CITOPLASMATICĂ (MCP)

Prezintă o structură membranară clasică: dublu strat fosfolipidic în care sunt
înserate proteine şi glicoproteine. Lipsesc sterolii.
La bacteriile gram-pozitive MCP formează invaginaţii, mezosomi (septali,
laterali), în care se conţin enzime, citocromi şi proteine ale sistemului transportor
de electroni.

Proteinele MCP:
1. PFP (Proteine Fixatoare de Penicilină) - PBP de la “penicillin-binding
proteins” - (sunt inactivate de penicilină şi antibiotice beta-lactamice).
Reprezintă enzime ce catalizează legăturile dintre catenele peptidice din PG –
reacţia de transpeptidare
2. Componente ale sistemului de transport (permeaze)
3. Proteine ale sistemelor de secreţie (I – VI) (la bacteriile gram negative)
4. Proteine – receptori
5. Enzime ale lanţului respirator (in special in mezosomi)
Funcţiile membranei citoplasmatice
1. Barieră osmotică şi de permeabilitate selectivă
2. Asigură transportul activ prin intermediul permeazelor
3. Excreţia enzimelor hidrolitice, toxinelor, etc
4. Sediul metabolismului energetic (mezosomi)
5. Intervine în diviziunea celulară (mezosomi)
6. Participă în sinteza PG şi a fosfolipidelor
7. Participă în chemotaxie prin receptori specifici
8. Asigură transmiterea informaţiei din mediul înconjurător spre interiorul
celulei bacteriene
Evidenţierea MCP
1. Microscopia electronica

2. Fenomene de plasmoliză (în mediu hipertonic – retracţia citoplasmei) sau

plasmoptiză (în mediu hipotonic – liza celulei, desprinderea MCP de
peretele celular)

CITOPLASMA
- Necompartimentată
- Lipsesc organitele celulare
- Formată din apă (80%), conţine nucleoidul, ribosomi (apr. 20 000 per
celulă), incluziuni, plasmide, ioni, enzime, deşeuri, etc.
- Consistenţa densă (stare de gel) asigură permanenţa mediului intern
- pH acid
Funcţii: sediul tuturor proceselor metabolice
Evidenţierea: prin orice metodă de colorare
NUCLEOIDUL BACTERIAN
- Constituit din ADN bicatenar circular, uneori liniar, plasat liber în
citoplasmă. ADN este repliat în bucle şi stabilizat prin ARN şi proteine. Fiecare
buclă este hiperspiralizată sub acţiunea ADN-girazei şi topoizomerazei IV (se
întâlnesc doar la bacterii). Pe ADN sunt fixate enzime de sinteză (ADN - , ARN –
polimeraze)
Funcţii: dirijează activitatea celulei (procesele de sinteză, creşterea, multiplicarea,
diferenţierea
celulei, replicarea proprie, etc) Evidenţierea:
- Microscopia electronică
- Metode speciale de colorare (Feulgen)
Feulgen: HCl….aldehida….react. Shiff….culoare rosie

PLASMIDELE
- Elemente genetice (ADN) extracromosomiale, capabile de replicare
autonomă. Conferă bacteriei caractere suplimentare. Se transmit celulelor-fiice
la diviziunea bacteriei. Plasmidele conjugative F se
transmit prin conjugare.
Episom - plasmida integrată în cromosom - Tipuri de plasmide:
1. F – factor de fertilitate (sinteza pililor F, cu rol în conjugare).
2. R – rezistenţă la antibiotice
3. Ent – producerea enterotoxinei
4. Hly – producerea hemolizinei
5. Col – producerea de bacteriocine
Utilizarea practică: în tehnologii de ADN-recombinant

CAPSULA
- învelişul extern neobligator al unor bacterii.
Reprezintă polimeri organici sintetizaţi în mediul natural de viaţă al bacteriilor
(exemplu: în macroorganism).
Se disting:
- Capsula adevărată (peste 0,2µm), vizibilă la microscopul optic
- Microcapsula, detectată la microscopul electronic
- Capsula flexibilă (slime, glicocalix), o reţea laxă de fibre polizaharidice, care
difuzează în mediu. Nu se evidenţiază microscopic. Asigură formarea biofilmelor
bacteriene – ansamblu structurat de celule bacteriene înglobate într-o matrice de
polimeri de origine bacteriană, care poate adera la suprafeţe inerte (ex.: cateter,
stimulator cardiac, endoproteze, sonde de intubare, etc) sau ţesuturi vii.

 Compoziţia chimică a capsulei: apă şi substanţe organice (polizaharide,

mucopolizaharide, peptide)
 Bacillus anthracis – acid glutamic
 Neisseria meningitidis, Streptococcus pneumoniae – polizaharide
 Streptococcus pyogenes – acid hialuronic
 Funcţiile capsulei:
- Impiedică desicarea bacteriei

- Barieră de permeabilitate pentru substanţe toxice

(antibiotice, ioni metalici)
- Barieră protectoare faţa de factori antiinfecţioşi
(complement, fagocite), bacteriofagi, protozoare
- Rezervă nutritivă
- Asigură aderarea bacteriei la substrate – ţesuturi sau suporturi inerte (placa
dentară, biofilm pe catetere, proteze, instrumente, etc)
- Specificitate antigenică de specie sau tip (Ag K)
Evidenţierea capsulei
Coloraţia Burri-Gins (metodă negativă)
- Pe lamă se amestecă suspensia bacteriană cu tuş de China, se etalează, se
usucă
- Frotiul se fixează cu alcool
- Se colorează frotiul cu fucsină apoasă
Rezultatul: capsula apare ca un halou incolor pe fondul negru. Citoplasma
bacteriilor se colorează în roşu.
Coloraţia Giemsa (capsula se colorează în roz) – coloraţie pozitivă a capsulei

SPORUL BACTERIAN
- Reprezintă o diferenţiere celulară care asigură supravieţuirea bacteriei în
condiţii
nefavorabile ale mediului extern.
 Bacterii sporogene – Bacillus, Clostridium. Aceste mi/o se prezintă sau sub
formă vegetativă, metabolic activă, sau sub formă inertă metabolic – sporul.
 Procesul de formare a sporului este numit sporogeneză, sporulare. Este
declanşat în special de carenţe nutritive sau condiţii nefavorabile ale mediului
extern

 Stadiile sporogenezei (durata 36-72 ore)

Stadiul I – se formează filamentul axial, compus din
ADN
Stadiul II – divizarea asimetrică a citoplasmei printr-un sept, formarea presporului,
care conţine un filament de ADN. MCP înglobează presporul.
Stadiul III – înglobarea completă a presporului, care este limitat de 2 membrane
Stadiul IV – formarea cortexului de PG între cele 2 membrane
Stadiile V-VI – formarea tunicii proteice la exterior şi maturarea sporului. Uneori
se formează un înveliş extern suplimentar - exosporiu
Stadiul VII – sporul matur este eliberat iar celula-mamă se dezintegrează

Proprietăţile sporului
- Inactiv metabolic
- Conţinut scăzut de apă liberă
- Conţinut mare (până la 10%) de dipicolinat de calciu
- Rezistent la temperaturi şi pH extreme, desicare, radiaţii, agenţi chimici şi
fizici În condiţii favorabile sporul germinează, dezvoltându-se forma vegetativă.
Forma sporului (sferică, ovală) şi poziţia în celulă (centrală, subterminală,
terminală) sunt caractere utile în identificarea bacteriilor.

Evidenţierea sporilor: colorarea după

AUJESZKY (sporul se colorează în roşu, iar
citoplasma în albastru)

GRANULAŢIILE DE VOLUTINĂ
Reprezintă polimeri anorganici de polimetafosfat. Servesc în calitate de rezervă de
fosfaţi şi pot interveni în metabolismul energetic.
Interesul medical: la agentul difteriei,
Corynebacterium diphtheriae, granulele de volutină se localizează la extremităţile
celulei, iar la corynebacterii nepatogene sunt repartizate neuniform în citoplasmă.
La tratarea cu unii coloranţi bazici granulele de volutină se colorează în altă
culoare, de ex. în roşuviolet la colorarea cu albastru de metilen – fenomenul
metacromaziei.
Evidenţierea: metoda Loeffler, metoda Neisser

FLAGELII
– structuri filamentoase proteice, întâlnite la bacterii, bacili, spirili şi spirochete.
 Funcţii: intervin în mobilitatea bacteriană, reprezintă Ag H al bacteriilor.
 Structura flagelului:
- Filamentul, structură helicoidală constituită din fibrile proteice (flagelină)
răsucite
- Corpul bazal, constituit dintr-un ax rigid şi mai multe inele ce servesc la
fixarea flagelului (la nivelul MCP şi PC).
- Cârligul de articulaţie
Mobilitatea bacteriei este asigurată de rotaţia flagelului (30 – 70 micrometri/s).

Tipurile de bacterii după numărul şi poziţia flagelilor:

 Bacterii monotriche
 Bacterii lofotriche (un mănunchi de flageli la o extremitate)
 Bacterii amfitriche (câte un flagel sau un mănunchi de flageli la fiecare
extremitate)
 Bacterii peritriche (flageli pe toată suprafaţa celulei)
La spirochete flagelii se plasează în spaţiul periplasmic – flageli interni,
periplasmatici

 Evidenţierea flagelilor
I - metode directe
- Microscopia electronică
- Coloraţia specială Loeffler (mordansarea cu tanină, săruri de aluminiu, Fe,
apoi colorarea cu fucsină sau albastru de metilen)

II – metode indirecte (studierea mobilităţii bacteriilor)

- Studierea preparatelor native “picătură suspendată” sau “între lamă şi
lamelă” (microscopia cu contrast de fază sau pe fond negru)
- Însămânţarea culturii bacteriene în medii semisolide
(se observă turbiditate)
- Creşterea culturii “în văl”
pe suprafaţa mediului solid

FIMBRIILE / PILII
 Pilii comuni (fimbriile)– elemente proteice fine, rigide, scurte repartizate pe
suprafaţa
celulei bacteriene G - în special. Sunt formate din subunităţi proteice identice
(pilina), implantate în ME.
 Numărul fimbriilor per celulă: 1 – sute
 Funcţii: asigură adeziunea bacteriilor la suprafeţe inerte, la celule sau alte
bacterii, reprezintă antigenul F

 Pilii conjugativi – structuri capiliforme de natură proteică, prezenţi în

număr de 1-10 per celulă (numai la bacteriile ce găzduiesc plasmide conjugative
F).
 Funcţii: transferul de ADN prin conjugare, receptori pentru unii bacteriofagi
 Evidenţierea pililor: microscopia electronică

Tema 2 : FIZIOLOGIA BACTERIILOR. METABOLISMUL MICROBIAN.

NUTRIŢIA ŞI RESPIRAŢIA BACTERIILOR

⚫ Fiziologia bacteriană studiază viaţa şi activităţile bacteriilor – nutriţia, respiraţia, creşterea şi

multiplicarea, condiţiile de cultivare a bacteriilor.

⚫ Metabolismul bacterian reprezintă ansamblul de

reacţii biochimice care au loc în celula vie.
- Catabolism – reacţii chimice de descompunere a
substanţelor complexe în elemente simple, însoţită
de degajarea energiei (metabolism energetic)
- Anabolism – reacţii chimice de sinteză a
substanţelor complexe din elemente simple,
necesită energie (metabolism constructiv, de
sinteză)

Particularităţile metabolism bacterian:

1. Este un metabolism unicelular, necompartimentat (toate procesele
metabolice se desfăşoară intr-o singură celulă)
2. Este foarte flexibil, realizându-se prin diverse căi metabolice (bacteriile se
adaptează rapid la condiţiile mediului)
3. Este foarte intens (viteza reacţiilor este mare)
4. Produsele intermediare din procesele catabolice pot fi utilizate direct în
calitate de precursori pentru
reacţiile anabolice (amfibolism)
- În toate reacţiile metabolice intervin catalizatori proteici
specifici – enzimele

⚫ Enzimele bacteriene. Caractere generale:

- Substanţe proteice
- Active în limite largi de temperaturi (0-65°C) şi
de pH (2-9)
- Specificitate de substrat şi de acţiune
(reacţionează cu un substrat catalizând un tip
de reacţie)
- Specificitatea este determinată de centrul activ
al enzimei, complementar cu receptorul de pe
substrat
- Nu se modifică în cursul reacţiei

Clasificarea enzimelor
I. Constitutive, permanente
II. Inductive, adaptive, se sintetizează în prezenţa substratului (ex.: lactaza)
III. Represive, sinteza lor este inhibată de acumularea în exces a produsului reacţiei
catalizate
⚫ După locul de acţiune (exoenzime, endoenzime)
⚫ După tipul reacţiei catalizate (oxido-reductaze, hidrolaze, transferaze, liaze,
izomeraze, ligaze)
⚫ După impactul asupra ma/o
- Enzime metabolice
- Enzime de patogenitate, responsabile de modificări patologice ale ţesuturilor,
celulelor ma/o : hialuronidaza, colagenaza, plasmocoagulaza, hemolizina,
fibrinolizina, lecitinaza, proteaze, etc.

NUTRIŢIA BACTERIANĂ
⚫ Nutriţia – modalităţile prin care bacteriile
asimilează din mediu substanţele necesare
pentru metabolism.
⚫ Modul (tipul) de nutriţie la bacterii este absorbtiv.
⚫ Nutrienţi – substanţe, soluţiile cărora pot traversa
MCP pentru a fi antrenate în metabolismul celulei.
Se obţin din alimente prin solvire (săruri minerale,
CO2
, O2
) sau după o digestie prealabilă (proteine,
polizaharide, lipide).
⚫ La bacterii digestia este extracelulară (la bacteriile
G- în spaţiul periplasmic)

⚫ Nutrienţii servesc în calitate de material

de construcţie şi sursă de energie pentru
sinteza compuşilor şi menţinerea vieţii
bacteriei.
⚫ Transportul transmembranar
1. Difuzie simplă (conform gradientului de
concentraţie, fără utilizarea energiei): O2
,
CO2
, acizi graşi, nutrienţi liposolubili

2. Difuzie facilitată (conform gradientului de

concentraţie) – permite transportul
transmembranar al moleculelor mari prin
intermediul proteinelor de transport
specifice - permeaze.
3. Transport activ (contra gradientului de
concentraţie, necesită energie). Participă
permeazele şi alte proteine de transport
specifice. Nutrienţii nu suportă modificări.
4. Translocaţie – substratul este modificat
(ex.: fosforilat) în timpul transportului
membranar; necesită energie

⚫ Substanţele care au pătruns în citoplasmă

sunt descompuse de către enzimele
bacteriene conform căilor metabolice
proprii fiecărei specii bacteriene (ex.:
Embden-Meyerhof, Entner-Doudoroff, ciclul
pentozelor, ciclul Krebs, etc). Celula obţine
energie şi precursori care vor fi antrenaţi în
biosinteză (anabolism).
⚫ Excreţia metaboliţilor – difuzie, proteine de
transport, liza bacteriei

⚫ Necesităţile nutritive ale bacteriilor

- Necesităţi elementare, de bază: C, H, O, N în
cantităţi importante, S, P, Fe, Ca, Mg, K în
cantităţi mici şi urme de Co, Cu, Zn, Mo
- Necesităţi specifice. Bacteriile prototrofe sunt
capabile a-şi realiza integral sinteza
metaboliţilor esenţiali. Unele bacterii –
auxotrofe - solicită suplimentar compuşi organici
preformaţi (factori de creştere), care nu pot fi
sintetizaţi de bacterie (ex.: AA, baze purinice,
pirimidinice, vitamine). Prezenţa lor în mediul de
cultură este indispensabilă creşterii acestor
bacterii.