Arhitectură Comparată, An 5

Sesiunea ianuarie-februarie 2020

Natalia NANI

Arhitectura socialistă de la local la internațional și înapoi la local

Realismul socialist, considerat și “regresul arhitectural” reprezintă un fenomen istoric și

cultural care a influențat evoluția arhitecturii românesti după cel de-al doilea război mondial.

Ca și abordare și conținut politic, arhitectura socilaistă se definește ca fiind una totalitară. Analizate
în ansamblu, arta și arhitectura secolului XX pot fi considerate ca având două sub „supra curente” :
unul ce poate fi definit ca de avangardă şi apărut în ţările „democratice”, iar al doilea „conservator”,
apărut în ţările „totalitare”. Cultura totalitară apare ca un fenomen normal, organic, nu opus, ci
compensatoriu culturii avangardei. „Dacă vom lua în consideraţie scara artei totalitare şi vasta ei
răspândire, atunci ne pare că nu este prea îndrăzneţ de a o defini ca fiind, după modernism, un al
doilea stil internaţional al culturii contemporane”.1

Aceast studiu își propune să identifice sursele mișcării socialiste în cultură, pornind de la contextul
politic generator și limbajul de reprezentare ales, la premisele de implimentare existete în statele
est europene și la ulterioara evoluție a stilului, contextualizarea acestuia și adaptarea la ideea de local
și național, prin analiza comparativă a unor exeple reprezentative pentru câteva dintre statele
fostului blocului socialist, unde se regăsește și Romania.

Contextul politic este aspectul determinant în evoluția și răspândirea arhitecturii realist socialiste. Tot
ceea ce înseamnă artă sovietică este un mecanism politic de « sublimare, conceptualizare și
prelucrare a realității sovietice în socialism. Realismul socialist nu a produs cărți, filme și tablouri,
dar socialismul ca realitate și artefact »2. Tot ceea ce identificăm astăzi ca fiind arhitectură socilistă
reprezintă instrument de răspândire și înrădăcinarea a unei ideologii, arhitectura fiind văzută ca o
ramură a culturii care este „consumata” a priori de „omul nou” grație componentei sale pragmatice
și, practic, indispensabile3, în plus „arhitectura este cea mai tehnică dintre arte şi totodată cea mai
socială, având drept menire a crea, a armoniza şi a organiza cadrul social”.4Arhitectura, fiind „un
material al culturii societății”, a rezolvat nu numai sarcini ideologice, dar și pragmatice. Combinarea
acestor două aspecte (ideologic și pragmatic) în arta arhitecturii a necesitat o abordare specială din
partea creatorilor, și de la „consumatori”. Conform filosofiei marxiste, activitate arhitecturala trebuie

1
Igor Golomstock: l'Art Totalitaire, Edition Carré, 1991,
2
Evghenii Dobrenko, cap.Socialist Realism and Real Socialism în Political economy of socialist
realism, Moscova, 2007, p.57
3
Ivanov S. G. Reactionary, Culture: from the avant-gardeto the great style, St. Petersburg, 2010, p.
88.
4
Gabriel Catalan, „Despre sovietizarea arhitecturii românești” (1947-1955), în Anuarul Institutului
de Istorie «A. D.Xenopol» din Iași” t. XLVII, 2010, p. 107-118.
(citat din: G. M. Cantacuzino „Artistul şi libertatea”, în Simetria. Caiete de artă şi critică, VIII,
1947, p. 103.)
1
sa fie una metodologică, adică să creeze conexiunea dintre procesul de creare si produs final. Pe baza
cuvintelor JV Stalin, că „... forța [„ în sistemul condițiilor vietii materiale a societății”] de producție
de bunuri materiale - alimente, îmbrăcăminte, încălțăminte, combustibil, unelte etc., necesare pentru
ca societatea să trăiască și să se dezvoltate ” 5, Tsapenko a extrapolat acest principiu de material și a
metodei acestuia de producție în domeniul arhitecturii. În acest fel, cuvintele lui Stalin „... cheia
istoriei societății nu trebuie căutată în capul oamenilor, nu în opiniile și ideile generalilor, ci în starea
și în modul de producție practicat de societate în fiecare moment istoric dat- în economia societății”
au fost direct transferat în domeniul construcțiilor. Astfel, „se producea” arhitectura pentru a
alimenta un anumit tip de „consumator” care, totodată, se și definea ca un exponent al unei societăți
noi create prin acest proces.6 În așa mod, athitectura comunistă, se detașează de un discurs al
profesioniștilor. Obiectul arhitectural nu mai este perceput ca atare, ci ca un rezultat al performanței
de producție.7A. M. Zahariade reiterează ideea comună, enunțată de cele mai importante studii cu
referire la domeniul arhitecturii românești din perioada comunistă: „În procesul transformărilor
revoluționare începute după 23 August 1944, arhitectura a urmat, în mare, în evoluția sa,etapele
desfășurării revoluției democrat-populare.” („și ale dezvoltării economiei statului“).8
Astfel, arhitectura și urbanismul se subordonează regimului politic și modelului economic adoptat,
devenind un instrument al propagandei comuniste în URSS și Blocul Estic. Rămânea să se identifice
metoda- „tehnologia de producție” a acestui bun material care urmează să fie livrat spre consumul
maselor, altfel zis-limbajul de reprezentare stilistică.

„Proletar ca și conținut, național ca formă - așa este omul universal și cultura spre care se îndreaptă
socialismul. Cultura proletară (socialistă) nu abolește cultura națională, ci îi conferă conținut. Și
invers, cultura națională nu abolește cultura proletară, dar îi dă o formă.”9 Aplicat arhitecturii, aceasta
însemnă că metoda realismului socialist în arhitectură este determinată, în primul rând, de
progresivitatea conținutului ideologic. Realismul socialist nu implică tehnici formale bine definite,
prin urmare, nu respinge tehnicile progresive ale oricăror stiluri din trecut, luate în aplicarea lor
iscusită creatoare în condițiile moderne de dezvoltare a culturii națiunilor socialiste. Prin urmare,
posibilitățile creative ale acestei metode sunt nelimitate. Aceasta este explicația pentru valența
eclectică a realismului socialist (în același stil încadrându-se proiecte foarte diferite cum ar fi: Ivan
Zholtovsky, imobil de apartamente de pe strada Mokhovaya la Moscova, 1932–34, Boris Iofan,
Vladimir Schuko, Vladimir Gelfreich, Palatul sovieticilor, 1933). În aceste condiții,
convenționalitatea potențială a clasicismului, ordinea sa i-au permis să devină bază pentru arhitectura
sovietică, care a adoptat o „viziune antimodernistă a culturii și artei”. 10 Asfel, neavând un fundament
teoretic și o evoluție liniară, arhitectura socialistă pleacă de la ceva local, și anume o ideologie
politică, care are drept spațiu geografic generator Uniunea Sovietică și Moscova ca centru principal
5
M. P. Tsapenko, On the realistic foundations of the Soviet architecture.
Moscova, 1952, p. 44
6
Tatiana U. Prudnikova, „Socialist realism in architecture as a phenomenon of Soviet culture of
1950’s”, Bulletin of St. Petersburg State University of Culture and Art No. 3(20) September 2014,
p.117
7
Kimberly Elman Zarecor, Architecture in Eastern Europe and the Former Soviet Union în A
Critical History of Contemporary Architecture: 1960-2010, Florida International University, USA,
2014, p. 255-274.
8
A. M. Zahariade Arhitectura în proiectul comunist. România 1944-1989, Simetria București, 2011,
p. 20
9
Dmitri S. Khmelnizki: “What is “socialist realism” in architecture”, Art of the East Europe V. II,
Berlin 2014, p, 263
2
de implimentare. Contextul geopolitic internaațional, divizarea lumii în două blocuri mari și influența
majoră exercitată de URSS în Europe de Est, face ca raspândirea ideilor politice și a noii ordini
socile să se producă prin unul dintre cele mai eficiente mijloace de propagandă-Arhitectura. Proiecte
tip, sau aprobate de Moscova, împreună cu noi inițiative de dezvoltare urbană (cvartaluri, orașe
muncitorești, replanificarea centrelor civice) efectuate după modelul sovietic, sunt mărturii ale noii
scări la care ajunge Realismul Socialist, devenind un stil internațional al cronotopului stalinist.
Standardele impuse de regim au dat naștere unei arhitecturi de tip sovietic, caracterizată mai degrabă
ca fiind universală decât regională sau națională. Conform definiției staliniste (reiau ideea expusămai
sus), aceasta era națională în fond, dar socialistă după conținut.

Romania, fiind parte a Blocului Socialist, a cunoscut această răspândire a artei sociliste și întoarcere
la o tradiția clasicistă, fenomen care determină ulterioara evoluție arhitecturii locale pe parcursul
secolului XX. Această evoluție, referindu-se la adaptarea modelului socialist la cotextul politic și
social local, și nu în ultimul rând, la cultura națională precum și la tendințele ulterioare de aliniere la
curentul vestic. Aceste aspecte au contribuit la nuanțarea a doua mișcari internationale (vestice si
estice), ca reprezntare a unei evidențe istorice naționale.

Admirația lui Stalin față de cladirile pompoase, decorațiile neoclasice, coloane și sculpturi a fost
preluată și de ceilalți lideri ai țărilor din blocul socialist. Copii ale sediului Universitații „M. V.
Lomonosov” din Moscova au aparut în Riga, Praga, Varșovia, București, Sofia etc. Acest proiect,
considerat atunci cea mai mare realizare arhitecturală românească de la începuturile comunismului,
care a rămas puternic întiparită în memoria colectivă, din pricina dimensiunilor monumentale,
inspirate de volumele tipice arhitecturii sovietice a vremii, a fost Combinatul Poligrafic „Casa
Scânteii” din București, edificiu realizat în anii 1950-1955 de către o echipă de arhitecți condusă de
Horia Maicu si Nicolae Bădescu (secondați de Marcel Locar, Ludwig Staadeker, Mircea Alifanti,
Valentin Iorga, Nicolae Sburcu s.a.).11 Decizia construirii unui „centru modern de industrie
poligrafică” a fost luată de Biroul Politic al C.C. al P.M.R. la 25 iulie 1949, după o discuție între
Stalin și Gheorghiu-Dej, amplasamentul strategic fiind stabilit de cel din urmă pe locul unui fost
hipodrom, exact în axa Arcului de Triumf.

Intenția politică care stă în spatele realizării acestei construcții emblematice pentru perioda studiată,
este subliniată și de forma în carea ceastă decizie afost anunțată. Este vorba de actul economic Planul
Anual pentru 1950 intitulat „Creșerea niveluluide trai”, în care ultimul paragraf este dedicat
construcției noului obiectiv: “De o excepțională importanță pentru ridicarea culturală a maselor, este
începerea construirii Casei Scânteii care va crea posibilități nemaicunoscute în țara noastră pentru
răspândirea cărții și culturii.” Acestă asociere dintre un text legislativ și unproiect de arhitectură a
marcat punctul de apogeu a Sovietizării României.12 Pe lângă Casa Scânteii, acest proiect prevedea
construcția de studiouri cinematografice și teatre (locuri de răspândire a culturii) în șase orașe
industriale și reconstrucția Teatrului Național București pentru „ridicarea nivelului de trai și cultură
10
Misko Suvakovic, “Impossible Histories”, în Impossible Histories: Historical Avant-gardes, Neo-
avant-gardes, and Postavant-gardes in Yugoslavia, 1918-1991, Mass: The MIT Press, Cambridge,
2003, p. 2-36.
11
Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Bucureşti, Editura
Academiei RSR, 1981, p. 616.
12
Irina Tulbure, “From Casa Scânteii to Casa Poporului and Back Architecture as Icon of a
Totalitarian Regime”, Printed in Red Architectural Writings during Communism, sITA, 2013

3
a clasei muncitoare”- cum anunța titlul capitolui respectiv al Planului, sau pentru crearea unei rețele
de propagandă – cum conchidem în urma analizei fenomenului.

Ansamblul arhitectural respectiv, al cărui corp central are înălțimea de 103 metri, era inspirat de
„clădirile înalte” de la Moscova (Universitatea Lomonosov, Hotelul Leningradskaia, cladirea
Kotelnicheskaia, sediul Ministerului Afacerilor Externe, Hotelul Ucraina, clădirea Kudrinskaia), la
fel ca Palatul Culturii din Varșovia, model iconic implantat, dar adaptat-avea, totodată, o serie de
elemente specifice arhitecturii tradiționale românești (coloane, ferestre, turnuri, ornamente interioare
si exterioare).13 Senzația de apartenență locui și momentului a uriașului edificiu destinat să fie „casa
de lumină pentru poporul muncitor”, a fost susținută chiar și prin modul de finanțare a ridicării, care
s-a făcut nu doar de bugetul de stat și cu sprijin sovietic, ci și prin subscripție națională, toți „oamenii
muncii” fiind obligați să contribuie „voluntar” cu sume de 20, 30 sau 100 de lei din salariu, în
schimbul cărora primeau tichete valorice, oficialul Partidului publicând zilnic articole, afișe,
reportaje, anunțuri și îndemnuri în acest sens. Înașa fel, se creează impresia ca și cum acest loc este
al poporului și pentru popor. Devenită pentru circa două decenii cea mai mare (și cea mai înaltă)
construcție din Capitală, Casa Scânteii a reprezentat emblema arhitecturii comuniste românești,
propaganda folosind-o intens (inclusiv pe reversul bancnotei de 100 de lei emise în 1952) ca
imagine-simbol a realizarilor regimului „democrat-popular”.14

Acest proiect de arhitectură ș încărcătura politică și socială pe care o poartă, ilustează procesul de
implantare a unui modeul local moscovit, devenit comun sau chiar internațional, pentru spațiul
studiat, evitându-se prin diverse metode culturale și socio-economice, descrise mai sus, resipingerea
acestuia de catre spațiul-gazdă național. Ideea de aprtenență este susținută artificial până când prinde
rădăcină și devine parte a unei moșteniri colective, naționale.

Fenomenul descris cunoaște o evoluție ulterioară, care tinde să evidențieze trăsăturile naționale
printr-o anumită distanțare dela model, prin contextualizarea acetora, politiculrămânând cauza și
mijlocul. Asfel, țările Europei de Est și fostele Republici Baltice au respectat principiile realismului
socialist în spațiul urban și arhitectură doar în primii ani de după război, iar evoluția ulterioară a
orașelor a depins de relațiile liderilor acestora cu centrul. Un exemplu clasic în acest sens este
Iugoslavia, unde Noul Belgrad a fost proiectat ca să demonstreze măreția Iugoslaviei socialiste, dar și
unitatea și egalitatea dintre republicile sale. Dar din cauza înrăutățirii relațiilor dintre Stalin și Tito,
modernismul a luat locul realismului socialist. Fiind un stat compus din mai multe naționalităti,
Iugoslavia avea nevoie de un factor unificator, care ar fi creat artificial un sentiment de identitate și
de apartenență națională.

În perioada post-stalinistă are loc o liberalizare a arhitecturii prin introducerea elementelor

moderniste. În anii ’70, peisajele urbane devin mai puțin ideologice și mult mai funcționale. Procesul
de destalinizare este implementat și în arhitectură. Clădirile grandioase sunt înlocuite cu construcțiile
simple, standardizate, o parte din monumentele care elogiau cultul lui Stalin au fost demolate. Orașe,
străzi, piețe, școli care purtau numele lui Stalin au fost redenumite. Aceasta relativă liberalizare le-a
permis arhitecților să se întoarcă la tendințele anilor 1930-1940, care erau destul de populare în Vest.
În Polonia și Ungaria această trecere s-a făcut imediat, pe când în România și Bulgaria a fost nevoie
de câțiva ani în care să se identifice elemente naționale care să simbolizeze comunismul local. În

13
Florentina Țone, Operatiunea „Casa Scânteii”, în „Adevarul”, 08.06.2009, p. 16; idem, Cum s-a
construit „Casa Scânteii”, în „Adevarul”, 09.06.2009, p. 16
14
F. Ţone, Cum s-a construit „Casa Scânteii”, p. 17.
4
aceste două țări se pune accentul pe aspecte din folclor, majoritatea fiind stilizate, atribuindu-li-se
conotații ideologice.

Capitala unei țări erac onsiderată drept o demonstrație pentru populația autohtonă, dar și pentru
publicul din afară, a ceea ce este acea țara, a identității sale, dar si poziția statului fată de restul
lumii.15Anume într-un astfel de oraș a încercat Ceaușescu să transforme Bucureștiul. După decizia de
a se distanța de U.R.S.S., arhitectura română a căpătat tot mai multe simboluri naționale. În anii ’80,
liderul român a întreprins câteva măsuri pentru a restructura centrul capitalei în așa mod încât acesta
sa reflecte propria viziune asupra comunismului, asupra naționalismului românesc, dar și pentru a
pune în prim plan cultul personalității familiei conducatoare. Punctul culminant de devenenind
construcția Casei Republicii (Poporului), care a marcata era de aur a comunismului românesc și a lui
Ceaușescu însuși, precum și sfârșitul acesteia la 40 de ani distanță de la primul edificiu care a marcat
instaurarea comunismului- Casa Scânteii. Ceaușescu aplică aceleși metode și politici ale anilo 50

. Se încearcă o reinventare a ceva deja existent 16, prin aceleași metode propagandistice, o
reprezentare a puterii, doar că de data asta a celei locale. Edificiul ce urma să centralizeze și
concentreze toate funcțiile administrative ale statului, ca și obiect arhitectural nu a fost vag descris
în literatura de specialitate a timpului, încadrarea acestuia ca și stil sau curent ne fiind definită,
termenul de realism socliaist fiind evitat din dorința de distanțare față de puterea centrală și modelul
stalinist.

Chiar dacă metoda rămâne aceeași, se schimbă imaginea oferită publicului și încărcătura politică a
arhitecturii spre sfârșitul perioadei comuniste. România își dorește o afirmare pe plan politic, o
expresie a unei națiuni unite. Motiv pentru care istoria se rescrie în jurul cultului personalității lui
Ceaușescu pentru legitimarea obiectivelor înaintate și imaginii dorite. În așa fel, arhitectura adoptată
pentru edificarea acestei idei, devine una națională pe cale artificială, politică. A poporului este
doar titlul.

BIBLIOGRAFIE

15
David Crowley, „Warsaw Interiors: The Public Life of Private Spaces”, 1949-65 în Socialist
Spaces: Sites of EverydayLife in the Eastern Bloc, New York, 2002, p. 182.
16
Irina Tulbure, “From Casa Scânteii to Casa Poporului and Back Architecture as Icon of a
Totalitarian Regime”, Printed in Red Architectural Writings during Communism, SITA, 2013
5
Igor Golomstock: l'Art Totalitaire, Edition Carré, 1991

Evghenii Dobrenko, cap.Socialist Realism and Real Socialism în Political economy of socialist
realism, Moscova, 2007

Ivanov S. G. Reactionary, Culture: from the avant-gardeto the great style, St. Petersburg, 2010

Gabriel Catalan, „Despre sovietizarea arhitecturii românești” (1947-1955), în Anuarul Institutului de

Istorie «A. D.Xenopol» din Iași” t. XLVII, 2010

M. P. Tsapenko, On the realistic foundations of the Soviet architecture.

Moscova, 1952

Tatiana U. Prudnikova, „Socialist realism in architecture as a phenomenon of Soviet culture of

1950’s”, Bulletin of St. Petersburg State University of Culture and Art No. 3(20) September 2014

Kimberly Elman Zarecor, Architecture in Eastern Europe and the Former Soviet Union în A Critical
History of Contemporary Architecture: 1960-2010, Florida International University, USA, 2014

A. M. Zahariade Arhitectura în proiectul comunist. România 1944-1989, Simetria București, 2011

Dmitri S. Khmelnizki: “What is “socialist realism” in architecture”, Art of the East Europe V. II,
Berlin 2014

Misko Suvakovic, “Impossible Histories”, în Impossible Histories: Historical Avant-gardes, Neo-

avant-gardes, and Postavant-gardes in Yugoslavia, 1918-1991, Mass: The MIT Press, Cambridge,
2003

Gr. Ionescu, Arhitectura pe teritoriul României de-a lungul veacurilor, Bucureşti, Editura Academiei
RSR, 1981, p. 616.

Irina Tulbure, “From Casa Scânteii to Casa Poporului and Back Architecture as Icon of a Totalitarian
Regime”, Printed in Red Architectural Writings during Communism, SITA, 2013

Florentina Țone, Operatiunea „Casa Scânteii”, în „Adevarul”, 08.06.2009, p. 16; idem, Cum s-a
construit „Casa Scânteii”, în „Adevarul”, 09.06.2009

David Crowley, „Warsaw Interiors: The Public Life of Private Spaces”, 1949-65 în Socialist Spaces:
Sites of EverydayLife in the Eastern Bloc, New York, 2002