Chiar preşedintele completului de judecată a fost cel care a început procesul după ce s-a consultat

scurt cu ofiţerii care stăteau lângă el. Acţiunea a început cu întrebările pe care le ştiam pe de rost.
Numele? Vârsta? Data naşterii? Locul naşterii? Numele părinţilor? Naţionalitatea lor? Ocupaţia
tatălui? Numele de fată al mamei? Şi aşa mai departe până la sfârşitul dosarului care se afla în faţa
sa, completat, cu siguranţă, cu toate răspunsurile pe care le repetasem de fiecare dată când mă
întâlnisem cu NKVD din momentul arestării mele la Pinsk şi până la venirea mea la Moscova. Dacă
prin această repetiţie sperau să-mi schimb vreunul dintre răspunsuri, era doar o psihologie ieftină.
Răspunsesem de atâtea ori la fel la fiecare dintre aceste întrebări, încât nu mai era nevoie să
gândesc. Devenise un obicei, un automatism. Aceleaşi răspunsuri vechi, aceleaşi întrebări învechite…
Mi-au fost citite acuzaţiile care mi se aduceau. Preşedintele (poate că nu acesta era titlul său, dar
aceasta părea să fie funcţia sa) a avut nevoie de o perioadă destul de mare pentru a le citi. Erau
multe denumiri de localităţi, nume ale aşa-zişilor „revoluţionari” polonezi şi date din anumiţi ani în
care eram acuzat că am făcut acte de spionaj împotriva Uniunii Sovietice. Erau atât de fixaţi asupra
scopului lor, încât nu am încetat niciodată să mă minunez că au ratat acea ocazie din adolescenţa
mea când, dornic de aventură şi pericol, chiar trecusem graniţa Poloniei cu Uniunea Sovietică.
Acuzaţiile care mi se aduceau erau complet nef