Pe la jumătatea după-amiezii, după ce stătusem în faţa curţii mai bine de patru ore, vicepreşedintele

m-a întrebat dacă doresc să beau o ceaşcă de cafea. Am spus: „Da, vă rog”. Acela a fost momentul în
care am primit şi cea de-a doua ţigară. Cafeaua era fierbinte, tare şi dulce. În timp ce am băut şi am
fumat – cafeaua întâi şi ţigara după aceea –, mi-au fost puse nişte întrebări de către un civil bine
făcut care se afla la colţul opus al mesei faţă de Mişa. Acest om, din câte mi-am dat seama, era
avocatul apărării. Părea iritat de faptul că era obligat să joace acest rolul şi mi-a dat impresia că nu
prea era în stare să îşi ascundă dispreţul faţă de mine. Nu a fost foarte activ în timpul procesului şi,
cu siguranţă, intervenţiile sale nu m-au ajutat în niciun fel. Era, în cel mai bun caz, un apărător lipsit
de entuziasm. Dezbaterile au luat sfârşit brusc în jurul orei patru. Unul dintre cei doi ofiţeri care
stăteau în centrul mesei i-a şoptit ceva vicepreşedintelui. Un ofiţer le-a făcut un semn celor doi
gardieni, iar eu am fost condus înapoi în celula mea. Mi-a fost adusă mâncare şi am stat şi am
analizat tot ceea ce se întâmplase în acea zi. M-am gândit că era posibil ca procesul meu să se fi
terminat şi acum tot ce mai rămânea era să îmi fie comunicată sentinţa. Nu credeam că am greşit cu
ceva în această zi. Ba chiar aveam puţină speranţă că pedeapsa nu va fi foarte aspră. În acea noapte,
am dormit foarte bine. M-am odihnit după multe, foarte multe luni. Gardienii au venit după mine la
ora şapte dimineaţa. Afară era ceaţă, iar umezeala şi frigul pătrundeau prin haine, făcându-mă să
tremur în timp ce mergeam prin curtea pavată pentru a ajunge la clădirea în care se afla tribunalul.
La intrare se făcea o percheziţie de rutină şi încă odată am fost împins la locul meu din faţa mesei
mari pri