See discussions, stats, and author profiles for this publication at: https://www.researchgate.

net/publication/283666830

INVESTITIILE IN INFRASTRUCTURA DE MEDIU: CERINTE SI OPORTUNITATI

DE DEZVOLTARE ECONOMICA DURABILA A ROMANIEI

Thesis · November 2012

DOI: 10.13140/RG.2.1.3175.3684

CITATIONS READS

2 2,168

1 author:

Simona Frone
Romanian Academy
78 PUBLICATIONS   172 CITATIONS   

SEE PROFILE

Some of the authors of this publication are also working on these related projects:

The role of eco-innovation for promoting a green economy in Romania View project

Tools and mechanisms for promoting circular economy in Romania View project

All content following this page was uploaded by Simona Frone on 11 November 2015.

The user has requested enhancement of the downloaded file.

Cuprins

Introducere ........................................................................................................................ 4

I. Fundamentarea rolului şi importanţei infrastructurii de mediu în economia

naţională 7

CAP. 1 - IMPORTANŢA ŞI ROLUL INFRASTRUCTURII DE APĂ ÎN ECONOMIE 7

1.1. Rolul apei în dezvoltarea economico-socială durabilă .............................................. 7

1.1.1 Dezvoltarea durabilă: caracteristici și cerințe ........................................................ 7

1.1.2. Importanța apei în dezvoltarea durabilă ........................................................... 9

1.2. Caracteristici și principii de management durabil al apei ........................................ 14

1.2.1. Caracteristici ale apei ca bun economico-social de mediu ............................. 14

1.2.2. Principii și cerințe de management durabil al apei ......................................... 16

1.3. Problematica cu privire la infrastructura de mediu .................................................. 18

1.3.1. Concepte fundamentale .................................................................................... 18

1.3.2. Importanța dezvoltării infrastructurii de apă din România ............................. 20

CAP. 2 - CARACTERISTICI ACTUALE PRIVIND NIVELUL DE DEZVOLTARE A

INFRASTRUCTURII DE APĂ ȘI APĂ UZATĂ DIN ROMÂNIA ....................................... 26

2.1. Instituții și modele de operare în infrastructura de apă și apă uzată pe plan mondial
.............................................................................................................................................. 26

2.1.1. Scurt istoric al formării instituționale şi operării sectorului de apă/apă uzată

.......................................................................................................................................... 26

2.1.2. Factori de influenţă asupra sistemelor de management pentru serviciile de apă

din Europa ........................................................................................................................ 29

2.1.3. Caracteristici instituţionale pentru sectorul de alimentare cu apă şi canalizare

din Europa ........................................................................................................................ 31

2.2. Modul de organizare și operare a infrastructurii de AAC din România .................. 33

2.2.1. Regionalizarea serviciilor de apă și canalizare, pilon al modului de organizare

și operare a infrastructurii de apă din România.............................................................. 35

0
 2.2.2. Principalele elemente instituționale ale regionalizării operatorilor de apă și
canalizare ......................................................................................................................... 38

2.3. Analiza stării actuale de dezvoltare şi a evoluţiei recente a sectorului apei din
România ............................................................................................................................... 40

2.3.1. Reţeaua publică de alimentare cu apă potabilă ......................................... 41

2.3.2. Reţeaua de canalizare ...................................................................................... 43

2.3.3. Epurarea apelor uzate...................................................................................... 47

2.4. Cauze și concluzii privind deficitul de dezvoltare a sectorului de apă/apă uzată din
România ............................................................................................................................... 49

II. Clarificarea conceptuală și evaluarea efectelor economice ale proiectelor de

infrastructură de apă și apă uzată ............................................................................................. 53

CAP. 3 – CERINȚE ȘI PROVOCĂRI PRIVIND IMPLEMENTAREA ÎN ROMÂNIA

A DIRECTIVELOR UE ÎN DOMENIUL APELOR .............................................................. 53

3.1. Implementarea în România a Directivelor UE în domeniul apei ............................. 53

3.2. Obiective și ținte preconizate pentru sectorul infrastructură de apă/apă uzată .. 57

3.2.1. Perspective actuale și costuri de investiții necesare ........................................ 57

3.2.2. Beneficii ale implementării Directivelor Europene din domeniul apelor ........ 64

3.3. Aspecte privind promovarea egalității de șanse în ceea ce privește accesul la

utilitățile de apă și canalizare ............................................................................................... 68

3.3.1. Proclamarea dreptului omului la servicii de apă și canalizare.................. 68

3.3.2. Aspecte privind integrarea egalității de gen în proiectele de dezvoltare a

infrastructurii și serviciilor de apă și apă uzată .............................................................. 72

III. Analiza teoretico-metodologică și empirică a corelației dintre investițiile în

infrastructura de apă și dezvoltarea economică ........................................................................ 77

CAP. 4 - ASPECTE PRIVIND CORELAŢIA DINTRE INFRASTRUCTURA DE APĂ

ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ ....................................................................................... 77

4.1. Acumulări şi contribuţii teoretico-metodologice recente privind corelaţia dintre

infrastructura de apă şi dezvoltarea economică .................................................................... 77

4.1.1. Importanța securității apei pentru dezvoltarea economică ...................... 77

1
 4.1.2. Implicații privind analiza economică a investițiilor în infrastructura de apă . 80

4.2. Modele economico-matematice de creştere economică cu o variabilă factorială ce

caracterizează infrastructura ................................................................................................. 84

4.3. Limite conceptual-metodologice şi provocări privind analiza corelaţiei dintre

infrastructura (de AAC) şi dezvoltarea economică la nivel local, regional, naţional .......... 88

4.3.1. Caracteristici și rezultate privind estimările empirice ale corelației .............. 88

4.3.2. Aspecte și provocări privind analiza corelaţiei dintre infrastructura (de AAC)
şi dezvoltarea economică la nivel local, regional, naţional, în cazul României .............. 93

IV Evaluarea eficienței politicilor de dezvoltare a infrastructurii de apă și apă uzată din

România ................................................................................................................................. 100

CAP. 5 - MECANISME ȘI CERINȚE PRIVIND FINANȚAREA SUSTENABILĂ A

INFRASTRUCTURII DE APĂ ȘI APĂ UZATĂ ................................................................. 100

5.1. Surse de finanțare pentru investițiile în infrastructura de apă și apă uzată ............ 100

5.2. Rolul tarifării eficiente a apei pentru gestionarea durabilă a resurselor ................ 105

5.2.1 Principii și obiective ale tarifării eficiente și durabile a apei ........................ 106

5.2.2. Elasticitatea cererii de consum de apă față de preț în România. Implicații

pentru dezvoltarea durabilă a serviciilor de AAC ......................................................... 108

5.2.3. Concluzii, provocări și perspective privind tarifarea durabilă a apei .......... 113

5.3. Rolul POS Mediu în finanțarea dezvoltării infrastructurii de apă/apă uzată din
România ............................................................................................................................. 115

CAP. 6 - IMPACTUL PROCESULUI DE REGIONALIZARE ȘI DEZVOLTARE A

SECTORULUI DE APĂ/APĂ UZATĂ DIN ROMÂNIA .................................................... 121

6. 1. Context general metodologic. Factori și provocări ............................................... 121

6.2. Evoluția și unele rezultate privind regionalizarea serviciilor de apă/apă uzată din
România, necesară pentru implementarea POS Mediu ...................................................... 123

6.2.1. Serviciile publice de alimentare cu apa ......................................................... 124

6.2.2. Canalizarea și epurarea apelor uzate de către operatorii regionali ............. 126

6.2.3. Aspecte de analiză a eficienței economico-financiare a OR .......................... 128

2
 6.2.4. Stadiul implementării proiectelor regionale de infrastructură de apă/apă uzată
........................................................................................................................................ 132

6.3. Impactul noilor Tehnologii ale Informaţiei şi Comunicaţiilor pentru gestionarea

durabilă a reţelelor şi serviciilor publice de apă şi canalizare-epurare............................... 135

CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI PRIVIND DEZVOLTAREA DURABILĂ A

SECTORULUI DE APĂ/APĂ UZATĂ DIN ROMÂNIA .................................................... 139

3
 Introducere
Capacitatea României de a furniza infrastructură şi servicii publice eficiente în
domeniul protecţiei mediului, atât la nivel naţional, cât şi la nivel local, constituie un factor
important în stimularea şi susţinerea dezvoltării economice durabile. Realităţile din prezent
indică însă faptul că România ca ţară precum şi toate regiunile ei de dezvoltare se află încă
într-un stadiu modest de dezvoltare al serviciilor publice de mediu şi a infrastructurii tehnico-
edilitare aferente, nesatisfăcător pentru o ţară europeană, membră a UE.

Reprezentativitatea sectorului infrastructurii de mediu își găsește acoperire quasi-

congruentă în cercetările din domeniul infrastructurii apelor, apa fiind de altfel una dintre
componentele primordiale ale mediului. Totodată, dorim să subliniem faptul că, în proporții și
nuanțări mai mult sau mai puțin diferite, aspectele legate de sustenabilitatea dezvoltării
sistemelor vizând infrastructura din domeniul apei sunt contingente cu toate celelalte
componente relevante ale mediului, atât în ceea ce privește prevenirea poluării cât și
combaterea aceasteia.

Nu în ultimul rând, menționăm faptul că investițiile în infrastructura apei prezintă

similitudini cu investițiile din orice alt domeniu de mediu, mai ales în ceea ce privește
aspectele teoretico-metodologice și practice ale identificării și determinării cantitative și
calitative a beneficiilor generate de costurile investiționale, pe diferite orizonturi de timp. În
esență este vorba de beneficii în planul îmbunătățirii stării de sănătate publică, a
ecosistemelor, menținerea biodiversității, diminuarea impactului gazelor cu efect de seră și
protecția resurselor de capital natural, precum și a calității de rezervor și factor de absorbție a
deșeurilor pe care le generează activitatea economico-socială (producția și consumul) și care,
până la o anumită limită, sunt asimilate fără efect nociv de către ceea ce reprezintă mediu, în
sensul său cel mai cuprinzător.

Iată așadar argumentele pentru care, în lucrarea de față, ne vom concentra asupra
domeniului infrastructurii de alimentare cu apă și de canalizare (AAC), cu relevanță și
senzitivitate deosebită pentru România, încercând, de fiecare dată, să realizăm conexiuni ale
acestui sector cu celelalte componente și aspecte de mediu, știut fiind că sustenabilitatea
presupune ipso-facto, abordări complexe, inter-, intra-, trans- și multidisciplinare.

În ţara noastră, deoarece în unele zone sau localităţi nu sunt disponibile utilităţile de
bază de AAC (ne vom referi în lucrare la rețelele de alimentare cu apă potabilă, canalizarea și
epurarea apei uzate), condițiile de viață, de sănătate și igienă ale populației din mediul rural

4
sunt extrem de precare, iar anumite tipuri de activităţi economice profitabile nu pot să se
desfăşoare. Dar, un aspect la fel de important este că prin neglijarea implementării
infrastructurii de apă/apă uzată se agravează și se accentuează poluarea mediului, a apelor de
suprafață și subterane, cu efecte extrem de nocive pe termen mediu și cu anularea șansei de
dezvoltare durabilă la nivel local.

Directiva Cadru a Apei (Directiva 2000/60/CE de stabilire a unui cadru de politică

comunitară în domeniul apei) instituie un cadru juridic pentru protejarea și restabilirea
purității apei în întreaga Europă și pentru garantarea utilizării acesteia pe termen lung și în
mod sustenabil. Directiva 2000/60/CE este considerată ca fiind prima Directiva Europeana ce
asigură dezvoltarea durabila – prin armonizarea dezvoltării sistemului socio-economic cu
capacitatea de suport a mediului acvatic.

De când România a adoptat acquis-ul de mediu, nevoile de investiţii din domeniul

infrastructurii de mediu şi apă sunt o mare provocare pentru ţara noastră, din punct de vedere
economic, financiar şi administrativ, mai ales în condiţiile crizei economico-financiare
globale. Astfel, pentru perioada 2010-2027, costurile totale pentru implementarea DCA și a
Directivelor europene privind calitatea apelor şi a programului de măsuri la nivel naţional se
ridică la cca. 20 de miliarde euro.

Considerăm că investiţiile publice şi private în infrastructura de mediu, deşi extrem de

costisitoare, sunt în prezent un imperativ pentru asigurarea unei dezvoltări echilibrate şi
durabile a regiunilor şi judeţelor ţării, un efort colectiv şi un test pentru integrarea mai
eficientă a României în Uniunea Europeană. Prin efectele lor de antrenare, aceste investiţii în
infrastructura de mediu pot reprezenta o cale viabilă şi sănătoasă de creştere economică în
România în condiţiile relansării în urma crizei economice şi financiare, un pas pentru dorita
„refacere economică inteligentă (smart recovery)”.
O privire de ansamblu asupra studiilor academice recente elaborate pe plan internaţional
(D. Aschauer, 2000;, 2006; C. Del Bo & M. Florio, 2008; S. Straub, 2008; V. Snieska & I.
Simkunaite, 2009 ş.a.) relevă preocuparea din ce în ce mai extinsă pentru evaluarea
impactului investiţiilor în infrastructură asupra dezvoltării socio-economice şi multitudinea
aspectelor conceptuale şi metodologice dezbătute. Pe baza acestor concluzii dar şi a
realităţilor economice concrete din ţara noastră şi de pe plan internaţional, sugeram, ca o
recomandare din cercetarea pentru teza de doctorat (Simona Frone Popescu, 2000) că, pentru
o creştere economică sustenabilă pe termen lung şi dezvoltarea durabilă este necesar ca statul
român să susţină şi să dezvolte în permanenţă, prin investiţii publice, sectoare ca
5
învățământul, cercetarea ştiinţifică, sănătatea, infrastructura şi protecţia mediului, având în
vedere externalităţile pe care bunurile şi serviciile publice le propagă în întreaga societate.
Problematica investiţiilor publice majore devine foarte importantă în prezent când
dezvoltarea infrastructurii de mediu din România este stimulată şi co-finanţată prin
Fondurile Structurale şi de Coeziune ale UE (şi alte mecanisme financiare) şi, în paralel, se
întreprind mari eforturi de relansare a economiei naţionale.

Dezvoltarea infrastructurii și a serviciului de alimentare cu apă și de canalizare

reprezintă o componentă esențială în asigurarea implementării principiului dezvoltării
durabile în România1. Considerăm, de asemenea, și vom argumenta în lucrare ca o justificare
a cercetării întreprinse de noi pentru programul CERBUN, că serviciile publice de alimentare
cu apă şi canalizare joacă un rol capital pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii tuturor cetăţenilor
şi pentru lupta împotriva excluderii sociale şi izolării.
Ţinând cont de importanţa lor pentru economie şi pentru producerea de alte bunuri şi
servicii, eficienţa şi calitatea acestora constituie un factor de competitivitate şi de cea mai
mare coeziune, în special datorită faptului că permit atragerea investiţiilor în regiuni mai puţin
favorizate. Furnizarea de servicii publice de alimentare cu apă şi canalizare într-o manieră
performantă şi nediscriminatorie constituie, la rândul său, o condiţie pentru o mai bună
integrare economică în Uniunea Europeană.

1
A.R.A., STRATEGIA DE DEZVOLTARE DURABILĂ A SERVICIILOR PUBLICE DE ALIMENTARE
CU APĂ ŞI CANALIZARE “ ROMÂNIA 2025 ”
6
 I. Fundamentarea rolului şi importanţei infrastructurii de
mediu în economia naţională
CAP. 1 - IMPORTANŢA ŞI ROLUL INFRASTRUCTURII DE APĂ ÎN
ECONOMIE

1.1. Rolul apei în dezvoltarea economico-socială durabilă

1.1.1 Dezvoltarea durabilă: caracteristici și cerințe

Deși conceptul de dezvoltare durabilă este deja recunoscut și cercetat pe plan mondial
de peste două decenii, fundamentarea sa riguroasă sub toate aspectele și valențele precum și
transpunerea sa în practică ca obiectiv reprezintă un proces continuu și o provocare
permanentă pentru toate statele care l-au adoptat. De fapt, într-o abordare sintetică se poate
afirma că "obiectivul general al dezvoltării durabile este de a găsi un optim al interacţiunii
dintre patru sisteme: economic, uman, ambiental şi tehnologic într-un proces dinamic şi
flexibil de funcţionare"(Cămășoiu Camelia, 1994)i.
Finalitatea ultimă a dezvoltării economico-sociale durabile este în primul rând
"dezvoltarea umană", care să aibă în vedere binele general al omenirii de azi dar şi de mâine.
Pentru a teoretiza și a sublinia această valență de continuitate, analiza economică și-a
îmbogățit limbajul cu termenul de "durabil" sau "sustenabil", care se aplică în general tuturor
proceselor economice circumscrise dezvoltării durabile.
Dezvoltarea durabilă înseamnă deci satisfacerea necesităților generațiilor prezente, fără
a compromite capacitatea generațiilor viitoare de a-si satisface propriile necesități. Totuși,
principalul aspect caracteristic procesului de dezvoltare durabilă este afirmarea,
conștientizarea și implementarea protecției mediului și a resurselor naturale, deoarece
prejudiciile cauzate naturii, sănătății și calității mediului subminează fundamentele
productivității viitoare. Pe de altă parte, dialectica dezvoltării durabile solicită în același timp
și creșterea economică, fără de care nu se pot procura resursele necesare protecției mediului.
Principala condiție pentru realizarea obiectivelor dezvoltării durabile este chiar această
simultaneitate a progresului în toate cele patru dimensiuni: economică, socio-umană,
ecologică și tehnologică. Aceasta presupune integrarea politicilor economice, de protecție a
mediului, de investiții, de cercetare-dezvoltare tehnologică, de ocupare a forței de muncă în
cadrul unei strategii complexe și cuprinzătoare de dezvoltare durabilă.
Din punct de vedere economic, o definiție pragmatică și operațională a dezvoltării
durabile poate fi considerată utilizarea resurselor naturale regenerabile la rate mai mici decât
7
capacitatea lor de regenerare, precum și utilizarea resurselor neregenerabile cu o eficiență
optimă, urmărindu-se substituirea lor ulterioară prin progresul tehnologic. O dezvoltare
economică durabilă presupune maximizarea beneficiilor nete ale dezvoltării economice,
corelată cu menținerea în timp a serviciilor și calității mediului și resurselor naturale.
În plan global și general, se consideră că cerințele minime pentru realizarea dezvoltării
durabile includ următoarele:
o redimensionarea creșterii economice, pentru o distribuție mai eficientă și mai
echitabilă a resurselor și accentuarea aspectelor calitative ale producției;
o eradicarea sărăciei în condițiile satisfacerii nevoilor esențiale pentru locuri de muncă,
hrană, energie, apă, locuință și sănătate;
o asigurarea creșterii populației la un nivel acceptabil (prin reducerea creșterii
demografice necontrolate);
o conservarea și sporirea resurselor naturale, întreținerea diversității ecosistemelor,
supravegherea impactului dezvoltării economice asupra mediului;
o reorientarea tehnologiei și punerea sub control a riscurilor acesteia;
o descentralizarea formelor de guvernare, creșterea gradului de participare socială la
luarea deciziilor și unificarea deciziilor privind mediul și economia.

Conceptul de dezvoltare durabilă sau sustenabilă, așa cum a fost impus prin Agenda 21
și Declarația de la Rio (documentele programatice ale Conferinței Națiunilor Unite privind
Mediul și Dezvoltarea de la Rio de Janeiro, 1992) are de fapt, patru dimensiuni, foarte
importante și intercorelate în ecuația dezvoltării durabile : componenta ecologică, care din
punct de vedere economic constituie capitalul de mediu (suma tuturor proceselor biologice și
elementelor implicate de acestea);dimensiunea socială, ce se referă la capitalul uman, este
dată de calitățile interpersonale ale ființelor umane, cunoștințele și experiența lor; capitalul
social sau instituțional, rezultat al proceselor interpersonale rezultate din sistemul de reguli
care guvernează societatea; dimensiunea economică, ce include capitalul creat prin economia
formală și informală.
Implementarea și operaționalizarea dezvoltării durabile se poate realiza pe baza
interdependenței a trei sisteme principale:
o sistemul ecologic (exploatarea resurselor naturale);
o sistemul economic (investiții și dezvoltare tehnologică);
o sistemul socio-cultural (schimbări instituționale).

8
 De aceea, Strategia reînnoită de Dezvoltare Durabilă, pentru o Europă extinsă a Uniunii
Europene, adoptată de Consiliul UE la 9 iunie 2006, a fost concepută într-o viziune
strategică unitară şi coerentă, având ca obiectiv general îmbunătăţirea continuă a calităţii vieţii
pentru generaţiile prezente şi viitoare prin crearea unor comunităţi sustenabile, capabile să
gestioneze şi să folosească resursele în mod eficient şi să valorifice potenţialul de inovare
ecologică şi socială al economiei în vederea asigurării prosperităţii, protecţiei mediului şi
coeziunii sociale. Această strategie reprezintă și fundamentul Strategiei Naţionale a României
în domeniu și se doreşte a fi un catalizator în scopul schimbării comportamentului în
societatea europeană şi, respectiv, în societatea românească.
Cele patru obiective-cheie strategice ale dezvoltării durabile a Uniunii Europene sunt:
I. Protecţia mediului, prin măsuri care să permită disocierea creşterii economice de
impactul negativ asupra mediului;
II. Echitatea şi coeziunea socială, prin respectarea drepturilor fundamentale,
diversităţii culturale, egalităţii de şanse şi prin combaterea discriminării
III. Prosperitatea economică, prin promovarea cunoaşterii, inovării şi
competitivităţii pentru asigurarea unor standarde de viaţă ridicate şi unor locuri
de muncă abundente şi bine plătite;
IV. Îndeplinirea responsabilităţilor mondiale ale UE prin promovarea instituţiilor
democratice în slujba păcii, securităţii şi libertăţii, a principiilor şi practicilor
dezvoltării durabile pretutindeni în lume.
Actuala criză economică și financiară a arătat că sustenabilitatea este un factor cheie și
pentru sistemele financiare și pentru economie în ansamblu. Măsurile menite să sprijine
economia reală și să reducă impactul social al acestei crize trebuie să fie compatibile cu
obiectivele de sustenabilitate pe termen lung și cu strategia creșterii ecologice inteligente.
Totuși, strategiile de dezvoltare durabilă tind să pună accentul, într-o măsură crescândă,
pe conservarea şi valorificarea prudentă a capitalului natural. Printre factorii determinanţi ai
acestei evoluţii a fost conştientizarea pericolelor reale ale schimbărilor climatice cauzate de
activităţile umane precum şi percepţia publică tot mai accentuată asupra avantajelor folosirii
unor produse şi servicii curate din punct de vedere ecologic, cu efecte benefice asupra
sănătăţii şi bunăstării oamenilor.

1.1.2. Importanța apei în dezvoltarea durabilă

În ceea ce privește dezvoltarea durabilă a resurselor de apă, aceasta poate fi definită ca
un proces evolutiv în care exploatarea resurselor, alocarea investițiilor, dezvoltarea
9
tehnologică și schimbarea instituțională sunt în armonie, atât pentru potențialul curent cât și
viitor, pentru a satisface nevoile și aspirațiile umane legate de această resursă de mediu.
Apa si asigurarea ei prin sectorul apei ridica probleme de importanța strategică, de mare
complexitate, in timpurile noastre. Aceasta problema retine atenția comunității internaționale
care o califica drept una din cheile dezvoltării umane durabile și un “bloc pentru clădirea noii
Economii Durabile (Green Economy)” (UNEP, 2011).
Apa sub multiplele ei forme, reprezintă unul dintre cele mai importante elemente ale
peisajului geografic - atât pentru utilizarea directa de către om, cat si pentru activitatea
normala a biosferei -, fiind, evident, indispensabilă supraviețuirii si bunăstării oamenilor. Pana
la începutul secolului XX, cererea de apa, calitatea acesteia si eficienta utilizării ei păreau
probleme de importanța secundara. Însa, în a doua jumătate a secolului XX, apa dulce ce
reprezintă doar 3% din totalul resursei planetare de apă (UNEP, 2010)ii a devenit o materie
prima critică pentru populația globului (de cca. 7 miliarde de locuitori), dintre care jumătate
trăiesc in mediul urban.
De-a lungul secolului 20, principiul dominării naturii a condus la o abordare
productivista in managementul apei: pentru apele de suprafața, preponderenta strategiilor
bazate pe asigurarea alimentarii cu apa prin finanțarea din bani publici a unor mari construcții
hidroenergetice, a condus la utilizarea inadecvata a resurselor; pentru apa de profunzime,
managementul izolat al acestei resurse a generat o lipsa de responsabilitate la nivel colectiv.
Aceste abordări au condus deseori la o criza datorata unor implicații negative ale
exploatării necorespunzătoare a apelor, cum ar fi:
 Perturbarea circuitului apei si degradarea ecosistemelor acvatice datorită
impactului infrastructurii hidraulice de mari dimensiuni;
 Sărăcirea si poluarea diverselor tipuri de ape, desecarea zonelor mlăștinoase;
 Exploatarea excesiva si degradarea acviferelor de profunzime;
 Deteriorarea calității apei (in special datorită poluării difuze) cu consecințe
dramatice asupra sănătății publice, in special in tarile in curs de dezvoltare si in
comunitățile sărace de pe glob;
 Generarea unor conflicte sociale datorită ignorării faptului ca accesul la apa este
un drept al omului;
 O criza în guvernare datorata lipsei consensului asupra principiilor si valorilor
etice care ar trebui sa stea la baza elaborării si implementării politicilor in
domeniul apei.

10
 Acum este momentul ca “principiul precauției” sa fie implementat in practica, deoarece
la toate elementele generatoare de criza menționate se adaugă schimbările climatice care par a
accentua presiunea asupra surselor de apa. Aplicarea principiilor dezvoltării durabile, a
echității si guvernării democratice în domeniul managementului apei, reprezintă în secolul 21
o provocare majora pentru comunitatea internaționala, iar comunitatea științifica trebuie sa
participe la aceasta dezbatere, cu specialiști din diverse domenii, inclusiv al cercetării
economice, având în vedere importanța și complexitatea funcțiilor apei (UNEP, 2011)iii.
Acceptarea acestei provocări implică modificarea scării de valori, a concepției despre
natură, a principiilor etice și a stilului de viața; ar fi poate necesară și o schimbare de ordin
cultural, denumită “noua cultură a apei”, concept circumscris dezvoltării durabile din acest
sector și care stă la baza reglementărilor complexe de management integrat al resurselor de
apă. “Directiva Cadru a Apei” (2000/60/CE) elaborată în UE, un exemplu al celei mai
avansate legislații în domeniul mediului din lume, are ca scop soluționarea acestei crize, multe
dintre obiectivele si propunerile sale fiind compatibile cu conceptul “Noii Culturi a Apei”:
1- Abordarea prin prisma ecosistemului, având ca obiectiv central redobândirea
statusului ecologic bun al râurilor, lacurilor, lagunelor si mlaștinilor, alături de
revenirea acviferelor la o calitate si cantitate corespunzătoare. Directiva Cadru
redefinește conceptul de bazin, prin includerea ecosistemelor din delte, estuare și din
zonele costiere;
2- Introducerea unui nou criteriu, acela al raționalității economice în managementul
apei, guvernat de principiul recuperării costurilor, inclusiv a costurilor pentru
reabilitarea mediului și menținerea biodiversității;
3- Stimularea participării cetățenilor la managementul apei;
4- Promovarea managementului durabil si echitabil pentru bazinele râurilor
transfrontaliere.
Toate aceste criterii si obiective reprezintă o reorientare de la strategiile tradiționale ale
alimentărilor cu apa, la strategiile de conservare a mediului, bazate pe economisirea apei,
creșterea eficienței în utilizare, introducerea unor noi tehnologii și conservarea apei de
profunzime printr-o abordare integrata si durabila. În același context, se promovează și o nouă
abordare pentru managementul riscurilor legate de inundații și secete.
În zilele noastre, penuria de apă la scara planetara s-a accentuat. Cererea de apă a
crescut enorm odată cu sporirea exploziva a populației, cu dezvoltarea activităților economice,
cu accelerarea procesului de urbanizare si ridicarea confortului vieții moderne.

11
Problema apei a căpătat dimensiuni globale si un grad înalt de gravitate: un sfert din totalul
locuitorilor planetei n-au acces la apa potabilă, iar peste doua cincimi, n-au acces la
salubritate. Apa dulce contaminata și rezervele de apa ținute în condiții neigienice sunt cauza
a cca. 10% din totalul îmbolnăvirilor din tarile in curs de dezvoltare.
Astfel, conform datelor O.M.S., aproximativ 1 miliard de oameni la nivel global nu au
încă acces la surse îmbunătăţite de alimentare cu apă iar 2,4 miliarde de persoane nu au acces
la nici un tip de instalaţie sanitară îmbunătăţită. De aceea, aproximativ 2 milioane de oameni
mor în fiecare an din cauza bolilor diareice, majoritatea dintre ei fiind copiii sub 5 ani. Cele
mai afectate sunt populaţiile ţărilor în curs de dezvoltare, care trăiesc în condiţii extreme de
sărăcie (cei mai expuși fiind îndeosebi locuitorii din mediul rural)(OMS, 2004)iv.
La 28 iulie 2010, Adunarea Generală a ONU a declarat apa potabilă curată şi sigură
pentru consum precum şi salubritatea un drept al omului, esenţial pentru respectarea deplină a
dreptului la viață al omului şi a tuturor celorlalte drepturi ale sale. Aceasta şi-a exprimat
îngrijorarea profundă că aproximativ 900 de milioane de oameni din lume nu au acces la apă
potabilă în condiţii de siguranţă, cifră sugerată de OMS / UNICEF în cadrul programului
comun de monitorizare.
Ulterior, la cea de a cincisprezecea sesiune a Consiliului pentru Drepturile Omului al
Organizaţiei Naţiunilor Unite din septembrie 2010, s-a stipulat faptul că dreptul la apă şi
salubritate este derivat din dreptul omului la un standard adecvat de viaţă, deci "pentru
O.N.U., dreptul la apă şi salubritate este conţinut în tratatele existente cu privire la drepturile
omului şi prin urmare, este obligatoriu din punct de vedere juridic ".2
Pentru managementul și dezvoltarea durabilă a resurselor de apă, considerăm că este
deosebit de importantă recunoașterea multiplelor funcții si valori ale apei, în vederea
ierarhizării drepturilor ce derivă din ele, pe baza unor principii etice:
o Apa pentru viață. Funcția fundamentala a apei, aceea de generatoare a vieții, trebuie
recunoscută ca prima prioritate, un drept universal al omului. Această funcție a apei trebuie
garantată pe baza principiului eficacității.
o Apa pentru societate. Acest aspect se referă la funcțiile apei în menținerea sănătății
publice, coeziunii și echității sociale și se situează pe cel de al doilea nivel al importanței.
Acest rol, legat de interesul general al societății, e guvernat de principiul eficienței sociale.

2
Catarina de Albuquerque, expert independent ONU cu privire la drepturile omului referitoare la accesul
în condiţii de siguranţă la apă potabilă şi canalizare.

12
 o Apa pentru dezvoltare economică. Se refera la dreptul legitim de a utiliza apa pentru
activitățile economice desfășurate în interes privat și trebuie recunoscut ca nivelul trei de
prioritate. Apa utilizată pentru cel de al treilea scop trebuie administrată în conformitate cu
principiul raționalității economice, în sensul optimizării eficienței economice.
Faptul că apa are un rol esențial și vital pentru dezvoltarea economico-socială durabilă
este probat și de importanța apei pentru realizarea tuturor celor 8 Obiective de Dezvoltare ale
Mileniului. Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului (ODM) constituie componenta
principală a Declarației Mileniului, adoptată în septembrie 2000 la Summit-ul Mileniului, de
191 țări, printre care și România. Aceasta este unica agenda globală în domeniul dezvoltării
asupra căreia există un acord la cel mai înalt nivel între majoritatea statelor lumii.
Studii recente (UNEP, 2011) privind importanța apei pentru ODM arată că o investiție
de 0,16 % din PIB-ul mondial în sectorul de apă ar putea reduce deficitul de apă și înjumătăți
numărul de persoane fără acces durabil la apă potabilă și sanitație de bază, în mai puțin de
patru ani. Și în opinia noastră, investițiile inteligente în infrastructura de apă și managementul
sustenabil al resurselor de apă la nivel global, național și local, într-o viziune integratoare și
amplă - specifică strategiilor de dezvoltare durabilă, reprezintă un factor cheie pentru
înfăptuirea în practică a Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului (ODM). Astfel:
Pentru ODM 1 (Eradicarea sărăciei extreme și a foametei), se consideră că sistemele
adecvate de alimentare cu apă vor ajuta cele mai sărace comunități să-și sporească veniturile
sau bunăstarea prin realizarea de activități agricole productive, ce pot rupe cercul vicios al
sărăciei extreme.
În ceea ce privește ODM 2 (Accesul universal la învățământul primar) și ODM 3
(Promovarea egalității între sexe și afirmarea femeilor), acestea depind într-o măsură
importantă de accesul populației la rețelele de distribuție a apei și la salubritate, deoarece
astfel copiii (mai ales fetele) vor fi eliberați de unele prejudecăți și de responsabilități din
gospodărie și vor putea frecventa școala, cu șanse sporite de angajare și afirmare personală
ulterioară.
ODM 4 (Reducerea mortalității infantile), ODM 5 (Îmbunătățirea sănătății materne) și
ODM 6 (Combaterea HIV/SIDA și a altor maladii grave) impun, de asemenea, crearea și
dezvoltarea sistemelor de alimentare cu apă potabilă și canalizare, pentru îmbunătățirea
igienei și salubrității, ca factori esențiali în sănătatea și chiar supraviețuirea copiilor, mamelor
și a tuturor persoanelor vulnerabile.

13
 Îmbunătățirea managementului și dezvoltarea infrastructurii pentru resursele de apă pot
contribui în mod esențial la mai buna conservare a ecosistemelor, prin tratarea și deversarea
adecvată a apelor uzate. Astfel se poate reduce poluarea apelor și presiunea asupra resurselor
de apă potabilă, deci se favorizează îndeplinirea ODM 7 (Asigurarea durabilității mediului).
ODM 8 (Crearea unui parteneriat global pentru dezvoltare) este extrem de important și
în ceea ce privește dezvoltarea sustenabilă a resurselor de apă, pentru care este nevoie să se
găsească resursele de finanțare necesare, inclusiv cu ajutorul asistenței străine și a fondurilor
de dezvoltare și coeziune. Pentru aceasta, organizațiile și programele de dezvoltare regionale
și internaționale trebuie să recunoască rolul fundamental al managementului eficient și al
infrastructurii integrate de apă și apă uzată, pentru dezvoltarea economico-socială și pentru
perpetuarea serviciilor ecosistemelor.

1.2. Caracteristici și principii de management durabil al apei

Apa, ca principal element al vieții, reprezintă totodată un factor vital pentru dezvoltarea
durabilă a unei națiuni. Apa este esențială pentru realizarea dezvoltării durabile, deoarece
managementul judicios al resurselor de apă este parte componentă a strategiilor dedicate
creșterii și dezvoltării economice și sociale, reducerii sărăciei, echității și serviciilor durabile
de mediu.

1.2.1. Caracteristici ale apei ca bun economico-social de mediu

Există câteva caracteristici importante și specifice ale apei ca bun de mediu cvasi-
public, care trebuie recunoscute și analizate pentru identificarea celor mai bune practici și
mecanisme de management durabil al apei (Frone D.F., Frone Simona, 2011 a)v. Astfel :
i. Apa reprezintă, în general și în mare parte, un bun non-exclusiv, având în vedere
că apa cade din cer, curge și se evaporează fără hotare;
ii. Apa este totuși un bun rival, deci nu este un bun public pur ci mai degrabă o
resursă agregată comună, cu un volum limitat ce trebuie împărțit pentru o
varietate de utilizări și pe zone geografice;
iii. Ciclul de reînnoire a apei este atât sezonier cât și aleator, implicând o
nesiguranță în furnizare. Dată fiind nevoia constantă și permanent de apă,
această trăsătură specifică a apei ca bun de mediu quasi-public determină
necesitatea investițiilor în infrastructura de apă, care să permită stocarea și
regularizarea furnizării apei;

14
 iv. Apa nu poate fi considerată nici ca un bun omogen, deoarece calitatea apei poate
fi substanțial diferită, atât în spațiu cât și în timp. Din nou, pentru asigurarea
standardelor de calitate a apei pe diferite destinații și utilizări, este nevoie de
investiții în infrastructura de apă;
v. Utilitatea recreațională și cea estetică a apei pot fi considerate bunuri publice
pure, prezentând non-exclusivitate și non-rivalitate. Tot în această categorie pot
fi considerate și funcțiile sau serviciile ecologice ale apei;
vi. Există unele servicii ecologice ale apei, cum este cel de asimilare a deșeurilor,
care prezintă doar parțial caracteristici ale bunurilor publice: capacitatea oricărui
flux de apă de a asimila deșeurile este un bun rapid congestionabil (peste un
anumit punct, apa nu mai poate oferi acest beneficiu fără a îl restrânge pentru
alți potențiali utilizatori).
Alte servicii ale apei, ce prezintă și mai puține trăsături de bunuri publice (sunt aproape
bunuri private), sunt alimentarea cu apă potabilă și canalizarea (salubritatea), cu grade înalte
de exclusivitate și rivalitate. Mai există servicii ale apei ce sunt de asemenea exclusive dar
prezintă mai puțină rivalitate în exploatare: pescuitul, hidro-electricitatea și activitatea de
transport pe apă, ce nu necesită o extragere semnificativă a apei de la alte potențiale utilizări.
Având în vedere că dezvoltarea durabilă depinde de managementul serviciilor de apă,
cu infrastructura existentă dar și cu investiții suplimentare în reabilitarea și construcția de noi
utilități fizice și instituționale, specialiștii din sectorul de apă și canalizare, hidroenergie,
irigații și combaterea inundațiilor au fost întotdeauna conștienți de rolul hotărâtor al apei
pentru dezvoltarea durabilă. Dar, liderii guvernamentali, din sectorul corporatist sau cei ai
societății civile trebuie să recunoască mai mult rolul apei în atingerea obiectivelor socio-
economice și să acționeze conform unor principii de dezvoltare durabilă și de management
durabil al apei.
Chiar dacă persistă încă multe dintre provocările tradiționale privind alimentarea cu apă,
canalizarea și protecția calității apei, în prezent au apărut noi provocări cum sunt adaptarea la
schimbările climatice, creșterea prețului alimentelor și al energiei, infrastructura învechită și
insuficientă, sporind complexitatea și povara financiară pentru managementul apei.
Creșterea populației și ritmul rapid de dezvoltare pe plan global, au condus la retractarea
accelerată a apelor. Tendințele privind accesul la apa pentru uzul casnic indică în ultimul
deceniu o îmbunătățire substanțială, majoritatea țărilor înscriindu-se pe calea cea bună pentru
îndeplinirea țintei de furnizare a apei potabile stabilit prin ODM. Pe de altă parte, accesul la

15
canalizare și instalații sanitare este mult mai precar, astfel că majoritatea țărilor din Africa
sub-sahariană și multe zone rurale din lume (inclusiv din Europa) înregistrează încă situații
nesatisfăcătoare de lipsă chiar a ambelor servicii (apă curentă și canalizare)(OMS, 2010).
Capacitatea noastră de a păstra resursele de mediu de care depindem a sporit, dar
suntem încă limitați de incompleta înțelegere a magnitudinii și a impactului poluării, a
rezilienței ecosistemelor afectate, precum și de instituțiile sociale care utilizează și
gestionează sistemele resurselor de apă. Provocările actuale pentru sectorul de apă sunt
multiple, dar implică în primul rând soluții urgente pentru câteva probleme esențiale: Cum ar
putea populația să aibă un acces mai bun la utilități de apă și instalații sanitare? Cum trebuie
rezolvată concurența dintre diferitele utilizări ale apei, pentru a nu se submina obiectivele de
creștere economică? Cum poate fi asigurată protecția ecosistemelor vitale?
De aceea, provocările sectorului reprezintă planificarea mai judicioasă a resurselor de
apă, evaluarea disponibilității și a necesităților bazinale, posibila realocare și depozitare a apei
în rezervoare, gestionarea mai atentă a cererii de apă, stabilirea unui echilibru mai bun între
aspectele de echitate și eficiență în utilizarea apei, cadrul legislativ și instituțional inadecvat,
creșterea poverii financiare pentru infrastructura învechită sau insuficientă.
Nereușita răspunderii la aceste provocări complexe ar putea îndepărta societatea de țelul
suprem al dezvoltării durabile, îndeosebi privind managementul și dezvoltarea durabilă a
resurselor de apă. Considerăm că, pentru a evita acest lucru, deciziile din managementul apei
vor trebui fundamentate pe consultarea informată și negociere asupra costurilor și beneficiilor
tuturor opțiunilor, după luarea în considerare a interconexiunilor bazinale, a relațiilor dintre
resursele de apă și cele de teren și a coerenței și corespondenței deciziilor cu alte politici
guvernamentale, de mediu sau economice.

1.2.2. Principii și cerințe de management durabil al apei

La nivelul cel mai de bază, Managementul Durabil al Apei (MDA) este managementul
resurselor de apă ce tratează holistic aspectele de economie, echitate și mediu, într-un mod
care menține, pe termen lung, cantitatea furnizată și calitatea apei pentru o varietate de nevoi
și asigură participarea semnificativă a tuturor părților implicate. Managementul durabil al apei
poate fi conceput drept o stare de implementare efectivă a patru domenii de sustenabilitate,
cum sunt:
1. Sustenabilitatea socială: se realizează când toate persoanele au acces echitabil la
servicii adecvate și accesibile de apă și canalizare, pentru a-și putea satisface cerințele traiului

16
și sănătății; de asemenea, cetățenii și comunitățile joacă un rol semnificativ în administrația și
procesul decizional din sectorul apei.
2. Sustenabilitatea ecologică: are loc acolo unde gestionarea și utilizarea apei nu
compromite biodiversitatea, funcționarea habitatelor sau procesele ecologice și hidrologice
naturale ce sunt esențiale pentru societate.
3. Sustenabilitatea economică: se realizează acolo unde managementul apei este
accesibil și eficient din punct de vedere al costurilor, riscurile financiare sunt înțelese,
minimizate iar bilanțul este încheiat în mod transparent;
4. Sustenabilitatea instituțională: este implementată acolo unde instituțiile cu atribuții
de management al apei dispun de suficiente resurse și de legitimitate socială.
Managementul durabil al apei este un Management Integrat al Resurselor de Apă
(MIRA, așa cum a fost definit de către Comitetul Tehnic al Parteneriatului Global pentru Apă)
respectiv "un proces ce promovează dezvoltarea și gestionarea coordonată a apei, pământului
și resurselor aferente, pentru a maximiza bunăstarea economico-socială rezultată în mod
echitabil, fără a compromite durabilitatea ecosistemelor vitale". Din punct de vedere
operațional, MIRA implică aplicarea unor cunoștințe din diferite discipline odată cu expertiza
diverselor părți implicate pentru a identifica și a implementa cele mai eficiente, echitabile și
sustenabile soluții la problemele de apă și dezvoltare (GWP, 2005)vi.
Principalele principii de gestionare a apei au fost stabilite la Conferința Internațională cu
privire la Apă și Mediu (Dublin, Irlanda, 1992), aceste patru principii călăuzitoare devenind
ulterior pietrele de hotar ale reformării sectorului de apă pentru o dezvoltare durabilă:
Principiul 1: Apa dulce este o resursă finită și vulnerabilă, esențială pentru susținerea
vieții, a dezvoltării și a mediului. Acest principiu evidențiază trei principale caracteristici
socio-economice ale apei: apa este critică pentru susținerea vieții; apa dulce reprezintă o
resursă finită deoarece ciclul hidrologic produce în medie periodică o cantitate fixă de apă, iar
cantitatea resurselor de apă nu poate fi ajustată în mod semnificativ prin acțiunile umane; apa
este esențială pentru dezvoltare și totodată, în mod paradoxal, vulnerabilă la dezvoltare.
Principiul 2: Dezvoltarea și managementul sectorului apei trebuie să se bazeze pe o
abordare participativă, cu implicarea utilizatorilor, planificatorilor și a factorilor de decizie
la toate nivelurile. Acest principiu al participării subliniază alte caracteristici importante:
subsidiaritatea și implicarea în procesele decizionale privind proiectele de infrastructură de
apă, la nivelul cel mai fezabil pentru consultarea publică completă cu sugestii din partea
utilizatorilor, în planificarea și implementarea proiectelor, care să contribuie la succesul

17
acestora în termenii scării proiectate (capacitate, operare și mentenanță);participarea publică
ajută de asemenea la protecția resurselor mediului și la respectarea unor valori tradiționale sau
culturale, ca și a drepturilor omului; participarea poate ajuta și la coordonarea intereselor,
creșterea responsabilității în procesul decizional și poate favoriza recuperarea costurilor,
aspect cheie pentru generarea de venituri și finanțarea managementului durabil al apei.
Principiul 3: Femeile dețin un rol central în ceea ce privește managementul și protecția
apei. În toată lumea, există indicii asupra necesității urgente de a integra aspectele și politicile
de combatere a discriminării în raport cu genul (feminin) în managementul integrat al
resurselor de apă, pentru a se putea înfăptui dezideratul de dezvoltare durabilă.
Principiul 4: Apa are o valoare economică în toate utilizările concurente și trebuie să
fie recunoscută ca fiind un bun economic, precum şi un bun social. Tratarea apei ca bun
economic este imperativă pentru procesul logic de luare a deciziilor alocării apei între
diferitele sectoare concurente de folosință, mai ales într-un mediu sărac în resurse de apă.
Deși este un bun economic, apa este totodată un bun social. În vederea dezvoltării durabile
este important să se considere alocarea apei ca un mijloc de realizare a obiectivelor sociale de
echitate, combatere a sărăciei și protecție a sănătății publice.

1.3. Problematica cu privire la infrastructura de mediu

1.3.1. Concepte fundamentale

Infrastructura de mediu reprezintă infrastructura care furnizează, pentru
municipii şi localităţi, serviciile publice de alimentare cu apă, evacuare a deşeurilor şi
combatere a poluării. Infrastructura de mediu include:

 reţele extinse de apeducte, rezervoare, conducte de distribuție a apei, conducte de

canalizare şi staţii de pompare, sisteme de tratare, cum ar fi rezervoare de
sedimentare şi bazinelor de aerare, filtre, fose septice, instalaţii de desalinizare;
 incineratoare şi instalaţii de eliminare a deşeurilor, cum ar fi depozitele de deşeuri
sanitare şi zone îndiguite sigure de depozitare a deşeurilor periculoase.
Aceste dotări municipale au două scopuri importante: ele protejează sănătatea umană şi
asigură conservarea calităţii mediului. Tratarea apei potabile ajută la prevenirea răspândirii
unor boli transmisibile prin apa infectată, cum ar fi holera, dizenteria, şi febră tifoidă, iar
tratarea şi depozitarea corespunzătoare a deşeurilor previne degradarea ecosistemelor şi a
mediului ambiant local.

Creşterea continuă a populaţiei, urbanizarea şi dezvoltarea industrială coroborate cu

cerinţele dezvoltării durabile implică creşterea cererii şi presiunii asupra infrastructurii
18
existente, ceea ce antrenează necesitatea planificării, proiectării şi construcţiei unor noi
lucrări în infrastructura de mediu. Având în vedere că achiziţia, operarea şi întreţinerea
acestor lucrări de infrastructură necesită investiţii majore din fonduri publice, municipalitatea
şi factorii de decizie trebuie să cunoască şi să aplice cele mai importante principii şi concepte
de inginerie a mediului dar şi de management eficient al investiţiilor publice.

Adunarea generala a O.N.U, recunoscând urgența de a se aborda global aspectele legate

de managementul resurselor de apa, a proclamat perioada 2005-2015 Decada Internațională
de Acțiune ”Apă pentru viață”, pentru a evidenția importanța apei pentru dezvoltarea durabilă,
pentru eradicarea sărăciei și a foametei, ca și caracterul său indispensabil pentru sănătatea
umană și bunăstarea populației. Apa a jucat totdeauna un rol central în societatea umană, dar,
pentru a se menține acest rol este necesară captarea și gestionarea sa eficientă pentru creșterea
impactului său productiv și reducerea riscului său distructiv, protejând totodată ecosistemele
acvatice cruciale pentru mediul înconjurător. Aceste obiective se pot realiza prin dezvoltarea
unei infrastructuri hidraulice adecvate, concomitent cu implementarea cadrului legal și
instituțional pentru managementul apei.

Infrastructura de apă la care ne vom referi în lucrare poate fi definită ca stocul de

amenajări și instalații necesare pentru dezvoltarea și managementul resurselor de apă,
respectiv pentru:

 livrarea, tratarea, furnizarea și distribuția apei către utilizatori și

 colectarea, curățirea, tratarea și evacuarea apei menajere și uzate.
O infrastructură de apă adecvată cuprinde și diguri și rezervoare, pentru a se asigura
durabilitatea resurselor de apă și a se preveni posibilele deficite. Infrastructura fizică de
apă/apă uzată este necesară pentru furnizarea serviciilor de apă, în primul rând alimentarea cu
apa potabilă curentă și canalizarea, către populație, agricultură și industrie, ca și pentru
epurarea și evacuarea apei uzate.

Deși infrastructura de apă este în general considerată o platformă pentru creșterea

economică, ea nu este uniform dezvoltată pe plan global, fiind foarte avansată în țările
dezvoltate și subdezvoltată în majoritatea țărilor în curs de dezvoltare. De aceea, este nevoie
să se promoveze și să fie sprijinită dezvoltarea accelerată a infrastructurii de apă și apă uzată
în multe părți ale lumii, inclusiv din Europa.

19
 Starea cantitativă şi calitativă a apelor are un impact major asupra ecosistemelor
asociate; astfel, doar utilizarea raţională şi gestionarea responsabilă a resurselor de apă poate
asigura dezvoltarea durabilă a unei ţări sau a unei regiuni.

1.3.2. Importanța dezvoltării infrastructurii de apă din România

În ceea ce privește România, una dintre cele mai evidente caracteristici privind situaţia
generală a mediului se referă la deficienţele frapante din infrastructura de mediu, în special în
domeniul epurării apelor uzate din mediul urban dar şi al alimentării cu apă și canalizării din
mediul rural. Considerăm că deficitul de dezvoltare al infrastructurii de AAC nu numai că
împiedică deocamdată România să atingă normele UE privind calitatea apei şi îngreunează
implementarea Directivelor specifice sectorului de apă, dar pune în pericol sănătatea oamenilor
şi a mediului din unele zone şi regiuni (preponderent rurale) şi totodată descurajează înfiinţarea
sau dezvoltarea de noi afaceri şi întreprinderi care să valorifice corespunzător potenţialul uman
şi natural al acestor regiuni, prin aplicarea de tehnologii moderne şi eco-eficiente.

Putem afirma, pe baza unei succinte caracterizări a sectorului de apă/apă uzată, că

România este deocamdată subdezvoltată în ceea ce priveşte infrastructura ce furnizează
serviciile de distribuţie şi tratare a apei potabile şi de colectare şi epurare a celei uzate. Astfel,
principalele deficienţe şi probleme actuale din sectorul de apă/apă uzată sunt:

 accesul relativ scăzut al populaţiei la reţeaua de alimentare cu apă (doar 65% din
populaţia României este conectată la reţeaua publică de apă potabilă);
 calitatea precară a apei potabile;
 acoperirea redusă şi dezechilibrată pe medii, a regiunilor cu reţele de canalizare
publică (gradul total de racordare la canalizare este de cca. 52% la nivel naţional; în
mediul urban ponderea locuitorilor echivalenţi racordaţi este de 78,45%, spre
deosebire de mediul rural unde este doar 9,23% );
 reţeaua publică de canalizare este mult mai puţin dezvoltată pe plan naţional decât
reţeaua publică de distribuţie a apei potabile, ceea ce indică un dezechilibru major şi
absenţa în general a caracterului integrat al serviciilor de apă, ca o deficienţă
importantă a acestui sector. Astfel, numărul total al localităţilor cu canalizare publică
reprezintă mai puţin de jumătate (37,4% în anul 2011) din numărul total al localităţilor
alimentate cu apă potabilă din reţea;
 un aspect îngrijorător este şi faptul că reţeaua de canalizare s-a dezvoltat într-un ritm
considerabil mai lent decât reţeaua de distribuţie a apei potabile;
 lipsa ori insuficienţa facilităţilor de epurare a apei uzate (doar 30% grad de acoperire
cu servicii de epurare în anul 2010, astfel că apele uzate epurate reprezentau doar
35% din totalul reversărilor);
 managementul uneori precar al sistemului de apă/apă uzată.

20
 Toate aceste aspecte îşi pun negativ amprenta asupra perspectivelor de dezvoltare
durabilă socio-economică şi umană în plan regional.

Pentru protecţia mediului, problemele legate de poluarea apelor de suprafaţă şi a celor

subterane provin în principal din apele uzate neepurate deversate în cursurile de apă şi care
însumează circa 70% din totalul apei uzate produse în România. Amploarea dezvoltării urbane
din ultimii ani în condiţiile absenţei sau insuficienţei staţiilor de epurare (chiar și în Bucureşti) a
condus la situaţia că peste 50% din cantităţile de poluanţi evacuate în receptorii naturali provin
din marile aglomerări urbane3, ceea ce înseamnă că vom avea costuri foarte mari de implementare
a Directivei 91/271/CEE privind epurarea apelor uzate urbane, de peste 9 miliarde euro. Totodată,
şi faptul că circa două treimi din populaţia rurală a României nu e conectată la alimentarea cu
apă potabilă şi 90% din aceşti locuitori nu beneficiază de sisteme de canalizare reprezintă, în
opinia noastră, un mare semnal de alarmă în ceea ce priveşte perspectivele de dezvoltare
echilibrată şi durabilă în plan regional ale României, deşi situaţia localităţilor cu o populaţie mai
mică de 2000 de locuitori echivalenţi nu reprezintă o urgenţă de conformare cu obligaţiile
asumate de ţara noastră prin Tratatul de Aderare la UE, în capitolul 22 (Mediu).

Deoarece România a adoptat acquis-ul de mediu şi urmăreşte să colecteze, până în anul

2015, 60% din apele deversate (dublare a capacităţii din anul 2004), nevoile de investiţii din
domeniul serviciilor de apă şi apă uzată sunt o mare provocare pentru ţara noastră, din punct
de vedere economic, financiar şi administrativ, mai ales în condiţiile crizei economico-
financiare globale . Astfel, pentru perioada 2010-2027, costurile totale pentru implementarea
tuturor Directivelor europene privind calitatea apelor şi a programului de măsuri la nivel
naţional se ridică la cca. 20 de miliarde euro.4 Reducerea decalajului existent, atât din punct
de vedere cantitativ cât şi calitativ, între Uniunea Europeană şi România cu privire la
infrastructura de mediu, ar trebui să se concretizeze în servicii publice eficiente, cu luarea în
considerare a principiului dezvoltării durabile şi a principiului “poluatorul plăteşte”.

De aceea, investiţiile publice şi/sau private în infrastructura de apă/apă uzată, deşi

extrem de costisitoare, sunt în prezent un imperativ pentru asigurarea unei dezvoltări
echilibrate şi durabile a regiunilor şi judeţelor ţării, un efort colectiv şi un test pentru
integrarea mai eficientă a României în Uniunea Europeană. Totodată, prin efectele lor de
antrenare, aceste investiţii în infrastructura de mediu pot reprezenta o cale viabilă şi sănătoasă

3
Estimări ale Administraţiei Naţionale Apele Române, 2009.
4
Idem 1.

21
de relansare a creşterii economice în România în condiţiile actualei crize economice şi
financiare, un pas pentru dorita „recuperare economică inteligentă (smart recovery)”.

Pentru a obţine convergenţa reală cu media de dezvoltare de la nivelul Uniunii

Europene, strategia României trebuie să se axeze pe investiţiile necesare pentru a spori
competitivitatea pe termen lung, pentru a promova crearea locurilor de muncă şi dezvoltarea
durabilă. Luând în considerare rolul cheie deţinut de infrastructura de mediu în atingerea
obiectivelor strategiei UE 2020, România trebuie să se adreseze necesităţilor semnificative de
investiţii în acest tip de infrastructură.

Realităţile din prezent, expuse pe scurt anterior indică faptul că România ca ţară precum
şi toate regiunile ei de dezvoltare se află încă într-un stadiu modest de dezvoltare al serviciilor
publice de management al apei şi al infrastructurii tehnico-edilitare aferente, nesatisfăcător
pentru o ţară europeană, membră a UE. Din punct de vedere economic şi pragmatic,
capacitatea României de a furniza infrastructură şi servicii eficiente în domeniul protecţiei
mediului, atât la nivel naţional, cât şi la nivel local, constituie şi un factor important în
dezvoltarea sectorului privat.

Astfel, deşi atât experienţa ţărilor cu economie de piaţă dezvoltată precum şi cea a unor
ţări în curs de dezvoltare evidenţiază faptul că investiţiile private (autohtone şi străine) din
economie joacă rolul dominant şi vital pentru amplificarea producţiei şi a venitului naţional,
studiile şi cercetările cu privire la creşterea şi convergenţa economică indică, pe de altă parte,
importanţa investiţiilor publice pentru o dezvoltare economică susţinută şi durabilă.

Aşa cum susţinea, încă din urmă cu două decenii Robert Barro, într-unul din celebrele
sale studii5, investiţiile publice de capital au un rol deosebit de important în economia de
piaţă, datorită faptului că unele dotări publice de infrastructură reprezintă inputuri pentru
activitatea din sectorul privat şi contribuie la creşterea productivităţii marginale a capitalului
privat. De asemenea, unul dintre studiile mai recente pe aceeaşi temă6 ajunge la concluzia că
în prezent există un consens foarte larg cu privire la rolul incontestabil al capitalului public în
creşterea economică, deşi impactul poate fi uneori mai puţin semnificativ, el fiind diferit de la
o ţară la alta sau de la o regiune la alta, în funcţie de: structura investiţiilor, modalitatea de
finanţare, capacitatea administrativă şi managerială a autorităţilor publice precum şi de gradul
de complementaritate cu investiţiile private.

5
„A cross-country study of growth, saving and government”, Robert J. Barro, NBER Working Paper, 1989.
6
„Public capital and economic growth: a critical survey”, W.Romp şi J.De Haan, EIB Papers, 2005.
22
 Pe baza studierii acestor concluzii dar şi a realităţilor economice concrete din ţara
noastră şi de pe plan internaţional, sugeram, ca o recomandare în încheierea tezei de doctorat7
că, pentru o creştere economică sustenabilă pe termen lung şi o dezvoltare durabilă este
necesar ca statul român:

 să adopte politici macroeconomice judicioase pentru evitarea decapitalizării

întreprinderilor şi combaterea deficitului bugetar cronicizat, ce au un impact negativ
direct, respectiv indirect asupra investiţiilor private, prin efectul de evicţiune
(crowding-out);
 să susţină şi să dezvolte totodată în permanenţă, prin investiţii publice, sectoare ca
învățământul, cercetarea ştiinţifică, sănătatea, infrastructura şi protecţia mediului,
având în vedere externalităţile pe care bunurile şi serviciile publice le propagă în
întreaga societate.
Aceste direcţii de acţiune pot reprezenta piloni permanenţi ai creşterii economice şi ai
stabilităţii social-politice din ţara noastră.

Importanţa investiţiilor în infrastructura de mediu, în cadrul unui program de relansare

economică, reiese din cercetările dedicate propriu-zis infrastructurii de mediu şi
managementului acesteia, care arată că furnizarea serviciilor de infrastructură poate influenţa
activitatea economică atât prin cerere, cât şi prin ofertă îndeosebi pe trei căi8:

1. în primul rând, serviciile de infrastructură, precum furnizarea de materiale reciclate şi

apă pot reprezenta o materie primă importantă pentru industrie.
2. în al doilea rând, infrastructura poate fi complementară capitalului privat şi forţei de
muncă. O reţea de infrastructură de bună calitate poate diminua risipa de apă, materii
prime, combustibil şi terenuri.
3. în al treilea rând, infrastructura poate spori în mod direct capacitatea globală a unei
zone de a produce, prin atragerea forţei de muncă sau a capitalului privat din alte
regiuni. Firmele private pot fi atrase într-o anumită zonă, deoarece întreprinzătorii
apreciază serviciile de infrastructură pentru propriul consum sau, pentru că ei
consideră că acestea vor determina ca firmele lor să fie mai productive
Investiţiile pentru infrastructură pot influenţa pozitiv sau negativ investiţiile private.
Efectul pozitiv se produce atunci când dezvoltarea infrastructurii încurajează investiţii private
mai mari. Efectul negativ are loc atunci când investiţiile private sunt înlocuite de către
investiţiile în infrastructură. Există un număr de motive pentru ca efectele să se producă în
ambele direcţii; acestea trebuie analizate pentru a se determina efectul net sau cel de

7
„Investiţiile publice şi private-factor de relansare a creşterii economice în România”, Simona Frone
(Popescu), I.N.C.E., 2000
8
„Protecţia mediului şi politici de dezvoltare regională; problematica gestiunii deşeurilor la nivel
regional”, V. Platon (coord.), I.E.N., 2007.
23
evicţiune9. Principalul motiv pentru un efect pozitiv este relaţia de complementaritate dintre
infrastructură şi capitalul privat. În acest caz, speranţa unei productivităţi mai mari determină
firmele să investească mai mult pe măsura extinderii infrastructurii.

Pe de altă parte, investiţiile private pot fi influenţate negativ deoarece construcţia

reţelelor de infrastructură va solicita resurse care altminteri ar fi fost utilizate pentru investiţii
private. Forţa acestor efecte diferite depinde de un număr de factori, incluzând modalitatea de
finanţare a lucrărilor de infrastructură, existenţa forţei de muncă disponibile în cadrul
economiei şi „răspunsul” economiilor şi investiţiilor faţă de modificările ratei dobânzii.

În statele Uniunii Europene s-au întreprins cercetări numeroase pentru a determina dacă
infrastructura stimulează creşterea economică. Dovezile arată faptul că o reţea de
infrastructură mai extinsă este în mod obişnuit asociată cu o activitate economică mai mare10.

În prezent, în ţara noastră, dacă în unele zone sau localităţi nu sunt disponibile utilităţile
de bază (apa curentă, gestiunea deşeurilor şi energia electrică), anumite tipuri de activităţi
economice profitabile nu pot să se desfăşoare. Astfel, autorităţile locale caută să dezvolte
infrastructura pentru ca zona lor să aibă totuşi o şansă pentru creşterea economică.

Totuşi, nu trebuie uitat faptul că extinderea infrastructurii nu poate reprezenta

determinantul principal al creşterii economice, deoarece motorul creşterii este cererea pentru
produse noi, iar infrastructura nu poate determina creşterea economică fără o cerere suficientă
pentru produse. Un al doilea motiv este legat de costul de oportunitate ridicat, astfel că
resursele utilizate la extinderea infrastructurii ar fi putut fi folosite şi în alte domenii de
investiţii publice, cum sunt învăţământul sau sănătatea. Totodată, trebuie ca la „faţa locului”
să existe şi alte resurse, precum forţa de muncă cu calificare adecvată, întreprinzătorii şi
capitalul privat, pentru ca să se producă o creştere economică durabilă.
De aceea, identificarea și verificarea corelației dintre infrastructura de mediu și
dezvoltarea economică la nivel local, regional sau național reprezintă încă o provocare
conceptual metodologică pentru cercetarea economică. Din totalul investiţiilor necesare
pentru dezvoltarea şi modernizarea infrastructurii de apă şi apă uzată din România, fondurile

9
Idem 5.
10
Chiara DEL BO & Massimo FLORIO (2008), Infrastructure and growth in the European Union: an
empirical analysis at the regional level in a spatial framework, IDEAS Repec

24
alocate prin POS Mediu (finanţarea din fonduri de Coeziune şi cofinanţarea naţională) şi
Programul Naţional de Dezvoltare Rurală reprezintă doar cca. 27% din necesar.

În mod normal, accesul la Fondurile Structurale şi de Coeziune poate da posibilitatea

României să dezvolte echilibrat regiunile rămase în urmă, să modernizeze infrastructura de
transport şi mediu, să sprijine dezvoltarea rurală, să creeze noi oportunităţi de afaceri şi
ocupare a forţei de muncă, să promoveze politici sociale care să ducă la creşterea standardului
de viaţă, pentru evitarea depopulării unor zone sau localități prin emigraţia economică masivă
din prezent. Totodată, experiența U.E. (Lang, 2008)vii arată că fondurile structurale, dacă sunt
corespunzător direcţionate şi gestionate, reprezintă cea mai mare oportunitate pentru
dezvoltarea durabilă în Europa, existând două mari sectoare în care se poate observa acest
impact pozitiv: investiţiile în infrastructură de mediu (cum ar fi cea canalizare, staţii de
purificare a apei, gestionarea deşeurilor) și reforma transporturilor.
Pe baza strategiei sectoriale şi în conformitate cu evaluarea necesităţilor stringente de
mediu din România, primul domeniu ţintă al POS Mediu, reprezentând axa prioritară 1
(Extinderea şi modernizarea sistemelor de apă/apă uzată) necesită cele mai multe investiţii,
publice cu precădere. Această prioritate va fi finanţată din Fondul de Coeziune, iar investiţiile
au drept scop asigurarea progresului în termeni de conformare cu acquis-ul de mediu şi
implicit reducerea disparităţilor dintre România şi celelalte State Membre în acest domeniu.

În prezent, datorită crizei economico-financiare globale, austeritatea bugetară din

România dar şi pe plan european poate împiedica finanţarea şi implementarea susţinută şi
continuă a acestor proiecte de investiţii majore, existând riscul neconformării cu acquis-ul
UE, ce poate avea ca urmare plata unui preţ mare pe termen mediu de către autorităţile
române. Eşecul în realizarea conformării poate avea efect negativ nu numai pentru calitatea
mediului, dar şi prin creşterea disparităţilor între regiunile UE.

Este de dorit să se facă toate eforturile pentru implementarea efectivă a acestor

investiţii, deoarece, în opinia noastră și după cum vom încerca să arătăm, investiţiile
prevăzute pentru extinderea şi reabilitarea sistemelor de apă/apă uzată pot contribui în mod
considerabil la dezvoltarea durabilă a economiei naţionale.

25
 CAP. 2 - CARACTERISTICI ACTUALE PRIVIND NIVELUL DE
DEZVOLTARE A INFRASTRUCTURII DE APĂ ȘI APĂ UZATĂ DIN
ROMÂNIA

2.1. Instituții și modele de operare în infrastructura de apă și apă uzată pe

plan mondial

2.1.1. Scurt istoric al formării instituționale şi operării sectorului de apă/apă

uzată
Marea majoritate a investiţiilor în infrastructura de apă şi canalizare pentru serviciile de
apă curentă și salubrizare din ţările dezvoltate (cu venituri ridicate pe cap de locuitor) a fost
efectuată de către sectorul public, folosind finanţele publice colectate prin impozitare, sau
împrumuturile cu garantare pe baza acestui flux de venituri impozitate. Astfel, în timpul
secolului al 19-lea, utilităţile de apă au fost create sau preluate de către municipalităţi în
aproape toate ţările europene.

Această evoluţie a fost legată de creşterea socialismului municipal sau "socialismul

pentru gaze şi apă " (Hall D., Lobina E, 2010), care a condus la dezvoltarea serviciilor publice
locale în Europa. Această ideologie a văzut în sectorul public un mecanism pentru a îndeplini
un set de obiective economice şi politice - dezvoltarea economică, sănătatea publică şi
îmbunătăţirea condiţiilor sociale pentru cei săraci din mediul urban. Municipalităţile au
aplicat și dezvoltat mecanisme financiare superioare celor din sectorul privat, inclusiv
capacitatea de a contracta credite pe termen lung, la rate ale dobânzii reduse, garantate prin
fluxul permanent de venituri din impozite (Petri S. Juuti & Tapio S. Katko, 2005).
Municipalizarea a fost văzută ca o modalitate de a depăşi deficienţele sistemice ale
contractorilor privaţi.

În unele ţări, tarifele la apă continuă să fie colectate prin intermediul impozitelor pe
proprietate - în Marea Britanie cea mai mare parte a gospodăriilor continuă să plătească taxe
anuale bazate pe valoarea proprietății lor, mai degrabă decât pe consumul măsurat de apă.
Serviciile de apă în Marea Britanie au fost furnizate de către municipalităţi până în 1974 şi
apoi de către autorităţile de stat regionale până în 1989. Aproape 100% din conectările la
rețeaua de apă pentru populaţia urbană au fost realizate înainte de această dată: din punct de
vedere istoric, societăţile privatizate de apă din Anglia au contribuit puţin la extinderea
sistemelor urbane de alimentare cu apă în Anglia sau Ţara Galilor.

26
 În Franţa, aproape în mod unic, companiile private din sectorul de apă au supraviețuit
încă din secolul al 19-lea şi au evoluat în acest proces. Comunele au constatat că nu era legal
posibil a forța companiile concesionare pentru a extinde reţeaua de apă conform politicilor
publice necesare, şi au introdus, ca urmare, companiile municipale ("regiile") ca vehicul
pentru investiţii şi operare (Barraqué, 2007). Dezvoltarea infrastructurii sectorului, privind
extinderea reţelei de apă și canalizare a avut loc sub această formă și a inclus extinderi majore
în zonele rurale, după al doilea război mondial, plătite de către populaţia urbană, printr-o
masivă subvenţionare încrucişată, desigur posibilă numai ca un act impus de politicile
publice. Așa cum vom arăta în continuare, din 1970, delegarea sectorului privat a apărut din
nou pentru a deveni modul instituţional dominant, dar de data aceasta, de obicei, în temeiul
unor contracte "affermage" de leasing, în care responsabilitatea pentru investiţii a rămas la
municipalităţi. Astfel, chiar şi în Franţa, extinderea infrastructurii sistemului a fost realizată de
către şi prin intermediul municipalităţilor, nu prin intermediul operatorilor privaţi.

În pofida rolului dominant al autorităţilor locale (municipalităţilor), guvernele centrale

au jucat de asemenea, un rol semnificativ în finanțarea sistemelor de apă și canalizare. Acest
lucru poate însemna, de exemplu: plata directă de la bugetul de stat pentru serviciul de
alimentare cu apă, astfel încât nu există practic nici un rol pentru tarifare (de exemplu, în
Irlanda); distribuirea unei părți din veniturile fiscale centrale pentru a sprijini cheltuielile
autorităţilor locale privind apa şi alte servicii (de exemplu, în Canada);
furnizarea de finanţare prin credite ieftine către autorităţile locale, pe care să le utilizeze
pentru investiţii de capital în infrastructura de apă (de exemplu, în Statele Unite ale Americii);
colectarea parţial centralizată a tarifelor pentru apă şi redistribuirea fondurilor spre autorităţile
locale ce trebuie să investească în infrastructura de apă (de exemplu, în Franţa).

Se poate afirma că Uniunea Europeană însăşi joacă un rol important în finanţarea

publică a sistemelor de apă din statele mai sărace prin intermediul fondurilor de coeziune şi
solidaritate, precum şi prin creditele cu dobândă mică de la organismul său pentru dezvoltarea
sectorului public, Banca Europeană de Investiţii. U.E. colectează aproximativ 20 € Euro din
impozitarea fiecărei persoane din UE, în fiecare an, pentru a sprijini investiţiile în apă şi
canalizare prin intermediul acestor fonduri, şi acestea vor rămâne o sursă importantă de
finanţare pentru investiţiile statelor din Europa centrală şi de est, cum au fost și pentru cele
din sudul Europei în anii 1980 şi 1990. În cazul acestora, impactul a fost substanţial: în
Portugalia, de exemplu, ponderea populaţiei conectate la apeducte de alimentare cu apă a
crescut de la 61% în 1989 la 95% în 1999.
27
 Proiectele de infrastructură au constituit, de asemenea, elemente-cheie în formarea
naţiunilor şi dezvoltarea economică a statelor: "Statele Unite au investit miliarde de dolari in
infrastructura hidraulică. În timp, aceste investiţii au fost recunoscute ca fiind cruciale pentru
promovarea creşterii economice. Întemeietorii naţiunii americane au văzut investiţiile în
dezvoltarea rețelei de apă ca pe o modalitate de unitate și coeziune națională” (Grey D,.
Sadoff Claudia, 2007).

Istoria utilităților de apă şi canalizare din Toronto, Canada, ilustrează o soluție tipică de
dezvoltare socio-economică. La începutul anului 1870 oraşul aflat în extindere suferea de
holeră şi febră tifoidă, datorită dotărilor sanitare necorespunzătoare; atunci consiliul local, în
ciuda unei recesiuni economice, nu numai că a preluat şi municipalizat serviciul de apă, dar a
și instalat noi sisteme de canalizare, iar conectarea la apă și canalizare a devenit obligatorie,
pentru rațiuni de sănătate publică. Indiferent de cererea sau disponibilitatea de plată a
gospodarilor, serviciile de apă erau finanţate de municipalitate. Beneficiile au fost imense:
"Efectele epidemiei de febră tifoidă au fost reduse prin prezenţa unui sistem complet și curat
de canalizare. La începutul secolului 20, cele mai multe străzi erau conectate la utilitățile de
apă iar costurile operaţionale erau acoperite prin intermediul impozitării directe locale."
(Pharasi S., Kennedy, 2002).

Putem afirma, ca o primă concluzie bazată pe experiența istorică la nivel mondial,

că există motive economice clare pentru care finanțele publice au constituit metoda
preferată și consacrată de finanțare pentru infrastructura de apă.

În primul rând, statul poate finanţa construcţia infratructurii direct din veniturile fiscale,
caz în care costul de capital este zero; în cazul în care alege să împrumute, ca o modalitate de
a muta povara unor costuri către contribuabilii viitori, aceasta se poate face mai ieftin decât
pentru sectorul privat, datorită garanției superioare a veniturilor fiscale. Investitorii privaţi nu
trebuie doar să achite rate mai ridicate ale dobânzilor, dar se confruntă, de asemenea, cu riscul
de a fi în imposibilitatea de a asigura recuperarea investiţiilor pe termen lung.

Costurile de capital pentru infrastructura de apă reprezintă 75% sau mai mult din
costurile totale, şi astfel costul mai mic al finanţelor publice este decisiv. Diferenţa dintre
costul de capital public şi cel privat se poate ridica la un nivel aproape la fel de mare ca şi
costul total de exploatareviii. Studiul recent (Massarutto ș.a, 2008.) citat anterior arată de
asemenea, un al doilea motiv pentru care este nevoie de implicarea sectorului public în
dezvoltarea și furnizarea utilităților de apă. Plăţile consumului de uz casnic pentru un serviciu

28
de apă bazat pe recuperarea completă a costurilor de către investitori privaţi, ar reprezenta
peste 5.0% din venituri pentru gospodăriile cu venituri reduse, chiar şi din regiunile relativ
bogate din U.E iar piaţa reală a apei de consum casnic ar avea un nivel de acoperire mult mai
mic de 100% (operatorii comerciali oferă servicii clienţilor fără capacitatea de plată).

Un al treilea important motiv este oarecum de aceeași natură (subliniat de studiul

Gunter şi Fink, 2010): beneficiile pentru sănătatea publică ale conectărilor la rețeaua de apă şi
canalizare sunt mai degrabă sociale, decât private, iar astfel disponibilitatea consumatorilor
individuali de a plăti pentru aceste servicii va fi sub nivelul optim social.

Concluzia noastră de ordin practic este că, pentru a se realiza beneficiile sociale ale
apei curente și canalizării, conectarea trebuie să fie obligatorie, nu opţională – așa cum este
ilustrat de cazul municipalității din Toronto, expus mai sus.

2.1.2. Factori de influenţă asupra sistemelor de management pentru serviciile

de apă din Europa
Studiul Euromarket11 a identificat faptul că mai mulţi factori istorici au avut impact
asupra sistemelor de management al producţiei de apă potabilă şi al serviciilor de distribuţie
din Europa. Aceştia includ: a) evoluţia serviciului de alimentare cu apă, şi b) politica
protecţiei apei din UE, c) apariţia de noi părţi interesate şi alţi factori, cum ar fi cei geografici.

a) Evoluţia serviciului de alimentare cu apă, de la modelul extensiv spre cel intensiv

Din punct de vedere istoric, modelul de operare pentru alimentarea cu apă a fost bazat
pe infrastructura fizică. Acest model poate fi definit ca fiind "extensiv" (presupune transferuri
pe distanţe lungi, baraje, rezervoare, apeducte şi alte dispozitive similare). Treptat, acest
model s-a confruntat cu o creştere a numărului de probleme, respectiv: creşterea costurilor,
opoziţia socială atunci când construcţia de sisteme noi de apă a fost necesară, degradarea
calităţii mediului şi a resurselor de apă locale, creşterea cererii de apă în zonele urbane.

De aceea, acest model extensiv tradiţional pentru sectorul de apă a fost înlocuit
progresiv cu un model de tip intensiv, care se bazează pe prevenirea poluării, epurare şi tratare
a apei. Acest model a mutat accentul managementului şi dezvoltării sectoriale, pe utilizarea
unor tehnologii avansate pentru a aborda aspecte calitative şi a oferi necesarul de informaţii

11
Euromarket Analysis of the European Unions Explicit and Implicit Policies and Approaches in the
Larger Water Sector -Final Report for WorkPackage1EUROMARKET(2003).
29
pentru controlul calităţii apei. Modelul intensiv de operare a fost punctul de plecare al creării
unei industrii de apă specializate în Uniunea Europeană.

b) Politica UE de protecţie a apei

În studiul citat anterior s-a evidenţiat faptul că evoluţia politicii (Directivelor) pentru
apă din Uniunea Europeană a avut consecinţe la trei niveluri principale: i) consolidarea
schimbărilor tehnologice, ii) creşterea presiunii financiare asupra municipalităţilor, iii)
presiunea pe scara de gestionare a resurselor de apă.

În privința diferenţelor de la stat la stat, studiul Euromarket propune cîteva ipoteze

explicative:
- Creşterea standardelor de calitate a apei a dus la complexitatea tehnologică, la creşterea
costurilor privind tratarea şi epurarea apei şi schimbarea modului de alocare a lor. În Franţa şi
Italia, aceste implicaţii au impulsionat în mod clar sectorul privat odată ce municipalităţile s-
au confruntat cu noi sisteme complexe de tratare pentru care nu aveau întotdeauna capacitatea
de înţelegere şi de finanţare, în timp ce companiile private erau mai puternice financiar,
tehnologic, managerial.

- Nevoia de implicare a sectorului privat este mult mai puţin pronunţată în alte ţări (Germania
şi Ţările de Jos), care au avut o legislaţie de mediu şi o infrastructură a apei mai bine
dezvoltate. Cu toate acestea, nici aici impactul financiar nu a fost neînsemnat: implicarea
sectorului privat a crescut prin dezvoltarea de companii public - private în Germania.

- Creşterea standardelor europene a dus, de asemenea, la o schimbare şi în scara de furnizare a

serviciilor, favorizând regionalizarea și agregarea.

Totuşi, considerăm că impactul exclusiv al directivelor UE pentru liberalizarea

sectorului de apă este foarte dificil de izolat, deoarece alte forţe motrice pot impinge o ţară sau
o regiune spre privatizarea sectorului (tradiţiile socio-politice, criza economico-financiară).

c) Apariţia de noi părţi interesate şi alţi factori

Opinia publică prezintă o sensibilitate în creştere faţă de protecţia constantă a sănătăţii

şi deci a calităţii apei de la robinet, aşteptând dezvoltarea şi aplicarea unor procese sofisticate
de tratare a apei, de prevenire a riscurilor de poluare, şi de protecţie a resurselor. Este nevoie
deci de o îmbunătăţire permanentă a expertizei profesionale sectoriale.

30
 2.1.3. Caracteristici instituţionale pentru sectorul de alimentare cu apă şi
canalizare din Europa
Instituțiile și sistemele de management al serviciilor de producție și distribuție a apei din
statele membre ale Uniunii Europene au fost analizate în cadrul mai multor studii realizate
periodic în cadrul Federației Europene a Asociațiilor Naționale a Serviciilor de Apă și Ape
Reziduale Eureau (Eureau 1992; Eureau 1996; van Dijk and Schouten 2004).

Studiile Eureau stabileau că gradul de legătură, respectiv gradul de separare dintre

entitatea de management şi entitatea responsabilă diferenţiază sistemele de management, cu o
mare diversitate a sistemelor de organizare și gestionare a serviciilor de apă, în corelație cu
istoricul național și cadrul legislativ, cultural, natural etc. (Lamothe D.N., 2003).

În alt important studiuix, autorii (van Dijk și Schouten, 2004) propuneau prezentarea
instituțiilor sub forma unei matrice, cu două variabile esențiale pentru a clasifica
aranjamentele instituţionale: managementul direct sau delegat şi respectiv, managementul
public sau privat.

În managementul direct sau delegat al serviciilor furnizate pe baza infrastructurii de

apă, se consideră că alimentarea cu apă este un serviciu de interes public, deci sectorul public
trebuie să îşi asume responsabilitatea majoră pentru acesta. Totuşi, entitatea responsabilă
poate decide să gestioneze propriu-zis şi efectiv aceste servicii, sau să le delege către o
entitate separată, dar totuşi relativ apropiată şi legată de ea.
Managementul public sau privat reflectă un alt aspect de ordin instituţional, ce
descrie dacă prestarea serviciului de apă este gestionată de către instituţii publice sau firme
private. Entitatea responsabilă poate alege să implice sectorul privat pentru a efectua
managementul furnizării serviciilor, astfel aducând după sine atitudini comerciale, resurse
financiare externe şi know-how (van Dijk şi Schouten, 2004).
Putem afirma că în prezent, există patru tipuri de aranjamente instituţionale dominante
pentru furnizarea serviciilor de apă şi canalizare:
1. Managementul direct public
2. Managementul delegat public
3. Managementul delegat privat
4. Managementul direct privat.
În managementul direct public, entitatea responsabilă îşi asumă întreaga
responsabilitate pentru furnizarea de servicii şi alege să execute ea înseşi sarcinile de
management efectiv. Proprietatea şi prestarea de servicii sunt concentrate într-un singur
31
organism public. Managementul public direct a fost de departe cel mai utilizat aranjament
instituțional din cadrul Uniunii Europene; utilitățile de apă din Danemarca, Luxemburg,
Suedia, Austria, Finlanda, Irlanda sunt prestate pe baza acestui sistem.

Caracteristicile celor patru tipuri de aranjamente instituţionale pot fi analizate şi aprofundate

printr-o reprezentare de tip matriceal (Figura nr.1)

Fig. 1 - Matricea de clasificare a principalelor tipuri de aranjamente instituţionale

pentru serviciile de apă şi canalizare

Management direct Management delegat

1. Management direct public 2. Management delegat public

Management
Grad de separare
public

Management 4. Management direct privat 3. Management delegat

privat privat

În managementul delegat public, entitatea publică responsabilă numeşte o entitate de

management pentru a executa administrarea serviciilor de alimentare cu apă şi canalizare în
numele său. Entităţile de management vor rămâne în cadrul sectorului public deşi există și
posibilitatea unor participaţii private minoritare. Furnizarea serviciilor de alimentare cu apă
din Portugalia, Scoţia, Grecia, Italia, Germania şi de apă şi canalizare din Olanda şi Belgia se
gestionează predominant pe baza managementului delegat public.

În managementul delegat privat, entitatea responsabilă numeşte o companie privată de

gestionare a sarcinilor care urmează să fie efectuate pe baza unui contract pe durată limitată în
timp, de forma unui contract de închiriere sau a unui contract de concesiune. În Uniunea
Europeană, acesta este foarte comun în Franţa şi Spania, unde municipalităţile obișnuiesc să
subcontracteze îndatoririle lor către o companie privată. Pe baza acestei experiențe din piaţa
lor de origine, marile companii private franceze de apă (Veolia şi Suez Lyonnaise des Eaux)
dețin concesiuni sau pachete majoritare de acțiuni în cadrul proiectelor de apă și apă uzată din
ţări de pe cinci continente (inclusiv în România).

Managementul direct privat este caracterizat prin faptul că autorităţile publice se

retrag cu un pas major în spate, în calitate de entitate responsabilă, şi se limitează numai la

32
control şi reglementare. Toate sarcinile, responsabilităţile şi proprietatea sunt plasate în
mâinile părţilor private. Spre deosebire de modelul francez de gestiune delegată, Anglia a
optat pentru o privatizare completă, plasând toate activele rețelelor de apă în companii private
cu acțiuni tranzacționabile. Pentru a proteja interesele consumatorilor a fost creat un organism
independent de reglementare (oficiul seviciilor de apă) care să supravegheze prețul și nivelul
de calitate al serviciilor. Alte instituții de reglementare supraveghează calitatea apei potabile
(inspectoratul apei potabile), respectiv deversările de ape reziduale (agenția de mediu).

Un rezumat al situaţiei din țările vechi membre ale UE, în ceea ce priveşte sistemele
instituționale de management al utilităților de apăx este reprezentat în Anexa nr.1;
aranjamentele instituţionale dominante sunt prezentate în matricea propusă anterior. Pe
ansamblu, în ţările dezvoltate ale Uniunii Europene (UE 15), 48% din populaţie este deservită
de sisteme de alimentare cu apă cu management public; 15% de către companii de apă
publice, 20% de municipalități cu management delegat privat şi numai cca. 1% de un
management direct privat.

În ceea ce priveşte noile state membre ale Uniunii Europene din Europa centrală şi de
est, printre care şi România, acestea au fost nevoite mai întâi să se adapteze structural la
cerinţele economiei de piaţă; apoi, odată cu aderarea la UE şi implementarea acquisului de
mediu, să îşi reformeze şi să dezvolte din punct de vedere instituţional, organizaţional şi
investiţional întreaga infrastructură de mediu, în cadrul căreia sectorul de apă şi canalizare
ocupă un rol major.

Se poate afirma că sectorul de apă din aceste state, ca şi din celelalte ţări foste socialiste
din Europa centrală şi de est, se află încă într-un proces instituţional de reformă. Pentru
estimarea rezultatelor acestui proces, caracterizarea sectorului de apă pe ţări poate fi
cuantificată12, printr-o serie de indicatori calitativi, pe o scară evolutivă, de la nivelul 1
(iniţial) către nivelul 4+ (ideal), ca în tabelul din Anexa nr.2.

2.2. Modul de organizare și operare a infrastructurii de AAC din România

Odată cu tranziția la o economie de piață și un sistem politic democratic, după mai mult
de 4 decenii de management centralizat, România a decis sa se întoarcă la principiul
autonomiei prin descentralizare si transferarea responsabilităților majore si concrete către
administrațiile publice locale. Legea administrației publice, Nr 215/2001 republicata, se refera

12
Conform strategiei sectoriale a Băncii Europene pentr Reconstrucţie şi Dezvoltare, 2005.

33
la obligația administrațiilor locale de a organiza operațiunile lor in mod eficient si adecvat
pentru a furniza servicii publice. In conformitate cu aceasta lege, administratiile publice locale
au dreptul de a se asocia cu scopul de dezvolta servicii publice eficiente pentru interesul
comun/regional.

Din cauza lipsei de fonduri, dar si a capabilității operaționale, orașele au facut foarte
putine investitii in ultimii 15 ani pentru a mentine si a dezvolta infrastructura de apa si
canalizare, astfel că, și la momentul aderării României la Uniunea Euroopeană, starea si
performanțele multora dintre retelele de apa din România era relativ slaba.

Astfel, principalele problemele ale sectorului de apă erauxi:

i. Serviciile inadecvate de întreținere si operare;

ii. Volumul mare de apa nefacturata provocata de scurgeri din rețea (apa care nu aduce
venituri) si un nivel scăzut al gradului de încasare a facturilor (eficiența încasărilor)
de la consumatori;
iii. Lipsa investițiilor pentru reabilitarea/extinderea infrastructurii de apa/canalizare;
iv. Lipsa personalului experimentat pentru promovarea, managementul si
implementarea investițiilor la scara larga;
v. Managementul ineficient al costurilor de operare, întreținere si personal;
vi. Rolurile si responsabilitățile neclare ale instituțiilor/autorităților implicate în
gestiunea utilităților publice;
vii. Cadrul instituțional inadecvat.
Pâna de curând, majoritatea serviciilor de alimentare cu apa si de canalizare au fost
operate de operatori municipali (de cele mai multe ori cu capacitați reduse), rezultatul fiind
operarea ineficienta realizata la scara sub-optima, fara acces la resurse financiare si capacitați
tehnice si manageriale limitate pentru a dezvolta nivelul serviciilor.

Nevoia de reformă, modernizare, dezvoltare și restructurare a sectorului de apă a

devenit cu atât mai stringentă și evidentă odată ce România a devenit membra UE, trebuind sa
respecte Directiva Europeana 98/83/CE cu privire la calitatea apelor potabile pâna în
anul 2015 si Directiva 91/271/CE cu privire la epurarea apelor uzate pâna la sfârsitul
anului 2018. Din acest motiv, România intenționeaza pentru perioada 2010-2015 sa faca
investițiile necesare pentru a respecta indicatorii de calitate ai apei impusi de Uniunea
Europeana. De altfel, pâna în anul 2015, colectarea apelor uzate si epurarea acestora este
planificata sa fie realizata pentru un numar de 263 de orase cu peste 10.000 locuitori, si pâna
în anul 2018 în 2.346 de orase/comune cu un numar de locuitori între 2.000 si 10.000.

Pentru implementarea acestor proiecte ambitioase, Minsterul Mediului si Dezvoltarii

Durabile (MMDD) a solicitat finantare prin programele de pre-aderare (PHARE, ISPA)

34
pentru a sprijini autoritatile locale in crearea unor operatori regionali puternici in sectorul de
apa, în a asigura gestionarea adecvata a proiectelor de finantare internationale si o realizare
eficienta a utilitatilor construite cu fonduri europene. Rolul esențial pentru reformarea și
dezvoltarea conform standardelor europene a rețelelor și utilităților de apă și apă uzată din
România revine Programului Operational Sectorial Mediu (POS Mediu) pregatit de catre
Ministerul Mediului si Dezvoltarii Durabile (MMDD) ca Autoritate de Management pentru
sectorul de mediu si aprobat de catre Guvernul român.

Programul Operational Sectorial pentru Mediu (POS Mediu) prezinta obiectivele

strategice si contextul finantarii investitiilor in infrastructura in sectorul de mediu, fiind in
conformitate cu obiectivele nationale strategice stabilite prin Planul National de Dezvoltare
2007-2013 (PND) si Planul National Strategic de Referinta (PNSR), care tine seama de
obiectivele, principiile si practicile Uniunii Europene.

Unul dintre obiectivele specifice ale POS Mediu este deci imbunatatirea calitatii si
accesului la apa si infrastructura de canalizare, furnizand servicii de alimentare cu apa si
canalizare in conformitate cu practicile si politicile UE, in majoritatea ariilor urbane pana in
anul 2015 si prin dezvoltarea unei structuri de management regional de apa si canalizare.

2.2.1. Regionalizarea serviciilor de apă și canalizare, pilon al modului de

organizare și operare a infrastructurii de apă din România
Așa cum am arătat succint în introducere, este nevoie în prezent sa se asigure condițiile
pentru ca toate orașele să poată investi pentru a menține si a moderniza infrastructura
acestora, deci pentru a avea servicii de apă/apă uzată de calitate si a atinge standardele UE.
Acest lucru necesita adoptarea si implementarea unor politici de dezvoltare adecvate axate pe
nevoile reale ale populatiei, astfel ca serviciile de apă să și le poate permite oricine.

Pe de altă parte, obiectivul general al procesului actual de dezvoltare a sectorului de apă

din România este sa creeze un cadru legal si instituțional solid si durabil care sa ofere:

1) structura de implementare pe termen lung a investițiilor planificate prin POS Mediu;

2) capacitatea de gestiune corespunzătoare pentru operarea infrastructurii existente si
viitoare.
Conform politicii adoptate de România, reflectata în POS Mediu, îndeplinirea acestor
obiective se realizeaza printr-un proces de regionalizare, care reprezinta implementarea unui
cadru instituțional în aria proiectului, adecvat pentru a îmbina serviciile de alimentare cu apa
si de canalizare legate de ariile de dezvoltare din regiunea respectiva, în cadrul unui proces de

35
operare în comun. Regionalizarea este un element cheie pentru îmbunatațirea eficienței
infrastructurii si serviciilor locale de apa si canalizare, sub aspectul calitații si costurilor, în
vederea atingerii obiectivelor de mediu, dar si a asigurarii sustenabilitații investițiilor,
operarii, strategiei de dezvoltare pe termen lung si dezvoltarii armonioase a sectorului de apa.

Pentru a clarifica filozofia si principiile definitorii, este important sa definim clar diferența
dintre “gestionare centrala” si “regionalizare” a utilităților de apă și canalizare.

Înainte de 1989, în România sectorul de apa si ape uzate era organizat si gestionat de la
nivel central. Dupa schimbarea sistemului politic în unul democratic și tranziția la economia
de piață 1989, responsabilitatea gestionarii serviciilor de aprovizionare cu apa si ape uzate a
revenit administrațiilor (consiliilor) locale, care au gestionat serviciile prin intermediul unei
regii, o companie de stat centralizata, sau prin concesionarea / delegarea serviciilor catre un
operator privat.

Prin procesul de regionalizare, mai mulți operatori locali sunt reuniți într-o structura
organizatorica mult mai puternica si mai profesionista, cu o conducere centrala si mai multe
centre operaționale independente. Cu toate acestea, așa cum vom arăta mai jos, autorităţile
locale (AL) ramân înca responsabile pentru serviciile de interes general, dar într-un format
diferit, participând la funcționarea operatorului regional în funcție de cota de acțiuni deținuta
si de raporturile de conducere. Consolidarea si integrarea operatorilor locali poate depinde de
unitatea teritorial-administrativa (de exemplu județul) si/sau de bazinul riveran.

Un sistem public regional de alimentare cu apa si de canalizare reprezintă ansamblul

tehnologic, operațional si managerial constituit prin punerea în comun a doua sau mai multe
sisteme locale de alimentare cu apa si de canalizare. Obiectivul principal al crearii unui sistem
public regional de alimentare cu apa si de canalizare îl reprezinta optimizarea serviciilor
oferite prin utilizarea de resurse si facilitați comune.

Regionalizarea sistemelor de alimentare cu apa si de canalizare si a operatorilor în general

înseamnă în primul rând consolidarea si integrarea:

a) Infrastructurii tehnice si fizice

b) Activităților O & M
c) Sistemelor si procedurilor financiare si contabile
d) Sistemelor si procedurilor comerciale
e) Resurselor umane
f) Acordurilor, sistemelor si procedurilor de management
g) Procesului de luare a deciziilor instituționale si politice.

36
 Principiile esențiale de structurare a operatorului regional suntxii următoarele:

a) Un model-cadru general cu cinci funcții organizatorice distincte (modelul Mintzberg)

b) Un cadru pe două nivele distincte: operațiuni locale de baza si gestionare generala la
nivel regional, funcții de conducere si expertiza.
c) Operațiuni pe criterii geografice si pe sectoare.
d) Asistența centralizata pentru operațiunile locale.
e) Grad corespunzător de autonomie a managerilor.
f) Luarea în calcul a condițiilor specifice privind tehnologia, gradul de complexitate si
resursele umane.
Totodată, înființarea operatorilor regionali (OR) si implicit delegarea gestiunii serviciilor
de alimentare cu apa si de canalizare catre acestia constituie un proces esențial pentru
asigurarea respectarii in termenii stabiliti a acquis-ului comunitar si de asemenea pentru
dezvoltarea capacitații de absorbție a fondurilor structurale UE si de implementare a
viitoarelor proiecte de investiții. Asocierea mai multor unitați administrativ-teritoriale în
scopul de a delega împreuna gestiunea serviciilor lor de alimentare cu apa si de canalizare
trebuie să raspundă, de asemenea, nevoii de a echilibra nivelul de dezvoltare a unitaților
administrativ-teritoriale si să constituie o aplicare a principiului solidaritații, ca una dintre
valorile fundamentale ale Uniunii Europene, cu efecte pozitive asupra utilizatorilor.

Actualmente, procesul de regionalizare a serviciilor de apa, care isi propune sa depaseasca

fragmentarea excesiva a sectorului si sa realizeze economii de scara, este aproape încheiat.
Programele sunt sprijinite de programele de pre-aderare (ISPA, PHARE si bugetul de stat) si
includ toate cele 42 de judete din Romania, astfel că în prezent există 42 de companii de apă
regionale (în general judeţenene), la care se adaugă cea a Municipiului Bucureşti.

Principalele avantaje ale operarii serviciilor de alimentare cu apa si de canalizare la nivel

regional sunt considerate urmatoarele:

a) Furnizarea serviciilor la nivel regional prin sisteme integrate si cu un management mai

profesionist duce în timp la reducerea risipei de apa, promovarea conservării resurselor,
minimizarea investițiilor si protecția surselor de apa;
b) Creșterea capacitații de pregătire si implementare a proiectelor de investiții precum si a
capacitații de negociere a finanțării;
c) Îmbunătățirea calității serviciilor furnizate, a relației cu clienții si a percepției acestora
privind operatorii;
d) Realizarea de economii de scara cu impact asupra eficientizării anumitor categorii de
costuri;
e) Conducerea activității prin folosirea instrumentelor de management moderne si eficiente
si reducerea implicării factorului politic în desfășurarea activității.

37
 2.2.2. Principalele elemente instituționale ale regionalizării operatorilor de
apă și canalizare
Ca urmare a modificarilor si completarilor recente aduse Legilor nr. 51/2006 si nr.
241/2006 prin OUG nr. 13/2008, o baza legala expresa a fost instituita pentru montajul
instituțional propus prin POS Mediu în ceea ce priveste gestiunea delegata. Noile prevederi
legale din Legea nr. 51/2006 definesc delegarea gestiunii unui serviciu comunitar de utilitați
publice ca acțiunea prin care o unitate administrativ-teritoriala atribuie unuia sau mai multor
operatori licențiați gestiunea unui serviciu sau a unei activitați componente a serviciului, a
carei responsabilitate revine respectivei unitați administrativ-teritoriale, precum si
concesiunea infrastructurii aferente; delegarea gestiunii unui serviciu comunitar de utilitați
publice implica dreptul si obligația operatorului de a administra si exploata infrastructura
aferenta serviciului/activitații delegat(e).
Gestiunea (managementul) serviciilor publice de alimentare cu apa si de canalizare poate
fi organizata în doua modalitați, alegerea fiind facuta printr-o decizie a autoritaților
administrației publice locale:

1. Gestiune directa, realizata prin intermediul unor operatori (cu sau fara personalitate
juridica) de drept public.
2. Gestiune delegata, definita ca o modalitate de management prin care autoritațile
administrației publice locale atribuie unuia sau mai multor operatori gestiunea propriu-
zisa a serviciului, respectiv administrarea si exploatarea sistemelor de alimentare cu
apa si canalizare aferente acestuia, în baza unui contract de delegare a gestiunii.
În România, tendinţa instituţională pentru sectorul de apă este managementul delegat
public, implementat ca urmare a procesului de regionalizare. Astfel, managementul delegat
(gestiunea delegata) se realizeaza prin intermediul unui contract de delegare a gestiunii
încheiat între una sau mai multe unitați administrativ-teritoriale (în nume propriu sau prin
intermediul ADI care acționeaza în temeiul unui mandat), în calitate de delegatar, si un
operator, în calitate de delegat. Principiul pentru atribuirea unui astfel de contract de delegare
a gestiunii îl constituie licitația publica, cu respectarea procedurilor aplicabile.

Regionalizarea se realizeaza prin intermediul a trei elemente instituționale (a se vedea

figura din Anexa nr. 3):

1. Asociația de Dezvoltare Intercomunitara (ADI) care primește un mandat din partea

membrilor săi pentru a exercita pentru si în numele lor atribuțiile si responsabilitățile
legate de serviciile acestora de alimentare cu apa si de canalizare, precum si drepturi
de control asupra OR;
38
 2. Operatorul Regional (OR), o societate comerciala cu capital social public, înființata
de toți sau de o parte din membrii ADI, căruia i se atribuie în mod direct contractul de
delegare a gestiunii, cu respectarea regulilor „interne”;
3. Contractul de delegare a gestiunii serviciilor. Unitățile administrativ-teritoriale prin
autoritățile administrației publice locale, membre ADI, toate sau o parte acționari OR,
deleagă împreuna, prin ADI, gestiunea serviciilor lor de alimentare cu apa si de
canalizare către OR printr-un contract unic de delegare a gestiunii.
A.D.I este principalul interlocutor al OR ca interfața de discuții si cu rol de coordonare si
va reprezenta interesele comune ale membrilor sai în ceea ce priveste serviciile de alimentare
cu apa si de canalizare, în principal:

1) Strategia comuna de dezvoltare;

2) Semnarea contractului de delegare;
3) Politica tarifara;
4) Controlul activității si performanțelor OR.
Contractul de delegare a gestiunii reprezinta elementul care sta la baza organizarii
operaționale si instituționale a gestiunii serviciilor de alimentare cu apa si de canalizare si este
destinat să asigure o relație echilibrata între AL si OR; se concentreze pe pregătirea,
finanțarea si executarea planurilor de investiții, ca o bază pentru îmbunătățirea performanței
serviciilor; asigure controlul elementelor cheie care determina o gestiune eficienta, dinamica
si durabila în sectorul de apa si canalizare.

Contractul de delegare stabilește obligațiile si drepturile specifice ale fiecărei parți cu

privire la derularea programelor de investiții si obținerea unor niveluri de performanța a
serviciilor prestabilite. Astfel, OR este responsabil pentru administrarea, operarea,
întreținerea, îmbunătățirea, reînnoirea si extinderea, acolo unde este cazul, a tuturor
mijloacelor fixe ce fac obiectul contractului, cel mai important risc asumat de OR fiind
neplata serviciilor furnizate de către clienți, conform prevederilor contractuale.

Proprietatea asupra bunurilor publice si responsabilitatea pentru furnizarea de servicii de

alimentare cu apa si de canalizare la costuri suportabile le revin în continuare AL.
Regionalizarea presupune ca grupuri de AL dintr-o regiune specifica sa îsi coordoneze
eforturile în vederea implementarii programelor de dezvoltare integrata a serviciilor având ca
obiectiv realizarea obiectivelor de performanța stabilite prin POS Mediu, si sa delege catre
OR implementarea planurilor de dezvoltare regionala si gestiunea serviciilor.

Activele fixe ramân în proprietatea publica si trebuie preluate de catre proprietarul lor
(unitatile administrativ-teritoriale) la încetarea contractului de delegare, care este un

39
angajament pe termen lung. Politica tarifara are ca ținta recuperarea completa a costurilor si
este aplicata de catre OR în conformitate cu reglementarile aplicabile emise de ANRSC, sub
controlul si cu aprobarea unitatii administrativ-teritoriala. Finanțarea si riscurile comerciale
sunt asumate de catre OR.

Prin excepție, în cadrul procesului de regionalizare a sectorului de apă din România, s-a
convenit cu Comisia Europeana cu ocazia negocierilor pentru aprobarea POS Mediu (si
ulterior s-a legiferat aceasta prin OUG nr. 13/2008), ca aceste contracte de delegare a
gestiunii vor fi atribuite in mod direct catre OR de unitațile administrativ-teritoriale prin
intermediul ADI. Conform Curții Europene de Justiție, regulile de drept comunitar privind
licitațiile pot sa nu fie aplicate atunci când urmatoarele condiții, denumite regulile „in-house”,
sunt respectate simultan:

o autoritatea publica care este delegatar controlează operatorul ca si când acesta ar fi

propriul sau departament (criteriul „controlului similar”) - acest criteriu a fost extins
cu condiția suplimentara ca operatorul sa aibă capital integral public pe toata perioada
în care contractul de delegare este în vigoare;
o operatorul își desfășoară esențialul activității sale în relație cu autoritatea publica si cu
autoritățile publice care îl controlează (criteriul „activității exclusive”).

2.3. Analiza stării actuale de dezvoltare şi a evoluţiei recente a sectorului

apei din România
Directiva-cadru a apei 60/2000/CE adoptată de Parlamentul şi Consiliul Europei
porneşte de la premisa că apa este o resursă naturală de patrimoniu, care trebuie protejată şi
tratată ca atare pentru dezvoltarea umană, activitatea economică şi prosperitatea socială a
regiunilor şi ţărilor. De asemenea, starea cantitativă şi calitativă a apelor are un impact major
asupra ecosistemelor asociate; astfel, doar utilizarea raţională şi gestionarea responsabilă a
resurselor de apă poate asigura dezvoltarea durabilă a unei ţări sau regiuni.

Fundamentarea unei politici eficiente şi coerente în domeniul apelor necesită desigur

cunoaşterea resurselor de apă, a cantităţilor de apă captată, tratată, distribuită şi utilizată
precum şi colectarea, epurarea şi evacuarea apelor uzate. Serviciul de alimentare cu apă şi de
canalizare se furnizează/prestează prin exploatarea unei infrastructuri tehnico-edilitare
specifice, sistemul public de alimentare cu apă şi de canalizare.

După cum vom prezenta mai detaliat în continuare, infrastructura de apă/apă uzată este
încă insuficient dezvoltată în România. De aceea, România trebuie să introducă gradual până
în 2018, atât în zonele urbane, cât şi în cele rurale, (localităţi cu mai mult de 2000 de
40
locuitori) sisteme centralizate de furnizare a apei şi canalizare, sau să le reabiliteze şi să le
modernizeze pe cele existente. Investiţiile publice în infrastructura de apă/apă uzată, deşi
extrem de costisitoare, sunt în prezent un imperativ pentru asigurarea unei dezvoltări
echilibrate şi durabile a regiunilor şi judeţelor ţării, un efort colectiv şi un test pentru
integrarea efectivă şi eficientă a României în Uniunea Europeană.

Astfel, costurile pentru alinierea serviciilor de furnizare a apei potabile şi de colectare,

epurare şi evacuare a apelor uzate la standardele impuse de acquis-ul de protecţie a mediului
al Uniunii Europene au fost estimate la cca. 15 mld. Euro, până la sfârşitul anului 201813.
Aceste costuri sunt în primul rand costuri de investiţii pentru dezvoltarea infrastructurii de
reţele de distribuţie a apei potabile, de canalizare şi de staţii de epurare a apelor uzate.

2.3.1. Reţeaua publică de alimentare cu apă potabilă

Resursele de apă ale României sunt relativ sărace și neuniform distribuite în timp și
spațiu. Acestea însumează teoretic 134,6 mld mc (fiind constituite din apele de suprafață-
râuri, lacuri, fluviul Dunărea - și ape subterane), din care resursa utilizabilă, potrivit gradului
de amenajare a bazinelor hidrografice este cca. 40 mld. mc. Resursele endogene specifice ale
României raportate la populație sunt de 1.894 m³/an/loc, România fiind una din țările cu
cele mai scăzute resurse de apă din Europa.14 De aceea, România depinde în foarte mare
parte de resursele de apă venind din diferite țări din amonte, astfel că resursele totale de apă
ale României se ridică la 212 km³/an.

Aceste resurse de apă nu sunt în totalitate utilizabile, din cauza regimului variabil al
apelor din România; Administrația Națională Apele Române ia măsuri de regularizare a
debitelor prin lacuri de acumulare care să rețină debitele excendentare în perioadele ploioase,
pentru a le face disponibile în perioadele secetoase. Pe de altă parte, conform datelor recente
comunicate de ANAR15, ca urmare a restructurării sectoriale dar mai ales sub impactul
recesiunii economice înregistrate din 2009, cerinţa de apă din România de la nivelul anului
2010 scăzuse cu aproape 60% faţă de anul 1990xiii.

13
Conform cu Planul de Implementare pentru Directiva 98/83/EC privind calitatea apei pentru consum
uman şi Planul de Implementare pentru Directiva Consiliului 91/271/EEC privind epurarea apelor uzate urbane.
14
A.N.A.R., Informare de presa, 18 martie 2011
15
Idem 14

41
 În ceea ce priveşte furnizarea de apă potabilă, un raport naţional16 stabilea faptul că doar
65% din populaţia României este conectată la reţeaua publică de apă potabilă – din care: 98%
din populaţia urbană şi doar 33% din populaţia rurală (3,4 milioane de locuitori). România se
află într-o poziţie nefavorabilă comparativ cu Europa, unde 96-100% din populaţie este
conectată la reţeaua de distribuţie a apei potabile – 100% în zonele urbane şi 87% în zonele
rurale17. Conform acestui raport, în Europa existau doar 4 ţări care raportau că nu dispun de o
acoperire completă cu servicii de furnizare a apei potabile şi canalizare, România fiind cea
mai puţin dezvoltată din acest punct de vedere.

Totuşi, în ţara noastră, reţelele de distribuţie a apei potabile s-au extins continuu, mai
ales pe măsură ce s-au dezvoltat principalele oraşe, astfel că lungimea reţelei (de cca. 50.000
km) era în anul 2009 cu 55% mai mare față de 2001. În prezent, 86% din populaţia rezidentă
în 256 localităţi urbane (11.551.096 locuitori) beneficiează de apă curentă prin reţelele
publice. Există chiar 55 de localităţi urbane în care populaţia este conectată în proporţie de
100% la reţeaua publică de distribuţie a apei potabile, deci se bucură de un grad de acces
similar celui din Uniunea Europeană.

Un fapt interesant este scăderea, de la an la an, a cantităţii totale de apă potabilă

distribuită consumatorilor din toată ţară (1064,8 mil m³ în 2009, cu peste 50% mai puţin decât
în 1995), concomitent cu creşterea ponderii apei potabile consumate pentru uz casnic (57% în
2005, 64% în 2009), fapt datorat reducerii şi restructurării din ultimii 10 ani în România a
activităţii industriale, crizei economice din 2009 (în acest an cantitatea de apă distribuită a
scăzut cu 1% față de 2008) precum şi contorizării consumului.

Deşi din tabelul nr. 1 (şi figurile 1 şi 2 din Anexa nr.4) se observă că, în perioada 2001-
2010, a crescut preponderent numărul comunelor dotate cu instalaţii de alimentare cu apă
potabilă iar reţeaua de distribuţie a apei potabile s-a extins mai mult în comune decât în oraşe,
problema principală este accesul încă scăzut la reţeaua publică de alimentare cu apă potabilă
din mediul rural din România, precum şi calitatea deseori necorespunzătoare a apei potabile
din reţelele de distribuție.

Faptul că cca. două treimi din populaţia rurală a României nu e conectată la alimentarea
cu apă potabilă şi 90% din aceşti locuitori nu beneficiază de sisteme de canalizare reprezintă,

16
„Monitorizarea calităţii apei potabile în zonele urbane”, Institutul de Sănătate Publică, Bucureşti 2004
17
„Global Water Supply and Sanitation Assessment 2010”, O.M.S.

42
în opinia noastră, un mare semnal de alarmă în ceea ce priveşte perspectivele de dezvoltare
echilibrată şi durabilă în plan regional ale României, deşi situaţia localităţilor cu o populaţie
mai mică de 2000 de locuitori echivalenţi nu reprezintă o urgenţă de conformare cu obligaţiile
asumate de ţara noastră prin Tratatul de Aderare la U.E., în capitolul 22 (Mediu).

Tabelul 1 - Evoluţia reţelei de distribuţie a apei potabile în România

2001 2005 2006 2007 2008 2009 2010

Număr total localităţi
alimentate cu apă potabilă, 1648 1935 1999 2070 2123 2191 2252
din care:
- Municipii şi oraşe 265 315 317 317 317 317 317
Lungimea totală simplă a
reţelei de distribuţie a apei 38953 47778 50821 52578 56809 60456 63095
potabile (km), din care:
- Municipii şi oraşe 22852 25171 25953 25636 26396 26857 27226
Sursa: Date preluate din Anuarul Statistic al României 2011, INS
În ceea ce priveşte calitatea apelor din România, aceasta a cunoscut în ultimii ani o
uşoară îmbunătăţire. Astfel, conform „Sintezei Calităţii Apelor din România”, realizată de
Administraţia Naţională „Apele Române”, în anul 2009, din punct de vedere chimic, calitatea
apei s-a menţinut relativ constantă în ultimii patru ani, superioară situaţiei înregistrate în anul
2005. Astfel, 25,7% s-au încadrat în clasa I („foarte bună”) faţă de 14,5 % cât erau în 2005,
iar 46,8% din sectoarele de râuri monitorizate se încadrează în clasa a II-a de calitate
(„bună”). Prin urmare, în ultimii ani, s-a înregistrat o uşoară creştere a calităţii apelor de clasa
I de calitate cu 11,2%, iar în ceea ce priveşte sectoarele de râuri de clasa II de calitate acestea
sunt cu 9% mai multe decât în anul 2005.

Din punct de vedere biologic, se constată o uşoară îmbunătăţire a calităţii apei râurilor
din România. Astfel, 55% din râurile din România au o calitate bună (clasa a II-a), cu 5% mai
mult decât în anul 2008, iar procentul de ape de foarte bună calitate a înregistrat valori
oscilante, dar în uşoară scădere în raport cu perioada 2005-2008. În anul 2010, A.N.A.R.
raporta că 1719 de corpuri de apă, respectiv 79,55% din totalul acestora îndeplinesc obiectivul
de mediu (cel puţin stare ecologică bună / potenţialul ecologic bun).

2.3.2. Reţeaua de canalizare

Desigur că, în ceea ce priveşte protecţia mediului şi a apelor de suprafaţă şi subterane, o
importanţă deosebită prezintă dezvoltarea reţelei de canalizare şi a sistemelor de epurare a
apelor uzate, colectate şi evacuate.

43
 În ceea ce priveşte canalizarea, situaţia din România este dramatică, fiind aproape de
necrezut şi de neînţeles cum o ţară europeană, membră a Uniunii Europene poate avea, după
anul 2000, un grad de conectare la serviciile de canalizare de sub 50% din populaţie. Astfel,
conform unor recente date statistice, în anul 2011, un număr de 9,35 milioane locuitori aveau
locuinţele conectate la sistemele de canalizare, aceştia reprezentând 43,5% din populaţia
României (patru din zece locuitori ai României). România este în urma altor state din Europa
Centrală şi de Est, unde ponderea conectării la sistemele de canalizare ajunge chiar şi la 78%,
aşa cum se întâmplă în cazul Cehiei, sau la 60% în cazul Ungariei xiv

Tabelul 2 - Ponderea locuitorilor cu locuințe conectate la sisteme de

canalizare, la nivel național
2008 2009 2010
Ponderea locuitorilor cu locuințe conectate la sisteme de canalizare
43 43,1 43,7
(%)
Ponderea locuitorilor cu locuințe neconectate la sisteme de canalizare
57 56,9 56,3
(%)
Sursa: Utilitățile publice de interes local în anul 2011, INSE 2010

Figura 2 - Ponderea locuitorilor cu locuințe conectate la sisteme de

canalizare, la nivel național

2010

Locuitori conectati la
canalizare
Locuitori neconectati la
canalizare

Potrivit INS, în anul 2010, activitatea de evacuare a apelor uzate din gospodăriile
populației si din unitățile economice si sociale, precum si tratarea lor in stații de epurare, s-a
desfășurat in 309 municipii si orașe si 489 comune.
Lungimea totala a rețelei de canalizare din Romania, la sfârșitul anului 2010, a fost de
21.977,5 km, din care 18.890,4 km in municipii si orașe. Lungimea rețelei de canalizare s-a
extins cu 1024,2 km, respectiv cu 522,9 km in mediul urban si cu 501,3 km in mediul rural in
2010, comparativ cu anul precedent, un număr de 9.354.902 locuitori având locuințele
conectate la sistemele de canalizare.

44
 Tabelul 3 - Evoluţia reţelei de canalizare publică prin comparaţie cu reţeaua de
alimentare cu apă potabilă

2001 2005 2006 2007 2008 2009 2010

Număr total localităţi cu
647 692 708 735 760 777 798
canalizare publică, din care:
Municipii şi oraşe 264 306 308 309 309 308 309
Număr total localităţi
alimentate cu apă potabilă, 1648 1935 1999 2070 2123 2191 2252
din care:
Municipii şi oraşe 265 315 317 318 317 317 317
Lungimea totală simplă a
conductelor de canalizare 16590 18149 18602 19356 20364 20953 21978
(km)
Lungimea totală simplă a
reţelei de distribuţie a apei 38953 47778 50821 52578 56809 60456 63095
potabile (km)
Sursa: Anuarul Statistic al României 2010, Institutul Naţional de Statistica
Figura 3a - Evoluţia reţelei de canalizare prin comparaţie cu reţeaua de distribuţie
a apei potabile, total şi mediul urban
2500
2000
Total loc. cu canalizare
1500 Total loc.al. apa
1000 Mun. oras cu canalizare
Mun. oras al. apa
500
0
2001 2005 2006 2007 2008 2009

Figura 3b - Evoluţia reţelei de canalizare prin comparaţie cu reţeaua de

distribuţie a apei potabile, ca lungime totală simplă (km)
80000
60000
40000
20000
0
2005 2006 2007 2008 2009 2010
Lung. retea canalizare Lung. retea al. apa

Din analiza datelor expuse în tabelul nr. 3 şi observând, pe baza acestor date, evoluţia
variabilelor din figurile 3a şi 3b, putem afirma că:

o Reţeaua publică de canalizare este mult mai puţin dezvoltată pe plan naţional decât
reţeaua publică de distribuţie a apei potabile, ceea ce indică un dezechilibru major şi
absenţa în general a caracterului integrat al serviciilor de apă, ca o deficienţă
importantă a acestui sector de infrastructură. Astfel, numărul total al localităţilor cu
canalizare publică reprezintă doar cca. o treime (35,4% în anul 2010) din numărul total
al localităţilor alimentate cu apă potabilă din reţea;
45
 o Situaţia din municipii şi oraşe este mult mai echilibrată, în sensul că aproape toate
(97%, în 2010) oraşele şi municipiile alimentate cu apă potabilă din reţeaua publică
dispun şi de canalizare publică, deci marele decalaj dintre cele două tipuri de servicii
de apă apare îndeosebi în mediul rural;
o Un aspect îngrijorător este şi faptul că reţeaua de canalizare se dezvoltă într-un ritm
considerabil mai lent decât reţeaua de distribuţie a apei potabile, iar decalajul pare să
se accentueze chiar și în ultimii ani, după aprobarea POS Mediu și a investițiilor
aferente axei 1. Astfel, în timp ce lungimea totală a reţelei de distribuţie a apei potabile
crescuse cu peste 55% în 2009 faţă de anul 2001 (cu 24% în 2010 faţă de anul 2006) ,
în aceeaşi perioadă reţeaua de canalizare s-a extins cu doar 26% (cu 18% în 2010 faţă
de anul 2006), deci rata de creștere a rețelei de canalizare e mai mică cu 25-50%.
În ceea ce priveşte dezvoltarea regională a reţelei de canalizare publică, regiunile de
dezvoltare cu procentul cel mai mare de locuitori care au locuinţele conectate la sisteme de
canalizare (raportat la populaţia regiunii respective) sunt18 :regiunea Bucureşti-Ilfov, cu un
procent de 81,5%; regiunea Vest, cu 48,1%; regiunea Centru, cu 49,6%. Cel mai mic procent
de locuitori racordați la sistemele de canalizare este 28,3%. în Sud-Muntenia.

Dezvoltarea în plan regional și rural a reţelei de canalizare publică din România este în
general prea slabă dar destul de uniformă, între cele 8 mari regiuni de dezvoltare.Am încercat
să exprimăm nivelul relativ de dezvoltare regional și rural al rețelei de distribuție a apei şi al
reţelei de canalizare publică cu ajutorul a doi indicatori sintetici, anume (tabel 4, anexa 4):

1) Irureg1apa: Ponderea localităţilor cu instalaţii de alimentare cu apă potabilă, din

numărul total de localităţi rurale al regiunii
2) Irureg2can: Ponderea localităţilor cu instalaţii de canalizare publică, din numărul
total de localităţi rurale al regiunii
Se observă în figura 4 că, dacă pe ansamblul ţării, doar cca. 54% din totalul localităţilor
rurale (dar 96% în cazul municipiilor şi oraşelor) sunt dotate cu sisteme publice de alimentare
cu apă, unele regiuni prezintă o situaţie puţin mai bună faţă de această medie naţională (Sud-
Est, Vest, Nord-Vest şi Centru) acestea fiind în general regiuni mai bine dezvoltate
economico-social. Regiunile din sudul ţării se situează sub ponderea medie naţională, acestea
fiind în general şi regiuni mai puţin dezvoltate economic.

Pe de altă parte, în ceea ce privește dotarea localităților rurale cu sisteme de canalizare,

situația din România este deosebit de deficitară, cu o pondere de doar 13% din totalul
localităților rurale la nivel național, indicând o stare de subdezvoltare rurală generală. Așa

18
Idem 3

46
cum se poate observa din figura 4, în nici o regiune de dezvoltare din România, indicatorul
Irureg2can% nu se apropie măcar de nivelul indicatorului Irureg1apa%, diferenţa fiind de
peste 50%, ceea ce arată încă o dată decalajul imens între rețeaua de alimentare cu apă și
rețeaua de canalizare aferentă.

Figura 4 - Ponderea localităţilor rurale cu instalaţii de alimentare cu apă, respectiv cu

sisteme de canalizare publică de reţea, pe regiuni
80
70
60
50
40
30 Iruregapa%
20
10
0 Iruregcan%

În opinia noastră, aceasta este una dintre cele mai importante caracteristici ale
infrastructurii de apă din România și totodată o deficiență majoră pentru dezvoltarea
economică durabilă, având în vedere faptul că apele uzate din mediul rural sunt pur și
simplu evacuate în mediul natural, poluând solul și apele. Decalajul important de dezvoltare
atât între reţeaua de distribuţie a apei potabile şi reţeaua de canalizare, căt şi între mediile
urban şi rural, este specific doar ţărilor în curs de dezvoltare şi direct proporţional cu nivelul
sărăciei19.

2.3.3. Epurarea apelor uzate

Volumul total de ape uzate generat în anul 2009 a fost de aproximativ 5120 mil. m³, din
care doar cca. 20,2%(1034 mil. m³) au provenit din activităţi menajere, restul de 79,8% fiind
ape uzate din activităţi economice. Totuşi, volumul total de ape uzate generat în 2009 a fost
cu cca. 11% (628 mil. m³) mai redus decât în anul anterior 2008, ca o consecinţă a
manifestării recesiunii economice şi deci a reducerii producţiei industriale din ţara noastră.
Astfel, volumul apelor uzate provenite din activităţile economice s-a redus în modul cel mai
pronunţat, cu 12,5% în timp ce volumul apelor uzate menajere s-a redus cu doar cca.3%. În
general, cota cea mai mare din potențialul de poluare în cazul surselor de poluare punctiforme

19
Confrom concluziilor din Human Development Report 2006, Beyond scarcity: Power, poverty and the
global water crisis, PNUD

47
aparține unităților din domeniile gospodăriei comunale, industriei chimice urmând apoi,
agenții economici din industriile extractivă si metalurgică (PNAPM, 2008-2011)xv.

Apele uzate generate în România conţin: poluanţi de natură organică (exprimaţi prin
consumul biochimic de oxigen, CBO5 respectiv consumul chimic de oxigen, CCO-Cr),
materii în suspensie, nutrienţi (azot, fosfor) şi metale grele (arsen, cadmiu, mercur, plumb,
zinc ș.a.). Încărcarea cumulată cu nutrienţi este mai evidentă la apele uzate menajere (56% în
2006, 71,7% în 2009), în timp ce apele uzate industriale conţin mai mult materii în suspensie
şi metale grele (anexa nr.4). Un fapt îngrijorător este şi dublarea în anul 2009, faţă de 2006, a
cantităţii medii zilnice totale de CCO-Cr şi de azot din apele uzate generate în România, ceea
ce, în absența unei epurări adecvate, poate spori riscul de eutrofizare a unor corpuri de apă.

De fapt, situația capacității și activității de epurare a apelor uzate din România este și
mai nesatisfăcătoare și îngrijorătoare din punct de vedere al unei gestionări durabile a
apelor. În anul 2009, din apele uzate colectate a fost evacuat în receptorii naturali un volum
de aproximativ 5088 mil. m³, din care 4110 mil. m³, (deci peste 80% din volumul total) au
fost evacuate fără epurare (sunt incluse şi apele de răcire considerate convenţional curate).

Una dintre marile probleme ale sectorului de apă şi o altă caracteristică actuală a
infrastructurii de apă uzată din România este epurarea în proporţie foarte redusă de doar
cca. 30% din total, a apelor uzate evacuate în receptorii naturali. Cele mai importante
volume de ape uzate deversate s-au înregistrat în bazinele hidrografice: Dunăre, cca. 40,6%
din volumul total în 2009; Jiu, cca. 13,4% din volumul total; Mureş, cca. 10,8%.

Totuşi, putem remarca faptul că din totalul apelor uzate epurate 74,7% în 2009 au fost
epurate prin staţiile de epurare orăşeneşti, ceea ce poate reprezenta o tendinţă de conformare
cu prevederile Directivei 91/271/CEE privind apele uzate urbane. Datele statistice privind
situaţia dotării cu staţii de epurare arată că, în România există până în prezent, un număr total
de 371 staţii de epurare.

Din totalul de 2609 aglomerări umane mai mari de 2000 locuitori echivalenţi, (pentru
care vor trebui implementate Directivele UE privind apele uzate), doar 350 dispun de staţii de
epurare (13,4%)20. Populația cu locuințele conectate la sistemele de canalizare prevăzute cu
stații de epurare, în anul 2011, a fost de 8.568.774 persoane (cca. 40% din populația totală,

20
POS Mediu, Ministerul Mediului şi Dezvoltării Durabile, mai 2007

48
fig.8 anexa nr.4), cu 2000 mii persoane mai mult decât în anul 201021. La nivelul UE,
procentul mediu de acces la canalizarea cu epurare depăşeşte 50%, fiind spre exemplu, de
55% în Polonia, 79% în Franţa şi chiar peste 95% în Olanda şi Marea Britanie22, acesta fiind
un indicator important din sistemul indicatorilor de dezvoltare durabilă.

2.4. Cauze și concluzii privind deficitul de dezvoltare a sectorului de apă/apă

uzată din România
Putem afirma, pe baza succintei caracterizări a sectorului de apă/apă uzată de mai sus, că
România este deocamdată insuficient dezvoltată în ceea ce priveşte infrastructura ce
furnizează serviciile de distribuţie şi tratare a apei potabile şi de colectare şi epurare a celei
uzate. Principalele probleme actuale din sectorul de apă/apă uzată sunt:

 accesul relativ scăzut al populaţiei la reţeaua de alimentare cu apă;

 acoperirea redusă şi dezechilibrată pe medii (urban/rural), a regiunilor cu reţele de
canalizare publică;
 lipsa ori insuficienţa facilităţilor de epurare a apei uzate.
Pentru protecţia mediului, problemele legate de calitatea apelor de suprafaţă şi a
celor subterane provin în principal din apele uzate neepurate deversate în cursurile de apă
şi care însumează peste 70% din totalul apei uzate produse în România.

Faptul că ţara noastră are o infrastructură de apă/apă uzată insuficient dezvoltată se

datorează, în opinia noastră, mai multor cauze sau factori, dintre care amintim:

1) Starea deficitară moştenită a sectorului de apă din România, la începutul

tranziţiei la economia de piaţă.

Astfel, la începutul anilor 199023, sectorul serviciilor de apă din fosta Românie
socialistă era caracterizat prin :

 Starea foarte proastă a infrastructurii de alimentare cu apă și canalizare;

 Nivel redus de acces la sistemele publice de distribuție a apei;
 Calitatea apei nemonitorizată;
 Epurare foarte limitată a apelor uzate;
 Consum foarte ridicat de energie;
21
Creșterea este datorată, în principal, punerii în funcțiune a stației de epurare a apelor uzate de la
Glina, Bucuresti
22
OECD Environmental Data Compendium, 2006
23
Conform rapoartelor şi declaraţiilor conducerii Asociaţiei Române a Apei: Vasile Ciomos, aprilie 2011

49
  Lipsa contorizării apei;
 Lipsa transparenței și responsabilitatea instituțională inadecvată;
 Absența unei legislații specifice;
 Nivel foarte scăzut al tarifării- prin care nu se acopereau costurile.
2) Nivelul mare de fragmentare al utilităţilor de apă rezultate în urma reformei
din sector, care a dus la transformarea regiilor autonome de apă în numeroase entităţi de
administrare sau societăţi comerciale locale, mici, fără capabilităţi financiare şi manageriale,
incapabile de a se dezvolta conform cerinţelor economiei de piaţă şi ale dezvoltării durabile.

Ulterior, de-abia după anul 2000, sub presiunea eforturilor şi a programelor de pre-
aderare la UE, a început procesul de regionalizare a utilităţilor de apă/apă uzată, pentru
creearea cadrului instituţional şi managerial care să permită o dezvoltare cât mai accelerată a
sectorului, prin adoptarea de Master Planuri şi implementarea adecvată a investiţiilor din POS
Mediu. Astfel, Legea administrației publice, Nr 215/2001 republicata, se referă la obligația
administrațiilor locale de a organiza operațiunile lor in mod eficient si adecvat pentru a
furniza servicii publice. In conformitate cu aceasta lege, administratiile publice locale au
dreptul de a se asocia cu scopul de dezvolta servicii publice eficiente pentru interesul
comun/regional.

3) Nivelul precar de dezvoltare social economică al multor localităţi şi zone din

România, mai ales din mediul rural

Sărăcia, şomajul şi lipsa perspectivelor locale de dezvoltare economică, coroborate

deseori şi cu deficitul de educaţie, de cultură civică şi de civilizaţie a populaţiei numeroase
din mediul rural au constituit factori ce nu au favorizat creşterea cererii publice şi private
pentru serviciile curente de apă şi canalizare.

Cu atât mai mult, costurile foarte ridicate, absenţa educaţiei ecologice şi a

implementării penalităților legale sau a unor instrumente adecvate pentru protecţia calităţii
apelor nu au stimulat crearea şi dezvoltarea staţiilor de epurare a apelor reziduale, la
capacitatea necesară pentru România.

De asemenea, semnalăm că dezvoltarea urbanistică și rurală haotică, deseori primitivă și

necontrolată, cu ignorarea unor norme minime de protecție a mediului și cu distrugerea sau
afectarea unor mijloace naturale de protecție în calea inundațiilor, a alunecărilor de teren și a
viscolului, fac tot mai pronunțată și dramatică vulnerabilitatea populației și a mediului, în
absența unei infrastructuri adecvate și integrate a apei.

50
 4) Deficienţele privind managementul financiar al sectorului de apă/apă uzată din
România reprezintă o altă cauză a insuficientei dezvoltări a infrastructurii de apă şi
canalizare-epurare.

Tabelul 4 - Evoluţii privind aspectele de management financiar din sectorul de apă

1990 2010
Tarife diferenţiale pentru populaţie, instituţii Trecerea la tarife unificate pentru toate
publice, şi industrie (subvenţii de la categoriile de utilizatori
industrie) Principiul “Poluatorul plăteşte” în curs de
implementare

Nivelele tarifare scăzute au generat pierderi Tarifele acoperă costurile operaţionale şi o

în cele mai multe părţi ale ţării parte din necesarul de fonduri pentru
investiţii

Lipsa împrumuturilor pentru finanţarea Credite de la Banca Mondială, BEI,

investiţiilor şi dependenţa de finanţarea BERD, bănci comerciale
bugetară

Nici o implicare a sectorului privat Unele PPP (București, Ploiești)

Sursa: Asociaţia Română a Apei, aprilie 2011

Şi în acest domeniu se fac eforturi şi s-au înregistrat unele progrese, dar doar în ultimii
cca. 10 ani, tot prin intermediul programelor de asistenţă pentru aderarea la UE. Așa cum vom
arăta în continyare, tarifarea adecvată, eficientă şi sustenabilă a serviciilor de apă şi canalizare
reprezintă o condiţie esenţială pentru investiţiile şi dezvoltarea sectorială durabilă.

5) Lipsa sau implementarea inadecvată a unei strategii de dezvoltare integrată şi

susţinută a infrastructurii de apă/apă uzată la nivel naţional.

Acest neajuns a avut ca rezultat crearea şi accentuarea unui puternic decalaj între reţeaua
de distribuţie a apei potabile, pe de o parte, şi reţeaua de canalizare şi staţiile de epurare a apei la
nivel naţional, ceea ce are un impact negativ asupra calităţii mediului, în primul rând al apelor
de suprafaţă şi subterane, şi contravine cerinţelor de dezvoltare durabilă a României.

În prezent, obiectivele specifice de dezvoltare aferente sectorului apei din România,

stabilite prin POS Mediu 2007-2013 se referă la:

 îmbunătățirea calității și a accesului la infrastructura de apă și apă reziduală;

 furnizarea apei potabile de calitate și a serviciilor de canalizare în majoritatea zonelor
urbane;

51
  instituirea unor structuri eficiente regionale de operare și management al utilităților
de apă și apă uzată.
Pentru realizarea obiectivelor şi conformarea cu prevederile Directivelor UE privind
apa, este nevoie de un efort foarte mare de investiţii, estimate la peste 15 miliarde Euro, astfel:

 2015 reprezintă termenul de conformare cu standardele UE de calitate a apei, cu un

necesar de investiţii de cca. 5,6 mld. Euro;
 referitor la acquis-ului UE privind colectarea, epurarea și evacuarea apelor uzate,
conformarea se realizează:până în 2015, pentru 263 municipalități cu peste 10.000
locuitori; până în anul 2018 pentru 2.346 localități mai mici, cu populația cuprinsă
între 2.000 și 10.000 locuitori.
Datorită stării foarte deficitare şi rămase în urmă a infrastructurii de apă pentru
canalizare şi epurare, aici necesarul de investiţii este extrem de ridicat, fiind estimat la cel
puţin 9,5 mld. Euro, din care 4,8 mld. Euro pentru perioada 2007-2013. În continuarea
proiectului de cercetare, vom analiza tocmai aceste cerinţe precum şi provocările privind
implementarea în România a Directivelor UE în domeniul apei.

Principalele noastre prime concluzii parţiale pot fi sintetizate astfel:

I. Sectorul de apă din România s-a schimbat aproape complet din punct de vedere
legal şi instituţional;
II. Există mai multe evoluţii pozitive (de exemplu, performanta operațională sporită,
predictibilitate, transparenţă, etc.), dar şi unele evoluţii negative (de exemplu,
deciziile luate sub presiune, managementul politizat, tendinţele de centralizare şi
birocratizare);
III. După 20 de ani, infrastructura de apă și apă uzată are încă nevoie de investiţii
uriaşe, pentru extindere şi reabilitare ;
IV. Sprijinul financiar al UE este limitat, deci importante alte surse de finanţare vor fi
necesare (credite, implicarea sectorului privat, PPP etc), ca şi asigurarea unui
management financiar corespunzător unei strategii de dezvoltare sustenabilă, pe
termen mediu şi lung.

52
 II. Clarificarea conceptuală și evaluarea efectelor economice ale
proiectelor de infrastructură de apă și apă uzată

CAP. 3 – CERINȚE ȘI PROVOCĂRI PRIVIND IMPLEMENTAREA ÎN

ROMÂNIA A DIRECTIVELOR UE ÎN DOMENIUL APELOR

3.1. Implementarea în România a Directivelor UE în domeniul apei

Unul dintre cele mai reglementate domenii în UE privind protecția mediului este
domeniul apelor, deoarece protejarea calității resurselor de apă ale Europei este o prioritate
principală a Uniunii Europene (UE) încă de când aceasta a început să adopte acte legislative
în domeniul protecției mediului.
Principalele obiective actuale ale politicii Uniunii Europene în domeniul protecției
apelor se referă îndeosebi la următoarele aspecte:

 Prevenirea deteriorării, conservarea si dezvoltarea biodiversității ecosistemelor

acvatice, a ecosistemelor terestre si a zonelor umede care au legătură cu ecosistemul
acvatic;
 Dezvoltarea durabila a sistemului de gospodărire apelor prin protejarea pe termen lung
a resurselor de apa disponibile in vederea asigurării alimentarii cu apa potabila si a
alimentarii cu apa a altor folosințe;
 Îmbunătățirea stării mediului acvatic prin masuri specifice de:
-reducere progresiva a emisiilor si pierderilor de substanțe prioritare;
-reducere si stopare a emisiilor de substanțe periculoase;
 Prevenirea deteriorării calității apelor subterane si reducerea progresiva a poluărilor;
 Prevenirea si diminuarea efectelor negative ale apelor – inundații si secete;
 Atingerea obiectivelor relevante din convențiile internaționale, inclusiv cele referitoare
la diminuarea poluării mediului marin.

Pentru realizarea în fapt a acestor obiective și implementarea coerentă a mix-ului de

politici și acte legislative cu privire la ape, în anul 2000 UE a adoptat Directiva cadru privind
apa (DCA), creând o abordare globală și unificată a legislației privind apa. DCA, (oficial
Directiva 2000/60/CE a Parlamentului European și a Consiliului din 23 octombrie 2000 de
stabilire a unui cadru de politică comunitară în domeniul apei.) instituie deci un cadru juridic
pentru protejarea și restabilirea purității apei în întreaga Europă și pentru garantarea utilizării
acesteia pe termen lung și în mod sustenabil.

53
 Directiva 2000/60/CE este considerată ca fiind prima Directiva Europeana ce asigură
dezvoltarea durabila – prin armonizarea dezvoltării sistemului socio-economic cu
capacitatea de suport a mediului acvatic. Principalele scopuri ale implementării DCA sunt:

i. atingerea “stării bune” a tuturor corpurilor de apa in regim natural din Europa pana in
2015;
ii. conservarea “stării bune” si “foarte bune” a corpurilor de apa, acolo unde deja exista;
iii. atingerea “potențialului ecologic bun” pentru corpurile de apa puternic modificate si
artificiale;
iv. conformarea cu obiectivele de mediu stabilite de celelalte directive in domeniul apei
pentru ariile protejate.
Articolul 10 a directivei detaliază „abordarea combinată a surselor punctiforme și a
surselor difuze” și face referire la câteva directive conexe. Lista din anexa 5 include, printre
altele, directivele privind:
 Apa pentru scăldat (76/160) (înlocuită în prezent de 2006/7);
 Apa potabilă (80/778, astfel cum a fost modificată prin Directiva 98/83/CE);
 Tratarea apelor reziduale urbane (91/271);
 Nitrații (91/676);
 Prevenirea și controlul integrat al poluării (96/61, codificată ca Directiva 2008/1/CE
IPPC)
 Nămolurile de epurare (86/278).

Directiva-cadru consideră că implementarea acestor directive este o cerință minimă.

Măsurile de implementare a acestor directive trebuie integrate în planurile de management ale
bazinelor hidrografice [articolul 11 alineatul (3) litera (a)].

Directiva privind apa potabilă (98/83/CE) urmărește în primul rând, protejarea

sănătății umane. Stabilește standarde menite a asigura faptul că apa pe care o consumă
cetățenii UE este curată și sănătoasă și respectă orientările Organizației Mondiale a Sănătății.
Statele membre UE pot include standarde suplimentare sau mai ridicate decât cele stabilite de
directiva privind apa potabilă, dar nu le este permis să coboare standardele UE.

Una dintre problemele majore legate de poluare cu care se confruntă apele în Europa
este eutrofizarea24, cu simptomele prezente în aproximativ 40% dintre râurile și lacurile din
Europa și în mările Nordului, Baltică, Neagră, părți semnificative ale Mării Mediterane. O

24
Proces prin care corpurile de apă, precum lacurile, estuarele sau cursurile de apă lente primesc un exces
de elemente nutritive, precum compuși ai azotului și ai fosforului, care stimulează creșterea excesivă a plantelor,
cunoscută sub numele de înflorirea algelor. Când plantele moarte se descompun, nivelurile de oxigen dizolvat
din apă scad, provocând moartea altor organisme, precum peștii.

54
sursă importantă de poluare a apelor este apa reziduală, inclusiv cea provenită de la instalațiile
de epurare a apelor reziduale.

Drept urmare, Directiva privind tratarea apelor urbane reziduale 91/271/CEE

(Urban Waste Water Treatment UWWT) impune statelor membre să investească în
infrastructura de colectare și tratare a apelor reziduale. Cerințele specifice depind de :

- dimensiunea așa-ziselor „aglomerări urbane”, zone în care sunt concentrate populația

sau activitățile economice, și de
- sensibilitatea25 apelor în care sunt deversate apele reziduale.

De aceea, Directiva 91/271/CEE impune tuturor zonelor urbane cu o populație

echivalentă de peste 2 000 de locuitori să aplice cel puțin o tratare secundară (biologică)
apelor lor uzate, iar, în cazul zonelor sensibile o tratare mai riguroasă, cu treapta terțiară de
procesare. Este unul dintre cele mai costisitoare acte legislative ale UE ;pentru implementarea
directivei privind tratarea apelor urbane reziduale în cele 12 țări ce au aderat după anul 2004
vor fi necesare aproximativ 35 miliarde EUR.
Dat fiind costul ridicat al investițiilor necesare implementării, UE sprijină, prin
fondurile structurale și de coeziune, construirea unor instalații și stații pentru tratarea de apă
potabilă, epurarea apelor reziduale și a unor rețele de canalizare. În perioada 2007 – 2013 este
disponibilă pentru astfel de investiții o sumă totală de aproximativ 22 miliarde EUR, din care
peste 60% din resurse vor fi alocate noilor state membre.

Pe de altă parte, în conformitate cu Directiva-cadru privind Apa, statele membre trebuie

să garanteze că prețurile pe care consumatorii de apă le plătesc pentru serviciile publice de
AAC (alimentare cu apă și canalizare) reflectă întregul cost al captării, tratării și transportării
apei spre consumatori. Totuși, pentru a nu descuraja accesul la utilitățile de apă, DCA permite
anumite derogări pentru zonele defavorizate și asigurarea accesibilității serviciilor de bază.

Așa cum încercăm să sintetizăm în tabelul din Anexa 5, directivele UE dedicate

protejării calității apei includ o gamă variată de măsuri, iar Directiva-Cadru privind Apa
include aproape toate aceste măsuri și stabilește, de asemenea, o abordare combinată care
instituie legături cu alte acte legislative referitoare la apă.

25
Zonele sensibile” (definite de statele membre) sunt zone eutrofice sau zone cu risc de eutrofizare,
zone folosite pentru captarea apei potabile sau zone în care este necesară aplicarea unor tratamente
suplimentare pentru îndeplinirea dispozițiilor altor directive (precum directiva privind apa pentru scăldat).

55
 În opinia noastră, principalele elemente revoluționare aduse de Directiva Cadru a Apei
sunt legate de următoarele aspecte principale :gospodărirea apelor in Europa se va realiza la
nivel bazinal și prin sisteme integrate apa de suprafața-ape subterane-zone umede;
caracterizarea stării apelor in 5 categorii de calitate funcție de elementele biologice, având in
vedere ca aceste elemente integrează si reflecta sinergic toate tipurile de impact de mediu pe o
perioada mai lunga de timp; recuperarea costurilor pentru serviciile de apa; participarea
publicului la elaborarea Planului de Management al Apelor. Abordarea globală a DCA leagă
astfel toate celelalte acte legislative ale UE referitoare la calitatea și cantitatea apei (Anexa 5).

Actualul statut al României, acela de Stat Membru al Uniunii Europene, îi conferă o

serie de drepturi, dar mai ales o multitudine de obligaţii, având în vedere implementarea şi
conformarea la prevederile legislaţiei europene. Astfel, în conformitate cu Documentul de
Poziție pentru Capitolul 22 – Protecția Mediului, România a acceptat acquis-ul privind
calitatea apei, în vigoare la 31 decembrie 2000 si a solicitat perioade de tranziție pentru
directivele care necesita investiții masive.

Tabelul 5 - Perioade de tranziție solicitate de România pentru implementarea

Directivelor din domeniul calității apei

Perioada de
Directiva UE tranziție
Directiva 98/83/EC privind calitatea apelor destinate consumului uman 15 ani (termen
2022)
Directiva nr.91/271/EEC privind epurarea apelor uzate urbane 15 ani (termen
2022)
Directiva nr.91/676/EEC privind protecția apelor împotriva poluării cu 7 ani (termen
nitrați proveniți din surse agricole 2014)
Directiva 76/464/EEC privind poluarea cauzata de anumite substanțe
8 ani (termen
periculoase evacuate în mediul acvatic al Comunitatii (si cele 7 Directive
2015)
fiice)
Directiva 2000/60/CE de stabilire a unui cadru de politică comunitară în 8 ani (termen
domeniul apei 2015)
Sursa: Sinteza proprie

Deși ne aflăm încă în această perioadă de tranziție, iar pentru implementarea efectivă a
DCA și a directivelor conexe privind apa vor fi solicitate încă multe resurse, eforturi și
programe strategice nu doar în România, ci și în majoritatea statelor membre UE, este
important să subliniem că, din punct de vedere legislativ, au fost transpuse în legislația
româneasca toate directivele europene din domeniul apei. În Anexa nr.5 sunt prezentate
detalii privind actele normative ce transpun principalele directive.

56
 3.2. Obiective și ținte preconizate pentru sectorul infrastructură de apă/apă
uzată

3.2.1. Perspective actuale și costuri de investiții necesare

Așa cum am arătat în concluziile capitolului anterior, România este deocamdată
insuficient dezvoltată în ceea ce priveşte infrastructura ce furnizează serviciile de distribuţie şi
tratare a apei potabile şi mai ales de colectare şi epurare a celei uzate. Principalele probleme
actuale din sectorul de apă/apă uzată sunt: accesul relativ scăzut al populaţiei la reţeaua de
alimentare cu apă; acoperirea redusă şi dezechilibrată pe medii, a regiunilor, cu reţele de
canalizare publică; lipsa ori insuficienţa facilităţilor de epurare a apei uzate; managementul
uneori precar al sistemului de apă/apă uzată.

Toate aceste aspecte îşi pun negativ amprenta asupra calității apelor și a mediului,
precum și a perspectivelor de dezvoltare durabilă socio-economică şi umană a României. Atât
la nivelul Districtului Hidrografic Internaţional al Dunării, cât si la nivel naţional au fost
identificate 4 categorii majore de probleme (poluarea cu substanţe organice, poluarea cu
nutrienţi, poluarea cu substanţe prioritar/ periculoase şi alterările hidromorfologice) pentru
care au fost stabilite programe de măsuri specifice de conformare cu obiectivele de mediu.

De aceea, prin implementarea Directivei Cadru a Apei (DCA, 2000/60/CE) și a

directivelor subordonate, considerăm și vom arăta că, deşi realizarea sistemelor de colectare şi
epurare a apelor uzate este o activitate care necesită resurse financiare importante, beneficiile
se regăsesc atât în calitatea resurselor de apă şi a mediului acvatic, cât şi în creşterea valorii de
utilizare a acestei resurse. Astfel, apa devine adecvată pentru agrement, pentru pescuit şi
piscicultură, pentru utilizare ca apă potabilă şi se reduc costurile de tratare pentru utilizarea
apei la alte folosinţe.

Principalul instrument de implementare a DCA (care urmăreşte atingerea „stării bune a

apelor”), elaborat şi finalizat de Administraţia Naţională „Apele Române” este Planul
Naţional de Management al Bazinelor Hidrografice (PNMBH, 2010)xvi ale cărui rezultate au
fost raportate către Comisia Europeană în 2010. Astfel, din 3399 de corpuri de apă de
suprafaţă, 1241 dintre acestea (reprezentând 36,5%) nu vor atinge o stare corespunzătoare a
apelor până în 2015. De asemenea, din cele 142 de corpuri de apă subterană, 19 dintre
acestea, adică 13,4%, nu vor atinge starea calitativa buna a apelor până în 2015. Conform
PNMBH, acele corpuri de apă care nu vor atinge starea bună a apelor până în 2015 vor fi
subiectul excepţiilor fie de timp, adică să atingă o stare bună a apelor mai târziu, respectiv în
57
anul 2021 sau 2027 (pentru apele de suprafaţă şi din subteran) sau excepţii de obiective, adică
ţintele impuse de UE să fie mai puţin severe (pentru apele de suprafaţă).

De asemenea, conform PNMBH raportat de România către UE (în data de 22 martie

2010), costurile totale ale măsurilor (de bază şi suplimentare pentru implementarea DCA și
tuturor directivelor europene privind calitatea apei) au fost estimate la circa 20,9 miliarde
Euro, din care 97 % sunt costuri pentru realizarea măsurilor de bază. De asemenea, 82,28%
din alocarea financiară totală a programului de măsuri (17,27 mld Euro) revine măsurilor
aplicate pentru aglomerările umane, respectiv măsurilor pentru asigurarea serviciilor de apă şi
apă uzată pentru populaţie.

Defalcarea costurilor de investiţii estimate indică faptul că în primul ciclu de planificare

(până în 2015) sunt necesare cele mai multe investiţii, de cca. 15,820 miliarde Euro. Efortul
financiar pentru susţinerea programului de măsuri se concretizează într-o contribuţie totală de
976 Euro/locuitor.

Pentru implementarea Directivelor Europene privind Apa s-au elaborat Planurile de

implementare, dintre care cele mai importante sunt: Planul de implementare pentru Directiva
98/83/CE privind calitatea apei destinate consumului uman și Planul de implementare pentru
Directiva 91/271/CEE privind epurarea apelor uzate urbane modificată prin Directiva
98/15/CE.

Planul de implementare pentru Directiva 98/83/CE privind calitatea apei destinate

consumului uman asigură implementarea cerinţelor Directivei transpusă în legislaţia
naţională. În cadrul planurilor de conformare ce au fost elaborate de către producătorii de apă
potabilă se face evaluarea situaţiei existente, identificarea punctelor de risc pentru calitatea
apei potabile, identificarea soluţiilor tehnice pentru reducerea sau eliminarea riscurilor de
neconformitate; de asemenea, au fost stabilite graficele de realizare a activităţilor şi
investiţiilor, incluzând costurile acestora şi impactul asupra costului apei.

Până la 31 decembrie 2015 România va iniţia şi aplica toate măsurile necesare pentru a
asigura alimentarea cu apă potabilă în conformitate cu prevederile Directivei. Măsurile cu
impact de dezvoltare a infrastructurii de apă potabilă, prevăzute pentru a se asigura o calitate a
apei conformă cu cerinţele Directivei 98/83/CE privind calitatea apei destinate consumului
uman sunt: construirea de noi captări de apă de suprafaţă şi subterană şi realizarea zonelor de
protecţie pentru captările de apă din surse de suprafaţă şi subterane destinate potabilizării;
reabilitarea reţelelor de apă existente în vederea îmbunătăţirii distribuţiei apei potabile şi
58
reducerea riscurilor de accidente frecvente, pierderi importante de apă şi contaminare
ulterioară a apei;construirea de noi reţele de distribuţie; reabilitarea și perfecționarea
tehnologiilor de tratare; construirea de noi staţii de tratare; schimbarea instalaţiilor interioare;
îmbunătăţirea managementului nămolurilor rezultate din tratarea apei.

Principalele efecte așteptate prin implementarea acestor măsuri sunt detaliate în Anexa
nr.5. Măsurile de bază pentru asigurarea calităţii apei potabile, precum şi măsurile pentru
asigurarea infrastructurii corespunzătoare captării apei brute, tratării şi distribuţiei apei
potabile în localităţi, sunt corelate cu aglomerările din care fac parte, având în vedere faptul că
sunt parte integrantă din proiectele de alimentare cu apă potabilă, colectare şi epurare ape
uzate în aglomerări, conform legislaţiei românești în vigoare.

Conform estimării pe baza metodologiei ANARxvii costurile de investiţii totale necesare

implementării cerinţelor Directivei 98/83/CE privind calitatea apei destinate consumului
uman în România sunt în valoare de 5,008 miliarde Euro, din care, cca. 98% sunt costuri de
investiții în infrastructura de apă, astfel: 36,6% pentru măsuri de reabilitarea /modernizarea
infrastructurii existente pentru apă; 61,3% pentru măsuri de construirea/extinderea
infrastructurii pentru apă în localităţi; 2,1% pentru alte măsuri; la aceste costuri se adaugă
costuri de operare şi întreţinere anuale de cca. 394 milioane Euro26.

În perioada 2004-2015 luată în considerare, costuri de investiții de cca. 3,65 mld. Euro
pentru implementarea măsurilor vor fi finanţate preconizat astfel:

a. 39,92% din fonduri europene (fonduri structurale şi de coeziune prin

Programul Operaţional Sectorial de Mediu, ISPA, PHARE, SAPARD,
SAMTID);
b. 19,34% de la bugetul de stat şi bugetele locale;
c. 13,77% din surse proprii şi parteneriate publice private, împrumuturi bancare
(BEI, BERD).

Observăm faptul că pentru cca. 27% din necesarul de finanţare nu au fost identificate
până în prezent sursele de finanţare, incertitudinea fiind deosebit de mare, din cauza
conjuncturii globale financiare actuale nefavorabile.

26
Costurile de investiţii este posibil să fie mai mari pe măsură ce se vor identifica concret, prin studii de
fezabilitate, costurile finale pentru toate localităţile incluse în toate Master Planurile judeţene.

59
 Deși sub umbrela Directivei Cadru a Apei sunt reunite cerinţele de calitate a apei
corespunzătoare a minimum 11 directive europene în domeniul apei, cea mai importantă
pentru cerințele de protecție a apei și dezvoltarea durabilă este, în opinia noastră și a
experților, Directiva Consiliului 91/271/CEE privind epurarea apelor uzate urbane,
termenele sale de implementare fiind cruciale pentru atingerea stării bune a apelor din
România, mai ales pentru bazinul hidrografic al Dunării.

Obiectivele Directivei Consiliului 91/271/EEC din 21 mai 1991 privind epurarea apelor
uzate urbane (modificată şi completată de Directiva Comisiei 98/15/EC în 27 februarie 1998)
se referă la protecţia mediului împotriva efectelor negative ale evacuărilor de ape uzate urbane
şi de ape uzate din anumite sectoare industriale (detalii în Anexa nr.5).

Având în vedere atât poziţionarea României în bazinul hidrografic al fluviului Dunărea

şi bazinul Mării Negre, cât şi necesitatea protecţiei mediului în aceste zone, România a
declarat întregul său teritoriu ca zonă sensibilă. Această decizie se concretizează în faptul că
aglomerările cu mai mult de 10.000 locuitori echivalenţi trebuie să asigure o infrastructură
pentru epurarea apelor uzate urbane care să permită epurarea avansată, mai ales în ceea ce
priveşte nutrienţii azot şi fosfor (respectiv epurarea cu treapta biologică terțiară). În ceea ce
priveşte gradul de epurare, epurarea secundară (treaptă biologică) este o regulă generală
pentru aglomerările mai mici de 10.000 locuitori echivalenţi. Pentru aglomerările cu mai puțin
de 2000 l.e. şi mai puţin de 10.000 l.e. din zonele costiere, înainte de evacuarea în apele
receptoare, este necesar să se realizeze ”o epurare corespunzătoare”, care să aibă în vedere
condiţiile locale.

În prezent țara noastră se află încă în plin proces de implementare în continuare a

etapelor pentru conformarea integrală la cerinţele Directivei 91/271/EEC privind epurarea
apelor uzate urbane. Termenul de tranziţie final pentru implementarea Directivei a fost stabilit
la 31 decembrie 2018, cu termene intermediare (perioade de tranziţie) pentru colectarea şi
epurarea apelor uzate urbane (Figura 5), după cum urmează:

 pentru colectarea apelor uzate urbane prin sisteme de canalizare (art. 3 al Directivei):
31 decembrie 2013, conformarea cu directiva pentru aglomerări umane cu mai mult de
10.000 l.e., la 31 decembrie 2018, conformarea cu directiva pentru aglomerări umane
cu mai puţin de 10.000 l.e;
 pentru epurarea apelor uzate urbane şi evacuarea acestora – art. 4 (1a,b) şi art. 5(2): 31
decembrie 2015, conformarea cu directiva pentru aglomerări umane cu mai mult de
10.000 l.e.; 31 decembrie 2018, conformarea cu directiva pentru aglomerări umane cu
mai puţin de 10.000 l.e.

60
 Conform negocierilor României cu Uniunea Europeană în ceea ce priveşte
implementarea Directivei Europene privind epurarea apelor uzate urbane, în anul 2013,
localităţile cu mai mult de 10.000 de l.e. trebuie să fie racordate la rețeaua de canalizare în
proporţie de 100%, iar în 2015, acelaşi tip de localităţi va trebui să fie racordat 100% la staţii
de epurare. Conform cerinţelor europene, până în 2018, toate localităţile din România trebuie
să fie racordate la staţii de epurare şi sisteme de canalizare în proporţie de 100% (Figura 5).

100
Grad realizare retele de canalizare (%
100 locuitori echivalenti)
Grad realizare a statiilor de epurare (%
locuitori echivalenti)
80,2 76,7

80 69,1
60,8 60,6

60 51,1 50,5

%
33,7
40

20

0
2002 2010 2013 2015 2018

Figura 5 - Evoluţia gradelor de racordare la reţele de canalizare şi

stații de epurare în România, necesar a fi realizate pentru
conformarea cu cerinţele Directivei 91/271/CEE

În România, la sfârşitul lunii iunie 2010, pentru aglomerări cu mai mult de 10.000 de l.e
(adică oraşe mari şi mijlocii- mediul urban), 80,79% erau racordaţi la reţelele de canalizare.
Totodată, pentru aglomerările cu 2000-10000 l.e. (adică oraşe mici, comune şi sate-
predominant mediul rural), nivelul indicatorului se situează sub 10%. Judeţele cu gradele cele
mai mari de racordare la reţelele de canalizare sunt în prezent Braşov, Bucureşti, Cluj cu
pondere de peste 70% din populația echivalentă racordare la reţele de canalizare, pe când
Giurgiu, Dâmboviţa, Teleorman, Arad sunt judeţele cu gradele cele mai mici de racordare la
reţele de canalizare, respectiv de sub 25%.

Conform tratatului de aderare negociat de România cu UE, până în 2018, România

trebuie să construiască 50.000 km rețele de canalizare, pentru a îndeplini obiectivele
prevăzute pentru implementarea directivelor apei. La nivelul României, există în prezent
(2011) peste 22.195 km de reţele de canalizare. Pentru lungimea totala a rețelelor de
canalizare, situația comparativa privind ritmul de execuție / punere in funcțiune a evoluat:

61
 Tabelul 6 - Lungime totală/ritm de execuție rețele de canalizare a apei, la nivel
național în România

Anul*) 2004 2006 2007 2008 2009 2010

Km reţea de
canalizare existenţi 16138.25 18075.73 18653.76 19649.66 20671.02 22196.32
fizic
Km reţea de
canalizare 668.45 645.82 578.02 613.66 1021.36 1525.30
construiţi
*)Conform sursei (Raportări anuale și trimestriale ale Administraţiei Naţionale “Apele Române”, în
anul 2005 s-a realizat raportul doar pentru aglomerările cu mai puţin de 10000 l.e.

Figura 6 - Lungime totală/ritm de execuție rețele de canalizare a apei, la

nivel național în România
25.000

20.000

15.000

10.000

5.000

0
2004 2006 2007 2008 2009 2010
Lung. retea canalizare Ritm ex. Canalizare

Se observă din tabelul și figura de mai sus că, deși ritmul de execuție al lucrărilor pentru
rețele de canalizare a fost foarte redus, în ultimii doi ani (2009, 2010) acesta pare a fi crescut
destul de puternic (cu cca. 66% în 2009 față de 2008, respectiv cu cca.50% în 2010 față de
2009), sub presiunea implementării investițiilor pentru conformarea cu DCA.

Din păcate, pentru realizarea țintei de a se atinge o lungime totală a rețelelor de

canalizare de cel puțin 50.000 de km în România, la sfârșitul anului 2018, aceste eforturi ar
trebui dublate, astfel că ritmul mediu de execuție (desigur că e la fel de importantă și punerea
în funcțiune, respectiv racordarea la rețea) să depășească 3000 km reţea de canalizare
construiţi în fiecare an rămas până la termenul de conformare.

Totodată, lungimea totală a rețelei de canalizare existente a crescut cu cca. 5% pe an în

2008 și 2009, respectiv cu peste 7% în 2010, rata medie anuală fiind de doar cca. 4,4% în
perioada 2007-2010. Conform calculelor noastre, pentru atingerea țintei de 50.000 km rețea
de canalizare existenți după anul 2018, va fi nevoie de o extindere continuă a rețelei de
canalizare cu o rată medie anuală de peste 10%.

62
 Realizarea în fapt a acestui obiectiv nu este imposibilă tehnic, deoarece, așa cum arătam
în capitolul anterior, extinderea rețelei de distribuție a apei potabile din România s-a realizat
în ultimii ani (2001-2009) într-un ritm mult mai rapid (dublu) decât cea a rețelei de canalizare,
astfel că în 2008 și 2009 lungimea rețelei de alimentare cu apă a crescut cu peste 3500 km pe
an, la nivel național. Aceasta arată că teoretic există capacitatea tehnică de
construcție/implementare a lucrărilor pentru aceste rețele de infrastructură a apei în România,
deși în opinia noastră și a experților internaționali27, pentru conformarea cu cerințele
Directivei Cadru a Apei și asigurarea protecției mediului ar fi fost de dorit ca extinderea
rețelei de canalizare să se facă în mod integrat, odată cu cea a rețelei pentru apă potabilă,
chiar dacă pe ansamblu rata anuală de extindere ar fi fost mai redusă. Dezvoltarea integrată a
rețelei de apă și canalizare-epurare reprezintă efectiv o direcție de implementare a
dezvoltării durabile în plan local și regional.

În ceea ce privește racordarea la stații de epurare a apei uzate, pentru aglomerări cu mai
mult de 10.000 l.e. (adică oraşe mari şi mijlocii - mediul urban), gradul de racordare la staţii
de epurare este de 66,22%. Pentru aglomerări cu 2000-10000 l.e. (adică oraşe mici, comune şi
sate - predominant mediul rural), gradul de racordare la staţii de epurare este de doar 5,30 %,
ceea ce periclitează deocamdată perspectivele de conformare. Judeţele Cluj, Sibiu, Iaşi au cele
mai mari grade de racordare la staţiile de epurare, peste 60%, faţă de judeţe ca Brăila, Caraş
Severin, Mehedinţi, care au gradele cele mai mici de racordare, adică sub 5%.

În privința costurilor de conformare cu această directivă, în perioada 2004 - 2010, au

fost realizate lucrări de investiţii pentru infrastructura de apă uzată în valoare de 4,09 miliarde
de euro, din care 2,1 miliarde de euro, fonduri europene. Dar, costurile de investiţii totale
estimate pentru implementarea cerinţelor Directivei au valoarea28 de 12,084 miliarde Euro,
defalcate în modul următor:

- 22,55% (2,725 mld. Euro) pentru măsuri de reabilitare / modernizare a sistemului de

colectare şi epurare a apelor uzate existent;
- 68,35% (8,25 mld. Euro) pentru măsuri de extindere a reţelelor de canalizare si
construirea de noi stații de epurare;
- 8,5% pentru măsuri de management al nămolului (inclusiv utilizarea în agricultură);
- 0,6% pentru, instruirea personalului şi alte măsuri (studii, monitoring).

27
Prof.dr. HC Helmut Kroiss, Institutul pentru managementul calității apei de la Universitatea de
tehnologie din Viena.
28
Conform raportărilor și metodologiei ANAR.

63
 La aceste costuri de investiţii se adaugă costuri de operare şi întreținere anuale de cca.
629 milioane euro. Cheltuielile evaluate pentru realizarea măsurilor provin:

a. 23,55% de la bugetul de stat şi bugetele locale;

b. 31,11% din fonduri europene (fonduri structurale şi de coeziune prin Programul
Operaţional Sectorial de Mediu, ISPA, PHARE, SAPARD, SAMTID)
c. 6,39% din surse proprii şi altele (parteneriate publice private în perioada 2004- 2018,
inclusiv pentru aglomerările cu mai puţin de 2000 l.e.).

România a beneficiat de importante instrumente financiare de pre-aderare ale Uniunii

Europene care au permis asigurarea în primii ani a susţinerii financiare necesare pentru
realizarea lucrărilor de investiţii în infrastructura în domeniul canalizării şi epurării apelor
uzate. De la data aderării, în calitate de Stat Membru, România beneficiază de fonduri de
coeziune pentru infrastructura de mediu, prin POS Mediu. Așa cum vom arăta în continuare,
obiectivul axei prioritare 1 “Extinderea şi modernizarea sistemelor de apă şi apa uzată“, în
valoare de 3,267 miliarde Euro (85% finanţare din fonduri de Coeziune) este îmbunătăţirea
calităţii şi accesului la infrastructura de apă şi apă uzată, prin asigurarea serviciilor de
alimentare, canalizare şi epurare în majoritatea zonelor urbane până în anul 2013 şi stabilirea
structurilor regionale eficiente pentru managementul serviciilor de apă. Totuși, din totalul
cheltuielilor de investiţii estimate pentru implementarea programului de măsuri (de bază şi
suplimentare pentru implementarea tuturor directivelor europene, privind apa potabilă şi apa
uzată), pentru 29% (cca. 6 miliarde Euro) nu au fost identificate sursele de finanţare.

3.2.2. Beneficii ale implementării Directivelor Europene din domeniul apelor

Având în vedere costurile de investiții foarte mari necesitate pentru implementarea
DCA și a Directivelor conexe în statele membre UE dar mai ales în România, unde efortul de
implementare post-aderare s-a suprapus cu criza economico-financiară globală, este important
să evidențiem și unele dintre principalele beneficii preconizate prin aceste politici.

Aceste beneficii au fost identificate și analizate percutant într-un studiu recent (Platon
V. și colectiv, 2011) care reușește să sublinieze cele mai importante aspecte de impact pozitiv
ecologic, social și economic ale Directivelor Apelor, în sensul realizării unor obiective
caracteristice de dezvoltare durabilă.
Analiza calitativă a impactului Directivei Cadru a Apei și a directivelor conexe a
evidențiat principalele tipuri de beneficii ale acestora:

64
 a) Beneficiile pentru sănătatea umană
Sănătatea umană poate fi afectată de calitatea apei potabile sau cea a apelor de recreere.
Caracterul integrator al Directivei Cadru privind Apa sugerează faptul că implementarea
acesteia poate influenţa atât calitatea apei potabile cât şi a altor tipuri de utilizări ale apei.
Calitatea apei potabile este desigur direct influenţată de gradul de implementare a Directivei
privind Apa Potabilă, dar este influenţată şi de alte directive.
b) Beneficii legate de gestionarea durabilă a resurselor și a ecosistemelor
Beneficiile ce se pot acumula în domeniul ecosistemelor prin implementarea directivei
cadru sunt complexe și vor depinde de gradul de degradare al ecosistemelor, faţă de starea lor
iniţială. Acolo unde se înregistrează o poluare avansată a mediului sau o exploatare intensivă
a resurselor naturale sunt aşteptate îmbunătăţiri semnificative ale stării ecosistemelor. Este
important și inovator faptul că aceste îmbunătăţiri vor fi evaluate asupra întregului ecosistem
(nu doar pe specii) ceea ce reprezintă un progres pentru indicatorii de dezvoltare durabilă.
c) Beneficii sociale și economice indirecte
Chiar dacă procesul de dezvoltare durabilă implică inevitabil schimbări de ordin
tehnologic, viabilitatea pe termen lung a industriei și a agriculturii presupune menţinerea
resurselor de apă de suprafaţă şi subterane în limitele durabilităţii; aceasta va avea și beneficii
socio-economice pe termen lung, îndeosebi pentru asigurarea continuităţii comunităţilor
rurale, vulnerabile la degradarea surselor naturale de apa potabilă. De asemenea, implicarea
tuturor părţilor interesate în elaborarea planurilor de management bazinale poate avea multe
beneficii sociale prin consolidarea democrației la nivel local, a cooperării și a coeziunii
regionale, naționale și europene, a conștientizării cerințelor de dezvoltare durabilă.
d) Beneficii specifice unor State Membre
Directiva Cadru privind Apa și alte directive conexe vor proteja apele subterane
împotriva contaminării cu diferiţi poluanţi, iar în România, calitatea apelor subterane este
importantă mai ales pentru comunităţile rurale, care reprezintă cca. 45% din populaţia totală a
ţării şi care se bazează ca sursa de apă potabilă pe cele aproximativ 1 milion de fântâni (cu
adâncimi intre 5 – 20 m). Principalele beneficii ale implementării directivelor se referă la
tratarea apelor uzate menajere, la care se adaugă beneficii ale directivei privind depozitarea
deşeurilor menajere şi industriale.
Pentru evaluarea cantitativă a beneficiilor implementării directivelor din domeniul apei,
și estimarea ex-ante a eficienței acestor politici, studiul (Platon V. și colectiv, 2011)xviii a
arătat caracteristicile și dezavantajele principalelor metode utilizate în analiza cantitativă şi

65
monetară a acestor tipuri de beneficii, recomandă metodologia ce utilizează indicele
“disponibilitatea de a plăti” pentru beneficiile potenţiale, decât metodologia bazată pe
metoda doză – răspuns.
Astfel pot fi cuantificate următoarele beneficii:
a. Beneficiile asupra sănătăţii umane ale îmbunătăţirii calităţii apei potabile
Evaluarea completă a beneficiilor îmbunătăţirii calităţii apei potabile implică utilizarea
indicatorului numit disponibilitatea de a plăti a consumatorului (DPC) pentru accesul la o
apă potabilă de calitate. Aceasta metodologie necesită estimarea numărului total de beneficiari
ai directivelor cu efecte asupra apei potabile şi atribuirea de valori monetare la beneficiari.
Beneficiile îmbunătăţirii calităţii apei potabile vor fi aplicabile locuitorilor care se vor conecta
sau care sunt deja conectaţi la reţeaua de distribuţie a apei potabile și se vor referi atât la
creşterea accesului la sistemul de alimentare cât şi la îmbunătăţirea calităţii apei furnizate.
Beneficiile totale la nivel UE ale îmbunătăţirii calităţii apei potabile sunt estimate la 504
ml. Euro/an, după conformarea totală cu cerinţele directivelor – pentru valorile reduse ale
DPC şi pentru toate gospodăriile. Cele mai importante beneficii apar în cazul ţărilor mari cum
ar fi Polonia (115 ml. Euro/an), România (55 milioane €/an).
b. Beneficiile asupra utilizatorilor apelor (lacuri şi râuri) pentru scăldat
Cuantificarea acestor beneficii presupune un calcul similar ca cel din cazul beneficiilor
asupra sănătăţii umane iar pentru procesul de cuantificare sunt necesare următoarele date:
schimbările survenite în calitatea/cantitatea apei potabile datorită implementării unei/unor
directive; comportamentul populaţiei legat de valoarea recreativă a apei: populaţia beneficiară
(numărul utilizatorilor de activităţi de recreere legate de apă înainte şi după implementarea
directivelor).
Se consideră că implementarea finală a Directivei privind apele uzate poate determina o
reducere a descărcărilor de azotaţi între 33 – 67% (41% în România) pentru Ntot (azot total)
şi 38 – 71% (43% în România) pentru Ptot (fosfor total)29.
Beneficiile totale ale accesului la ape de scăldat de bună calitate se ridică la circa 2,5
miliarde Euro/an după implementarea directivelor.
c. Beneficiile indirecte ale îmbunătăţirii calităţii apei râurilor
Beneficiile legate de îmbunătăţirea calităţii apelor râurilor au fost, în parte, cuprinse în
analizele de mai sus, de aceea nu trebuie repetate, pentru a evita dubla contabilizare a

29
Tabelul 3-2 din Platon V., Frone Simona, Jurist Sorina, Beneficii economice ale politicii de protecţie
a mediului; metodologie şi modelare, I.E.N., 2011

66
beneficiilor. Se bazează pe colectarea de informaţii legate de modificările survenite în
calitatea apei râurilor, în scopul evaluării valorii non-economice a îmbunătăţirii calităţii
ecosistemelor acvatice.

Beneficiile totale ale îmbunătăţirii calităţii ecosistemelor râurilor au fost estimate la 2,37
miliarde Euro/an, după conformarea finală. Această valoare cuprinde beneficiile pentru un
grup din cele 12 noi state membre, ce include Bulgaria, Republica Cehă, Letonia, Lituania,
Polonia, România, Slovacia şi Slovenia.

În concluzie, beneficiile totale anuale ale conformării cu cerinţele acquis-ului European

pe apă au fost estimate între 5,4 miliarde Euro/an (estimarea redusă) şi 13,6 miliarde Euro/an
(estimarea ridicată). Beneficiul total estimat prin conformarea cu directivele legate de apă, a
fost obţinut prin agregarea valorilor beneficiilor asupra sănătăţii, folosinţelor de recreere şi
îmbunătăţirii non-folosinţă a calităţii surselor de apă.
Ţara care pare să beneficieze în cea mai mare măsură din implementarea finală a
directivelor pe apă, este Republica Cehă – beneficiile estimate vor fi între 1,56 – 2,47 miliarde
Euro/an. Urmează Polonia, cu 1,4 – 3,28 miliarde Euro/an. În România, beneficiile estimate
ale conformării cu cerințele DCA și al celorlalte directive ale apei au fost estimate la o valoare
de 0,40-1,24 miliarde Euro/an, iar valoarea beneficiilor în perioada de conformare (până în
anul 2020) este cuprinsă între 4-12,15 miliarde Euro.
O primă concluzie este aceea că prin estimarea acestor beneficii se poate forma o
motivație economică directă privind decizia de investiții pentru măsurile de conformare cu
acquis-ul comunitar pe apă, în urma cărora se vor obține beneficii importante pe termen lung
privind calitatea apei, a mediului, a sănătății și vieții umane.
Chiar şi dacă se ia în calcul doar estimarea minima a beneficiilor, este evident că
România și noile state membre UE vor beneficia de implementarea cât mai rapidă a acestor
directive. De altfel și în România, unde costurile de investiții pentru conformarea cu acquis-ul
de protecție a apei sunt foarte ridicate (20,9 miliarde Euro) se observă că prin beneficiile ce se
pot obține încă din perioada de implementare, se pot ”amortiza” aceste costuri într-o proporție
cuprinsă între 19,1%-58,1%.
Prin aceste aspecte de evaluare calitativă și cantitativă a costurilor dar și a
beneficiilor ce se preconizează prin implementarea investițiilor în infrastructura de apă/apă
uzată necesare ca măsuri de bază pentru atingerea obiectivelor de mediu ale acquis-ului
European din domeniul apei (Directiva Cadru a Apei 2000/60/CE și celelalte directive
conexe) am dorit să evidențiem caracterul dual al acestor investiții majore, ce reprezintă
67
cerințe urgente dar și oportunități importante de dezvoltare durabilă, datorită îmbunătățirii
pe termen lung a calității apelor, a ecosistemelor și a sănătății umane.

3.3. Aspecte privind promovarea egalității de șanse în ceea ce privește

accesul la utilitățile de apă și canalizare
3.3.1. Proclamarea dreptului omului la servicii de apă și canalizare
În iulie 2010, Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite a recunoscut că
accesul la apă şi canalizare reprezintă un drept al omului, iar proclamarea serviciului public
de apă şi canalizare ca un drept al omului are implicaţii semnificative. Astfel apa curentă şi
canalizarea nu mai sunt probleme de caritate, care pot fi la discreţia politicienilor la putere, ci
drepturi care pot fi solicitate de către fiecare individ. Acest drept este definit la nivel
internaţional, şi obligă guvernele să ia măsuri concrete în vederea asigurării accesului la apa
potabila si canalizare pentru toţi, fără discriminare.

Dreptul omului la apă şi canalizare înseamnă accesul tuturor oamenilor la un serviciu de

apă şi canalizare, care să fie disponibil, accesibil, accesibil financiar, acceptabil şi în condiţii
de siguranţă. Caseta 1 din Anexa nr.6 oferă definiţii practice și principii ale acestor concepte.

De asemenea, în Raportul Workshopului privind Accesul Echitabil la Apă şi Canalizare,

(Geneva, iulie 2011)xix sunt cuprinse următoarele mesaje cheie :

o Accesul la apă şi canalizare a fost recunoscut ca un drept al omului de către

Naţiunile Unite. Asigurarea accesului la apă şi canalizare pentru toate persoanele
este acum o obligaţie pentru toate ţările membre ONU;
o În regiunea pan-europeană, părţile la Protocolul privind Apa şi Sănătatea s-au
angajat să asigure accesul echitabil la aprovizionarea sigură cu apă potabilă şi
sanitaţie adecvată, prin aderarea la sau ratificarea Protocolului;
o Pentru implementarea accesului egal la serviciile de apă şi canalizare pentru
toate persoanele, o atenţie deosebită trebuie acordată acestei dimensiuni a
accesului echitabil încă de la începutul programului și proiectului;

Au fost evidențiate trei dimensiuni majore incluse în conceptul de acces egal și

echitabil la apă şi canalizare:

I. Diferenţele geografice în ceea ce privește serviciile puse la dispoziţie;

II. Discriminarea sau excluderea din accesul la servicii pentru grupurile vulnerabile şi
marginalizate;
III. accesibilitatea financiară pentru utilizatori.

68
 o Există unele diferenţe importante între ţările din regiunea pan-europeană în ceea
ce priveşte asigurarea accesului echitabil la apă şi canalizare – acesta este
rezultatul unor diferenţe între ţări privind disponibilitatea resurselor de apă,
nivelul dezvoltării socio-economice, istoricul accesului la serviciile de apă și
canalizare şi politicile publice.
o Legătura puternică între furnizarea de servicii de alimentare cu apă şi furnizarea
de servicii de canalizare și epurare a apei necesită o abordare holistică pentru a
promova accesul echitabil la apă şi canalizare;
o Bunele practici privind promovarea egalității de șanse prin asigurarea accesului
echitabil la apă şi canalizare există în Europa şi pot fi folosite ca sursă de
inspiraţie.

Persistă totuși multe concepţii greşite privind dezbaterea dreptului la apă şi canalizare ca
drept al omului. Abordarea acestor neînţelegeri este, în opinia noastră, un prim pas
important pentru a asigura implementarea eficientă a principiului egalității de șanse privind
dreptul omului la utilitățile de apă și canalizare:

- Asigurarea dreptului omului la serviciile de apă şi canalizare nu înseamnă că ele vor fi

furnizate gratuit. Dimpotrivă, este cazul ca cei care îşi pot permite să plătească pentru
apă şi canalizare, să plătească. Numai în cazurile în care oamenii nu îşi pot permite să
plătească, vor trebui create și aplicate acele sisteme și politici, pentru a se asigura
faptul că aceste persoane nu sunt excluse de la serviciile elementare de apă și
canalizare doar din cauza incapacităţii lor de plată.
- Se afirmă uneori, de asemenea, că dreptul omului la apă exclude posibilitatea și
necesitatea participării sectorului privat în activitatea de livrare a serviciilor de apă şi
de canalizare. Acest lucru nu este, de asemenea, justificat; dimpotrivă, promovarea
egalității de șanse trebuie să încurajeze implicarea sectorului privat în sectorul de
apă/apă uzată, dar cu monitorizarea de către stat a calității și conformității.

Statele se angajează prin ratificarea tratatelor să respecte obligaţiile privind drepturile

omului la apă şi nu se pot scuza de la aceste obligaţii, prin delegarea responsabilităţilor de
prestare a serviciilor către agenții din sectorul privat. În schimb, ei sunt obligaţi să se asigure
că oamenii se bucură de acest drept uman, indiferent de modul de livrare de servicii.

În plus, dreptul omului la apă şi canalizare trebuie să fie pus în aplicare în mod
progresiv şi necesită o evaluare atentă a nevoilor locale. Astfel, acesta nu înseamnă că oricine

69
are dreptul la un robinet şi o toaletă imediat. În diferite contexte, tehnologii diferite pot fi
adecvate şi implementate (exemplificare în studiul de caz următor), conform unui plan bine
fundamentat de etape spre accesul universal.

În România, principalul aspect de disparitate privind accesul la serviciile de apă și

canalizare este cel de natură geografică, reprezentat de decalajul important de dezvoltare
atât între reţeaua de distribuţie a apei potabile şi reţeaua de canalizare (din mediul rural și
între regiuni), cât şi între mediile urban şi rural.

Tabelul 7 - Cadrul conceptual privind accesul egal/echitabil la apa și canalizare.

Încadrarea cazului României (RO) în acest cadru conceptual de analiza

Caracteristici de bază Aspectul privind

Probleme și provocări privind accesul
ale serviciilor de apă și accesul
la apa și canalizare
canalizare egal/echitabil
Lipsa accesului fizic Anumite zone ale țării (zone rurale, Disparități
(inexistența sursei de ape, cartiere urbane paupere, zone geografice privind
surse de apă poluate, lipsa deșertificate sau degradate ecologic) nu accesul
instalațiilor/sistemelor) au acces fizic sau accesul este de calitate
Calitate redusă a inferioară față de alte zone
serviciilor (serviciu RO
discontinuu de furnizare a
apei, apa contaminată)
Calitate bună a serviciilor Serviciile fizice nu sunt adaptate nevoilor Accesul
fizice de apă și canalizare fizice și/sau culturale ale anumitor grupurilor
grupuri sociale (persoane handicapate vulnerabile sau
fizic, copii școlari, populații nomade) marginalizate
Persoane aparținând anumitor grupuri
sunt discriminate la furnizarea fizică sau
comercială a serviciilor (e.g. din cauza
etnicității, analfabetismului, provenienței RO
incerte a resurselor financiare)
Factura de apă şi canalizare reprezintă o Accesibilitatea
pondere prea mare din venitul disponibil, financiară pentru
pentru unele gospodării utilizatori a
serviciilor
RO
Sursa: Adaptare și interpretare proprie pentru cazul României, după NO ONE LEFT BEHIND Good
practices to ensure equitable access to water and sanitation in the pan-European region,
UNECE/WHO-Europe Protocol on Water and Health, 2011

Așa cum am arătat în capitolul 2, pe ansamblul ţării, doar cca. 54% din totalul
localităţilor rurale (dar 96% în cazul municipiilor şi oraşelor) sunt dotate cu sisteme publice
de alimentare cu apă. La dotarea localităților rurale cu sisteme de canalizare, situația din
România este deosebit de deficitară, cu o pondere de doar 13% din totalul la nivel național,

70
indicând o stare de subdezvoltare generală ce trebuie combătută prin investiții masive de
dezvoltare a rețelelor de AAC și îmbunătățirea accesului tuturor categoriilor de persoane la
utilitățile de apă și canalizare (salubrizare).

În orice caz, cadrul conceptual pentru drepturile omului obligă statele să asigure:în primul
rând, faptul că costul de acces la apă şi canalizare rămâne la preţuri accesibile şi reflectă în
mod corespunzător nevoile grupurilor marginalizate şi vulnerabile; în al doilea rând, că există
o plasă de siguranţă pentru cei care nu îşi pot permite să plătească sau care îşi pot permite
doar să plătească un tarif minim. În acest context, înseamnă că acele costuri accesibile ar
trebui să nu afecteze în mod semnificativ capacitatea unei gospodării de la plata a altor
cheltuieli esenţiale, cum ar fi cele pentru alimente, locuinţe sau de sănătate.

Este important de reliefat faptul că există unele diferenţe importante între accesul la
apa potabilă şi accesul la canalizare, atât în ceea ce priveşte conştientizarea nevoii sociale,
a beneficiilor sociale cât şi privitor la finanţarea investiţiilor.

Astfel, accesul la apă potabilă este o nevoie resimţită de fiecare femeie, copil şi bărbat,
indiferent de statutul economic, şi pentru care nu există nici un substitut, astfel încât oamenii
vor fi dispuşi să plătească preţuri ridicate chiar şi pentru apa de slabă calitate în cazul în care
nu există nici o altă alternativă. Din acest motive, alimentarea cu apă prezintă, în general, o
mare prioritate pe agenda politică a guvernelor, a autorităţilor locale precum şi în lista de
priorităţi bugetare ale gospodăriilor, şcolilor, întreprinderilor, şi spitalelor, faţă de canalizare
şi salubritate, mai ales în cazul în care beneficiile economice şi pentru sănătate date de
deţinerea şi folosirea unei toalete (grup sanitar), nu sunt pe deplin înțelese.

Mai mult, accesul la igienă şi salubritate poate fi un subiect tabu, în multe culturi fiind
dificil a se discuta despre nevoile individuale, în special cele ale femeilor. Acest lucru
înseamnă că nu există suficiente informaţii despre persoanele care nu au acces adecvat la
salubritate şi de ce, iar efectuarea de planificare şi bugetare devine dificilă. Pentru a avea
acces durabil la canalizare şi salubritate, sunt de obicei necesare investiţii pentru
sensibilizarea şi conştientizarea populaţiei, astfel încât să fie stimulată cererea. Asigurarea
infrastructurii şi a instalaţiilor sanitare în cazul în care cererea este scăzută, sporeşte riscurile
de ne-utilizare a facilităţilor.

În politica de investiţii în sistemele de apă şi canalizare nu trebuie să se piardă din

vedere beneficiile. Într-adevăr, costurile economico-sociale de a nu cheltui mai mult pentru
apă şi canalizare sunt potenţial mult mai ridicate. În ţările dezvoltate, progresele realizate
71
privind speranţa de viaţă şi mortalitatea infantilă, au însoţit creşterea economică numai după
ce guvernele au început a face investiţii substanţiale în aprovizionarea cu apă şi, mai
important, în salubritate şi canalizare.

Beneficii intangibile ale accesului la apă curentă şi canalizare, cum ar fi timpul salvat şi
demnitatea dobândită, merită o atentă evaluare şi luare în considerare, pentru impactul lor
asupra bunăstării umane. Impactul este deosebit de pozitiv pentru femei şi fete, atât din punct
de vedere al igienei şi demnităţii personale, cât şi pentru uşurarea muncilor gospodăreşti ce
cad tradiţional în sarcina femeilor. Considerăm astfel că decizia de a investi în apă şi
canalizare este esenţială pentru realizarea obligaţiilor privind drepturile omului referitoare
la egalitatea de gen.

Nu în ultimul rând, beneficiile de mediu sunt, de asemenea, greu de cuantificat, dar pot
fi enorme, având în vedere că dezvoltarea şi îmbunătăţirea serviciilor de apă şi canalizare
contribuie în mod semnificativ și pe termen lung la combaterea degradării mediului.

3.3.2. Aspecte privind integrarea egalității de gen în proiectele de dezvoltare a

infrastructurii și serviciilor de apă și apă uzată
Abordarea integratoare a egalităţii de gen înseamnă “integrarea perspectivei de gen în
procesul de evaluare a implicaţiilor pentru femei şi bărbaţi în orice acţiune planificată,
inclusiv legislaţie, politici sau programe, în toate domeniile şi la toate nivelele”. Scopul final
al abordării integratoare este realizarea egalităţii de gen30.

Comisia Europeană solicită abordarea integratoare a egalităţii de şanse între femei şi

bărbaţi în toate politicile şi activităţile Comunităţii Europene:”Luarea în consideraţie în mod
sistematic a diferenţelor dintre condiţiile, situaţiile şi nevoile femeilor şi bărbaţilor în toate
politicile şi acţiunile Comunităţii: aceasta este trăsătura de bază a principiului abordării
integratoare, adoptată de către Comisie. În acest sens, este necesar şi important ca politica
egalităţii dintre femei şi bărbaţi să se bazeze pe o analiză statistică solidă a situaţiei femeilor şi
bărbaţilor în diverse domenii ale vieţii sociale, precum şi pe analiza schimbărilor care au loc
la nivelul societăţilor”( CE, 1996)xx.

Strategia de abordare integratoare a egalității de gen urmăreşte să asigure că toate

măsurile şi acţiunile generale care influenţează viaţa socială iau în considerare în mod

30
Cf. “Mainstreaming the gender perspective into all policies and programmes in the United Nations system”,
ECOSOC, iulie 1997, capitolul IV.

72
deschis şi activ – în timpul planificării, aplicării, monitorizării şi evaluării – efectele diferite
pe care le pot avea asupra situaţiei femeilor şi bărbaţilor.

În societate femeile şi bărbaţii nu au aceleaşi roluri, resurse, nevoi şi interese și nu

participă în mod egal la luarea deciziilor. Valorile atribuite “muncii femeilor” şi “muncii
bărbaţilor” nu sunt aceleaşi; aceste diferenţe variază de la o societate la alta, de la o cultură la
alta şi sunt denumite “diferenţe de gen”.

Multe politici şi programe nu iau în considerare aceste diferenţe (sunt “gender-blind”).

Rezultatul este că în prezent serviciile şi infrastructurile publice şi private, precum şi domenii
ca ocuparea, instruirea, mediul de afaceri şi cel politic nu sunt întotdeauna create ţinându-se
cont de nevoile specifice femeilor şi bărbaţilor (de cele mai multe ori este luat în considerare
etalonul masculin).

Analiza de gen este un instrument esenţial pentru înţelegerea contextului local în care se
desfăşoară un program. Este folositoare mai ales în planificarea proiectelor, deoarece ajută
planificatorii să identifice constrângerile locale şi structura proiectelor, astfel încât obiectivele
să poată fi atinse şi măsurate în mod adecvat.

Folosirea analizei de gen de-a lungul întregului ciclu al proiectului asigură informaţii
despre:
• Perspectivele, rolurile, nevoile şi interesele diferite ale femeilor şi bărbaţilor din zona
de desfăşurare a proiectului, ţară, regiune sau instituţie, inclusiv nevoile practice şi interesele
strategice ale femeilor şi bărbaţilor;
• Relaţiile dintre femei şi bărbaţi de care depinde accesul la şi controlul asupra
resurselor, beneficiilor şi proceselor decizionale;
• Impactul potenţial diferit al intervenţiilor programului/proiectului asupra femeilor şi
bărbaţilor, fetelor şi băieţilor;
• Constrângerile şi oportunităţile sociale şi culturale, precum şi punctele de intrare
pentru promovarea unor relaţii de egalitate între femei şi bărbaţi;
• Capacitatea instituţiilor de a programa acţiuni pentru egalitatea de gen.

La elaborarea unui program/proiect de investiții publice, este importantă aplicarea unei

analize de gen care să permită ulterior o abordare strategică integratoare.

Abordarea integratoare de gen pentru serviciile de apă și apă uzată

Experiența indică faptul că, dacă proiectele de alimentare cu apă pot fi considerate cu
adevărat neutre din punct de vedere al genului, nevoile fiziologice privind consumul de apă
potabilă fiind similare atât pentru femei cât și pentru bărbați, în ceea ce privește accesul la
grupuri sanitare adecvate și private necesitățile femeilor sunt mult mai mari și mai importante,
datorită particularităților și vulnerabilității fiziologice și socio-culturale.
73
 Deseori, în proiectarea, localizarea și construirea toaletelor sau latrinelor, nu s-a acordat
suficientă atenție nevoilor specifice ale femeilor și bărbaților, fetelor și băieților. Programele
de dezvoltare a serviciilor de sanitație, ca și multe alte programe de dezvoltare economico-
sociale, au fost de multe ori presupuse a fi neutre din punct de vedere al genului.

De aceea, uneori pot apărea eșecuri în implementarea și valorificarea adecvată a acestor

proiecte, din cauza unor erori apărute din lipsa unei analize de gen adecvate (absența unor
facilități pentru igiena și siguranța femeilor, condiții grele de acces pentru fete, sau chiar și
pentru băieții prea mici etc.)

Există numeroși factori importanți cum sunt discriminarea, lipsa voinței sau a preocupării
politice de gen sau lipsa structurilor legale adecvate care prin combinație au ca rezultat:
 pe de o parte, neglijarea nevoilor specifice feminine;
 pe de altă parte, absența implicării femeilor în planificarea și implementarea
instalațiilor sanitare.

Marea majoritate a persoanelor la nivel global (un miliard) ce trăiesc în condiții de

sărăcie sunt femei, iar tendința globală este de accentuare a feminizării sărăciei, mai ales
pentru gospodăriile conduse de femei. În cadrul Forumului Mondial al Apei (2006 World
Water Forum Mexico City), au fost prezentate unele inițiative, acțiuni și proiecte locale ce iau
în considerare analiza de gen, din țări în curs de dezvoltare printre care și țara noastră
(Armenia, Bulgaria, Romania, Ucraina și Mexic).

Acestea au demonstrat că o implicare mai puternică a grupurilor societății civile,

îndeosebi a femeilor și a grupurilor minoritare, în procesul decizional privind instalațiile
sanitare și gestionarea apelor uzate este deseori necesară pentru a se realiza cu adevărat
progrese în acest sectorxxi.

În multe astfel de cazuri, cum ar fi în comuna Gârla Mare din România (a se vedea
studiul de caz), femeile acceptă toalete ecosanitare UDDT faţă de bărbații ce preferă toalete
cu spălare cu apă. Prin urmare, femeile şi copii (prin programe în şcoli) ar putea juca un rol
important în motivarea, educarea şi convingerea altor persoane să utilizeze proiectele
ecosanitare UDDT.

Toaletele ecosanitare ce produc compost reprezintă o inovație sau alternativă cu caracter

eco-economic pentru serviciul de canalizare, astfel încât să se asigure atât salubrizarea
dejecțiilor și protecția mediului, precum și economisirea apei și obținerea îngrășămintelor
agricole naturale de tip compost.

74
 De altfel, un partizan al acestei tehnologii este însuși Lester Brown (Brown L, 2009)xxii,
care susține că aceste toalete care produc compost ”merită atenție din mai multe motive”,
ultimul fiind ”creșterea costului capitalului pentru sistemele de evacuare a apelor uzate”.

CASETA
Studiu de caz - Comuna Gârla Mare, România
La Gârla Mare, un sat românesc tipic cu o populație de 3.500 locuitori din județul
Mehedinți, fără servicii de alimentare cu apă și canalizare, un grup de NGO și instituții
academice format din: Women in Europe for a Common Future (WECF), Medium et Sanitas
și Universitatea de Tehnologie din Hamburg, a implementat în perioada 2003-2005 un proiect
pilot cu o tehnologie pentru grupuri sanitare ecologice.
Prin acest proiect în 2005 s-au introdus la școala din sat toalete ecosanitare de tip
UDDT ( Urine Dry Diverting Technology- cu sistem de direcționare și uscare a urinei), ce au
înlocuit vechile latrine ale școlii ce erau într-o stare inacceptabilă.
Toaletele ecosanitare de la şcoală au fost construite pentru demonstrație și
experimentare şi s-au dovedit a fi curate şi ieftine; totodată, prin folosirea lor se produce
compost îngrăşământ agricol excelent, care a fost folosit pe plan local pentru cultivarea de
porumb şi ardei.
Atât bărbații cat si femeile au contribuit la implementarea acestor toalete ecosanitare în
rolurile lor tradiţionale: bărbaţii au fost constructorii şi femeile au fost cele care au instruit
copiii despre modul de utilizare a toaletelor şi igiena personală. După un an de funcţionare, un
sondaj care a fost efectuat în sat în rândul a 40 respondenţi (21 femei/19 bărbaţi) a arătat
următoarele rezultatexxiii:
o Doar 3% dintre femei au fost dispuse să investească în
o toaletă (de tip nou), iar pentru bărbaţi acest procent a fost de 20%.
o 10% femei ar fi fost dispuse să investească în toalete ecosanitare, dacă aceasta s-ar
potrivi cu bugetul lor. Acest lucru este de înţeles pentru că nivelul de venit al
majorității familiilor este extrem de scăzut şi cu greu îşi pot permite să cumpere
suficientă hrană pentru ele și copiii lor.
o Ancheta a arătat, de asemenea, că sunt necesare mai multe cercetări legate de aspectele
financiare ale unor investiții casnice, precum şi faptul că pentru bărbaţi există opţiuni
financiare suficiente, iar pentru femei nu (femeile nu au putere de decizie financiară).
o Alte rezultate ale anchetei au indicat faptul că 74% dintre femei faţă de 58% din
bărbați vor toaletele UDDT pentru şcoală; în timp ce 32% din bărbaţi şi 17% dintre
femei ar prefera o toaletă de tip WC clasic.
o Argumentele menţionate de către femei au fost că toaletele sunt bune pentru sănătatea
copiilor, implică mai puţin miros neplăcut, iar copiii sunt mulțumiți de ele.
o Mai multe eleve, care au fost intervievate separat ar dori să aibă astfel de grupuri
sanitare la domiciliu, prin comparație cu băieţii școlari. Se pare că fetele simt că ar
beneficia mai mult de toalete curate și ușor accesibile.
o În general: atitudinea femeilor faţă de tehnologia toaletelor ecosanitare pe baza urinei
uscate (UDD) pare să fie mai pozitivă decât cea a bărbaţilor.

De asemenea, un aspect și mai important este acela că femeile ar dori să aibă toalete în
casă, ceea ce ar reduce mersul pe jos mai ales în condiţii meteorologice nefavorabile, dar de
multe ori recunosc faptul că nu dispun de suficient spaţiu în casă. Femeile sunt, de asemenea,
mai dispuse de a folosi îngrăşământul (compostul) ecologic pe terenurile şi grădinile lor.
75
 Experienţele de până acum pe plan global arată că proiectele demonstrative la grupuri
locale de femei pot indica cât de rapidă și durabilă poate fi realizată schimbarea mentalității,
a cererii și a obiceiurilor de igienă și sănătate din mediul rural și că femeile sunt mai sensibile
la aceste aspecte, pe care le doresc îmbunătățite cât mai curând.

Cu toate acestea, unii experţi avertizează că sistemele de sanitaţie durabilă

cum ar fi toaletele ecosanitare de redirecţionare uscare a urinei (UDDT) necesită mai mult de
lucru în curăţarea, întreţinerea, şi aplicarea în agricultură a compostului rezultat. Mare parte
din aceasta muncă se face de către femei, astfel încât s-ar putea adăuga la povara muncii lor. E
necesar să se monitorizeze îndeaproape aceste proiecte şi operaţiuni într-un mod specific al
analizei și impactului de gen.

Considerăm, în concluzie, că analiza de gen este deosebit de importantă pentru

proiectarea adecvată și implementarea unor sisteme durabile de gestionare a apei și a apei
uzate în localitățile ce nu sunt încă deservite cu servicii publice de apă și canalizare. Este
demn de remarcat faptul că, datorită nevoilor lor specifice, precum și a sarcinilor
tradiționale din gospodărie, femeile din mediul rural sunt:

 mult mai afectate decât bărbaţii de lipsa acestor utilități și

 totodată mult mai dispuse să adopte soluții ecologice, inovatoare și ușor fezabile pe
plan local,
care să acopere mai repede acest deficit deja anacronic din România, al infrastructurii și
serviciilor de apă/apă uzată, în mediul rural.

76
 III. Analiza teoretico-metodologică și empirică a corelației dintre
investițiile în infrastructura de apă și dezvoltarea economică

CAP. 4 - ASPECTE PRIVIND CORELAŢIA DINTRE INFRASTRUCTURA DE

APĂ ŞI DEZVOLTAREA ECONOMICĂ

4.1. Acumulări şi contribuţii teoretico-metodologice recente privind

corelaţia dintre infrastructura de apă şi dezvoltarea economică
Dezvoltarea şi gestionarea resurselor de apă continuă să fie, pe plan global, în centrul
luptei pentru creştere economică, dezvoltarea durabilă şi reducerea sărăciei. Acest aspect a
fost realizat în toate ţările industriale; cele mai multe au investit timpuriu şi puternic în
infrastructura, instituţiile şi capacitatea de gestionare a apei și apei uzate. Problema rămâne
astăzi acută în cazul multor ţări în curs de dezvoltare sau de tranziție, pentru care investiţiile
în dezvoltarea infrastructurii şi a instituțiilor de gestionare a apei, sunt în continuare o
prioritate urgentă.
4.1.1. Importanța securității apei pentru dezvoltarea economică
Cercetarea noastră se dorește a fi o continuare sau o confirmare a principalei contribuții
de fundamentare teoretico-metodologică a corelației dintre infrastructura de apă şi dezvoltarea
economică, prezentată în studiile și lucrările recente de Grey si Sadoff (2007), care au
susţinut și argumentat că există o relaţie între investiţiile în sectorul de apă şi dezvoltarea
economicăxxiv.
Folosind conceptul de securitate a apei, autorii au impus paradigma că în fiecare ţară
trebuie să se realizeze securitatea apei înainte de creşterea economică, iar în scopul de a atinge
securitatea apei, trebuie să fie făcute unele investiţii strategice în sectorul de apă (fie în
infrastructura fizică de apă fie, ulterior, în instituțiile de gestionare a apei).
Există patru mecanisme principale prin care dezvoltarea și gestionarea resurselor de apă
exercită un rol fundamental pentru creșterea economică și combaterea susținută a sărăciei
(OECD, 2007).
I. Mai întâi, proiectele de gestionare a apei pe bază largă, ce includ de obicei proiecte
majore de infrastructură, cum ar fi sisteme de canalizare majore, baraje şi transferurile
inter-bazin, vor oferi beneficii naţionale, regionale şi locale, din care toţi oamenii,
inclusiv cei săraci, vor avea de câştigat.
II. În al doilea rând, intervenţiile de dezvoltare a resurselor sunt de o importanţă majoră,
dacă sunt direcţionate pentru combaterea sărăciei; de exemplu, investiţiile pentru
îmbunătăţirea calității apei de captare vor oferi mijloace de trai pentru cei săraci,
77
 pentru că, de obicei, cei mai săraci locuitori locuiesc în zonele degradate din punct de
vedere ecologic.
III. În al treilea rând, alte intervenţii și investiții pe scară largă pentru dezvoltarea
serviciilor de apă, cum ar fi cele care vizează îmbunătăţirea performanţelor pentru
utilităţile de apă, asociaţiile de utilizatori sau de dezvoltare intercomunitare şi
departamentele de irigații, vor aduce beneficii pentru toata populația implicată,
inclusiv pentru cei mai săraci.
IV. În al patrulea rând, investițiile pentru serviciile de apă/apă uzată – direcționate pentru
combaterea sărăciei, cum ar fi dezvoltarea rețelelor și conectarea la sistemele de
alimentare cu apă, canalizare și de irigații a localităților și categoriilor sărace,
nedeservite, joacă un rol-cheie în atingerea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului.
Putem defini conceptual ”securitatea apei” ca : disponibilitatea durabilă a cantității
şi calităţii acceptabile a apei pentru producţie, pentru mijloacele de subzistenţă şi de
sănătate, cuplată cu un nivel acceptabil de risc pentru societate legat de impactele
imprevizibile produse de apă.
În cadrul noțiunii de ”securitate a apei” este implicată și ideea asigurării unei
”platforme minime de infrastructură și instituții de gestionare a apei”. Sub nivelul
acestei platforme minime, societatea și economia nu sunt rezistente la efectele şocurilor legate
de apă şi/sau al insecurității furnizării de apă pentru producţie sau mijloacele de subzistenţă,
iar apa devine astfel un obstacol semnificativ pentru creşterea economică durabilă.
Securitatea apei se va realiza odată cu crearea sau achiziţionarea la un nivel
corespunzător al unui mix de investiţii în infrastructură și de capacitate de gestionare a apei.
Astfel, atunci când este atinsă securitatea apei, societăţile sunt rezistente la impactul
resurselor de apă - astfel că lipsa de acces la apă şi la serviciile legate de apă și
vulnerabilitatea la impactul negativ al apei (secetă, inundaţii, boli, etc.) nu mai poate crea
obstacole semnificative în calea creşterii economice.
Dar, până când se realizează "securitatea de bază a apei", amploarea efectelor sociale
negative (de exemplu, morbiditate, mortalitate, conflicte pentru resurse) şi impactul lor
economic (eşecul instituţional, ineficienţa de producţie, şocuri, dezastre) pot fi prea mari,
astfel că economia, mediul înconjurător şi societatea sunt afectate în mod semnificativ, iar
creșterea economică nu poate fi gestionată în mod rațional și previzibil.
În continuare, vom descrie una dintre principalele actuale paradigme ale corelației
dintre gestionarea eficientă a apei și nivelul de dezvoltare economică pe plan global,
recunoscută și utilizată atât de către experții hidrologi cât și de economiștii preocupați de
teoriile și factorii creșterii economice.
Dinamica securității apei poate fi ilustrată prin așa numita ”curbă S a corelației dintre
apă și creșterea economică” (Figura nr. 1 din Anexa 9). Trebuie să subliniem că există mulţi
78
factori care vor influenţa, de asemenea, această dinamică a creșterii economice, în raport cu
investițiile pentru sistemele de apă.
De exemplu, un nivel mai ridicat de investiţii poate fi necesar pentru reforma
instituţională în cazul în care capacitatea de guvernare sau instituțiile sunt extrem de slabe
într-o anumită ţară. Economia politică a reformelor instituţionale pentru managementul apei
va afecta, de asemenea, dinamica acestei curbe ipotetice, deplasând curba "S" în afară (către
dreapta) cu cât este mai mare rezistența la reforma instituțională. Pe de altă parte, pot exista și
factori cu influență pozitivă: tehnologiile mai performante şi politicile mai eficiente de
management (de exemplu, cele de gestionare a cererii şi de tarifare optimă a apei) pot reduce
nevoia de investiţii, fie prin deplasarea curbei "S" spre interior (stânga) și în sus, fie prin
obținerea unei curbe concave.
O variantă a curbei S pentru descrierea corelației dintre investițiile în infrastructura de
apă și creșterea economică este, de asemenea, utilizată în special de hidrologi, pentru a ilustra
diferențele în ceea ce privește scenariile de securitate a apei (Figura nr.7):

Contribuția apei la creșterea economică Economii naționale:

”securitatea apei” în curs de dezvoltare mediu dezvoltate dezvoltate

”insecuritatea apei”

PMI Investiții cumulate în infrastructura

și instituțiile de gestionare a apei

Figura 7 - Scenarii privind securitatea apei și dezvoltarea economică

Așa cum se observă în figura 7 de mai sus, țările în curs de dezvoltare se află, în
general, de-a lungul segmentului aproape orizontal poziționat stânga-jos, în situația de
insecuritate sau vulnerabilitate a economiei față de apă, cu o hidrologie dificilă.

79
 Economiile mediu dezvoltate (printre care se clasifică și economia țării noastre) se pot
încadra pe segmentul ascendent abrupt, unde se situează punctul de inflexiune al curbei S,
ceea ce indică oportunitatea continuării investițiilor în infrastructura de apă care vor avea
randamente mai mari dincolo de punctul de inflexiune al curbei S, după realizarea PMI
(platformei minime de infrastructură). Se consideră că economiile dezvoltate se situează în
general la situația de securitate a apei și saturație a creșterii economice induse de investițiile
susținute și majore cumulate în infrastructura de apă, respectiv de-a lungul segmentului
aproape orizontal din poziția de sus dreapta a curbei de forma S.

4.1.2. Implicații privind analiza economică a investițiilor în infrastructura de apă

Investiţiile timpurii pentru securitatea apei sunt considerate exemple istorice clasice de
bunuri publice, finanţate în majoritate covârşitoare prin investiţii publice pe baza resurselor
fiscale. Astfel, încă chiar în ”Avuţia naţiunilor”, Adam Smith scria că guvernul ar trebui să
realizeze construcţia de lucrări publice atunci când aceste lucrări sunt "de o asemenea natură,
că profitul nu ar putea rambursa cheltuielile cu privire la oricare individ sau număr mic de
indivizi, şi pe care, prin urmare, nu poate fi de aşteptat ca un individ sau număr mic de
persoane fizice să le ridice sau să le întrețină".
Este de remarcat faptul că forma specifică a "curbei S " este aleasă pentru a indica faptul
că randamentele economice ce revin la investiţiile timpurii în infrastructura pentru resursele
de apă, în anumite împrejurări şi, probabil, în special în ţările cu o variabilitate hidrologică
ridicată, pot părea a fi destul de scăzute.
De aceea, un postulat reprezintă faptul că ar putea fi necesar să se facă un nivel
semnificativ de investiţii publice înainte de a exista securitatea de bază a apei (de exemplu,
infrastructura de regularizare și stocare a apei, suficientă pentru a regla fluxurile) pentru a fi
urmate de investiţii private productive şi pentru a rezulta o creştere economică neconstrânsă
de accesul la apă. Dar, această particularitate are și implicaţii importante pentru modul în care
vom evalua eficiența de cost pentru investiţiile timpurii în infrastructura resurselor de apă,
deoarece aplicarea metodelor și procedurilor standard din instrumentele de analiză economică
a proiectului, poate fi problematică pentru mai multe motive:
 ele se concentrează preponderent asupra ratelor marginale de recuperare
(rentabilitate), care pot fi înşelătoare dacă sunt aplicate unor sisteme mari, inter-
conectate și multiple de infrastructură de apă;
 se evaluează numai costurile şi beneficiile directe fără captarea corelațiilor, a
multiplicatorilor şi a impactului securităţii de bază a apei asupra răspunsului cu
investiții din sectorului privatxxv.

80
 Astfel de instrumente sunt, în general, inadecvate pentru a capta potenţialul
de transformare și impactul unor astfel de investiții multifuncţionale de infrastructură, pe
scară largă. Efectele lor pot fi complexe: economice, sociale şi de mediu - fiind atât pozitive
cât şi negative.
Desigur, aceasta nu este o nouă provocare sau dilemă teoretico-metodologică. Încă din
anii1950, (Hirschman,1958) a descris importanţa critică a capitalului social global (drumuri şi
energie), precum şi provocarea de a impune disciplina economică în planificarea unor astfel
de investiţii. El afirma că: "problema investiţiilor în [capitalul social global - de infrastructură]
... este că acesta nu este permeabil pentru criteriile de investiţii care au fost concepute pentru a
introduce raţionalitatea în planurile de dezvoltare."
Metodele și instrumentele de evaluare economico-socială au evoluat în mod
semnificativ din anii 1950, astfel că economiștii au dobândit în prezent o înţelegere mai largă
a impactului (economic, de mediu, şi social) şi a valorii (atât cea de utilizare, cât și cea de
prezervare), asociată cu dezvoltarea proiectelor de apă și apă uzată, existând metodologii
rafinate și sofisticate pentru a le captura. Totuși, considerăm că acest proces de cercetare
pentru o mai bună înţelegere şi o mai bună modelare a efectelor pozitive şi negative ale
dezvoltării infrastructurii și resurselor de apă este încă iterativ și dinamic, mai ales datorită
cerințelor de implementare și reflectare a criteriilor dezvoltării durabile.
Ca o urmare logică similară, atunci când securitatea de bază a apei este realizată iar
(conform scenariului de evoluție descris mai sus de curba S), investiţiile suplimentare
în apă sau activităţi pe baza apei pot fi extrem de profitabile (de exemplu, investițiile în
agricultură sau în sectorul energetic), este de aşteptat să aibă loc o creştere a răspunsului cu
investiţii ale sectorului privat, în întreaga economie națională.
Toate ţările bogate au obţinut securitatea de bază a apei prin furnizarea de infrastructură
și servicii publice de apă și canalizare, şi au făcut acest lucru în primul rând prin intermediul
finanţelor publice, eventual inclusiv printr-o combinaţie judicioasă cu oportunități
suplimentare de finanţare privată.
Costul de asigurare a infrastructurii de apă pentru o populaţie foarte mare nedeservită,
mai ales din țările în curs de dezvoltare, concomitent cu respectarea standardelor globale de
protecție a mediului, durabilitate şi echitate socială, precum şi cu menţinerea/ întreţinerea
adecvată a stocului de infrastructură şi prin măsuri fiscale prudente - este cu adevărat
descurajator de mare.

81
 Răspunsul la această provocare nu va implica sau induce doar inovaţii în managementul
resurselor de apă, pentru dezvoltarea şi guvernarea acestora, dar și, de asemenea, în ceea ce
privește finanţarea investițiilor de infrastructură a apei. Modificările ar putea avea loc și în
modul în care comunitatea internaţională sprijină şi prioritizează investiţiile de apă, şi ar
trebui să continue să fie explorate opţiuni reale de parteneriat public-privat. Întotdeauna,
odată cu investiţiile în infrastructură trebuie să se facă concomitent şi investiții în
instituţiile de gestionare a acesteia și a resurselor de apă, dar atunci când stocurile de
infrastructură hidraulice sunt mici, astfel de investiţii în infrastructura de apă (capital produs
de om şi natural) vor avea randamente relativ mai mari.
Investiţiile în capacitatea operațională și de management, pentru infrastructura şi
instituţiile apei vor putea deveni tot mai importante, cu cât sunt construite stocuri de
infrastructură mai mari si mai sofisticate – așa cum este ilustrat în diagrama ipotetică din
figura 8 de mai jos.

Randamentul investițiilor
Infrastructură Gestionare

Economii: În curs de dezvoltare Dezvoltate

Figura 8 Succesiunea și echilibrul investițiilor în infrastructura și gestionarea apei

În cele mai dezvoltate ţări, investiţii importante de infrastructură a apei au fost deja
realizate (în unele cazuri, aceste investiţii au fost chiar excesive), astfel că randamente
economice mult mai mari sunt acum derivate din îmbunătăţirea gestionării resurselor de apă şi
a operării infrastructurii de apă existente. Pe de altă parte, în unele ţări din lume, stocurile de
infrastructură pot fi atât de scăzute încât investiţiile în managementul apei nu ar putea avea
randamente suficient de înalte.
Acest lucru sugerează că, în timp ce ţările dezvoltate, unde stocurile de infrastructură
sunt ample, se concentrează acum în mod corespunzător, pe punerea în aplicare și dezvoltarea

82
managementului apei şi a operării infrastructurii, pot exista unele ţări (în curs de dezvoltare
sau mediu dezvoltate) în care este mai oportun să se pună un accent relativ mai mare pe
investițiile în infrastructura fizică a apei.
Este ceea ce au făcut și ţările dezvoltate în trecut, într-un punct similar al nivelului de
dezvoltare; dar țările care se dezvoltă acum au teoretic avantajul de a se baza pe cele mai bune
practici la nivel mondial pentru a realiza aceste investiții în infrastructura apei cu o eficiență
socio-economică și ecologică mai ridicată. Totodată, odată cu creșterea investiţiilor în
infrastructură, este imperativ să se asigure un echilibru cu investițiile în instituţii şi
consolidarea capacităţilor, conștientizând că acest proces de dezvoltare instituţională şi de
reformă poate fi lent şi dificil.
Imposibilitatea de a înţelege problema asigurării echilibrului si a succesiunii etapelor de
dezvoltare a infrastructurii şi a instituţiilor pentru gestionarea resurselor de apă, în contextul
unor circumstanţe specifice pentru fiecare ţară, pot duce la decizii de investiţii ineficiente și
neavenite. Aici apare o nouă provocare: oare lecţiile și experiențele din ţările dezvoltate,
consolidate prin cunoştinţele locale şi indigene, pot oferi perspective pentru alternative de
strategii şi proiecte de infrastructură sau de management operaţional - sau chiar alternative la
infrastructură - care să asigure securitatea apei, creşterea economică şi reducerea sărăciei, dar
cu un impact social și de mediu mai mic?
O dezvoltare durabilă a sectorului de infrastructură a apei înseamnă că selectarea scalei,
locației şi caracteristicilor operaţionale trebuie să fie evaluate pentru o planificare pe termen
lung, de perspectivă, care încorporează tendinţele anticipate şi permite adaptabilitatea. Acest
aspect va asigura că generaţiile viitoare moştenesc instituţii şi infrastructură, care pot
să se adapteze cu uşurinţă la valorile lor de dezvoltare.
Deşi în prezent nu există alternative radicale la dificila sarcină de gestionare şi de
dezvoltare durabilă a resurselor de apă, printr-un echilibru în evoluţie al instituţiilor şi a
infrastructurii, a avut loc totuși un proces continuu de învăţare şi inovare, care oferă
numeroase lecţii pentru a urma această cale fundamentală, într-o manieră cât mai sustenabilă
şi echilibrată.
Cu toate acestea, în opinia noastră, nu există o dezbatere și conștientizare politică
suficientă cu privire la implicaţiile negative asupra creşterii economice şi a combaterii
sărăciei, ale finanțării și investițiilor diminuate, în condițiile recesiunii economice globale,
pentru infrastructura de apă - în special prin calculul costurilor lipsei de acţiune. Inevitabilele
compromisuri (trade-off-uri) implicate de dezvoltarea rețelelor de apă și apă uzată nu pot să

83
fie bine evaluate fără o examinare a beneficiilor potenţiale de creştere economică şi de
reducere a sărăciei, care pot fi derivate dintr-o rețea de infrastructură de apă locală, regională
și națională, bine concepută şi bine gestionată. Lecţiile învăţate din aceste experienţe vor ajuta
la buna fundamentare a diferitelor căi alternative fezabile pentru dezvoltarea resurselor și
rețelelor de apă, care maximizează bunăstarea, minimizând în acelaşi timp perturbările sociale
şi de mediu, cu protejarea intereselor comunităţilor celor mai afectate de proiect.

4.2. Modele economico-matematice de creştere economică cu o variabilă

factorială ce caracterizează infrastructura
Așa cum analizam și argumentam în lucrarea de doctorat (Simona Popescu Frone,
2000), o categorie de capital foarte importantă pentru creşterea economică este cea a
capitalului public ce necesită în mod obiectiv acţiunea şi investiţiile statului. Capitalul public
este format, în ţările cu economie de piaţă, îndeosebi din infrastructura publică. Aceasta
cuprinde drumuri, autostrăzi, porturi, diguri, poduri, baraje, aeroporturi, rețelele de alimentare
cu apă și canalizarea, sisteme de protecţie a mediului, spitale, instalaţii sanitare şi forme de
capital productiv de obicei furnizate public.
Ca şi capitalul uman, infrastructura publică poate fi incorporată in funcţia de producţie
pentru a explica factorul rezidual de creştere economică; tot ca şi capitalul uman,
infrastructura publică este finanţată prin economisirea publică. În general nu se
tranzacţionează pe pieţele internaţionale aşa că în anumite ţări (inclusiv în România)
acumularea de infrastructură publică poate fi insuficientă, ceea ce explică întârzierea
procesului de convergenţă a creşterii economice dintre state.
Realităţile recente din economia de piață, recenta recesiune economico-financiară
globală arată într-adevăr că nu întotdeauna totalitatea economiilor private se transformă în
mod eficient şi automat într-un volum suficient de mare al investiţiilor, şi mai ales într-o
structură potrivită a acestora, care să stimuleze și să susțină o creștere economică sustenabilă
și o dezvoltare economico-socială durabilă.
Capitalul public, şi în special capitalul de infrastructură, este esenţial pentru activităţile
economico-sociale desfășurate de populație în gospodării şi întreprinderi. Cercetarea empirică
cu privire la relaţia dintre capitalul public şi creşterea economică ar trebui să ofere răspunsuri
la două întrebări importante.
1. În primul rând, creșterea stocului de capital public poate stimula creșterea economică?
2. În al doilea rând, problema relevantă pentru politica economică este care va fi efectul
net al acestor investiții care vor abate resursele de la alte utilizări (Canning și Pedroni
1999).
84
 Cu alte cuvinte, este stocul existent de infrastructură optim?
Totuşi investiţiile publice legate de dezvoltarea infrastructurii şi furnizarea de bunuri
publice pot fi complementare şi nu concurente investiţiilor private. Investiţiile publice de
această natură pot extinde posibilităţile pentru cele private şi pot spori productivitatea
capitalului, cererea pentru producţia sectorului privat şi serviciile subsidiare, prin expansiunea
activităţii economice agregate şi a economisirii. În consecinţă, se poate afirma că
productivitatea marginală a capitalului (a investiţiilor) din sectorul privat reflectă și rata
investiţiilor din sectorul public de infrastructură.
Cele mai semnificative studii din literatura de specialitate (amintim aici doar unele
dintre cele mai importante studii - citate și recente):
 Aschauer, D. A. (2000). Do states optimise? Public capital and economic growth. The
Annals of Regional Science (34), 343-363. Aschauer, D.A. (1998). Public Capital and
Economic Growth: Issues of Quantity, Finance and Efficiency. W Paper No. 233
 Munnell, A. (1992) "Infrastructure investment and productivity growth", Journal of
Economic Perspectives, 6(4), 189-198
 Baldwin J. R., & Dixon, J. (2008). Infrastructure Capital: What Is It? Where Is It?
How Much of It Is There? Research Paper Research Paper Series (16)
 Agénor, Pierre-Richard and Moreno-Dodson, Blanca (2006), Public Infrastructure and
Growth: New Channels and Policy Implications.
 Calderón, C., E. Moral, and L. Servén (2009). Is Infrastructure Capital Productive? A
Dynamic Heterogeneous Approach. World Bank, Washington, DC. Mimeo.
 Canning, David and Pedroni, Peter (2004). The Effect of Infrastructure on Long Run
Economic Growth, WP World Bank
 Romp, W. and Haan, J. de (2005). Public Capital and Economic Growth: A Critical
Survey. European Investment Bank Papers.
 Straub, Stéphane (2008). Infrastructure and Growth in Developing Countries: Recent
Advances and Research Challenges. World Bank Institute, Washington DC
 Égert, B., T. Kozluk and D. Sutherland (2009),“Infrastructure and Growth: Empirical
Evidence”, OECD Economics Department Working Papers, No. 685, OECD
Publishing
 Straub Stéphane and Akiko Terada-Hagiwara (2010), Infrastructure and Growth in
Developing Asia
 Imran, M și Niazi Javeria (2011), Infrastructure and Growth, PIDE, 2011
 Justin Yifu Lin and Doerte Doemeland (2012), Beyond Keynesianism: Global
Infrastructure Investments in Times of Crisis, WB Policy Research WP 5940
Acestea sugerează mai multe definiţii pentru sectorul infrastructurii şi componentele sale;
autorii analizează și interpretează pe larg caracteristicile şi funcţiile capitalului de
infrastructură în timp ce aspectele și efectele de creștere efectiv măsurate se bazează în
principal pe datele disponibile pentru diferite regiuni.
Infrastructura este definită în general ca un complex de bunuri de capital care nu sunt
consumate în mod direct; acestea oferă servicii doar în combinaţie cu forţa de muncă şi

85
alte inputuri. Această descriere permite a se distinge o gamă largă de componente, să se
analizeze impactul lor direct asupra aspectelor de dezvoltare şi subliniază necesitatea de a se
specifica sectorul de infrastructură, în scopul de a măsura impactul său asupra dezvoltării
economico-sociale. Impactul investiţiilor în infrastructură asupra dezvoltării ţării reprezintă o
problemă importantă pentru dezvoltarea strategică şi politica de guvernare a ţării, în special în
timpul perioadelor de tranziţie economică sau de recesiune.
Disponibilitatea serviciilor de infrastructură influenţează în mod semnificativ nivelul de
dezvoltare al regiunilor şi ţărilor. Acesta este motivul pentru care nivelul şi calitatea
infrastructurii au un efect direct asupra productivităţii și dezvoltării antreprenoriale, şi nivelele
diferite de investiţii de capital sub formă de infrastructură generează inegalități și divergență
între regiuni şi ţări.
Astfel, din punctul de vedere al stimulării ofertei, există atât un canal direct (stocul de
capital de infrastructură serveşte ca un factor de producţie), cât şi unul indirect (modernizarea
și extinderea infrastructurii antrenează progres tehnologic). Dintr-un alt punct de vedere, cel
al cererii de consum, infrastructura furnizează persoanelor serviciile de care au nevoie şi pe
care le doresc: servicii de apă şi canalizare, de alimentare cu energie pentru încălzire, gătit, şi
lumina, acces la telefon si calculator; servicii de transport. Absența unora dintre cele mai
elementare servicii de infrastructură (în special, cele de apă și canalizare sau de electricitate)
reprezintă o dimensiune importantă a conceptului de sărăcie; de aceea, dezvoltarea stocului de
infrastructură are impact direct asupra reducerii sărăciei și a creșterii bunăstării naționale.
Cele mai multe dintre canalele considerate în contextul teoriei creşterii susțin o legătură
între stocurile de infrastructură (sau variaţiile acestora) şi creşterea economică. Desigur, în
cazul canalului direct de productivitate, se surprinde impactul unei creşteri a cantităţii de
capital de infrastructură asupra productivităţii totale a factorilor. De asemenea, prin canalele
indirecte potenţiale implicate de teorie, creşterea economică se bazează pe impactul
infrastructurii mai dezvoltate asupra productivităţii altor factori:ajustarea costurilor de capital
private şi unele cazuri de economii de scară şi de scop, în cazul dezvoltării umane şi a
productivităţii muncii.
Există numeroase studii și cercetări care încearcă să analizeze și să estimeze corelația
dintre dezvoltarea infrastructurii și creșterea economică. Autorii moderni ai studiilor din acest
domeniu (Agenor si Moreno-Dodson, 2006; Fourie, 2006) susţin că impactul infrastructurii
asupra creşterii economice are loc, în principiu, în mai multe moduri:

86
 1. Infrastructura reduce costul factorilor de input în procesul de producţie. Acest efect se
numeşte efectul de productivitate directă.
2. Infrastructura îmbunătăţeşte productivitatea muncii lucrătorilor, iar acest efect este
cunoscut sub numele de efect indirect.
3. Impactul infrastructurii asupra creşterii se obţine în perioada inițială de construcție și
modernizare: numeroase locuri de muncă sunt create în industria de construcţii şi serviciile
conexe. Având în vedere că investiţiile în infrastructură necesită întreţinere, se stimulează în
continuare crearea pe termen lung de locuri de muncă.
4. Infrastructura are, de asemenea, un efect pozitiv asupra rezultatelor din învăţământ şi
din sănătate: o sănătate bună şi un nivel superior de învăţământ absolvit, al forţei de muncă,
induce creşterea economică.
În literatura de specialitate se pot distinge, de asemenea, patru abordări economico-
matematice principale pentru a măsura impactul investițiilor sau resurselor de capital public
de infrastructură asupra creşterii economice:
a) Abordarea cea mai comună este cea bazată pe o funcție de producție. Aici, o forma
funcționala - cum ar fi Cobb-Douglas - este aleasă pentru funcţia de producţie iar
această funcţie de producţie este estimată ulterior.
b) În abordarea aşa-numită comportamentală, este estimată o funcţie de cost sau de
profit în care este inclus stocul de capital public. Aceasta permite utilizarea unor
forme funcţionale mai flexibile şi ține oarecum mai bine seama de caracteristicile
diferite ale capitalului public în raport cu cel privat.
c) Modelele de tip Vector Auto Regresive (VAR), încearcă să rezolve unele dintre
problemele de cauzalitate şi endogenitate referitoare la primele două abordări, prin
impunerea a cât mai puţine posibil restricţii economice.
d) O modalitate alternativă finală de modelare a efectelor de creştere a investițiilor de
capital public este aceea de a include cheltuielile guvernamentale de investiţii în
regresii ale creşterii economice, în secţiune transversală (cross-section, cross-
country).
Deși fiecare abordare are propriul set de merite şi de probleme, concluziile generale
derivate din aceste abordări diferite sunt surprinzător de asemănătoare.
Cele mai multe dintre canalele de creștere economică discutate în acest context, pot fi
reprezentate în mod generic, pe baza funcţiei de producţie:
Q = A (θ, KI), F (K, L, G (KI)),
în care Q este produsul real agregat (PIB), K este capitalul agregat (non-infrastructură),
KI reprezintă stocul de capital de infrastructură, L număr agregat ore lucrate de către forţa de
muncă, iar A (.) reprezintă un termen standard de productivitate.
Capitalul de infrastructură KI intră și în funcția de producţie F (.), printr-o funcţie G
(KI). Ca atare, această formulă poate reprezenta infrastructura considerată pur şi simplu ca un
87
factor suplimentar de producţie (G (KI) = KI), cum se face adesea în literatura de specialitate
macroeconomică (Romp şi de Haan, 2005). Acest aspect presupune că stocul de infrastructură
are atributele pure de bun public şi produce servicii non-rivale și non-exclusibile.
Putem afirma deci că cele mai multe abordări privind creşterea economică măsoară
impactul infrastructurii prin intermediul funcţiei de producţie standard, cu factori
complementari de producție, în care o creştere a stocului de capital de infrastructură ar avea
un efect direct de creştere a productivităţii celorlalți factori. Aplicațiile empirice vor măsura
impactul capitalului de infrastructură prin estimarea elasticității outputului (PIB, producție,
etc.) în funcție de inputul de infrastructură.
Unul dintre cele mai interesante modele economico-matematice ale efectului dezvoltării
infrastructurii asupra mărimii Produsului Intern Brut și a creșterii economice este cel propus
de profesorii David Canning și Esra Benathan, în studiul ”The Social Rate of Return of
Infrastructure Investments”, (publicat în anul 2002) în cadrul proiectului de cercetare
internațional sub egida Băncii Mondiale “Infrastructure and Growth: A Multicountry Panel
Study” (RPO 680-89). Modelul (descris și analizat în anexa nr.9)este deosebit deoarece își
propune să estimeze mai bine sau mai complet randamentul investițiilor în infrastructură,
plecând de la premisa că analizele cost-beneficiu ale proiectelor specifice nu pot surprinde
toate externalitățile și aspectele de impact macroeconomic ale acestor investiții majore.
Principalele deficienţe includ prezenţa aspectelor de cauzalitate inversa probabilă și
potenţială, între mărimea produsului intern brut şi investiţiile în infrastructură, ceea ce poate
genera o eroare de estimare în sensul excedentar, pentru coeficienţii estimați. De exemplu,
luând în considerare aceste aspecte, unii autori (Straub, 2011); (Romp şi de Haan, 2005)
afirmă că elasticităţile produsului intern brut în funcție de capitalul public se situează între 0,1
şi 0,2. În mod similar, în articolul lor, Calderón et al. (2009) estimau elasticitatea outputului în
funcție de infrastructura publică, a se situa între 0,07 şi 0,10.

4.3. Limite conceptual-metodologice şi provocări privind analiza corelaţiei

dintre infrastructura (de AAC) şi dezvoltarea economică la nivel local, regional,
naţional

4.3.1. Caracteristici și rezultate privind estimările empirice ale corelației

În studiile și cercetările moderne, infrastructura este înţeleasă ca structură fizică de bază
constând din: infrastructura de transport, de alimentare cu apă şi de canalizare-evacuare a

88
apelor uzate, infrastructura de telecomunicaţii şi infrastructura energetică. Aceasta este
considerată infrastructură publică, ce creează beneficii pentru un număr mare de utilizatori.
Autorii din literatura de specialitate privind infrastructura oferă puține argumente pentru
alegerea unui anumit stoc de active şi pentru definirea componentelor de infrastructură. Nu
există nici un acord asupra unui anume set unic de variabile de infrastructură în rândul
cercetătorilor: principalele tendinţe din literatura de specialitate sunt fie a grupa toate
sectoarele de infrastructură, fie să se studieze un tip de infrastructură, îndeosebi cea de
transport, şi să se ignore orice relaţie între diferitele tipuri de infrastructură.
În cele mai multe demersuri din literatura de specialitate, cercetătorii ştiinţifici caută să
utilizeze indicatorii fizici de infrastructură publică, mai degrabă decât indicatorii monetari,
pentru motivul de a evita dificultatea de evaluare a infrastructurii, deoarece nu există o
metodologie convenită pentru evaluarea variabilelor de infrastructură31.
De obicei, se consideră că sectorul de infrastructură constă din câteva sub-sectoare care
sunt definite de un set de variabile fizice:
 infrastructura de transport (lungimea drumurilor asfaltate, cale ferata, etc.);
 infrastructură de alimentare cu apă şi de evacuare a apelor uzate (populaţia rezidentă
conectată la aceste servicii și sisteme de colectare și tratare a apelor uzate);
 infrastructura de telecomunicaţii (numărul de linii telefonice) şi
 infrastructura energiei electrice (centrale electrice, linii de transport şi de distribuţie).
Cea mai mare parte a studiilor și cercetărilor recente, care iau în considerare țările
europene sau țările mediu dezvoltate se referă îndeosebi la infrastructura de transport și cea de
electricitate și telecomunicații, ca factori de dezvoltare economică; infrastructura de apă și
apă uzată fiind deja bine dezvoltată și cuprinzătoare în aceste țări, ea nu este considerată
drept un sector prioritar de investiții pentru dezvoltare socio-economică și combatere a
sărăciei decât în țările în curs de dezvoltare din Africa și Asia.
Din păcate, având în vedere că acest sector de infrastructură a apei și apei uzate este
încă insuficient dezvoltat în România (cu un procent de doar cca.52% din populație conectată
la serviciul de canalizare), deși țara noastră este considerată o țară cu nivel mediu superior de
venit pe locuitor și cu economie emergentă, experți în hidrologie români și din UE32 sunt de

31
Conform Snieska V., Simkunaite I., Socio-Economic Impact of Infrastructure Investments,
Engineering Economics (3), 2009
32
Prof.dr. Vasile Ciomoș, președintele Asociației Române a Apei și prof.dr. HC Helmut Kroiss,
Universitatea de Tehnologie din Viena, Austria.

89
acord că România se află încă în porțiunea ascendentă a curbei S a corelației dintre
platforma de infrastructură a apei și creșterea economică, în proximitatea punctului de
inflexiune, iar contribuția investițiilor în infrastructura și gestionarea apei la creșterea
economică este pozitivă și relativ mare, deci investițiile în acest sector de infrastructură vor
avea randamente încă crescătoare.
Mai mult, având în vedere recentele modificări climatice, care în țara noastră se
manifestă prin accentuarea fenomenelor extreme, de secetă vara-toamna, respectiv căderi și
depuneri masive de zăpadă și apoi risc de inundații, iarna-primăvara, credem că trebuie studiat
mai detaliat, reanalizat și dezvoltat conceptul de securitate a apei pentru cazul României.
În ceea ce privește efectiv determinarea și măsurarea impactului socio-economic al
investițiilor în infrastructura de apă și apă uzată, există mult mai puține studii dedicate acestui
aspect față de studiile dedicate altor sectoare de infrastructură, iar rezultatele sunt și mai puțin
edificatoare. În plus, majoritatea acestor studii și cercetări se referă la problematica dezvoltării
infrastructurii și serviciilor de apă și canalizare, de irigații și protecție contra inundațiilor din
țările în curs de dezvoltare din Asia și Africa33; astfel, metodele, datele și rezultatele sunt mai
puțin relevante pentru o țară ca România, cu climă temperat-continentală (deși în curs de
schimbare) și membră a Uniunii Europene.
Deşi România a avut în perioada 2001-2011 cea mai mare cheltuială de investiții
publice în cadrul ţărilor europene ca pondere în PIB (Raport al Consiliului Fiscal, 2011), alte
ţări noi membre UE, precum Polonia, Ungaria, Bulgaria, Slovacia şi Slovenia, cu cheltuieli de
investiții mai mici, au o calitate a infrastructurii mai bună, ceea ce demonstrează eficienţa
scăzută a acestor cheltuieli în cazul României (Figura 9.2, Anexa 9)
Din nefericire, așa cum arătam în capitolele anterioare, o adevărată asemănare dintre
România și țările sau regiunile sărace din Asia și Africa este dată tocmai de nivelul de
subdezvoltare al rețelelor de alimentare cu apă, dar mai ales al celor de canalizare și al
instalaţiilor de epurare a apelor reziduale, și implicit accesul relativ scăzut al populației la
serviciile de salubrizare a apei uzate.
Totuși, preocupări legate de importanța dezvoltării rețelelor de infrastructură, inclusiv
de apă și canalizare, există și în alte state noi membre ale Uniunii Europene, cu economii
emergente, și care doresc să maximizeze eficiența și impactul socio-economic favorabil al
asistenței din Fondurile Structurale și de Coeziune ale UE, în vederea accelerării procesului

33
De exemplu, Seethepalli,K., Bramati,M &all (2008), How Relevant is Infrastructure to Growth in East
Asia?, World Bank Policy Research Working Paper 4597.

90
de convergență. Un studiu recent și inspirator este astfel ”Socio-Economic Impact of
Infrastructure Investments”(2009), de V.Snieska și Ineta Simkunaite, de la Universitatea de
Tehnologie Kaunas din Lituania.
Lipsa unei metodologii unice în literatura de specialitate împiedică evaluarea impactului
investițiilor pentru infrastructură asupra dezvoltării sociale şi economice. Autorii subliniază
perspectivele diferite cu privire la această relaţie, care oferă unele informații la nivel
metodologic, dar consideră că există o lipsă de metode conceptuale, care să poată fi adaptate
pentru anumite ţări şi intervale temporale.
Astfel, caracteristicile specifice pentru fiecare ţară determină setul de componente de
infrastructură precum şi aspectul impactului asupra dezvoltării sociale şi economice, ce poate
fi mai mult sau mai puțin evident cuantificat printr-una sau mai multe variabile: creşterea
economică, inegalitatea veniturilor, Produsul Intern Brut, competitivitatea regională,
productivitatea muncii şi bunăstarea.
Autorii lucrării prezintă abordările ştiinţifice privind contribuția unor factori de
infrastructură şi oferă o testare ipotetică a impactului infrastructurii asupra nivelului de
dezvoltare din statele baltice: Lituania, Letonia şi Estonia. Problema investiţiilor în
infrastructură este foarte importantă, deoarece dezvoltarea infrastructurii în aceste ţări, state
noi membre ale Uniunii Europene (începând din anul 2004) este susţinută de Fondurile
Structurale ale Uniunii Europene şi prin alte mecanisme financiare.
În demersul lor, autorii (Snieska & Simkunaite, 2009) s-au confruntat cu probleme de
disponibilitate a datelor, iar de aceea, rezultatele estimărilor relaţiei de cauzalitate între
creşterea economică şi variabilele de infrastructură în cele trei ţări Baltice sunt calculate
pentru perioada 1995-2007 (o perioadă relativ scurtă).
Având în vedere practica internațională recentă, conform studiilor și cercetărilor
analizate sau menționate mai sus, și aici, analiza de corelație și regresie se bazează pe
indicatorii fizici de infrastructură, ca variabile explicative (date statistice de la Eurostat şi baze
de date World Development Indicators):
1. Lungimea drumurilor asfaltate, în kilometri, per 1000 de persoane; notam cu Das
(lungime Drumuri asfaltate)
2. Număr linii de telefonie fixă şi abonaţi de telefonie mobilă, per 1000 de persoane;
notam cu Tel (Telefonie)
3. Populaţia rezidentă conectată la infrastructura de canalizare (colectare şi epurare a
apelor uzate); notăm cu San (Sanitation)

91
 PIB-ul pe cap de locuitor (la paritatea puterii de cumpărare) este variabila dependentă
(variabila determinată). În conformitate cu metodologia de comparare a datelor exprimate prin
diferite unităţi de măsură, variabilele s-au normalizat. Astfel, a fost aplicată logaritmarea
naturală pentru toate variabilele de infrastructură, ca serii de timp pentru perioada 1995-2007.
Studiul a urmărit să evidențieze, prin prelucrarea statistico-matematică a datelor în
vederea analizelor de corelație și regresie, impactul celor trei sub-sectoare de infrastructură
asupra creșterii economice din fiecare țară (dintre cele trei state Baltice).
Prin estimarea parametrilor ecuațiilor de regresie, au fost obținuți următorii parametri și
respectiv coeficient de determinare R2, pentru cazul particular al fiecărei dintre cele trei țări
Baltice analizate:

a) pentru Lituania
ln(PIB) = 0,2909ln(Das)+ 0,5835 R2= 0,8245
ln(PIB) = -0,3296ln(Tel) + 8,3702 R2= 0,4032
ln(PIB) = -0,0903ln(San) + 8,9838 R2= 0,7892
b) pentru Letonia
ln(PIB) = 0,231ln(Das)+ 1,2227 R2= 0,6798
ln(PIB) = 1,5127ln(Tel) - 7,162 R2= 0,9732
ln(PIB) = -0,0985ln(San) + 8,6613 R2= 0,9542
c) pentru Estonia
ln(PIB) = 0,7544ln(Das)- 3,3596 R2= 0,5147
ln(PIB) = 1,5252ln(Tel) - 7,2526 R2= 0,9757
ln(PIB) = -0,1051ln(San) + 8,2062 R2= 0,8703

Aceste rezultate și estimări empirice ne sugerează următoarele concluzii și interpretări

de analiză economică:
 În cazul Lituaniei, doar variabila care aproximează dezvoltarea infrastructurii de
transport (lungimea drumurilor asfaltate, Das) are un impact pozitiv asupra PIB per
capita. Relația dintre subsectoarele de infrastructură de telecomunicații, cel de
sanitație (canalizare și epurare a apei) și respectiv variabila determinată PIB per capita,
este negativă.
 În cazul atât al Letoniei, dar și al Estoniei, situația este diferită: există o corelație
puternică și pozitivă între infrastructura de transport și telecomunicații și creșterea PIB
pe locuitor; dar, corelația creșterii economice cu variabila privitoare la sanitație este
negativă în ambele aceste țări.

92
 Desigur că, așa cum recunosc și autorii (Snieska & Simkunaite, 2009), analiza şi
estimările furnizate mai sus nu sunt suficiente pentru a concluziona cu privire la impactul
infrastructurii asupra dezvoltării economice și sociale ale unei ţări.
Rezultate diferite pentru ţări cu acelaşi nivel al veniturilor pe cap de locuitor exprimă o
contradicţie cu rezultatele din literatura de specialitate și cu teoriile economice şi, de aceea,
este evident că o analiză suplimentară mai profundă şi estimări mai riguroase trebuie să fie
efectuate în scopul de a distinge efectul nivelului de dezvoltare al infrastructurii asupra
creşterii economice.
Principalele prime concluzii, precum și limite conceptual-metodologice sau provocări
care s-au desprins în urma analizei acestei cercetări pot fi sintetizate astfel:
1. Lipsa unei metodologii unice în literatura de specialitate împiedică sau îngreunează
activitatea de evaluare a impactului investiţiilor în infrastructură asupra dezvoltării sociale şi
economice.
2. Definiţia infrastructurii şi a structurii sale, metodele de măsurare a variabilelor şi
modelul de evaluare a relaţiei cauzale sunt principalii factori de influență pentru testarea
exactă a impactului investiţiilor în infrastructură asupra dezvoltării economice.
3. Testarea empirică a demonstrat că modelul de evaluare a impactului infrastructurii
trebuie să implice și factorii determinanţi pentru specificul regional.
4. Măsurarea statistică a corelaţiei dintre infrastructură şi factorii determinanţi ai
creşterii economice din statele Baltice a dovedit că doar câteva variabile nu sunt suficiente
pentru a evalua impactul asupra dezvoltării, al infrastructurii. O metodă de mai mare
cuprindere și amploare este necesară pentru a măsura această corelaţie.

4.3.2. Aspecte și provocări privind analiza corelaţiei dintre infrastructura (de

AAC) şi dezvoltarea economică la nivel local, regional, naţional, în cazul României
După studierea și analiza studiilor, teoriilor, modelelor și rezultatelor empirice din
literatura de specialitate, pe plan internațional și european, am observat că, pe lângă limitele și
neajunsurile conceptual-metodologice și empirice cu caracter general, există și neajunsul că
România nu a fost, în general, inclusă în studiile și panelele de date pentru estimarea unor
rezultate empirice privind corelația dintre infrastructură (în particular infrastructura de
apă/apă uzată) și dezvoltarea economică.
Din nefericire, credem că există și unele motive întemeiate pentru omiterea țării noastre
din aceste eșantioane de date, din studii și analize, cum ar fi:
 Faptul că România nu face parte din țările OCDE;
93
  Faptul că România este doar de dată relativ recentă (din anul 2007), stat membru al
Uniunii Europene, deci nu a beneficiat de FSC (Fonduri Structurale și de Coeziune)
masive, pe o perioadă de cel puțin 10 ani, care să îi fi permis să dezvolte infrastructura
astfel încât să se mai reducă decalajul din acest domeniu, în raport cu media UE și cu
celelalte state membre;
 În plus, așa cum am mai subliniat în capitolele și secțiunile anterioare, nivelul de
(sub)dezvoltare actual al infrastructurii (de transporturi rutiere, dar mai ales a celei de
apă și canalizare-epurare) din România, este pur și simplu mult rămas în urmă, deci
distonant față de celelalte state membre UE, astfel că includerea acestor variabile de
regresie în studiile cross-country ar putea introduce distorsiuni statistice;
 Nici seriile de date nu sunt disponibile, în cazul anumitor variabile, decât pentru date
înregistrate începând din anul 2005 (de exemplu, datele privind colectarea, epurarea și
evacuarea apelor uzate din România), ceea ce nu permite încă analiza pe serii de date
suficient de lungi, pentru evidențierea unor corelații și unor trenduri.
Totuși, din dorința de a trece peste aceste obstacole pentru a încerca să demonstrăm
importanța infrastructurii (de servicii și bunuri) publice, pentru dezvoltarea economică
sustenabilă, am inițiat unele calcule și analize de regresie și corelație (Frone Simona Maria,
Frone Dumitru Florin, 2012).
Ne-am bazat îndeosebi pe modelul și abordarea metodologică a cercetării expuse
anterior, realizate și testate recent pentru statele Baltice de către (Snieska & Simkunaite,
2009). De asemenea, pentru conformitate, am utilizat și noi cu precădere datele din bazele de
date internaționale sugerate de acești autori (Eurostat, World Development Indicators), dar am
avut neplăcuta surpriză să descoperim și mai multe date-lipsă în cazul României, decât în
cazul statelor Baltice. Astfel, demersurile noastre sunt deocamdată doar un început, fiind
desigur relativ simple și modeste, din cauza experienței și resurselor limitate (dificultăți în
accesarea și procurarea datelor, probleme teoretico-metodologice, insuficientă expertiză).
În continuare, cele trei cercetări statistico-matematice întreprinse de noi au încercat să
surprindă corelația dintre dezvoltarea economică (reprezentată de variabila PIB/locuitor, la
paritatea puterii de cumpărare PPC) și nivelul de dezvoltare al infrastructurii de apă/apă uzată
(reprezentat de diferite variabile proxy, în funcție de datele disponibile) din România, astfel:
i. La nivel național, printr-o analiză de corelație și regresie a seriilor de date privind
câteva variabile, pentru o perioadă de 12 ani (1998-2009).
Variabilele luate în considerare în modelare au fost:
o Ca variabila determinată: PIB relativ per capita (PPC), notată GDPPS;
o Ca variabile explicative:
o Consumul anual de apă furnizată în rețeaua publică de alimentare cu apă, notat
cu UWPWS (use of water from public water supply, milioane m3);
o Numărul de abonați la telefonie fixă și mobilă/100 locuitori, notație ABTEL;

94
 o Ponderea lungimii drumurilor asfaltate în lungimea totală a drumurilor, notată
PAV.
În urma logaritmării și prelucrării automate a acestor serii de date 34, am obținut
următoarele rezultate și, implicit, următoarele ecuații de regresie (detaliile sunt prezentate în
anexe, respectiv Anexa 10):
1) LOG(GDPPS) = -0,52175 LOG(UWPWS) + 7.40375 R2 = 0,9370
Atât coeficientul de determinare R2, precum și testele statistice și probabilitățile atașate
coeficienților de regresie, validează statistico-matematic această ecuație de regresie.
Din punct de vedere al analizei și semnificației economice, după cum se observă din
ecuația de mai sus, în perioada analizată, variabila determinată PIB/capita a fost invers
corelată cu consumul de apă din rețeaua publică de alimentare cu apă, ceea ce nu înseamnă
neapărat că rețeaua de alimentare cu apă nu este importantă pentru dezvoltarea economică, ci
poate însemna și faptul că în această perioadă s-au făcut restructurări și reforme în sectorul
de apă din România, care au mai redus risipa de apă și pierderile de apă din rețea, deci
practic a crescut eficiența economică a rețelelor de alimentare cu apă, pe plan naţional.
Totuși, credem că era indicată alegerea unei alte variabile proxy în ceea ce privește
infrastructura de apă (de exemplu, ponderea populației conectate la sistemele de alimentare cu
apă și canalizare), pentru care însă nu dispuneam de serii de date suficient de lungi.
2) LOG(GDPPS) = 0,30512 LOG(ABTEL) + 2,27716 R2 = 0,9273
Această ecuație de regresie indică o puternică corelație pozitivă în România, între
indicatorul de dezvoltare economică PIB/capita și accesul la infrastructura de telecomunicații
(aproximat prin numărul de abonaţi la telefonia fixă şi mobilă), deci este clar impactul pozitiv
al acestei variabile asupra creșterii economice din România, în perioada analizată.
3) LOG(GDPPS) = 0,13689 LOG(ABTEL) -0,29845 LOG(UWPWS) + 5,18423
R2 = 0,9520 R2 AJUSTAT= 0,9414
Prin introducerea ambelor variabile de infrastructură în ecuația de regresie, se observă o
creștere a coeficientului de determinare R2, precum și o relativă scădere a coeficienților de
regresie, ceea ce credem că aproximează mai bine influența acestor variabile asupra
dezvoltării economice, în perioada analizată, deși sensul influenței se menține.
Pentru ecuația de regresie cu variabila explicativă proxy pentru infrastructura de
drumuri LOG(PAV) s-a obținut un coeficient de determinare R2=0,273146, deci nu putem
considera o influență semnificativă asupra PIB, în acest caz.

34
S-a utilizat software avansat de prelucrare și analiză statistico-matematică (Eviews 7).

95
 ii. Pentru evidențierea influenței accesului la rețeaua de apă și canalizare asupra
dezvoltării economice de la nivel local, în România, am luat în considerare o regresie
transversală, cu datele din anul 2010 (cele mai recente date disponibile la data
realizării acestei regresii) pentru cele 42 de județe din România, a variabilei
PIB/locuitor, în corelație cu ponderea populației (% din total populație județ) deservite
de sistemul public de alimentare cu apă, respectiv a populației conectate la sistemele
de canalizare .
În acest demers, au fost utilizate date statistice și estimări ale I.N.S. și C.N.P.(anexa 10)
Variabilele luate în considerare în modelare au fost:
o Ca variabila determinată: PIB per capita (în Euro), notată PIBJUD;
o Ca variabile explicative:
o Populația deservită de sistemul public de alimentare cu apă (% din total
populație județ), variabilă notată RALAP;
o Populația conectată la sistemele de canalizare (% din total populație județ),
variabilă notată RACAN
În urma logaritmării și prelucrării automate a acestor serii de date, am obținut
următoarele rezultate și, implicit, următoarele ecuații de regresie (detaliile sunt prezentate în
anexe, respectiv Anexa 10):
1) LOG(PIBJUD) = 0,69416 LOG(RALAP) + 5,71487 R2= 0,50375
Această ecuație de regresie arată că în România, există o corelație pozitivă între accesul
la rețeaua publică de alimentare cu apă și nivelul de dezvoltare economică la nivel local
(județean), deși există desigur și alți factori determinanți care nu apar în ecuația de regresie de
mai sus. Totuși, testele statistice și probabilitățile aplicate coeficienților estimați validează
această ecuație de regresie și corelația indicată.
2) LOG(PIBJUD) = 0,67628 LOG(RACAN) + 5,98624 R2= 0,57506
Și această ecuație de regresie, care este mai bună decât cea precedentă, în sensul unui
coeficient de determinare mai ridicat, arată că în România, există o corelație pozitivă între
accesul la rețeaua publică de canalizare și nivelul de dezvoltare economică la nivel local
(județean), deși există desigur și alți factori determinanți care nu apar în ecuația de regresie de
mai sus (de aceea, coeficientul de determinare este de doar 0,57).
Implicația este că dezvoltarea infrastructurii de canalizare și creșterea ponderii
populației conectate la acest serviciu poate antrena o creștere economică (creșterea
PIB/locuitor) la nivel local (județean). Dimensiunea coeficientului de elasticitate (0,67628)
este însă discutabilă, dar este cert că acest coeficient este diferit de zero și pozitiv, după cum
arată toate testele statistice și probabilitățile atașate coeficienților estimați (t-statistic =
7,35746, Prob. = 0,0000), ce validează această ecuație de regresie și corelația indicată.
3) LOG(PIBJUD) = 0,24721 LOG(RALAP) + 0,48804 LOG(RACAN) + 5,70076

96
 R2= 0,59440 R2 AJUSTAT= 0,57360
Prin introducerea ambelor variabile proxy de infrastructură a apei (alimentare cu apă
RALAP, respectiv sisteme de canalizare, RACAN) în ecuația de regresie, se observă o
creștere a coeficientului de determinare R2, precum și o relativă scădere a coeficienților de
regresie, ceea ce credem că aproximează mai bine influența acestor variabile asupra
dezvoltării economice, în perioada analizată, deși sensul influenței (pozitivă) se menține.
În plus, putem observa ca valoarea estimată a coeficientului variabilei LOG(RACAN)
este aproape dublă față de valoarea estimată a coeficientului variabilei LOG(RALAP), fiind și
mai semnificativă t-statistic (Anexa 10); acest aspect se explică prin faptul că rețeaua de
canalizare este mult mai puțin dezvoltată decât cea de alimentare cu apă pe plan local în
România, (mai ales în mediul rural), iar în prezent se depun eforturi investiționale cu
precădere pentru extinderea acestei rețele de canalizare precum şi pentru construcţia de staţii
de epurare a apelor uzate.

iii) Pentru evidențierea influenței accesului la rețeaua de apă și canalizare asupra

dezvoltării economice de la nivel regional, în Europa, am luat în considerare o regresie
transversală (cross-country) cu datele din anul 2009 (cele mai recente date disponibile) pentru
25 de țări din Europa, a variabilei PIB/locuitor, în corelație cu ponderea populației (% din
total populație a ţării) deservite de sistemul public de alimentare cu apă, respectiv cu ponderea
populației conectate la sistemele de canalizare.
Datele utilizate provin integral din tabelele Eurostat. Eșantionul de 25 de țări europene a
fost selectat pentru disponibilitatea datelor și include România, precum și alte 20 de state
membre UE dar și 4 țări europene ne-membre UE (Norvegia, Turcia, Fosta Iugoslavia, Islanda)
Variabilele luate în considerare în modelare au fost:
o Ca variabila determinată: PIB relativ per capita (PPC), notată PIBLOC09;
o Ca variabile explicative:
o Populația conectată la sistemul public de alimentare cu apă (% din total
populație a țării), variabilă notată CPWS (Resident population connected to
public water supply);
o Populația conectată la sistemele de canalizare și epurare a apei uzate (% din
total populație a țării), variabilă notată CWWT (Resident population
connected to wastewater collection and treatment systems).
În urma logaritmării și prelucrării automate a acestor serii de date, am obținut
următoarele rezultate și, implicit, următoarele principale ecuații de regresie (detaliile sunt
prezentate în anexe, respectiv Anexa 10):
1) LOG(PIBLOC09) = 0,48141 LOG(CWWT) + 2,46184 R2= 0,43378
97
 Și această ecuație de regresie transversală cross-country, arată că în Europa, există o
corelație pozitivă între accesul la rețeaua publică de canalizare și indicatorul de dezvoltare
economică la nivelul național (al țărilor), deși există desigur și alți factori determinanți care nu
apar în ecuația de regresie de mai sus (de aceea, coeficientul de determinare este de doar
0,43). Teoretic, creșterea cu 1% a ponderii populației conectată la sistemele de canalizare și
epurare a apei uzate determină creșterea cu 0,48% a PIB pe locuitor, în țările europene.
Dimensiunea coeficientului de elasticitate (0,48141) estimat pentru variabila explicativă
proxy privind gradul de conectare la infrastructura de apă uzată, este discutabilă, dar este cert
că acest coeficient este diferit de zero și pozitiv, după cum arată toate testele statistice și
probabilitățile atașate coeficienților estimați (anexa 10).
2) LOG(PIBLOC09) = 0,77564 LOG(CPWS) + 0,456566 LOG(CWWT) – 0,93422
R2= 0,49155
Prin introducerea ambelor variabile proxy de infrastructură a apei (alimentare cu apă
CPWS, respectiv sisteme de canalizare, CWWT) în ecuația de regresie, se observă o creștere a
coeficientului de determinare R2, precum și o relativă scădere a coeficienților de regresie, ceea
ce credem că aproximează mai bine influența acestor variabile asupra dezvoltării economice,
în perioada analizată, deși sensul influenței se menține.
În plus, putem observa ca valoarea estimată a coeficientului variabilei LOG(CWWT)
este oarecum stabilă față de valoarea estimată în ecuația de regresie 1) fiind și semnificativă t-
statistic, în timp ce valoarea estimată a coeficientului variabilei LOG(CPWS) deși este
pozitivă și mai ridicată, nu este semnificativă statistic (Anexa 10), deci nu ne putem pronunța
în legătură cu adevărata sa valoare. Și în acest caz, acest aspect se explică prin faptul că
rețeaua de canalizare este mai puțin dezvoltată decât cea de alimentare cu apă pe plan
European (mai ales în mediul rural), iar în prezent se depun eforturi investiționale cu
precădere pentru extinderea acestei rețele, în statele noi membre și regiunile mai puțin
dezvoltate, beneficiare de instrumente structurale.

iv) Pentru estimarea empirică a corelației dintre mortalitatea infantilă și dotarea

locuințelor cu grup sanitar propriu (canalizare) am realizat o regresie transversală
pentru situația a 30 de țări din Europa (27 de țări membre UE + Islanda, Norvegia
și Elveția). Cercetarea și-a propus identificarea uneia dintre cauzele pentru care
rata mortalității infantile din România (10,1decedați sub 1 an, la o mie de născuți
vii, în 2009) este cea mai ridicată din Europa, fiind cel puțin dublă față de media
UE (4,2 decedați sub 1 an, la o mie de născuți vii, în 2009).

98
 Considerăm că una dintre aceste cauze este dată de condițiile insalubre de locuit prin
absența grupului sanitar (variabila proxy pentru accesul la rețeaua canalizare NOSAN
reprezintă procentul populației ce nu dispune de grup sanitar cu WC în locuință) și implicit
expunerea la poluarea apei, caracteristică îndeosebi a mediului rural din România.
Desigur, mortalitatea infantilă MOINF este puternic corelată și cu nivelul de sărăcie al
populației, respectiv invers corelată cu nivelul PIB/locuitor, la Paritatea Puterii de Cumpărare
GDPP. Principala ecuație de regresie de mai jos confirmă, prin valoarea parametrilor estimați
și nivelele corespunzătoare ale R2, respectiv al testelor pentru coeficienți (Anexa 10), această
ipoteză.
MOINF = 0.1326*NOSAN - 1.2335*LOG(GDPP) + 9.1748
R2=0,7477 (4,833) (-1,886)
Deci, pentru țările membre UE și Europa privită ca regiune este evident faptul că
România, este rămasă în urmă și afectată în ceea ce privește nivelul de dezvoltare economică,
dar și de civilizație și de igienă, ceea ce își pune amprenta mai ales asupra șansei de viață a
nou născuților și a altor categorii vulnerabile.
Unele concluzii și recomandări parțiale
Așa cum am mai afirmat, aceasta este doar o primă încercare proprie de estimare și
validare empirică a corelației existente între nivelul de dezvoltare al infrastructurii de apă și
apă uzată, pe de o parte, și nivelul de dezvoltare socio-economică (exprimat prin PIB pe
locuitor), la nivel național, local și european.
Aceste rezultate parțiale ne-au încurajat să continuăm cercetarea noastră, pentru a
argumenta și demonstra importanța dezvoltării infrastructurii de apă și apă uzată din România,
pentru o creștere economică sustenabilă. Dar, cele mai importante limite conceptual-
metodologice şi provocări privind analiza corelaţiei dintre infrastructura (de mediu) şi
dezvoltarea economică la nivel local, regional, naţional se manifestă în demersurile pentru
modelarea și cuantificarea realizării obiectivelor de dezvoltare durabilă.
În acest sens, este necesară evidenţierea influenţelor complexe asupra indicatorilor de
dezvoltare economică, de dezvoltare socială şi de creştere a calităţii mediului, fiind necesare
serii lungi de date şi tehnici de modelare complexe, interdisciplinare; pentru aceasta, încă se
depun eforturi și se fac experimente teoretico-metodologice și statistico-matematice, la nivel
mondial, care să conducă la diseminarea celor mai bune metode de cuantificare a teoriilor şi
paradigmelor dezvoltării durabile.

99
IV Evaluarea eficienței politicilor de dezvoltare a infrastructurii de apă și
apă uzată din România

CAP. 5 - MECANISME ȘI CERINȚE PRIVIND FINANȚAREA

SUSTENABILĂ A INFRASTRUCTURII DE APĂ ȘI APĂ UZATĂ

5.1. Surse de finanțare pentru investițiile în infrastructura de apă și apă

uzată
Starea şi nivelul de dezvoltare al infrastructurii constituie un factor primordial al
competitivităţii. Conform estimărilor Băncii Mondiale, ţările în curs de dezvoltare, investesc
anual 3 - 4% din PIB-ul lor în infrastructură în raport cu un necesar de aproximativ 7 - 9%,
care ar permite o creştere economică mai largă şi atingerea, într-un interval de timp
corespunzător a obiectivelor de reducere a sărăciei (World Investment Report, 2008)xxvi.
Un domeniu deosebit de important dar din nefericire, încă insuficient finanțat în unele
țări este reprezentat de infrastructura de apă și apă uzată, respectiv cea care asigură baza
tehnico-materială pentru serviciile de utilități publice pentru alimentare cu apă și canalizare.
Așa cum am arătat, serviciile de alimentare cu apă și canalizare (AAC) generează beneficii
substanțiale pentru sănătatea umană, economie în ansamblu și mediul înconjurător.
Pentru asigurarea unor servicii durabile de AAC, este nevoie să se realizeze investițiile
adecvate, atât în amonte cât și în aval; în amonte, investițiile pentru gestionarea resurselor de
apă sunt de importanță critică pentru a se asigura permanent suficiente resurse de apă potabilă
de bună calitate cu limitarea impactului negativ asupra altor folosințe alternative ale apei.
Investițiile ce se realizează în aval de activitatea de alimentare cu apă potabilă sunt necesare
pentru colectarea, depozitarea, epurarea și evacuarea în siguranță a apelor uzate, astfel încât să
se asigure controlul adecvat al impactului asupra mediului al acestor deversări de ape uzate și
menținerea calității resurselor naturale de apă.
Serviciile publice de AAC solicită astfel din avans investiții mari de capital de
infrastructură cu durată lungă de viață, care pot genera beneficii de-a lungul a câteva decade,
dacă sunt bine întreținute. De asemenea, pentru a se menține condițiile de bună funcționare a
sistemelor și, mai mult, pentru dezvoltarea durabilă a sectorului de apă/apă uzată, este necesar
să se investească în infrastructura non-fizică, pentru perfecționarea guvernanței sectoriale și
stimularea performanței economice, ecologice și sociale.

100
 Investițiile din sectorul de apă/apă uzată se realizează în lucrări de infrastructură cu
durată lungă de viață, pentru care sunt adecvate împrumuturile sau obligațiunile pe termen
lung și, în mod ideal, cu dobândă scăzută. Totuși, unele categorii de infrastructură pot atrage
capital privat și diverse forme de parteneriat public-privat, cu structuri adecvate de finanțare și
de partajare a riscurilor.
Cu toate acestea, toate aceste surse de finanțare trebuie să se bazeze pe un flux de
numerar solid pentru rambursarea lor iar în condiții de criză economico-financiară, cei trei
piloni principali ai acestui flux (cunoscuți drept cele 3 T: tarifele, impozitele (taxele) și
transferurile) vor fi fiecare afectați în mai mare sau mică măsură. În plus, este dificil să se
mobilizeze finanțarea rambursabilă de pe piața financiară pentru proiectele de infrastructură
pentru AAC datorită unor constrângeri, care sunt denumite în literatură "neconcordanțe
critice" (OECD, Innovative 2010).
O constrângere cheie este faptul că sectorul de apă/apă uzată este adesea perceput de
către potențialii finanțatori (cum ar fi bănci, investitori instituționali, fondurile de capital
privat, investitorii de capital, sponsorii proiectului, etc.), ca un sector cu risc "ridicat și
randament scăzut”, deși acest sector este furnizor de bunuri și servicii publice de apă pentru
care cererea este de obicei aproape inelastică, deci stabilă și sigură, iar investițiile sunt mai
degrabă de categoria celor cu risc scăzut și randament mic dar stabil.
După cum e menționat în (OECD, 2009a)xxvii, statele dezvoltate și țările în curs de
dezvoltare se confruntă cu provocări-cheie cu privire la sectoarele de apă, legate de :(i)
creșterea deficitului de apă (ii) necesitatea de a spori accesul la alimentarea cu apă și
canalizare în țările în curs de dezvoltare; și (iii) necesitatea de a reabilita infrastructura de
alimentare cu apă și canalizare. Un raport recent al O.M.S.35 a estimat ca 18 miliarde USD
vor fi necesare anual pentru a extinde infrastructura existentă pentru a atinge ODM- urile
legate de apa, deci aproximativ dublarea cheltuielilor curente.
Sursele de finanţare pentru a răspunde la aceste provocări trebuie să fie cât mai
diversificate şi mai bogate, atât publice cât şi private, sub formă de venituri proprii dar şi
atrase din credite. Există mai multe modalități de echilibrare a cheltuielilor cu veniturile pe
care le pot obține sau atrage operatorii de apă și apă uzată, iar cea mai indicată și eficientă ar
fi reducerea costurilor prin măsuri organizaționale și manageriale, odată cu aplicarea unor

35
World Health Organisation (2008), Regional and Global Costs of Attaining the Water
Supply and Sanitation Target (Target 10) of the MDGs”, WHO ,Geneva,
101
tarife corespunzătoare pentru serviciile de apă și canalizare-epurare, care să asigure
recuperarea cât mai completă a costurilor.
Tarifele și taxele constituie plățile utilizatorului de servicii de apă/apă uzată, și sunt
instrumente foarte importante,”cum este astăzi cazul pentru cea mai mare parte a
infrastructurii de protecție a mediului, costurile operaționale și de întreținere trebuie acoperite
prin plățile utilizatorului”(Platon V, 2004 b)xxviii. La acestea se adaugă așa numitele transferuri
din fondurile publice, împreună constituind cei ”3 T” (principalii piloni de finanțare a
sectorului utilităților de apă/apă uzată).
(Platon V, 2004 b) arăta că există o serie de factori importanți ce limitează sau afectează
plățile utilizatorilor serviciilor de apă/apă uzată, ca sursă de finanțare :
 Venitul mediu mic al locuitorilor din unele municipalități va reduce potențialul pentru
generarea de venituri în domeniul utilităților;
 Acceptabilitatea creșterii tarifelor poate fi mică din partea utilizatorului, mai ales
pentru serviciul de canalizare (colectare și tratare a apei uzate) care, cu excepția
perioadelor foarte abundente nu este prea vizibil și important pentru publicul neavizat
și cu venituri mici;
 Pot apărea, prin aplicarea tarifelor mari, stimulente negative pentru metodele ilegale și
poluatoare de deversare a apelor uzate.

Totuși, acolo unde, cum este cazul OR din România, costurile de investiții sunt foarte
mari și necesare pentru îndeplinirea cerințelor Directivei Cadru a Apei și a celor subsidiare,
este nevoie de identificarea unor surse de finanțare cât mai diversificate și mai accesibile, care
să acopere deficitul de finanțare (pe lângă finanțările nerambursabile din Fondurile Structurale
și de Coeziune).
Bugetele publice ale administrației locale contribuie, în mod tradițional, la finanțarea
investițiilor în infrastructura de apă/apă uzată. Dar, în condițiile de criză economică și de
evaziune fiscală accentuate de slaba eficacitate în activitatea de colectare a taxelor și
impozitelor specifică în România, contribuția din partea bugetelor publice locale la
dezvoltarea rețelelor și serviciilor de AAC este limitată.
O altă sursă potențială de finanțare a investițiilor în infrastructura de apă/apă uzată o
reprezintă transferurile din Fondul de mediu (finanțat din plăți și impozite de mediu). În
cadrul acestuia, există Programul vizând protecţia resurselor de apă, sisteme integrate de
alimentare cu apă, staţii de tratare, canalizare şi staţii de epurare, care vine să sprijine
investițiile pentru conformarea cu Directiva Cadru a Apei.
Totuși, pentru acoperirea nevoilor urgente de investiții în infrastructura de apă și
canalizare din România, în opinia noastră, dar și conform cu Strategia de Dezvoltare Durabilă

102
a Serviciilor Publice de Alimentare cu Apă și Canalizare-România 2025, trebuie avute în
vedere și utilizate cât mai plenar alte trei căi de atragere a capitalului :
I. Fondurile nerambursabile bilaterale și multilaterale;
II. Creditele de finanțare a lucrărilor de investiții în infrastructura locală;
III. Participarea capitalului privat (îndeosebi prin Parteneriatul Public-privat)
Dacă programele de finanțare din instrumentele financiare de pre-aderare și din cele
structurale reprezintă principala oportunitate de finanțare pentru dezvoltarea durabilă a
sectorului de apă/apă uzată din România și va fi analizat separat, în continuare ne vom referi
la celelalte surse de finanțare, pentru a se desprinde principalele aspecte și provocări
caracteristice pentru sectorul de apă.
Așa cum se stipulează în documentele strategice sectoriale36, există și unele potențiale
avantaje sau oportunități în finanțarea infrastructurii locale de AAC prin credite bancare,
deoarece creditul: impune eficiență economică și presupune disciplină financiară, ce lipsesc
cel mai mult acestui sector; permite împărțirea poverii investițiilor urgente din infrastructură
(generatoare de beneficii pe termen lung), pe mai multe generații de viitori beneficiari.
În ultimii zece ani, reputați specialiști din sectorul infrastructurii de mediu (Panelul
Camdessus37) au examinat deja necesitatea de a crește finanțarea în sectorul de apă și rolul
potențial pe care îl au instrumentele și fondurile rambursabile bazate pe piață l-ar putea juca.
Raportul Camdessus, considerat încă un reper de ”state-of-the-art” în domeniu, a inclus o listă
de recomandări cu privire la modul în care noi surse financiare ar putea fi atrase de sectorul de
mediu și modul în care politicile de mediu ar putea fi îmbunătățite pentru a face sectorul mai
atractiv pentru finanțarea comercială.
Principalele direcții de acțiune recomandate pentru facilitarea finanțării și dezvoltării
infrastructurii de apă și apă uzată sunt:
a) Promovarea piețelor de capital sub-suverane și a economisirii locale;
b) Creditarea comercială internațională;
c) Promovarea investițiilor și/sau a operării private.
Astfel, raportul Camdessus urmărea ca cele mai multe dintre recomandările sale să fie
puse în aplicare din anul 2006; anul 2015 ar trebui să fie următoarea ștachetă esențială pe

36
Strategia de Dezvoltare Durabilă a Serviciilor Publice de Alimentare cu Apă și Canalizare-România
2025, Asociația Română a Apei, 2003
37
Grupul pentru finanțarea infrastructurii înființat la sfârșitul anului 2001 sub egida Parteneriatului
Global pentru Apă și a Consiliului Mondial al Apei, pentru a aborda modalitățile și mijloace de atragere de noi
resurse financiare în domeniul apei

103
drumul spre atingerea Obiectivelor de Dezvoltare ale Mileniului pentru a se deschide a treia
etapă a strategiei care să conducă la accesul universal la apă potabilă și canalizare 2025.
Totuși, după 10 ani, se poate afirma că puține dintre recomandările cuprinse în raport au fost
adoptate sau că au condus la schimbări radicale în politicile și practicile de finanțare ale
sectorului de apă/apă uzată, la nivel global (OECD, 2010).
Participarea sectorului privat (PSP) în sectorul infrastructurii de mediu, în
particular a celei de apă/apă uzată, poate contribui mult la unele obiective și priorități
sectoriale, cum ar fi: creșterea eficienței economice a operatorului și a disciplinei bugetare a
autorității locale; îmbunătățirea capacității tehnice și manageriale a utilităților de apă/apă
uzată;conformarea cu standardele și cerințele acquis-ului comunitar de mediu; introducerea
elementelor de concurență în acest sector, caracterizat de obicei ca monopolist și implicit
creșterea calității. Modelele includ parteneriatele de tip: B.O.T. (Construiește, Operează și
Transferă): B.O.O.T. (Construiește, Deține, Operează și Transferă); D.B.O.T. (Proiectează,
Construiește, Operează și Transferă).
Dar, pentru România, obiectivul primar al implicării sectorului privat ar fi atragerea
investițiilor de capital38. În opinia noastră dar și conform literaturii de specialitate (OECD
2010, OECD 2011), acordurile de concesiune ar trebui folosite pe scară mai largă în
finanțarea și dezvoltarea infrastructurii și a serviciilor de apă/apă uzată. ”Principalul avantaj al
unei concesiuni este că responsabilitatea completă pentru operare, întreținere și investiție trece
la sectorul privat, deci oferă un imbold comercial pentru a opera eficient, în vreme ce
parteneriatul continuă cu autoritatea publică. Autoritățile trebuie să se considere ca fiind
parteneri cu sectorul privat în furnizarea de servicii de mediu de înaltă calitate și cu costuri
responsabile ” (Platon V, 2004 b).
În evaluarea potențialelor oportunități de investiții, operatorii din sectorul privat vor fi
influențați de următoarele caracteristici: sustenabilitatea proiectului cu perspective bune
timpurii ale fluxului de numerar; potențialul bun al pieței; sprijin politic puternic în favoarea
proiectului;cadrul juridic general și legislația contractuală bine dezvoltate; un sistem de
reglementare independent; politicile și perspectivele macroeconomice sănătoase.
Strategia de Dezvoltare Durabilă a Serviciilor Publice de Alimentare cu Apă și
Canalizare-România 2025xxix prevede că va fi sprijinită implicarea capitalului privat în

38
Ceea ce s-a realizat într-o anumită măsură prin concesionarea serviciilor de gospodărire a apelor din
Ploiești și București, către S.C. Apa Nova (filiala Veolia Eau).

104
investițiile mari, mai ales prin aranjamente de tip B.O.T., necesare pentru realizarea unor
lucrări importante de construcție și extindere a stațiilor de tratare și epurare a apelor. Căile
avute în vedere pentru deschiderea pieței serviciilor de alimentare cu apă și canalizare către
operatorii strategici sunt procesul de licențiere, obligativitatea îndeplinirii unor indicatori de
performanță, licitația publică pentru serviciile operatorilor care nu au obținut licența.

5.2. Rolul tarifării eficiente a apei pentru gestionarea durabilă a resurselor

Ca urmare a presiunii impuse în prezent de problemele de gestionare durabilă a
cantității și calității resurselor de apă disponibile, în Europa a apărut și se dezvoltă un nou
domeniu de politică a apei, prin adoptarea și planurile de implementare ale Directivei Cadru a
Apei (60/2000/EC). Primul obiectiv al noii ere a politicii de mediu pentru apă a fost definit ca
utilizarea și gestionarea durabilă a resurselor de apă (Kaika, 2003), iar implementarea DCA
urmărește promovarea unor politici eficiente pentru confruntarea cu degradarea resurselor de
apă, pe de o parte, respectiv cu intensificarea deficitului de apă, pe de altă parte.
Conceptul de gestionare a cererii este definit ca dezvoltarea şi punerea în aplicare a
strategiilor care vizează influenţarea cererii, astfel încât să se realizeze utilizarea eficientă şi
durabilă a unei resurse limitate, şi anume a apei. În afară de eficienţă, ar trebui să promoveze
echitatea şi integritatea mediului. Strategiile de gestionare a cererii constau mai ales în măsuri
non-structurale, cum ar fi stimulente economice şi juridice pentru a schimba comportamentul
utilizatorilor de apă, precum şi pentru crearea unui mediu instituţional şi politic care să
permită această abordare (H. Savenije şi P. van der Zang, 2002).
O mai bună gestionare a cererii de apă poate duce la o creştere a eficienţei utilizării apei
şi /sau la reducerea consumului de apă, cu mai multe beneficii foarte importante economice şi
ecologice pe termen mediu şi lung, cum ar fi:
o se reduc costurile de tratare a apei şi ale capacităţii de distribuţie de sistem (inclusiv
capacitatea de infrastructură pentru colectarea şi tratarea apelor uzate);
o economii în cheltuielile de capital, din cauza amânării sau reducerii nevoii de proiecte
noi de alimentare cu apă;
o economiile de energie pentru încălzirea apei, precum şi pentru pompare şi tratare;
o beneficiile de mediu ale extracției mai reduse de apă din fluxuri şi acvifere, ceea ce
lasă mai multă apă la dispoziţie pentru a proteja resursele ecologice din râuri, zone
umede şi estuare.
Toate aceste aspecte subliniază faptul că utilizarea durabilă și eficientă a apei reprezintă
una dintre cele mai mari provocări din prezent și următoarele decade. Deși uneori obiectivul
de durabilitate poate intra în conflict sau în concurență cu obiectivul de eficiență, susținem

105
tezele lui (Baumann et al.,1998) și vom încerca să argumentăm în continuare faptul că, în
cazul resurselor rare de apă, utilizarea și tarifarea eficientă a apei poate promova într-adevăr
gestionarea durabilă a apei.
Un domeniu al politicii apei ce a devenit tot mai mult subiectul principiilor de tarifare
este cel al serviciilor publice de apă și canalizare. Sistemele eficiente și eficace de tarifare
oferă stimulente pentru o utilizare eficientă a apei și pentru protecția calității apei. De
asemenea, ele generează fonduri pentru extinderea și dezvoltarea necesară a dotărilor de
infrastructură și oferă o bază solidă pentru asigurarea cu servicii de apă și canalizare a tuturor
cetățenilor, la un preț rezonabil.

5.2.1 Principii și obiective ale tarifării eficiente și durabile a apei

Pentru tarifarea și gestionarea durabilă a apei este important să conștientizăm și faptul
că valoarea și prețul apei sunt două concepte distincte; valoarea apei pentru diferitele sale
utilizări alternative, este determinantă pentru alocarea rațională a apei, ca resursă limitată. Pe
de altă parte, tarifarea apei reprezintă și un instrument economic menit a atinge multiple
obiective, pentru a se: influența comportamentul spre conservarea și utilizarea eficientă a apei;
sprijini grupurile defavorizate; oferi stimulente pentru buna gestionare a cererii; asigura
recuperarea costurilor și a semnala disponibilitatea de plată a consumatorilor (DPC) pentru
investiții suplimentare în utilitățile de apă.
Atunci când se urmărește crearea și perfecționarea unei structuri durabile de tarifare a
apei, patru aspecte socio-economice importante trebuie luate în considerare. Aceste principii
sau obiective de stabilire a preţului durabil al apei sunt foarte inter-corelate şi activează pentru
durabilitate doar împreună, atunci când şi atât timp ce toate acestea sunt îndeplinite:
I. Recuperarea completă a costurilor
Așa cum am menționat deja, recuperarea completă a costului apei reprezintă unul dintre
cele mai importante principii pentru un management durabil al apei. Pentru a se dezvolta un
sistem sustenabil de utilități de apă și canalizare, sectorul industriei apei ar trebui să poată
câștiga un profit, sau măcar să-și poată acoperi: Costurile de capital ale instalațiilor necesare;
Costurile variabile de captare, tratare și distribuție a apei.
Considerăm că e important să menționăm aici faptul că, datorită caracterului
monopolist al sistemelor de apă, acestea nu trebuie încurajate să-și fundamenteze strategia
de tarifare a apei pe recuperarea completă a unor costuri monopoliste (prea) mari.
Tarifarea eficientă și durabilă a apei ar trebui să fie un stimulent pentru optimalitate,
astfel ca să se reflecte cele mai mici costuri de investiții în capitalul de instalații, de operare a
106
infrastructurii și de conformare cu standardele de protecție a mediului. Optimizarea utilităților
de apă și canalizare este de obicei o problemă de economii de scară, astfel încât un proces de
agregare sau regionalizare poate reprezenta cheia pentru recuperarea completă a costurilor sau
măcar recuperarea sustenabilă a acestora (Frone Simona, 2008).
II. Echitatea
Având în vedere că apa este vitală pentru existența și bunăstarea umană, fiecare
persoană ar trebui să poată obține o cantitate suficientă de apă pentru a supraviețui măcar. De
aceea, un alt principiu de gestionare durabilă a apei este tarifarea suficient de accesibilă a apei
pentru subzistență (dar și creșterea progresivă a prețului apei odată cu consumul). Aceasta nu
trebuie neapărat să submineze obiectivul de eficientă al tarifării apei.
De aceea, o tarifare sustenabilă a apei ar trebui să fie suficient de ridicată pentru:
o A se satisface nevoia de venituri ale utilității de apă ;
o A emite semnale eficiente către clienții consumatori de apă.
Totodată, este necesar ca principiul echității să acționeze și în raport cu cererea de apă a
diferitelor generații, iar prețul apei să fie suficient de mare pentru a se evita supra-exploatarea
și poluarea excesivă a apei, asigurându-se posibilitatea ca și generațiile viitoare să aibă acces
la cantitatea limitată de apă disponibilă. Totuși, prețul durabil al apei trebuie să fie suficient de
scăzut pentru ca să permită clienților susținerea în timp a serviciilor și infrastructurii de apă.
III. Eficiența economică

Tabel 8 - Eficiența și impactul economic al tarifării apei

Impactul asupra
Tariful apei Impactul asupra utilităților de apă
consumatorilor de apă
Prea scăzut  facturi la apă mai accesibile  venituri reduse, capacitate financiară
(sub-tarifare)  nivel prea mare, ineficient al mai redusă
cererii de consum  amânarea cheltuielilor necesare de
investiții
 necesitatea creșterii ofertei
(producției)
 nivel ridicat de implicare a
politicului
Prea ridicat  facturi la apă inaccesibile  profituri excesive
(supra-  restricționarea utilizării apei  creșterea pe termen scurt a
tarifare) și reducerea calității vieții capacității financiare
 capacitate financiară nesustenabilă
pe termen lung, din cauza scăderii
cererii și a fraudelor sau eschivării
de la plată
Eficient  factura la apă poate sau nu să  capacitate financiară asigurată
(sustenabil) fie considerată accesibilă  asigurarea întreținerii în timp a

107
  transmiterea prin preț a sistemului
semnalelor corespunzătoare  decizii de investiții judicioase
 inducerea unei utilizări privind nevoia de capacități viitoare
eficiente a apei, pe baza  reducerea necesarului pentru
prețului ce reflectă costul subvenții
serviciilor
Sursa: Comentarii și sinteza proprii, mai ales pe baza referințelor de specialitate

Eficiența economică este un aspect important de gestionare durabilă, iar în sectorul apei
obiectivul de eficiență economică necesită ca prețul apei să fie egal cu costul său marginal
social pe termen lung (Dalhuisen & all, 1999). Acest principiu are două principale implicații
analitice: costul social marginal al alimentării cu apă trebuie să includă costul externalităților
de mediu ; costul pe termen lung al apei va include costurile de capital și de operare pentru
instalațiile de infrastructură.
O astfel de tarifare eficientă (sustenabilă) a apei (a se vedea Tabelul 8) ar oferi
stimulentele necesare pentru utilizarea eficientă a apei și totodată pentru dezvoltarea în
continuare a sectorului de apă și a tehnologiilor eco-eficiente. Atragem atenția asupra faptului
că eficiența economică este un principiu fundamental, dar nu reprezintă unicul obiectiv al
tarifării apei, iar eficiența este un element necesar dar nu suficient pentru dezvoltarea durabilă.
IV. Fezabilitatea și viabilitatea administrativă
Din nefericire, în eforturile de tarifare sustenabilă pentru gestionarea durabilă a apei
există deseori unele restricții de fezabilitate administrativă, cum ar fi mai ales cele legate de :
costurile ridicate de contorizare și monitorizare a apei; insuficienta cunoaștere și estimare (în
termeni monetari) a costurilor externe; lipsa potențială de transparență a administrației.
De aceea, este important să se acorde atenție acestui principiu în sensul creșterii
capacității administrative din sectorul serviciilor de apă și a capacității de
contorizare/monitorizare a consumului de apă, pentru o corelație corespunzătoare cu
semnalele de eficiență, echitate și sustenabilitate economică transmise prin prețul apei.

5.2.2. Elasticitatea cererii de consum de apă față de preț în România. Implicații

pentru dezvoltarea durabilă a serviciilor de AAC
Aşa cum am încercat să subliniem (Frone D.F., Frone Simona, 2011b)xxx folosind o
abordare bazată pe analiză teoretică şi literatura de specialitate, prețul de tarifare a apei este de
fapt un factor foarte important pentru determinarea cererii de apă (consumul de apă şi
folosința), deşi funcţia cererii de apă, ar trebui de asemenea să ia în considerare și alte
variabile (venituri, caracteristici specifice de clima, etc.).

108
 De asemenea, deoarece apa este un bun vital şi cvasi-public, prețul de tarifare a apei nu
ar trebui să împiedice persoanele şi întreprinderile să consume cantitatea de apă necesară
pentru un stil de viaţă modern şi civilizat şi / sau în scopuri tehnologice; în schimb, aşa cum
încercăm să evidențiem, o tarifare a apei eficientă ar trebui să reducă şi să prevină risipa sau
pierderile de apă furnizată public, cu asigurarea, în acelaşi timp, a continuității, dezvoltării şi
întreţinerii viitoare a serviciilor şi utilităţilor de apă şi apă uzată.
Potrivit unui studiu anterior detaliat (Platon și Dulcu, 2004)xxxi în România,
instrumentele economice pentru gestionarea şi protecţia apei s-au dezvoltat şi includ tarife
fixe pe servicii, diferite tarife de apa, impozite, penalităţi şi bonusuri. Scopul lor principal este
un management raţional şi economic al apelor, pentru a se asigura faptul că utilizatorii
respectă limitele de calitate pentru deversările de apă, a se preveni epuizarea resurselor de
apă, a se evita deteriorarea calităţii şi a stimula conservarea apei.
Într-adevăr, în cazul României, cel puţin în ultimii aproximativ 15 ani, am putut
observa, prin analiza de corelaţie şi regresie bazată pe serii cronologice, rolul important al
prețului de tarifare a apei în (determinarea), de fapt, reducerea consumului și folosirii
excesive, nesustenabile şi ineficiente a apei, din sistemul de alimentare cu apă a populaţiei.
Este interesant de amintit că am ajuns să testăm acest subiect, observând faptul că
există o corelaţie negativă între creşterea economică (exprimată prin PIB pe cap de locuitor la
puterea de cumpărare, cu media UE-27 = 100%, variabilă numită mai jos GDPPS) şi volumul
de utilizare a apei din alimentarea publică cu apă (o variabilă proxy pentru cererea de apă,
numită UWPWS în demersul de mai jos).
În scopul analizei noastre, am derivat, de asemenea, o serie cronologică privind preţul
relativ pentru apă (PWATER), în perioada luată în considerare, prin folosirea datelor furnizate
de indicii preţurilor de consum (IPC) al serviciilor de apă, canalizare şi salubritate. Am folosit
pentru analiza seriei de timp cele mai recente date cronologice complete disponibile, pentru
perioada 1998-2009. Evoluţia acestor variabile, precum şi cea a prețului de tarifare a apei, este
prezentată în Tabelul 9:
Tabelul 9 - Dinamica variabilelor luate în considerare în România, 1998-2009
Variabila Anii cuprinși în seria cronologică
1998 1999 2000 2001 2002 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009

1.GDPPS (%, 27 26 26 28 29 31 34 35 38 42 47 47
EU27=100)
2. UWPWS 2800 2770 2609 2462 2225 1989 1765 1686 1070 1088 1122 942
3
(milioane m )

109
3.PWATER 182,9 154,4 174,6 142,7 140,7 127,7 123,5 125,8 123,09 115,82 111,82 114,40
(indice %, anul
precedent=100)
Sursa tabel: date primare de la Eurostat (variabilele 1, 2-detalii in Anexa 10) respectiv variabila 3 din
Anuarul Statistic al României, 2010 ( Tabelul 10.2 INDICII PREȚURILOR DE CONSUM, PENTRU
PRINCIPALELE GRUPE DE MĂRFURI ȘI SERVICII).
Prin procedurile de calcul şi prelucrare a acestor date, în combinaţii diferite care servesc
obiectivelor de cercetare, am ajuns la următoarele ecuaţii de regresie şi relaţii de corelație:
a) În corelația examinată mai întâi, variabila dependentă este GDPPS, în timp ce
variabila exogenă independentă este UWPWS. Funcţia LOG reprezintă o procedură de
logaritmare naturală folosită pentru normalizarea variabilelor.
Ecuaţia de regresie obținută prin estimare este:
LOG (GDPPS) = -0.52175 LOG (UWPWS) + 7.40375 (a)
R2 = 0.9370 (-12.19967) (23.15675)
Parantezele de sub coeficienţii sau parametrii estimați indică valorile testului lor t -Statistic.
Atât coeficientul de determinare R2, testele statistice și probabilitățile atașate coeficienților de
regresie, validează statistico-matematic această ecuație de regresie.

Din punct de vedere al analizei și semnificației economice, după cum se observă din
ecuația de mai sus, în perioada analizată, variabila determinată PIB/capita a fost invers
corelată cu consumul de apă din rețeaua publică de alimentare cu apă, ceea ce poate indica
faptul că în această perioadă s-au făcut restructurări și reforme în sectorul de apă din
România, care au mai redus risipa și pierderile de apă din rețea, deci practic a crescut eficiența
economică a rețelelor de alimentare cu apă, pe plan naţional.
O foarte importantă reformă economică în sectorul de apă a fost creşterea continuă şi
importantă în nivelul preţurilor și tarifelor serviciilor publice de apă, aşa cum se poate observa
din datele din tabelul de mai sus. Este necesar să se sublinieze faptul că, înainte de procesul de
tranziţie la economia de piaţă din România, preţul serviciilor de apă (utilităţi) a fost extrem de
scăzut (reglementat de stat), aproape de zero, această situaţie conducând la risipa de apă,
eficienţă redusă şi suprasolicitarea unei rețele de alimentare cu apă slab dezvoltate ( ca şi a
infrastructurii de canalizare), cu perspective nesustenabile.
Procesul de reformă, restructurare, regionalizare a sectorului de apă românesc, (încă în
curs de desfăşurare), are ca obiectiv final punerea în aplicare a cerințelor dezvoltării durabile
şi a principiilor de gestionare durabilă a apei. Prețul de tarifare a apei într-adevăr pare să fi
fost o pârghie importantă de reformă pentru gestionarea durabilă a apei în România, aşa cum
vom încerca să arătăm prin rezultatele demersului de regresie b):
b) În cea de a doua corelaţie luată în considerare, variabila dependentă este UWPWS, în
timp ce variabila exogenă independentă este preţul pentru apă, PWATER (Anexa 7).

110
Ecuaţia de regresie obținută prin estimare este:
LOG (UWPWS) = -0.38547LOG (PWATER) + 10.18139 (b)
2
R = 0.8400 (-7.24835) (26.94009)
2
Coeficientul de determinare R , care are o valoare mare, precum şi testele statistice anexate
pentru coeficienţii de regresie, validează statistic şi matematic ecuaţia de regresie (b).
În ceea ce priveşte analiza economică şi de semnificaţie, aşa cum reiese din această
ecuaţie de mai sus, în România, în perioada de timp luată în considerare, variabila determinată
UWPWS (volumul de apă utilizată, din rețeaua publică de apă), a fost invers corelată cu
preţul de tarifare pentru apă PWATER. Creşterea preţului a determinat scăderea dramatică a
utilizării (consumului) de apă în România, care a fost în 2009 de aproape trei ori (-66%), mai
mică decât în 1998.
Figura 9 - Cererea de apă ca funcție descrescătoare de prețul de tarifare a apei
8.0

7.8

7.6
LOG(UWPWS)

7.4

7.2

7.0

6.8
5.0 5.5 6.0 6.5 7.0 7.5 8.0 8.5

LOG(PWATER)

Parametrul estimat de -0.385 pentru elasticitatea față de preț a cererii înseamnă că o

creștere cu 1% a prețului apei conduce la o scădere a consumului de apă cu 0.385 la sută.
Desigur, aceste rezultate sunt destul de normale, confirmând teoria neoclasică a unei
funcții descrescătoare a cererii în funcție de prețurile unui bun de consum. Totuși, fiind vorba
de un bun de necesitate vitală, considerăm că cererea de apă este destul de elastică față de preț
în România, deși parametrul estimat de noi se încadrează în rezultatele altor studii de
cercetare sofisticate, cum ar fi meta-analiza de (Dalhuisen ș.a., 2003) care a găsit o elasticitate
medie față de preț de -0.41, (cu o medie de - 0.35 pentru o abatere standard de 0,86). Pe de
altă parte, în statele mai dezvoltate ale UE, elasticitatea prețului cererii de apă pentru consum
casnic este sensibil mai mică, cu un nivel estimat de -0.22 în Germania și între -0.12 și -0.17
în Spania (Schleich J., Hillenbrand T, 2007).
O perspectivă mai interesantă şi mai completă a funcţiei cererii de apă din România s-ar
putea regăsi în ultima parte c) a cercetării noastre:

111
 c) În cea de a treia corelație luată în considerare, variabila dependentă este UWPWS, în
timp ce variabilele exogene independente sunt GDPPS (ca un proxy pentru venitul pe
locuitor) şi preţul de tarifare a apei PWATER.
Ecuaţia de regresie obținută prin estimare este:
LOG (UWPWS) = -1.40200LOG (GDPPS) - 0.09910LOG (PWATER) + 13.08279 (c)
2
R = 0.9474 (-4.28976) (-1.33765) (18.32715)
2
Coeficientul de determinare R are o valoare mai mare, în timp ce testele statistice
anexate pentru coeficienţii de regresie nu au valori satisfăcătoare, sugerând faptul că există o
corelaţie puternică între GDPPS şi PWATER (într-adevăr, evoluţia reglementată a preţului de
tarifare pentru apa a fost corelată cu creşterea economică).
Oricum, ca o primă concluzie, bazată pe dovezile empirice de mai sus, putem afirma
că în România, prețul de tarifare a apei a fost şi va continua să fie un instrument economic
puternic pentru gestionarea cererii de apă.
Perspectivele de dezvoltare prin investiții majore a infrastructurii de apă şi apă uzată în
România, aşa cum sunt impuse de cerinţele pentru a se conforma cu directivele de apă din
UE, în cele din urmă și cu DCA, impun o creştere suplimentară a prețului de tarifare a apei,
care tinde să respecte principiul de recuperare completă a costurilor (RCC). Cu toate acestea,
o analiză cost-beneficiu realizată recent de către Asociaţia Română a Apei, în ceea ce
priveşte accesibilitatea tarifelor apei în România a arătat, după cum a afirmat preşedintele
ARA (Ciomoș, 2011) că există puţine şanse pentru punerea în aplicare a mult-doritului
principiu de recuperare completă a costurilor, cel puţin pe termen scurt.
Este de asemenea important, faptul ca majoritatea populaţiei să își achite tarifele lor pentru
apă - care, de obicei, se încadrează între 2,5% și 3,5% din venitul gospodăriei.
Pe de altă parte, lipsa concurenței din sector și faptul că prețurile serviciilor de apă și
canalizare, și creșterea acestora, au fost dictate exclusiv prin măsuri administrative (nu de
relație corectă între cerere și ofertă pe piață), au contribuit în mare măsură la dublarea
prețurilor pentru apă. Datele Institutului Național de Statistică (INSE, 2011) arată că creșterea
prețurilor pentru apa curentă și serviciile de canalizare, în ultimii cinci ani au depășit cu mult
creșterea costurilor de producție pentru operatorii de apă. Astfel, dacă prețul consumului de
apă s-a scumpit (cu peste 100%), prețurile de producție din acest sector a crescut între 2005 și
2010, cu doar 55%.
După părerea noastră, în ceea ce privește politica de prețuri pentru AAC în România,
principiul eficienței intră în conflict cu principiul echității, deoarece în ultimii ani, marcat de
recesiunea economică și financiară globală, povara de creștere a prețurilor pentru apă,

112
necesitată de politica de recuperare a costurilor prevăzute de Directiva Cadru a Apei a UE și
Legea română a Apelor, a fost susținută în principal de către populația sărăcită din România.
În plus, așa cum am demonstrat empiric, funcția evoluției cererii de apă relativ la preț este
destul de abruptă în România, astfel că elasticitatea față de preț a cererii și deci,
disponibilitatea consumatorilor de a reduce cererea de apă curentă este relativ mare (în primul
rând din cauza sărăciei extreme, a lipsei de educație ecologică și civică și a nivelului scăzut
de dezvoltare socio-economică din multe zone sau localități din România).
Această tendință poate pune în pericol perspectivele de dezvoltare durabilă ale rețelelor
și serviciilor de AAC în România. Deoarece apa este un bun cvasi-public, iar în prezent, în
România, doar aproximativ 50% din populație are acces la utilitățile publice de apă și
canalizare (ca urmare a subdezvoltării infrastructurii de apă / apă uzată), politica prețurilor
economic eficiente ale apei nu trebuie să împiedice populația și întreprinderile de a se conecta
la utilități publice de apă/apă uzată și de a consuma o cantitate de apă necesară pentru un stil
de viață modern și civilizat sau în scopuri tehnologice. În schimb, politica de tarifare a apei ar
trebui să reducă și să prevină risipa sau pierderea de apă livrată publicului asigurând, totodată,
dezvoltarea în continuare și întreținerea rețelelor și a serviciilor de apă și apă uzată.
Aceasta poate fi o noua provocare, deși ar putea fi două circumstanțe care ar mai ușura
povara scumpirii consumului de apa din România:
 Daca se va înregistra o creștere economică susținută, care să sporească puterea de
cumpărare a consumatorilor;
 Daca se va realiza preconizata unificare la nivel de operatori regionali, a tarifului
pentru serviciile de apa și apă uzată, ceea ce ar permite subvenționarea sa încrucișata.

5.2.3. Concluzii, provocări și perspective privind tarifarea durabilă a apei

Interpretarea de factură pur neo-clasică a conceptului ”apa ca bun economic” ce
stabilește că apa ar trebui tarifată conform valorii sale economice, astfel ca piața va asigura
alocarea apei pentru cele mai bune utilizări, a condus la dispute considerabile asupra celui de-
al 4-lea principiu de gestionare a apei proclamat la Dublin (H. Savenije and P. van der Zang,
2002). Acești autori chiar consideră tarifarea apei drept o capcană a conceptului de "apa ca un
bun economic."
Ca urmare, al patrulea principiu de gestionare durabilă a apei afirmă acum că apa este
de asemenea, un "bun social" şi că apa ar trebui să fie accesibilă pentru cei săraci (Frone
Simona, 2012).

113
 În mod ideal, o tarifare sustenabilă a apei ar trebui să:
(1) reflecte costurile reale de producţie şi, prin urmare, să se inducă eficiența furnizării
apei şi de asemenea, a consumului apei;
(2) să promoveze realizarea soluțiilor cu cel mai mic cost pentru furnizarea de servicii
de apă (prin optimizarea infrastructurii de apă şi a operării sale);
(3) să fie echitabilă din punct de vedere al includerii de practici de repartizare a
costurilor, necesare pentru a spori accesibilitatea serviciilor de apă (de exemplu,
subvenționarea încrucișată);
(4) să asigure viabilitatea pe termen lung a utilității de apă.
Un studiu recent (Bithas, 2008) susține, de asemenea, că prețul de cost integral ar trebui
să fie un punct de referinţă pentru stabilirea preţurilor pentru apă în cazul în care obiectivul de
durabilitate este adoptat. Cu toate acestea, autorul este de acord că unele politici suplimentare
- dincolo de rațiunile de eficienţă - şi instrumentele relevante ar trebui să fie dezvoltate şi
aplicate în scopul de a asigura utilizarea durabilă a apei.
De asemenea, credem că, din cauza dificultăţilor implicate de punerea în practică a
schemei de tarifare a apei pentru recuperarea integrală a costurilor, o tarifare durabilă a apei ar
trebui să permită recuperarea sustenabilă a costurilor (RSC), un concept introdus în raportul
Camdessus, cu cel puţin trei caracteristici principale:
1. o combinaţie adecvată a tarifelor, impozitelor şi transferurilor pentru finanţarea
costurilor recurente şi de capital, care să impulsioneze și alte forme de finanţare;
2. previzibilitatea acordării de subvenţii publice pentru a facilita investiţiile
(planificarea);
3. politici tarifare care sunt accesibile tuturor, inclusiv categoriilor sociale cele mai
sărace, asigurând în acelaşi timp viabilitatea financiară a furnizorilor de servicii.
Cel mai important aspect în practica de tarifare sustenabilă a apei și alte politici pentru
gestionarea durabilă a apei este să nu se uite, neglijeze sau sa se disprețuiască nici una dintre
cele patru dimensiuni ale sustenabilității, așa cum sunt ele prezentate în tabelul 10 de mai jos.
Deşi obiectivele ecologice (de protecție a mediului), economice, financiare şi sociale se
pot sprijini unul pe altul, uneori ele pot da naştere la conflicte potenţiale şi vor fi necesare
compromisuri. Cu toate acestea, durabilitatea poate realiza un echilibru între aceste obiective,
reprezentând un întreg care este mai mare decât suma părţilor luate în considerare separat.

114
 Tabel 10 - Principalele aspecte şi obiective politice pentru gestionarea durabilă a apei
Obiectiv: Sustenabilitatea ecologică Obiectiv: Sustenabilitatea financiară
Politica: Descurajarea epuizării capitalului Politica: Garantarea reproducţiei pe
natural critic termen lung a activelor fizice
pentru pentru
• Garantarea păstrării funcţiilor ecologice ale • Compensarea resurselor utilizate ca inputuri
capitalului natural acvatic în activităţile legate de sectorul apei
• Minimizarea utilizării soluţiilor de extensie • Cash flow care să garanteze conservarea
a producţiei, ca răspuns la deficitul de apă valorii activelor fizice
• Eco-eficienţa • Eficienţa de cost: minimizarea costurilor
serviciilor de apă-apă uzată pentru ciclul lor
- Stimularea economisirii apei
de viaţă, respectiv costurile pentru investiţii
- Descurajarea utilizării cu risipă a apei în infrastructura fizică, pentru operare şi
• Minimizarea alterării structurii fluxurilor întreţinere
naturale • Costurile recuperate prin preţul apei trebuie
să fie costurile optimizate
Obiectiv: Eficienţa economică Obiectiv: Echitatea socială
Politica: Apa este alocată pentru utilizările Politica: Accesul accesibil la apa curentă în
cele mai avantajoase şi resursele condiţii juste şi echitabile
economice nu sunt irosite

pentru
pentru
• Identificarea “nevoii de apă” şi alocarea
• Eficienţa alocării: apei într-un mod care să nu fie denaturat de
- Alocarea cu prioritate a apei pentru concentrarea puterii
folosinţele cu cea mai înaltă valoare pentru • Structurarea tarifelor astfel ca utilizatorii cu
societate ca întreg venituri reduse să aibă acces şi să-şi permită
- Compararea costurilor de gestionare a apei utilizarea serviciilor de AAC
şi ale serviciilor de apă cu valoarea lor, • Obţinerea unui mod echitabil de împărţire a
pentru a nu se aloca greşit resursele costurilor de gestionare a resurselor de apă
economice
• Reglementarea ar trebui să asigure o alocare
optimă a riscului între părţile interesate
(inclusiv utilizatorii şi contribuabilii )
Sursa: Interpretări și completări proprii bazate pe tabelul 1.1., p.25, PRICING WATER RESOURCES
AND WATER AND SANITATION SERVICES © OECD 2010

5.3. Rolul POS Mediu în finanțarea dezvoltării infrastructurii de apă/apă

uzată din România
Deși POS Mediu continuă programele naţionale existente de dezvoltare a infrastructurii
de mediu şi ia în considerare facilităţile şi proiectele de dezvoltare finanţate de programele de

115
asistenţă pentru pre-aderare (PHARE, ISPA, SAPARD), Programul Operațional Sectorial de
Mediu este considerat cel mai important program de asistenţă fianciară pentru infrastructura
de mediu de până în prezent, reprezentând, cel puțin teoretic, un catalizator pentru o economie
mai competitivă, un mediu mai curat şi o dezvoltare regională mai echilibrată a României.

POS Mediu se bazează în totalitate pe scopurile şi priorităţile politicilor Uniunii

Europene pentru mediu şi infrastructură şi reflectă obligaţiile internaţionale ale României
precum şi interesele sale naţionale specifice. Astfel, deși programul acoperă perioada 2007-
2013, obiectivele sale urmăresc nevoile de dezvoltare ale României după anul 2013, prin
punerea bazelor investiţiilor durabile şi fezabile. POS Mediu este unul din cele 7 programe
operaţionale elaborate în cadrul Obiectivului “Convergenţă” și a fost elaborat în conformitate
cu cea de-a treia prioritate a PND 2007–2013 – “Protecţia şi îmbunătăţirea calităţii mediului”,
precum şi cu Prioritatea 1 a CNSR – “Dezvoltarea infrastructurii de bază la standarde
europene” (Document Cadru Implementare POS Mediu, 2009).

Obiectivul global al POS Mediu constă în îmbunătăţirea standardelor de viaţă ale

populaţiei şi a standardelor de mediu, vizând, în principal, respectarea acquis-ului comunitar
de mediu. Astfel, POS Mediu urmăreşte reducerea diferenţei dintre infrastructura de mediu
care există între România şi Uniunea Europeană, atât din punct de vedere cantitativ cât şi
calitativ. Implementarea programului trebuie să se concretizeze în servicii publice mai
eficiente şi mai performante legate de furnizarea apei, canalizare şi încălzire, cu luarea în
considerare a principiului dezvoltării durabile şi a principiului “poluatorul plăteşte”.

Bugetul total al POS Mediu pentru perioada de programare 2007-2013 este de

aproximativ 5,6 miliarde Euro. Din aceştia, cca. 4,5 miliarde Euro reprezintă sprijinul
comunitar, respectiv cca. 23,5 % din sursele financiare alocate Cadrului Strategic Naţional de
Referinţă, şi aproximativ 1,1 miliarde Euro provenind din bugetul naţional.
În vederea atingerii obiectivelor sus-menţionate, s-au identificat câteva axe prioritare,
dintre care cea mai importantă este : Axa Prioritară 1 „Extinderea şi modernizarea
sistemelor de apă şi apă uzată ”.

Această axă prioritară se adresează sectorului apă/apă uzată, în care România trebuie să
îşi îndeplinească angajamentele de aderare cele mai costisitoare. Pe lângă acestea, sistemul de
alimentare cu apă şi canalizare din România este departe de a fi conform standardelor Statelor
Membre ale UE. Principalele puncte slabe identificate sunt accesul scăzut al comunităţilor la

116
infrastructura de apă (52% comparativ cu 80% in Statele Membre), slaba calitate a apei
potabile şi lipsa sistemelor de colectare şi a staţiilor de tratare în anumite zone.

Așa cum am mai arătat, legislaţia românească în sectorul de apă este în mare măsură în
vigoare şi în conformitate cu acquis-ul comunitar, dar sunt necesari importanți paşi
suplimentari în vederea conformării depline, în special în cazul comunităţilor mici şi mijlocii.

Costurile conformării cu Directivele apei/ape uzate în acest sector au fost estimate la

cca. 9 miliarde de EURO numai pentru angajamentele din perioada 2007 – 2013. De aceea,
această axă prioritară reprezintă cea mai mare parte din alocarea financiară POS Mediu
(60%).Bugetul total alocat acestei axe este de 3,27 miliarde Euro, din care 2,78 miliarde Euro
(85%) reprezintă fonduri Europene nerambursabile (Fondul de Coeziune).

Prin investiţiile previzionate rezultate din implementarea celor circa 43 proiecte majore
şi a unui proiect nemajor, se urmăreşte realizarea unui număr estimat de 170 de staţii de
epurare noi sau reabilitate şi o creştere a volumului de apă uzată epurată corespunzător de la
35% din volumul total la 60%. În acest sens, este anticipată o creştere a ratei de conectare a
populaţiei la serviciile de apă în sistem regional de la 52% la 70%.

Investiţiile vor fi efectuate pe întreg teritoriul României, asigurând promovarea unei

dezvoltări teritoriale echilibrate. În această privinţă, este anticipat ca un număr de 240 de
localităţi să beneficieze de facilităţi de apă noi/reabilitate în sistem regional.
Acest domeniu de intervenţie va contribui la atingerea obiectivelor generale şi specifice
ale POS Mediu, deoarece furnizarea către populație a serviciilor de apă/canalizare este o
condiţie de bază pentru îmbunătăţirea standardelor de viaţă. Investiţiile preconizate se
concentrează pe: extinderea / modernizarea reţelelor de apă şi canalizare, respectiv
construirea / reabilitarea facilităţilor de tratare a nămolului.

Obiectivele Axei prioritare 1 sunt, în sinteză: Asigurarea serviciilor de apă şi

canalizare, la tarife accesibile;Asigurarea calităţii corespunzătoare a apei potabile în toate
aglomerările urbane; Îmbunătăţirea calităţii cursurilor de apă;Îmbunătăţirea gradului de
gospodărire a nămolurilor provenite de la staţiile de epurare a apelor uzate;Crearea de
structuri eficiente de management al apei.

După patru ani de POS Mediu, având în vedere angajamentele financiare (contractele
semnate) pentru proiectele în curs de derulare/finalizare, precum şi portofoliul de proiecte
care se află în curs de pregătire, se poate afirma că România este preocupată să-şi

117
îndeplinească angajamentele referitoare la dezvoltarea infrastructurii de apă/apă uzată,
prevăzute în Tratatul de Aderare.
Având în vedere amploarea necesarului de finanțare din acest sector, în temeiul art.51
din Ordinul ministrului finanţelor publice 1825/2011, care completează Normele
metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G nr. 64/2009 aprobate prin Ordinul ministrului
finanţelor publice nr. 2.548/2009, valoarea eligibilă a contractelor/ordinelor de finanţare ce se
vor semna pentru proiectele finanţate din Axa Prioritară 1 „Extinderea şi modernizarea
sistemelor de apă şi apă uzată”din cadrul Programului Operaţional Sectorial „Mediu” poate
depăşi cu până la 30% valoarea sumelor alocate în euro, la nivel de axă prioritară, din
instrumente structurale şi cofinanţare publică. Prin ordinul ministrului mediului şi pădurilor
nr. 2091/ 18.08.2011, a fost aprobată includerea în bugetul de cheltuieli al Ministerului
Mediului şi Pădurilor pe perioada 2011 –2012, la nivelul creditelor de angajament a sumelor
necesare semnării contractelor de finanţare care depăşesc valoarea creditelor de angajament
alocate prin POS Mediu, cu 30%.
Prin această măsură s-a reglementat posibilitatea supracontractării în cazul proiectelor
finanţate prin axa prioritară 1. Astfel, fondurile angajate la 31.12.2011 aferente Axei
Prioritare 1, de 3,79 mld. Euro reprezentau 116 % faţă de alocarea iniţială pentru 2007-2013.
Din păcate, cele mai mari probleme au apărut la implementarea proiectelor majore de
investiții extindere și reabilitare a infrastructurii de apă/apă uzată, așa cum vom analiza mai
detaliat în capitolul următor. Sunt de semnalat mari întârzieri și obstacole, astfel că între data
semnării contractului de finanţare şi începerea efectivă a lucrărilor, respectiv transmiterea de
cereri de rambursare, termenul poate fi de 14 - 15 luni. La acesta se adaugă şi alte deficiențe39:
 Capacitatea instituţională limitată a unor beneficiari de a administra contractele din
cadrul proiectelor, coroborată cu calitatea slabă a serviciilor de asistenţă tehnică pentru
management de proiect şi pentru supervizarea lucrărilor;
 Imposibilitatea asigurării de către beneficiari a unui flux financiar necesar
implementării proiectelor, datorită aplicării de corecţii financiare, ca urmare a
încălcărilor legislaţiei achiziţiilor publice ;
 Modificarea amplasamentelor aferente obiectivelor de investiţii din cadrul proiectelor,
ca urmare a modificării regimului juridic al terenurilor;
 Necorelarea între diverse proiecte finanţate din diferite programe de investiţii care
determină modificări ale soluţiilor tehnice iniţiale, acte adiţionale, întârzieri în
39
MMP, Raport anual de implementare 2011 POS Mediu , iunie 2012

118
 finalizarea lucrărilor; Modificări ale proiectelor aprobate ca urmare a studiilor topo-
hidro-geotehnice suplimentare necesare la elaborarea documentaţiilor de atribuire;
 Mobilizarea lentă a contractorilor pentru execuţia lucrărilor;
 Obţinerea cu întârziere a autorizaţiilor de construire de către beneficiari;
 Nedepunerea la timp a garanţiilor în vederea acordării avansului;
 Nerespectarea graficului de execuţie a contractelor, implicit a planului de rambursare.
Deşi în perioada actuală s-a acumulat o experienţă semnificativă, sunt încă necesare
eforturi mai mari pentru îmbunătăţirea eficienţei administrative şi asigurarea unei absorbţii
mai bune a Fondurilor de Coeziune prin POS Mediu, prin:
 Eforturi continue pentru întărirea capacităţii administrative, pentru managementul
FSC şi implementarea la nivel central, regional şi local;
 Întărirea rolului de coordonare la nivel naţional şi regional, inclusiv corelarea mai
bună a operaţiilor FSC cu strategiile şi programele naţionale;
 Dezvoltarea de proiecte consistente şi de înaltă calitate, care să răspundă priorităţilor;
 Pregătirea atentă a proiectelor majore care necesită decizii importante, studii extinse,
analize de cost-beneficiu şi proceduri complexe;
 Aplicarea noii legislaţii privind achiziţiile publice în mod corect şi eficient, care
necesită instruirea intensivă a beneficiarilor;
 Punerea în operă a unui management financiar şi a unui sistem de control eficient
pentru întreaga paletă de instituţii implicate în implementarea Fondurilor Structurale şi
de Coeziune.
Prin implementarea acestor proiecte un număr de cca. 7.672.000 locuitori va beneficia
de servicii de alimentare cu apă noi/reabilitate; populaţia deservită de sisteme noi/reabilitate
de canalizare (inclusiv epurarea apelor uzate) va fi de cca. 9.100.000 locuitori echivalenţi.
Pentru monitorizarea și evaluarea eficienței implementării acestei principale Axe
prioritare 1 a POS Mediu, au fost stabiliți o serie de indicatori, ce pot fi comparați cu
realizările efective, conform tabelului 11 de mai jos.
Se observă din acest tabel că doar în ceea ce privește numărul de companii regionale de
apă create a fost atins și chiar depășit obiectivul țintă din anul 2010; în rest, există rămâneri în
urmă și decalaje față de țintele asumate prin POS Mediu.

În capitolul următor, vom analiza mai în detaliu situația, provocările și perspectivele

sectorului de apă/apă uzată din România, privite și analizate de această dată prin prisma celor
42 de Operatori Regionali de AAC din România.

119
 Tabel 11 - Indicatori, realizări și ținte ale Axei 1 POS Mediu

Indicatori POS Ținte orientative cumulative

Mediu 2007 2008 2009 2010 2011 2012 2014 2015
Indicatori de output (realizare imediată)
Număr Realizare 60 60 60 60 60
localități cu Ținta 200 250 300
rețele de apă
noi/reabilitate
Valoare
în sistem de bază
regional (2006)
Număr stații Realizare 30 30 30 30 30
de epurare Ținta 75 150 200
noi/reabilitate
Valoare 30
de bază
Indicatori de rezultat
Populația Realizare 52 52 54 55 56
conectată la Ținta 62 64 70
serviciile de
apă în sistem Valoare 52
regional (%) de bază
Apa uzată Realizare 35 35 35 35 35
epurată Ținta 45 54 60
corespunzător
(din totalul Valoare 35
volumului %) de bază
Companii Realizare 10 14 30 41 43
regionale de Ținta 10 25 35 35
apă create
Valoare 10
de bază
Sursa: date primare și prelucrare după tabelul pg.51 din RAPORT ANUAL DE IMPLEMENTARE POS
MEDIU 2011, MMP 2012

120
 CAP. 6 - IMPACTUL PROCESULUI DE REGIONALIZARE ȘI DEZVOLTARE
A SECTORULUI DE APĂ/APĂ UZATĂ DIN ROMÂNIA

6. 1. Context general metodologic. Factori și provocări

În țările membre ale Uniunii Europene, politica contemporană cu privire la gestionarea
durabilă a resurselor de apă prezintă unele tendințe care pot fi, de asemenea, caracterizate ca
fiind principalele sale obiective, animate în mare măsură de Directiva europeană Cadru
privind Apa (2000/60/CE).
Aceste tendințe principale, identificate de (Bithas, 2008)xxxii și (Frone Simona, Frone
D.F., 2012b) sunt: utilizarea durabilă a resurselor de apă;trecerea de la gestionarea resurselor
bazată pe creșterea producției (ofertei) de apă, la gestionarea cererii de apă; privatizarea
companiilor de apă și crearea unei piețe competitive în sectorul industrial de alimentare cu
apă și canalizare-epurare; implementarea prețurilor eficiente ale apei, care să reflecte costurile
reale de utilizare a apei; reducerea costurilor operaționale și de investiții în industria de apă;
regionalizarea și agregarea utilităților de apă/apă uzată.
Într-adevăr, regionalizarea societăților comerciale de utilități ale apei/apelor uzate poate
fi un instrument de a îmbunătăți utilizarea resurselor de apă și pentru a se reduce costurile
operaționale și de investiții în sectorul de apă / apă uzată, prin realizarea de economii de scară.
Principalii factori ce determină creşterea mărimii companiilor furnizoare de servicii de
apă/apă uzată (operatorilor de apă) prin agregare (regionalizare) includ (Frone Simona, 2008):
Creşterea eficienţei prin economii de scară;Creşterea capacităţii profesionale şi manageriale
pe măsura operării la scară mai mare; Accesul sporit la resursele de apă şi la managementul
integrat al acestor resurse;Procesul general de descentralizare;Accesul sporit la finanţarea din
surse publice sau private; Subvenționarea încrucișată a costurilor.
Conștientizarea mărimii economiilor de scară din sectorul de apă/apă uzată poate deci
ajuta companiile și factorii politici să ia cele mai bune decizii de management și de dezvoltare
a acestui sector.
Nivelul economiilor de scară definit pentru producția a N produse (servicii) este dat de o
formula economico-matematică de forma generală:

121
unde y = (y1,y2,…,yn) este un vector de n×1 produse, C(y) este funcția de cost total
corespunzătoare ce detaliază relația dintre produse și costuri, iar
Ci(y)=δC(y)/ δyi este costul marginal al produsului i.
Se consideră că apar randamente de scară crescătoare, constante sau descrescătoare dacă
SN (y) este mai mare, egal sau respectiv mai mic decât o unitate. De aceea, dacă apar
randamente de scară crescătoare, (SN > 1), o creștere proporțională a tuturor produselor va
induce o creștere mai puțin decât proporțională a costurilor de producție. Deoarece compania
va câștiga din creșterea producției, se poate afirma că operează cu economii de scară. În mod
corespunzător, dacă (SN < 1) compania prezintă dezeconomii de scară (pierderi de scară).
Producția de apă și/sau servicii de canalizare-epurare implică producția a mai multor
produse sau servicii. De aceea, pe lângă economiile de scară, producția din sectorul de
apă/apă uzată este caracterizată de economii de scop, în sensul că există posibilitatea obținerii
unor economii de costuri prin producerea a mai multor produse și servicii într-o singură
companie, prin comparație cu producția lor separată, prin companii specializate.
Economiile de scop se realizează atunci când are loc creșterea costurilor de producție
prin separarea setului de produse în două linii tehnologice specializate de producție T și N-T,
când se verifică următoarea inegalitate:
C(yT)+C(yN-T)>C(yN) [2]
iar dezeconomiile de scop apar dacă sensul inegalității (inecuației) 2 de mai sus se inversează.
Trecerea în revistă a mai multor studii din literatura de specialitate sugerează faptul că
studiile anterioare ajuns la o serie de concluzii destul de eterogene privind nivelul de
economii de scară şi domeniul lor de aplicare în sectorul de apă/apă uzată. În majoritatea
ţărilor, costurile medii de aprovizionare cu apă par să evolueze după o funcție în formă de U,
indicând faptul că economiile de scară există până la o anumită dimensiune a producției, și că
ulterior apar dezavantaje economice (dezeconomii) de scară, dacă compania de utilități de
apă/apă uzată devine prea mare (Saal D & all, 2011).
Un studiu internațional deosebit de interesant și important al economiilor de scară, de
scop și densitate din sectorul de apă/apă uzată aplicat pentru datele statistice sectoriale din
patru țări în curs de dezvoltare sau cu economii de tranziție (Nauges Celine și Van den Berg
Caroline, 2008) a confirmat afirmațiile noastre cu caracter de fundamentare teoretico-
metodologică, actuale și anterioare (Frone Simona, 2008), demonstrând empiric randamente
crescătoare de scară în Romania (1.05), Moldova (1.21) și Vietnam (1.16), unde sectorul
industriei de apă/apă uzată este caracterizat de economii de scară. Studiul a constatat, de

122
asemenea, economii semnificative de densitate a clienților racordați la rețeaua de
apă/canalizare în România, Republica Moldova și Vietnam; o creștere a volumului total de
apă produsă, împreună cu o creștere a numărului de conexiuni la rețeaua de apă (menținând
lungimea rețelei constantă) a condus la reducerea costului mediu variabil pentru utilitățile de
apă/apă uzată din România, cu randamente de aproximativ 1,2 în cele mai multe cazuri.

6.2. Evoluția și unele rezultate privind regionalizarea serviciilor de apă/apă

uzată din România, necesară pentru implementarea POS Mediu
Așa cum a rezultat din fundamentarea teoretico-metodologică dar și din experiența altor
țări membre UE, regionalizarea este un element-cheie în îmbunătăţirea calităţii şi eficienţei
din punctul de vedere al costului infrastructurii locale de apă şi a serviciilor în scopul
îndeplinirii obiectivelor de mediu, dar şi pentru asigurarea durabilităţii investiţiilor, a
operaţiunilor, a unei strategii de dezvoltare pe termen lung în sectorul de apă şi a unei
dezvoltări regionale echilibrate.
În documentele de fundamentare a POS Mediu se subliniază că procesul de
regionalizare reprezintă un element esenţial pentru îndeplinirea cerinţelor din acquisul privind
protecţia mediului în sectorul apă şi apă uzată, întrucât este nevoie de operatori experimentaţi
care să realizeze obiectivele investiţionale şi care să garanteze calitatea funcţionării
facilităţilor construite. Fără finanţare sub formă de grant, majoritatea operatorilor mici nu vor
fi capabili să se conformeze acquis-ului; deci, a existat un stimulent puternic ca diferiţi
operatori să se asocieze în vederea înfiinţării unui operator regional de apă şi să depăşească
astfel potenţialele probleme administrative.
În cadrul POS Mediu, s-a precizat ca fondurile UE destinate conformării in domeniul
apei si apei uzate vor fi acordate numai operatorilor regionali, creând astfel premisele unei
eficientizări a serviciilor cu precădere la nivel de județ. Cu sprijinul asistenţei tehnice de care
beneficiază Ministrul Mediului si Gospodăririi Apelor dar si ale autorităților locale din
diverse județe, s-au întocmit Planuri Generale de Investiții (Master Planuri), care cuprind
măsurile necesare in vederea atingerii standardelor din domeniul apei si apei uzate, conform
calendarului stabilit prin Tratatul de Aderare.
Din datele prezentate in tabelul de mai jos rezulta ca procesul de regionalizare s-a
concretizat încă din anul 2009, existând 42 de operatori regionali. Pentru anul 2010 procesul a
continuat, numărul localităților în care prestează operatorii regionali a crescut cu 5,4%, la
1007 localități din care 246 municipii si orașe si 761 localități rurale fața de valorile din anul
2009 de 955 total localități, din care 245 municipii si orașe si 710 localități rurale.
123
 Tabelul 12 - Evoluția numărului de localități în care prestează operatorii regionali
Anul Număr localități de operare
Tip 2009 2010
Orașe 245 246
Localități rurale 710 761
Total 955 1007
Sursa: Starea serviciului de alimentare cu apa si de canalizare, ANRSCUP, 2011

Așa cum vom analiza mai jos, dezvoltarea recentă a infrastructurii serviciilor publice
de alimentare cu apa si de canalizare și starea serviciului de alimentare cu apa si de
canalizare reflectă într-un anumit grad, eficiența politicilor de dezvoltare sectoriale prin
implementarea procesului de regionalizare a operatorilor de utilități de apă și canalizare.

6.2.1. Serviciile publice de alimentare cu apa

În ceea ce privește rolul și importanța operatorilor regionali, din datele statistice
prezentate în ultimul raport disponibil40, aferente anului 2010, rezulta următoarele :
o operatorii regionali au o cota de piața de 88,1% din totalul populației deservite cu
servicii de alimentare cu apa la nivel de țara ;
o operatorii regionali asigura pentru aria în care prestează servicii, un grad mediu de
acoperire cu servicii de alimentare cu apa de 77%;
o cel mai mare grad de acoperire cu servicii de alimentare cu apa îl au operatorii care
deservesc doar mediul urban. În aceasta situație se găsește si S.C. APA NOVA S.R.L.
Ploiești, cu un grad de acoperire cu servicii de apa de 100%;
o în anul 2010, populația deservita cu servicii de alimentare cu apa de către operatorii
regionali a crescut cu 6,1%, fața de anul 2009. Aceasta creștere se datorează
procesului de regionalizare al operatorilor, prin care aceștia își continua extinderea
rețelelor la noi consumatori;
În anul 2009, lungimea rețelelor de apa exploatate de operatori regionali din sectorul de
apă/apă uzată a fost de 33.636 km, iar in anul 2010 a ajuns la 38.077 km rezultând o creștere
semnificativa cu 13,2 %, cu mult mai mult decât creșterea rețelelor pe total tara care a crescut
cu 4,4%, aceasta fiind determinata de volumul investițiilor din acest sector.
Distribuția operatorilor în funcție de lungimea rețelelor este prezentata în tabelul
numărul 13 de mai jos.

40
Starea serviciului de alimentare cu apa si de canalizare, ANRSCUP, 2011

124
 Tabel 13 - Situația operatorilor regionali în funcție de lungimea rețelelor de alimentare
cu apă (2010)
Lungimea rețelelor (km) Număr de OR în interval
0-499 16
500-999 16
1000-1499 5
1500-1999 4
Peste 2000 3
Sursa: Starea serviciului de alimentare cu apa si de canalizare, ANRSCUP, 2011
Din datele prezentate în tabelul de mai sus, rezulta ca, la nivelul țarii, cea mai mare
parte a operatorilor, respectiv 32, exploatează rețele de alimentare cu apa cu o lungime sub
1000 de kilometri. În anul 2010, valoarea medie a indicatorului populația deservita per
kilometru de rețea totala este de 280 locuitori per kilometru de rețea totala si de 334 locuitori
per kilometru de rețea de distribuție, nivele mai mici decât cele realizate în anul 2009,
reducerea acestor valori fiind determinata de preluarea de către operatorii regionali a
localităților din mediul rural.
Desigur că acesta este un indicator de performanță și de eficiență care va trebui
îmbunătățit, prin creșterea gradului de racordare a populației la serviciul de alimentare cu
apă, în special a celei din mediul rural. Aceasta va conduce atât la creșterea veniturilor
operatorilor cât și la creșterea calității vieții locuitorilor din mediul rural, dar va fi nevoie de
o atenție deosebita privind accesibilitatea acestui serviciu public vital, printr-un tarif care să
nu descurajeze accesul categoriilor de populație paupere dar să permită și recuperarea
costurilor și continuarea investițiilor pentru OR. O soluție poate fi unificarea tarifelor pentru
toată aria de operare regională și aplicarea unei subvenționări încrucișate a prețului apei,
dinspre consumatorii cu venituri mai ridicate din mediul urban către cei cu costuri relative
mai mari și venituri mai scăzute, din mediul rural.
În ceea ce privește cantitatea de apa totala distribuita la nivelul țarii, ea a fost de
1.074.795 mii metri cubi în 2008 si, respectiv, de 1.064.858 mii metri cubi în 2009, diferența
reprezentând o scădere de 0,9% a volumului de apa distribuita consumatorilor în 2009 fața de
2008, sub impactul resimțit odată cu criza economico-financiară; în 2010 scăderea producției
și distribuției de apă a continuat. Din totalul apei potabile pentru uz casnic, peste 90% (91,7%
în 2010) îl reprezintă apa potabilă distribuită de OR de apă și apă uzată din România.
Repartizarea neuniforma a resurselor de apa pe teritoriul țarii, gradul insuficient de
regularizare a debitelor pe cursurile de apa, poluarea semnificativa a unor râuri interioare fac

125
ca zone importante ale țarii sa nu dispună de surse suficiente de alimentare cu apa în tot cursul
anului, mai ales în perioadele de seceta sau în iernile cu temperaturi scăzute, când zile întregi
alimentarea cu apa este întrerupta sau debitele se reduc drastic. De aceea, dezvoltarea și
reabilitarea rețelelor de apă și aducțiune rămâne o prioritate urgentă în acele localități sau
zone potențial afectate de seceta, astfel că operatorii regionali, în colaborare cu A.D.I. locale
trebuie să realizeze eforturi de investiții în acest sens.
O altă problemă majoră cu care se confruntă operatorii regionali din România este
volumul mare și respectiv ponderea ridicată a cantității de apă livrate și nefacturate. Volumul
de apa facturat în anul 2009 a fost de 551.000 mii mc rezultând o valoare a pierderilor de apa
de 529.928 mii metri cubi, ceea ce reprezintă, în medie, o pierdere de 45% .
În anul 2010 situația nu s-a îmbunătățit din nefericire, probabil tot din cauza accentuării
impactului crizei economico-financiare care a dus la scăderea puterii de cumpărare a
populației și la creșterea fenomenelor de fraudare, astfel că dacă apa facturata a fost de
631.966 mii metri cubi, cantitatea de apa pierduta reprezenta 547.367 mii metri cubi, respectiv
o pierdere de 53%. Figura din Anexa nr.8 prezintă comparativ volumul de apa produsa si
volumul de apa facturata pe operatorii regionali.
Pentru reducerea pierderilor și a fraudelor la rețeaua de alimentare cu apă, un aspect
important de eficiență economică al serviciilor și rețelelor de apă/apă uzată, aflat în atenția
tuturor companiilor de utilități publice, este contorizarea consumatorilor. În ceea ce privește
operatorii utilităților publice de apă și apă uzată din România, în anul 2009, gradul de
contorizare la nivel de țara a fost de 83,7%, în creștere fața de anul 2008, când nivelul de
contorizare a fost de 81,4% . In anul 2010 gradul de contorizare pentru total tara a crescut la
86,7% , cu 3% mai mult decât în anul 2009 (INS).
Pentru operatorii regionali, gradul mediu de contorizare a consumatorilor a fost, în
2009, de 89% iar în anul 2010 de 90%.
Tabelul 14 - Gradul de contorizare al consumatorilor la operatorii regionali
Nivelul Grad de contorizare (%)
Anul 2008 2009 2010
Pe țară 81,4 83,7 86,7
Operatori regionali - 89 90
Sursa: Starea serviciului de alimentare cu apa si de canalizare, ANRSCUP, 2011

6.2.2. Canalizarea și epurarea apelor uzate de către operatorii regionali

Dacă în ceea ce privește populația din România deservita, în anul 2008, beneficiau de
serviciul de canalizare 9.237.821 de locuitori, reprezentând 43% din populația țarii; în anul

126
2010, un număr de 9.354.902 locuitori beneficiau de serviciul de canalizare reprezentând
43,7% din populația României, creșterea fața de anul precedent fiind modestă, de 0,9%.
În anul 2010, operatorii regionali asigurau 89,6% din serviciul de canalizare, astfel că
populația care a beneficiat de serviciile de canalizare a fost de 8.294.287 locuitori, cu 0,6 %
mai mult decât numărul înregistrat în anul 2009.
Figura nr.8.2. din Anexa 8 prezintă comparativ populația deservita cu servicii de
canalizare si populația existenta în aria de acoperire a operatorilor regionali. Se observa ca
nivelul mediu de acoperire cu servicii de canalizare pentru operatori regionali este de 64%,
deci cu 13% mai redus decât nivelul mediu de acoperire a populației cu servicii de alimentare
cu apă, de către acești operatori regionali, ceea ce reprezintă un decalaj important care
trebuie atenuat și în cele din urmă anihilat, pentru dezvoltarea durabilă a sectorului de
apă/apă uzată din țara noastră.
În ceea ce privește efectiv lungimea rețelei de canalizare din România, și aceasta este
mult mai mică decât lungimea rețelei totale de alimentare cu apă. Astfel în anul 2010
lungimea rețelei de canalizare pe total țara a crescut la 21.977,5 km cu 4,8% mai mult decât in
anul 2009. Lungimea rețelelor de canalizare pentru operatorii regionali a fost de 17.789 Km,
mai mare cu 11 % fața de nivelul realizat în anul 2009. Din datele privind valorile
indicatorului “populația deservita per kilometru de rețea de canalizare”, rezulta următoarele
caracteristici ale OR privind dotarea și dezvoltarea rețelei de canalizare:
o S.C. APA NOVA București S.A. si S.C. RAJA Constanța S.A. au cele mai lungi
rețele de canalizare din țara, cu o lungime de 2.124 de kilometrii, S.C. APA NOVA
București S.A. si, respectiv, de 1.345 kilometrii, S.C. RAJA Constanța S.A.;
o În medie, un kilometru de rețea de canalizare corespunde unui număr de 466 locuitori
deserviți cu servicii de canalizare.
Figura nr. 8.3 din Anexa 8 redă lungimea rețelelor de canalizare repartizata pe medii
urban/rural pentru operatorii regionali de apă și canalizare din România. Se observă că
rețeaua de canalizare din mediul rural este extrem de redusă, iar în consecință ponderea sa
la majoritatea operatorilor este insignifiantă. Pentru a se evita accentuarea poluării mediului
este deosebit de important să fie extinsă cât mai urgent rețeaua de canalizare în mediul rural,
chiar dacă, din cauza sărăciei și a lipsei de educație civică și ecologică a majorității
populației rurale, cererea și disponibilitatea de a plăti pentru serviciile publice de apă și
canalizare este foarte redusă.
Un rol deosebit de important al operatorilor regionali din sectorul de apă/apă uzată este
și acela de tratare-epurare a apelor uzate colectate, pentru îmbunătățirea calității apei din
receptorii finali ai apelor uzate, a calității mediului și conformarea cu Directiva 271 privind
127
apele uzate urbane. În tabelul nr. 15 este prezentată evoluția recentă privind volumul de apa
uzata colectata si cel de apa epurata pentru operatorii regionali, în anii 2009 și 2010.
Cantitatea de apa colectata prin sistemul de canalizare de către operatorii regionali a fost in
anul 2009 de 804.209 mii mc iar in anul 2010 de 777.042 mii mc, respectiv mai mica cu
4,4%. În anul 2009 cantitatea de apa epurata a fost de 549.713 mii mc, iar în anul 2010 a
crescut la 620.247 mii mc, cu respectiv 12,8%. Aceasta creștere a fost determinata de punerea
în funcțiune a unor noi stații de tratare (epurare) .
De asemenea, un aspect pozitiv este faptul că operatorii regionali epurau, în anul 2010,
cca. 80% din apa colectata, cu 3% mai mult decât valoarea înregistrata în anul 2009.
Tabel 15 - Apa uzată colectată și epurată de către O.R.
2010 comparativ
Anul 2009 2010
cu 2009
U.M. mc m %
Apa uzată colectată 804.209 777.042 95,2
Apa uzată epurată 549.713 620.247 112,8
Proporția de epurare % 68,3 79,8
Sursa: Date primare și calcule proprii după Starea serviciului de alimentare cu apa si de canalizare,
ANRSCUP, 2011

6.2.3. Aspecte de analiză a eficienței economico-financiare a OR

Încă de la început este necesară specificarea unei observații importante, anume aceea că
o eventuala comparație cu datele corespunzătoare sectorului de apă/apă uzată din perioada
2006-2008 nu ar fi relevanta, întrucât, în urma procesului de regionalizare prin care au trecut
majoritatea operatorilor, structura, volumul si valorile indicatorilor economici s-au modificat
considerabil.
În această primă perioadă (2009-2011, ce s-a suprapus cu criza economică), a avut loc,
în general, o deteriorare a performanței economico-financiare generale a OR, din cauza unor
consumuri reduse de apă și a unor costuri de exploatare unitare superioare în zonele preluate
(Caian S., Boer A, 2012).
Analiza economico-financiara a operatorilor din sectorul de apă/apă uzată se realizează
de obicei în baza următorilor indicatori: Veniturile realizate; Cheltuielile realizate; Rezultatul
financiar realizat; Numărul de angajați; Venitul realizat raportat la numărul de angajați;
Evoluția prețurilor si a tarifelor pentru serviciile publice de alimentare cu apa si de canalizare
comparativ cu evoluția indicelui prețurilor de consum în perioada 2003 –2010; Consum de
energie electrica pentru activitate.

128
Tabel 16 - Total venituri și cheltuieli, la nivelul operatorilor regionali de apă/apă uzată
2010
Indicator UM 2009 2010 comparativ cu
2009 (%)
Venituri totale Mii lei 2.173.127 2.432.540 111,9
Cheltuieli totale Mii lei 1.941.688 2.189.550 112,7
Rezultate financiare Mii lei 231.438 243.282 105,1
Nr. mediu de angajați Nr. 28.367 29.238 102,0
Rentabilitate % 11,9 11,0 92,4
Rez.financiar/angajat Mii lei 8,15 8,32 102,0
Venit mediu/angajat Mii lei 76,6 83,1 108,5
Sursa: Date primare și prelucrări proprii după Starea serviciului de alimentare cu apa si de canalizare,
ANRSCUP, 2011

În anul 2010 operatorii regionali de apă/apă uzată au realizat venituri de 2.432.540 mii
lei, în creștere cu 4.9 % fața de anul precedent. În anul 2010 cheltuielile totale au crescut la
2.189.550 mii lei fața de 1.941.688 mii lei realizat în 2009, reprezentând o creștere cu 7,6% .
Rentabilitatea, calculată prin raportarea rezultatului financiar la cheltuielile totale realizate, în
anul 2010 a fost de cca. 11%, puțin sub cea realizata in 2009 de 11,9%.
Valoarea medie a veniturilor realizate pe salariat este de 78 mii lei/salariat, valorile cele
mai ridicate fiind înregistrate de SC APA NOVA SA București si de SC APA NOVA SRL
Ploiești, deci de către concesionarii privați, ceea ce arată un plus de eficiență la PSP.
În anul 2010, numărul salariaților operatorilor regionali a crescut la 29.238 fața de
28.637 de salariați angajați în 2009 respectiv, cu 2,0%. Aceasta creștere a numărului
salariaților este determinata, în principal, de creșterea ariei de operare în anul 2010 fața de
anul 2009. Din totalul de 29.238 salariați, 7.766 (26,5%) reprezenta personal TESA, 15.657
salariați (53,5%) care lucrează în serviciul de alimentare cu apa si 5.815 salariați (19,8%) în
serviciul de canalizare. Remarcăm aici un dezechilibru de structură a personalului operativ
cu o supradimensionare a sectorului de alimentare cu apă față de sectorul de canalizare-
epurare apa uzată; desigur, aceasta reflectă dezechilibrul arătat anterior între dimensiunea
rețelelor de apă și apă uzată dar este un aspect care trebuie remediat inclusiv prin creșterea
gradului de ocupare și calificare a personalului în sub-sectorul de apă uzată, care este sub-
dezvoltat în România, în comparație cu celelalte state membre ale UE și a cărui stare
periclitează astfel perspectivele de dezvoltare durabilă ale întregului sector al apei, precum și
cele socio-economice locale-regionale.
Un alt aspect demn de analizat în ceea ce privește eficiența economico-financiară a
operatorilor din sectorul serviciilor publice de apă/apă uzată, este evoluția prețurilor și

129
tarifelor acestor servicii. Prin compararea evoluției prețurilor si tarifelor la serviciile de
alimentare cu apa și de canalizare în perioada 2003 - 2010 cu evoluția indicelui prețurilor de
consum (IPC) în aceeași perioada, se poate observa că:
a) Indicele prețurilor de consum a grupei servicii (apa, canal, salubritate si apa calda-
menajera) a crescut mai mult decât indicele prețurilor de consum. În anul 2010,
indicele prețurilor de consum a fost de 106,17% iar grupa de servicii de apă/apă uzată
a realizat un IPT de 115,86%.
Grupa servicii publice în care intra serviciile de alimentare cu apa si de canalizare, a
înregistrat creșteri mai mari decât inflația întrucât, în aceasta perioada, operatorii au accesat
fonduri de preaderare si fonduri de coeziune, iar în cadrul programelor de finanțare s-au
convenit si creșteri de prețuri si tarife în termeni reali, peste inflație. Astfel, prin nivelul
prețurilor si tarifelor, se va asigura plata cheltuielilor cu comisioanele, dobânzile si ratele de
împrumut.
b) În cadrul acestei grupe de servicii, indicele de creștere al tarifelor la canalizare
depășește indicele de creștere pentru apa potabila, întrucât cheltuielile de exploatare
pentru serviciile de canalizare s-au modificat semnificativ prin punerea în funcțiune a
stațiilor de epurare. În anul 2010, indicele de creștere al tarifelor pentru apa potabila a
fost de 113,34% iar pentru canalizare a fost de 123,93%, deci mai mare cu peste 10%.
Situația privind evoluția creșterii prețurilor si tarifelor la serviciile de alimentare cu apa
si de canalizare comparativ cu evoluția indicelui prețurilor de consum, în perioada 2003 -
2010, este prezentata în tabelul de mai jos.
Tabel 17 - Evoluția IPC pe categorii de servicii apa/apa uzată, în perioada 2003-2010
An
Indice prețuri 2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010
(%)
IPC total an 112,70 108,10 107,80 103,80 106,35 105,40 103,46 104,49
IPC servicii 124,32 121,99 125,88 121,41 111,96 112,55 114,93 113,82
apa*
IPC 127,52 119,72 125,22 117,23 106,54 110,58 113,08 113,34
alimentare cu
apă potabilă
IPC canalizare 129,00 120,54 130,58 122,25 111,06 115,41 124,12 123,93
*) apă, canal, salubritate, apa caldă menajeră

130
 Figura 10 - Evoluția comparativă IPC pe categorii de servicii apa/apa uzată,
în perioada 2003-2010
140

120

100

80 IPC total
IPC servap
60 IPC alap
IPC canal
40

20

0
2003 2004 2005 2006 2007 2008 2009 2010

Un ultim indicator de eficiență economică important pentru infrastructura de apă/apă

uzată este consumul de energie pentru producerea unui mc de apă potabilă, inclusiv pentru a
se caracteriza eco-eficiența producției de apă din sectorul analizat. Din analiza indicatorului
de consum de energie electrica pentru producerea unui mc de apa potabila rezulta un indicator
mediu de 0,38 KWh/mc.
Diferențele foarte mari ale acestui indicator între operatorii regionali de apă/apă uzată
din România sunt determinate de condițiile concrete ale sistemului de captare, transport si
distribuție a apei. Operatorii ce înregistrează valori foarte mici nu consuma energie electrică
pentru pompare, apa fiind transportata si distribuita prin cădere libera. Pentru operatorii ce
înregistrează valori mari ale consumului de energie electrica/mc apa produsa, rămâne în
continuare preocuparea de a realiza investiții în vederea reducerii consumului de energie si
implicit a diminuării acestei cheltuieli si a prețului apei.
În ceea ce privește consumul de energie electrica pentru sistemul de canalizare rezulta o
valoare medie de 0,17 kWh/mc apa uzata. Operatorii care realizează valorile cele mai mari
sunt cei care în prezent exploatează stații de epurare cu cele trei trepte : mecanica, chimica si
biologica. Figura nr. 8.8. (Anexa 8) prezintă consumul de energie electrica defalcat pe
operatorii regionali pentru cantitatea de apa potabila si respectiv canalizare – epurare.
Reducerea consumului de energie din sectorul de apă/apă uzată reprezintă o
preocupare actuală a majorității operatorilor din acest domeniu, atât în România cât și, în
cele mai avansate țări ale UE în acest domeniu (Germania, Austria, Olanda, Franța) care au
131
obținut rezultate remarcabile prin aplicarea unor bio-tehnologii și nanotehnologii ce permit
efectiv, de exemplu, producția de energie pe baza de biogaz de epurare (Kroiss H, 2011).

6.2.4. Stadiul implementării proiectelor regionale de infrastructură de

apă/apă uzată
În baza datelor transmise de cei 42 operatori regionali privind stadiul accesării
fondurilor din POS-ul de Mediu, rezulta ca valoarea totala a proiectelor, inclusiv stația de
epurare a apei uzate din București este de cca 4,9 mld euro.
Tabel 18 - Lungimea rețelelor de apă și de canalizare prevăzută în proiectele de
infrastructură din POS Mediu
UM Lungimea rețelelor de apă Lungimea rețelelor de canalizare
Tip km % km %
TOTAL 4994 100 5986 100
Rețele 1888 37,8 713 11,9
reabilitate
Rețele noi 3106 62,2 5273 88,1
Sursa: Prelucrări proprii după Starea serviciului de alimentare cu apa si de canalizare, ANRSCUP,
2011

Cei 3.106 de kilometri de rețea noua de alimentare cu apa reprezintă, fața de cei
60.456,4 kilometri de rețea de apa existenți în 2009 la nivel de țara, o creștere de 5,1%. În
ceea ce privește rețeaua de canalizare, cei 5.273 de kilometri de rețea de canalizare noua vor
reprezenta o creștere de 25% fața de valoarea de cei 20.953,3 de kilometri de rețea de
canalizare existenți în 2009.
De asemenea, se observă că cea mai mare parte a efortului de investiții în infrastructura
de apă/apă uzată este destinat finanțării construcției și dezvoltării de rețele noi, atât în cazul
rețelelor de alimentare cu apă (în proporție de 62,2%) cât mai ales în cazul rețelelor de
canalizare (88,1%), unde lag-ul este foarte mare față de rețelele de alimentare cu apă aferente
și existente, cât și, cu atât mai mult, față de necesarul pentru creșterea gradului de acoperire a
populației României cu servicii corespunzătoare și durabile de alimentare cu apă și de
canalizare-epurare a apei uzate.
O analiză a celor 42 proiecte majore regionale de infrastructură de apă și apă uzată
finanțate din FSC în perioada de programare 2007-2013 (POS Mediu axa 1), aşa cum se
prezintă ele în prezent (la data de 31 iulie 2012) permite identificarea unor caracteristici şi
tendinţe (tabelul 8.1., anexa 8) care să evalueze câteva aspecte de eficacitate privind
dezvoltarea infrastructurii de apă şi apă uzată din România:

132
 Titlul generic al proiectelor de investiții: Extinderea și reabilitarea sistemelor de apă
și apă uzată în județul....Aceste proiecte reprezintă principalul pilon actual al politicii de
dezvoltare a sectorului reţelelor şi serviciilor publice de alimentare cu apă şi de canalizare a
apei uzate
Obiectivele generale ale proiectelor de investiții sunt: Asigurarea serviciilor de apa si
canalizare la tarife accesibile; Asigurarea calității corespunzătoare a apei potabile in toate
aglomerările umane; Îmbunătățirea calităţii cursurilor de apa; Îmbunătățirea gradului de
gospodărire a nămolurilor provenite de la stațiile de epurare a apelor uzate; Crearea de
structuri inovatoare si eficiente de management al apei.
Din păcate, un prim aspect de semnalat este stadiul actual modest sau chiar incipient de
implementare al proiectelor de extindere şi reabilitare a sistemelor de apă și apă uzată în
majoritatea judeţelor ţării, respectiv la Operatorii Regionali responsabili cu implementarea
proiectului la nivel regional, în condiţiile în care actuala perioadă de programare a
Instrumentelor Structurale ale UE, ce stă la baza POS Mediu (2007-2013) se apropie de final.
Stadiul mediu de implementare al celor 42 de proiecte regionale era de doar 15% în august
2012 (conform calculelor noastre pe baza datelor raportate).
Există în prezent doar 7 proiecte majore de extindere şi reabilitare a sistemelor de apă și
apă uzată (reprezentând doar 18% din numărul total de 39 de proiecte majore)- implementate
în proporţie de peste 50%:
1. Extinderea și reabilitarea sistemelor de apă și apă uzată în județul Călăraşi (74%);
2. Extinderea și reabilitarea sistemelor de apă și apă uzată în regiunea Cluj-Sălaj (56,4%)
3. Extinderea și reabilitarea sistemelor de apă și apă uzată în regiunea Turda-Câmpia
Turzii (83,95%)
4. Extinderea și reabilitarea sistemelor de apă și apă uzată în județul Giurgiu (74,89%)
5. Extinderea și reabilitarea sistemelor de apă și apă uzată în județul Gorj (55,15%)
6. Extinderea și reabilitarea sistemelor de apă și apă uzată în județul Olt (77,46%)
7. Extinderea și reabilitarea sistemelor de apă și apă uzată în județul Tulcea (60,67%)
Alte 9 proiecte majore ( 23% din numărul total de proiecte majore) se află într-un stadiu
de implementare modest (cuprins între 5% şi 35%), pe când majoritatea proiectelor de
extindere şi reabilitare a sistemelor de apă și apă uzată, respectiv 23 de proiecte majore se află
în stadiu incipient de implementare, de sub 5%, (ele reprezentând 59% din numărul total).
Există numeroase cauze care au blocat sau întârziat procesul de implementare al
acestor proiecte majore de infrastructură de apă/apă uzată, de natură instituţională,
administrativă, financiară, managerială, birocratică şi juridică, iar dificultăţile sunt

133
inerente oricărui demers nou, de asemenea amploare, în acest sector, unde investiţiile de
mare anvergură au fost mult timp amânate sau neglijate.
Totuşi, analizând stadiul de implementare în corelaţie cu mărimea proiectelor (în
termeni de prevederi valorice) am observat că, din cele 7 proiecte cu stadii avansate de
implementare, un număr de 5 deci majoritatea sunt proiecte cu valoare mai mică de 100
milioane Euro, în timp ce toate proiectele aflate în stadiu incipient sau modest de
implementare, sunt proiecte mari ce depăşesc valoarea de 100 de milioane de Euro.
Desigur că nevoile investiţionale şi cerinţele de dezvoltare a sectorului şi infrastructurii
de apă şi apă uzată din România sunt deosebit de mari, aşa cum am argumentat în capitolele
precedente. Dar, este aproape evident faptul că, deşi creşterea capacităţii financiare şi
manageriale a OR şi A.D.I. a fost unul dintre obiectivele procesului de regionalizare din acest
sector al utilităţilor de apă şi apă uzată, în cazul proiectelor foarte mari, de peste 100 de
milioane de Euro, nu există suficientă capacitate de implementare nici măcar la nivel
regional, ceea ce îngreunează şi întârzie implementarea efectivă şi eficientă a acestor proiecte,
care să permită atingerea obiectivelor lor.
De aceea, poate că se impune o dimensionare mai adecvată a acestor proiecte majore
de investiţii în infrastructura de apă şi apă uzată, care să ţină efectiv seama de capacitatea de
implementare eficientă şi posibilă la momentul actual. De asemenea, aprobarea şi
implementarea unor proiecte de valori ceva mai mici (sub 100 de milioane Euro) ar putea
reduce şi unele riscuri de corupţie, fraude şi inginerii financiare asociate cu astfel de proiecte
majore cu valori foarte mari.
Este deci necesară, în opinia noastră, o planificare şi prioritizare mai realistă a
proiectelor de investiţii pentru extinderea şi reabilitarea sistemelor de apă şi apă uzată.
Un alt aspect care apare din analiza datelor din Tabelul nr. 10 de mai jos este absenţa
unei corelaţii pozitive directe între performanţa economico-financiară a Operatorilor
Regionali (reliefată în tabel printr-un indicator sintetic de performanţă, anume veniturile OR
/ salariat), pe de o parte, şi contribuţia lor la finanţarea proiectului.
Astfel, din cei 6 Operatori Regionali care au înregistrat în anul 2010 un nivel al
veniturilor pe salariat ridicat, de cel puţin 100 mii lei (Argeş, Bihor, Braşov, Cluj, Iaşi, Timiş),
doar 4 au o contribuţie de finanţare de minimum 10% din valoarea proiectului (Bihor, Braşov,
Iaşi, Timiş). Există, în schimb, situaţia opusă, în care SC APA CANAL ILFOV S.A., un OR
cu cel mai redus nivel al indicatorului de venituri-salariat, (11 mii lei,în 2010) are o

134
contribuţie proprie relativ ridicată, de 14,33% din valoarea totală la finanţarea proiectului, şi
un grad de implementare de 9,23% (cu 15% realizări aşteptate la 31.12.2012).
Aceasta sugerează faptul că voinţa politică a autorităţilor locale şi capacitatea
administrativă sunt factori la fel de importanţi (sau uneori, chiar mai importanţi) decât
capacitatea sau performanţa economico-financiară a companiilor Operatori Regionali de
apă/apă uzată, pentru asumarea responsabilităţii şi implementarea mai rapidă şi eficientă a
proiectelor de investiţii pentru extinderea şi reabilitarea sistemelor de apă şi apă uzată.
De asemenea, aşa cum am arătat în lucrare, în condiţiile în care reţeaua publică de
alimentare cu apă din România a fost mai mult dezvoltată în trecut şi este mult mai extinsă
decât reţeaua de canalizare , în toate judeţele şi regiunile ţării, este necesar, în opinia noastră,
ca proiectele de investiţii finanţate prin Axa 1 POS Mediu să extindă preponderent reţeaua de
canalizare la nivel de OR, iar acest aspect este prevăzut de majoritatea proiectelor (29).
Există totuşi unele proiecte regionale de extindere şi reabilitare a infrastructurii de
apă/apă uzată din unele judeţe (Bistriţa Năsăud, Cluj-Sălaj, Dolj, Mureş, Olt, Sibiu,
Teleorman) care prevăd mai mult extinderea reţelelor de alimentare cu apă.
Este posibil ca să existe unele motive întemeiate (cum ar fi insuficienţa, personalului
calificat pentru activitatea de canalizare-epurare), dar considerăm că aceste proiecte majore
de investiţii trebuie să reprezinte o oportunitate de dezvoltare durabilă, echilibrată şi
integrată, a infrastructurii de apă şi apă uzată din România, iar pentru aceasta trebuie
realizate eforturi de proiectare, co-finanţare şi implementare.

6.3. Impactul noilor Tehnologii ale Informaţiei şi Comunicaţiilor

pentru gestionarea durabilă a reţelelor şi serviciilor publice de apă şi
canalizare-epurare

Gestionarea apei şi a infrastructurii de apă prin serviciile T.I.C. reprezintă un domeniu

nou şi promiţător al cărui principal obiectiv este integrarea în timp real a informaţiei cu privire
la cererea şi oferta de apă, pe cuprinsul reţelelor de distribuţie, de colectare-epurare dar şi la
sursele de apă.
Trendul a fost şi este încurajat și susținut de către politici şi programe ale Comisiei
Europene, ca un instrument pentru o mai bună și eficientă gestionare a cererii de apă, pentru
asigurarea și amplificarea sinergiei dintre politică și activitatea de cercetare-dezvoltare
tehnologică.

135
 Studiu de caz România: portalul A-Port
În general, furnizorii de servicii de apă şi canalizare-epurare sunt reprezentaţi de
operatori eterogeni, care acţionează conform reglementărilor naţionale şi internaţionale, dar
au la dispoziţie mecanisme limitate de măsurare a satisfacţiei consumatorilor, aşa cum prevăd
standardele de management al calităţii. De aceea, şi în România a fost creat, dezvoltat şi
implementat un proiect de portal web privind apa (prin cooperarea dintre mediul academic,
Asociaţia Română a Apei şi o companie privată furnizoare de servicii T.I.C. (Siveco).
Proiectul A-Port reprezintă un Portal Naţional de Evaluare a Satisfacţiei Clienţilor
Operatorilor de Apă, ce oferă o soluţie inovativă, bazată pe dezvoltarea unui cadru virtual, care
poate facilita obţinerea feed-backului de la consumatori şi are un rol informativ pentru populaţie şi
autorităţi, stimulând astfel, îmbunătăţirea serviciilor de utilitate publică în domeniul apei.
Obiectivul general al proiectului A-Port
Obiectivul general al proiectului A-Port este îmbunătăţirea calităţii serviciilor de
alimentare cu apă şi de canalizare-epurare, prin implementarea noilor tehnologii ale
informaţiei şi comunicaţiei, bazate pe paradigme de tip e-citizen, ceea ce permite
monitorizarea continuă şi evaluarea centralizată pentru măsurarea gradului de satisfacţie a
cetăţenilor care beneficiază de aceste servicii publice41.
Obiectivele specifice ale proiectului A-Port
Obiectivele specifice ale proiectului A-Port sunt:
1. Stimularea participării pro-active a cetăţenilor la procesul de administrare şi control a
serviciului public de alimentare cu apă şi canalizare, în scopul de a crea o presiune
pentru furnizorii de servicii de a îmbunătăţi şi menţine calitatea serviciilor oferite;
2. Creşterea accesului on-line al cetăţenilor la informaţie de specialitate;
3. Eficientizarea sistemelor de management al situaţiilor de criză şi creşterea gradului de
siguranţă, a condiţiilor de igienă şi de confort ale locuirii;
4. Optimizarea utilizării resurselor prin care se asigură calitatea locuirii.
Metodologia proiectului A-Port
În cadrul acestui proiect s-a realizat un software care include analize sociometrice
adecvate precum şi instrumente de prelucrare şi interpretare statistică a rezultatelor. Acestea
pot fi multiple procedee de investigare:
 sondajul clasic, bazat pe eşantioane reprezentative din punct de vedere demografic;
 sondaj la finalizarea unui serviciu incidental;

41
Lăcătuşu, S., Ciomoş Alina, Tumurug C., Chelaru G., Turdean Marilena, “ Proiectul A-Port la raport”,
ROMAQUA nr.5/2010

136
  sondaje web, fără reprezentativitate demografică.
O altă importantă noutate a proiectului este metoda eficientă de interacţiune a tuturor
celor implicaţi în domeniul serviciilor de apă. Proiectul A-Port are o abordare holistică a
calităţii serviciilor de apă, sprijinind realizarea unei viziuni integrate a tuturor contribuţiilor
actorilor din domeniu.

Figura 11 - Interacţiunea actorilor implicaţi prin portalul A-Port

Schema din figura nr.11 de mai sus evidenţiază interconectivitatea între :

 organizaţiile de standardizare şi control (ANRCS),
 organizaţiile de protecţie a consumatorului (OPC);
 furnizorii de servicii (Operatori de servicii de apă şi canalizare),
 autorităţile publice locale şi
 cetăţeni, în scopul măsurării realiste a calităţii serviciilor de apă.
Cele mai importante aspecte ale cercetării pe parcursul dezvoltării proiectului au fost:
1. identificarea factorilor de influenţă ai calităţii serviciilor (variabilele statistice) şi ai
calităţii apei în sine;
2. implementarea unui sistem de urmărire permanentă a aspectelor cantitative şi
calitative implicate în determinarea satisfacţiei consumatorilor;
3. portalul ce include chestionarul şi permite un sondaj on-line permanent, urmărirea
imaginii în presă a operatorilor şi indicatori de performanţă ai operatorilor de servicii.
Informaţiile obţinute prin intermediul Portalului web pot fi integrate în memoria
corporativă a companiilor furnizoare de servicii în domeniul apei. Portalul A-Port a devenit
disponibil de pe site-ul ARA (www.aport.ara.ro) şi de pe site-urile mai multor operatori.
Unele rezultate şi concluzii privind utilizarea A-Port:
o Structura pe vârste a repondenţilor la chestionar este foarte apropiată de
structura populaţiei pe vârste (ceea ce sporeşte reprezentativitatea datelor), în

137
 ciuda temerilor autorilor legate de posibilitatea participării exclusiv a tinerilor
la studiile online;
o Din cauza situaţiei de monopol natural, interesul operatorilor pentru
monitorizarea gradului de satisfacţie al clienţilor este limitat, dar presiunea
autorităţilor locale, a mass-mediei şi standardele impuse de UE au determinat
schimbări în această privinţă.
o Satisfacţia medie faţă de calitatea serviciilor de alimentare cu apă este foarte
apropiată de rezultatele Eurobarometrului realizat de UE în anul 2007, având
valoarea de 6,5 pe scala 1-10; valoarea este reprezentativă la nivel naţional, cu
o marjă de eroare de +-6%.
Proiectul A-Port contribuie şi la dezvoltarea cunoştinţelor în domeniile TIC, statistic şi
socio-economic.
o În domeniul TIC, proiectul a dezvoltat un Portal web cu o interfaţă inteligentă, care va
sprijini interacţiunea tuturor actorilor implicaţi în serviciile de apă şi în îmbunătăţirea
calităţii acestora.
o În domeniul socio-economic, A-Port contribuie la dezvoltarea unor modele de
comportament ale cetăţeanului şi de îmbunătăţire a eficienţei serviciilor publice în
domeniul apei şi a calităţii acestora.
o În domeniul statisticii, proiectul contribuie cu noi metode şi instrumente de cercetare
pentru identificarea gradului de satisfacţie a cetăţeanului.
A-Port aduce beneficii pentru factorii implicaţi, printre care:
o Fiecare cetăţean are posibilitatea de a-şi exprima opinia cu privire la calitatea apei
de la robinetul său;
o Pentru operatorul de servicii publice de apă şi canalizare: ca suport de decizii
pentru investiţiile de îmbunătăţire a calităţii serviciilor de alimentare cu apă;
o Serveşte ca instrument de informare pentru creşterea securităţii aprovizionării cu
servicii de apă;
o Este un mijloc de comunicare cu consumatorii.
Dezvoltarea comportamentului pro-activ al cetăţeanului conduce şi la dezvoltarea
societăţii civile şi a spiritului civic în general.
Nu în ultimul rând, gradul de satisfacţie exprimat de utilizatorii finali, referitor la
calitatea serviciului de alimentare cu apă şi la cel de epurare-canalizare este în strânsă
legătură cu calitatea mediului, aceasta din urmă reprezentând o consecinţă a activităţilor
de colectare şi tratare a apelor reziduale.

138
 CONCLUZII ȘI RECOMANDĂRI PRIVIND DEZVOLTAREA DURABILĂ A
SECTORULUI DE APĂ/APĂ UZATĂ DIN ROMÂNIA

Problematica apei este de mare actualitate în prezent pe plan global, unde, cu prilejul
unor importante conferințe cum este World Water Forum (Marsilia, 2012), rapoartele
organizațiilor International au evidențiat două amenințări majore:
1. Criza apei ar putea urma după criza financiară
Presiunea exercitată în prezent asupra resurselor de apă existente ar putea, în unele zone
de pe glob, exacerba tensiunile locale și regionale până la punctual de a degenera în conflict.
Un indicator important care reliefează importanța gestionării și protecției durabile a
resurselor de apă este Indexul Riscului asupra Securității Apei care tine cont de câteva arii
cheie: accesul la apa potabilă din sursa sigură și la canalizare; disponibilitatea resurselor de
apă regenerabile și gradul de dependent de resurse de apă din exterior, relația dintre cererea de
apă și cantitatea de apă disponibilă și dependent de apă a economiei fiecărei țări. România
este încadrată între țările cu risc mediu de securitate a apei42.
2. Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului pentru canalizare nu vor fi
îndeplinite
Raportul OMS-UNICEF din 2010 Progress on Sanitation and Drinking Water
subliniază că deși țintele pentru accesul la apă potabilă din sursă sigură vor fi îndeplinite la
nivel global, acest lucru nu se va întâmpla cu țintele pentru canalizare.
Din păcate, analizele noastre privind stadiul actual și ritmul de dezvoltare al serviciilor
și infrastructurii de apă și canalizare din România confirmă că țara noastră este încă departe
de țintele asumate de ODM pentru cele două servicii.
Serviciile de alimentare cu apa si canalizare se încadrează în sfera mai larga a serviciilor
publice de interes economic general, a căror reglementare unitara a început în Uniunea
Europeana prin elaborarea Cărții Verzi, lansata de către Comisia Europeana pentru a fi
dezbătuta în toate țările membre si candidate.
La nivel european, starea serviciilor publice de alimentare cu apa si de canalizare poate
fi caracterizata astfel :
1. Se conștientizează tot mai mult dimensiunea sociala a serviciilor publice de alimentare
cu apa si de canalizare si impactul pe care acestea îl au asupra coeziunii sociale.

42
V.Ciomoș, Prelegere la Conferința Internațională SECTORUL APEI CONVIEȚUIEȘTE CU CRIZA
FINANCIARĂ, EXPOAPA București 2012

139
 2. Sectorul trece printr-o perioada de schimbări importante si se bucura de o atenție
speciala din partea factorilor de decizie.
3. Regionalizarea operării si globalizarea pieței sunt doua provocări de mare actualitate,
la care trebuie sa dea un răspuns fiecare țara membra sau în curs de aderare.
Calitatea apelor de suprafața destinate prelevării de apa potabila, protecția apelor
subterane împotriva poluării create de unele substanțe periculoase, protecția apelor împotriva
poluării cu nitrați proveniți din surse agricole, calitatea apei destinata consumului uman,
epurarea apelor uzate orășenești, gospodărirea apelor la nivel de bazin hidrografic sunt
aspecte reglementate prin directive ale Uniunii Europene. Prevederile acestora au fost
transpuse și în legislația româneasca si urmează sa fie implementate în totalitate conform
prevederilor din P.O.S. de Mediu.

Probleme și provocări specifice sectorului de apă/apă uzată din România

Importanța infrastructurii de alimentare cu apă precum și cea de canalizare și epurare a

apelor uzate este crucială pentru calitatea vieții și a mediului, prin asigurarea apei necesare
activității economico-sociale durabile și evitarea poluării apelor cu apă uzată.
Din cauza neglijării dezvoltării acestui sector în trecut, din mai multe cauze evidențiate
de noi în lucrare, doar jumătate din populația țării noastre beneficiază de servicii de apă/apă
uzată prin sisteme centralizate, exploatate de operatori specializați. De aceea, operatorii
regionali de apă/apă uzată au și vor avea un rol esențial în asigurarea și dezvoltarea serviciilor
de apă și canalizare-epurare pentru acoperirea a cât mai multe localități, locuințe și
gospodării, inclusiv în mediul rural.
Modernizarea sectorului de alimentare cu apă și canalizare se poate face numai în
condițiile unei legislații care să corespundă cerințelor actuale de extindere a ariei de operare,
deoarece operatorii regionali pot asigura și garanta servicii de calitate pentru toți
consumatorii. Cadrul de reglementare a organizării si funcționarii operatorilor regionali a fost
îmbunătățit, proiectul de aprobare a Ordonanței de urgența a Guvernului nr. 13/2008 privind
modificarea si completarea Legii serviciilor comunitare de utilități publice nr. 51/2006 si a
Legii serviciului de alimentare cu apa si de canalizare nr. 241/2006 fiind definitivat prin
contribuția Ministerului Administrației si Internelor, Autorității Naționale de Reglementare
pentru Serviciile Comunitare de Utilități Publice , a Asociației Române a Apei si a altor
asociații patronale si profesionale.

140
 În prezent, deși am putea crede ca principalii poluatori ai apelor din Romania sunt
agenții economici si industriali, realitatea este alta; la noi, cei mai mari poluatori ai apelor sunt
gospodăriile, după cum reiese dintr-o analiza statistica a Ministerului Dezvoltării Regionale si
Turismului (MDRT). Mai bine de trei sferturi din apele uzate – mai exact, 77,4% -, provenite
de la principalele surse de poluare, au ajuns in receptorii naturali, (in special râuri) neepurate
sau insuficient epurate. In general, cotele cele mai mari din potențialul de poluare aparțin
gospodăriilor comunale si industriei chimice. Abia apoi, pe lista poluatorilor, vin agenții
economici din industriile extractiva si metalurgica.
În România, gradul de acces al populației la sistemele centralizate de apă/apă uzată
continuă sa fie scăzut si mult sub media europeana. Din nefericire, actualul ritm de creștere a
gradului de conectare nu va permite atingerea țintelor prevăzute în POS Mediu pentru
orizontul de timp 2015, 2020 si 2030.
Totuși, se poate afirma că lungimea rețelelor de transport si distribuție a apei potabile si
a rețelelor de canalizare a crescut semnificativ în ultimii ani, mai ales prin punerea in
funcțiune a investițiilor din proiectele ISPA și continuă sa fie o prioritate în proiectele de
investiții finanțate prin fondurile de coeziune. Utilizarea efectivă și eficientă a acestor
finanțări poate reprezenta șansa relansării și continuării investițiilor din acest sector, pentru
atenuarea decalajelor față de celelalte state din Uniunea Europeană și mai ales, pentru
crearea premiselor de dezvoltare durabilă economică, socială și tehnologică în țara noastră,
la nivel local, regional și național.
O deosebită deficiență a sectorului de apă/apă uzată, datorată atât stării proaste a
rețelelor cât și managementului financiar necorespunzător este dată de nivelul ridicat al
ponderii apei nefacturate. Cu toate eforturile făcute în ultimii ani pentru reducerea pierderilor
de apa, nivelul acestora continua sa fie foarte ridicat în comparație cu țările care au un
management performant al apei nefacturate (Non Revenue Water). Nivelul mediu al
pierderilor înregistrat la nivelul anului 2010 a fost de 53% .
Pentru atenuarea acestor neajunsuri este nevoie și chiar s-au făcut eforturi de investiții
ale companiilor operatori regionali de apă și apă uzată. Astfel, gradul de contorizare a
operatorilor regionali a crescut semnificativ în ultimii ani, atingând in anul 2010 un nivel de
90% și continuă sa fie o prioritate în cadrul proiectelor de investiții.
De asemenea, operatorii regionali de apă/apă uzată din România, membri ai A.R.A.
(Asociația Română a Apei) au făcut eforturi de adaptare la cerințele noii economii, prin
utilizarea serviciilor și tehnologiilor T.I.C. (proiectul A-Port) care să răspundă noilor exigențe

141
privind calitatea serviciilor de apă/apă uzată și să încurajeze atitudinea pro-activă în acest
sector, care trebuie să continue să se dezvolte considerabil în țara noastră.
Astfel, obiectivul general al proiectului A-Port a fost îmbunătăţirea calităţii serviciilor
de alimentare cu apă şi de canalizare-epurare, prin implementarea noilor tehnologii ale
informaţiei şi comunicaţiei, bazate pe paradigme de tip e-citizen, ceea ce permite
monitorizarea continuă şi evaluarea centralizată pentru măsurarea gradului de satisfacţie a
cetăţenilor care beneficiază de aceste servicii publice43.
Eforturile financiare făcute în aceste direcții de competitivitate s-au justificat prin
creșterea gradului de încasare a contravalorii serviciilor si îmbunătățirea relațiilor dintre
operatori si consumatori.
Pe de altă parte, există încă unele aspecte ce necesită eforturi sporite și durabile de
investiții, la nivelul majorității operatorilor regionali de apă/apă uzată, desigur cu participarea
A.D.I. și deci a autorităților locale și a celor centrale, pentru dezvoltarea durabilă la nivel local
și regional.
De altfel, cererea și disponibilitatea scăzută de plată a populației (demonstrată prin
elasticitatea relativ mare față de preț a cererii de apă) din mediul rural sau din localitățile mici
și mijlocii pentru racordarea la rețelele de apă/apă uzată și plata serviciilor de AAC, conduce
la un cerc vicios al subdezvoltării acestor rețele și servicii în unele zone din România, cu
efecte negative de poluare a apelor și a mediului și de neconformare cu prevederile DCA și a
Directivelor subordonate ale apei.
Astfel, nivelul de echipare cu rețele de canalizare este prea scăzut în România, atât în
mediul urban, cât, mai ales, în cel rural. Ritmul actual de extindere a lungimii rețelelor de
canalizare nu poate asigura atingerea țintelor prevăzute în Tratatul de Aderare (pentru
aceasta fiind nevoie de un ritm cel puțin dublu, așa cum am fundamentat în capitolul 3).
De aceea, propunem ca, odată ce se finalizează extinderea și reabilitarea rețelelor de
apă/apă uzată prin programul de investiții majore regionale finanțate prin Axa 1 POS Mediu,
racordarea tuturor gospodăriilor din acea arie deservită să fie obligatorie, pentru a se putea
garanta astfel îndeplinirea obiectivelor de conformare și creșterea eficienței operatorilor
regionali de AAC, prin economii de scară și de scop la infrastructură.
Acoperirea prețului acestor servicii ar trebui făcută inițial de către administrațiile
locale (municipalități sau A.D.I.), din impozitele și taxele locale (care ar trebui mărite în

43
Lăcătuşu, S., Ciomoş Alina, Tumurug C., Chelaru G., Turdean Marilena, “ Proiectul A-Port la raport”,
ROMAQUA nr.5/2010

142
acest sens), iar gospodăriile care refuză racordarea la apă și canalizare să fie obligate să
plătească amenzi și penalități de mediu semnificative (principiul ”Poluatorul plătește”).
Aspectul educației ecologice și al unui comportament responsabil și prietenos mediului
înconjurător este deocamdată prea puțin dezvoltat în țara noastră. De aceea, pentru
România, este necesară încercarea de a se îmbina mecanismele de piață concurențiale cu
sisteme eficiente de standarde de mediu, de norme comportamentale, reglementări și chiar, în
anumite limite, instrumente vizând obligativitatea, coerciția și penalizările care nu doar să fie
prezente în legislația de mediu, dar să și fie aplicate riguros în practică.
Ceea ce se numește în Uniunea Europeană ”enforcement of the law” trebuie să devină
o realitate necesară și suficientă a implementării legislației de protecție a mediului. Garda de
Mediu, Agențiile de Mediu Regionale și toate instituțiile abilitate sunt datoare să contribuie
la aplicarea legii în litera și spiritul acesteia, comportamentele neecologice și lipsite de etică
trebuind să fie reduse la minimum.
Epurarea apelor uzate continua sa reprezinte o provocare pentru operatori: finalizarea
lucrărilor de investiții din fondurile ISPA la unele stații de epurare a permis raportarea unor
îmbunătățiri în acest domeniu (exemplu pozitiv: C.U.P Focșani) - dar pe ansamblu există
întârzieri mari înregistrate, în principal, la construcția noilor stații de epurare (deci implicit, la
punerea lor în folosință, ceea ce afectează calitatea apelor, a vieții și a ecosistemelor
receptorilor naturali din zonele de acoperire).
Numărul localităților deservite de operatorii regionali a crescut semnificativ în anii 2009
si 2010. Se impune acordarea unei atenții sporite condițiilor de preluare în exploatare a
noilor sisteme realizate prin programe colaterale si, mai ales, a celor din mediul rural, unul
dintre obiectivele procesului de regionalizare al operatorilor de apă și apă uzată fiind tocmai
acela de îmbunătățire și dezvoltare a serviciilor de alimentare cu apă și canalizare din
localitățile mici și rurale.
Majoritatea operatorilor regionali si-au elaborat documentele de sprijin necesare
susținerii aplicațiilor finanțate din POS Mediu iar 40 proiecte majore au fost deja aprobate si
sunt în faza de implementare. Totuși, criza economico-financiara globală, cu care se confruntă
țara noastră si-a pus amprenta si asupra serviciilor de alimentare cu apa si de canalizare:
astfel, s-a înregistrat o reducere in termeni reali a veniturilor încasate de operatori si, implicit,
efectele negative se resimt si asupra rezultatelor financiare.
Totodată, și cererea de consum de apă (cantitatea de apa produsa si facturata) de către
operatorii regionali s-a redus in anul 2010 fața de anul 2009 respectând curba evoluției din

143
ultimii 5 ani, datorită recesiunii economice și a creșterii prețurilor serviciilor de apă și apă
uzată, peste creșterea medie a prețurilor de consum..
Numărul angajaților din sector a avut in anul 2010 o creștere cu 2.0% fata de 2009, dar
cu mult mai mica decât creșterea de 6,1% a ariei de operare pentru apa potabila. Deși
ponderea personalului TESA este relativ mare (peste 25%), o problema se înregistrează la
nivelul celor mai pretențioase calificări (membrii PIU- unitatea de implementare a proiectelor
de investiții) si, respectiv, la nivelul personalului operativ din serviciile de canalizare-epurare.
Ambele categorii de personal sunt deosebit de importante iar deficitul își pune negativ
amprenta asupra ritmului și gradului de implementare a proiectelor de investiții de
infrastructură, mai ales a celei pentru apă uzată, atât de necesară în etapa actuală.
Tarifele serviciilor de apă/apă uzată au înregistrat și vor continua să evolueze pe o
curba de creștere lenta, în principal, ca urmare a condiționărilor impuse prin programele de
investiții strategice. Totuși, pentru a nu se exploata situația de monopol natural a utilităților
de alimentare cu apă și canalizare cât și pentru a se evita deconectarea sau fraudarea de
către consumatori, este important ca majorările de tarif să se regăsească efectiv în plata
serviciului datoriilor pentru aceste investiții, respectiv în creșterea gradului de acoperire și a
calității infrastructurii de apă și apă uzată a tuturor operatorilor regionali.
Pe de altă parte, conform rapoartelor A.R.A., un aspect pozitiv demn de evidențiat este
accelerarea ritmului de introducere a progresului tehnic si tehnologic în sistemele de
alimentare cu apa si de canalizare-epurare, cu efecte pozitive asupra calității serviciilor
furnizate si a gradului de siguranța în exploatarea sistemelor.
O recomandare clară este aceea că vor trebui făcute în continuare eforturi susținute în
direcția dezvoltării serviciilor publice de alimentare cu apa si de canalizare, având în vedere
gradul redus de echipare tehnico-edilitară si accesul limitat al populației la acest serviciu.
Potențialul dezvoltării sectorului de apă/apă uzată din România este semnificativ, atât din
punct de vedere cantitativ (creșterea gradului de acces al populației la sisteme de AAC) cât și
din punct de vedere calitativ (continuitatea serviciilor, epurarea mai avansată a apelor uzate).
Promovarea în lucrările de modernizare-dezvoltare a unor soluții tehnice corelate cu
ultimele evoluții la nivel mondial, va trebui sa conducă la dezvoltarea sistemului, la creșterea
calității serviciilor dar si la respectarea asigurării gradului de suportabilitate a consumatorilor
si reflectării raportului optim preț/calitate.
Creșterea gradului de pregătire profesionala a angajaților, astfel încât operatorii
regionali sa fie capabili sa-si asigure necesarul de resurse umane, tehnice si financiare, după

144
implementarea proiectelor din POS Mediu, poate asigura dezvoltarea pe baze durabile în
continuare a sistemelor actuale de apă/apă uzată din România.
Unele dintre aceste cerințe de dezvoltare durabilă sunt prevăzute în Tratatul de aderare
la UE, iar altele sunt reclamate de procesul generale de modernizare a economiei și societății
din țara noastră. În vederea valorificării acestui potențial, este nevoie însă de investiții
semnificative, estimate la cca. 700 milioane Euro anual, pentru o perioadă de cel puțin 10
ani44 deci sectorul de apă/apă uzată trebuie să continue să facă eforturi în vederea realizării
țintelor asumate de România prin implementarea DCA și a directivelor asociate, pentru anii
2015, 2018, 2020.
Din nefericire, așa cum am evidențiat în lucrare, implementarea proiectelor de investiții
în infrastructura de apă/apă uzată aprobate în prezent pentru finanțare prin POS Mediu pentru
cei 42 de operatori regionali, deși se ridică la aproape 5 mld. Euro, este, pe ansamblu, într-un
stadiu mediu de implementare modest (15%, conform calculelor noastre).
Nivelul slab de implementare a acestor investiții majore și corelat cu aceasta, de
absorbție a fondurilor FSC pentru POS Mediu (mai puțin de 7%, în august 2012)
reprezintă un semnal de alarmă privind capacitatea și perspectivele României de
valorificare a oportunităților de creștere economică sustenabilă și de dezvoltare socio-
economică durabilă prin implementarea cerințelor de conformare cu acquis-ul european de
protecție a apelor.
De aceea, este nevoie de eforturi mai mari, unitare și concertate, din partea tuturor
actorilor implicați în dezvoltarea sectorului de apă/apă uzată din România, mai ales în
condițiile provocărilor reprezentate de persistența recesiunii economico-financiare în țara
noastră și Europa. De altfel, așa cum reiese din analiza noastră, capacitatea de implementare
a unor proiecte majore ambițioase de infrastructură de apă/apă uzată este insuficientă la
nivelul multora dintre Operatorii Regionali, astfel că experții45 consideră că sub presiunea
factorilor financiari este de așteptat ca să continue coagularea sectorului.
De asemenea, va fi nevoie de o mai bună conștientizare și înțelegere a conceptului de
participare colectivă și parteneriat pentru apă, sugerat în Directiva Cadru a Apei
60/2000/CE, prin creșterea rolului societății civile reprezentate prin patronat, sindicate,
asociații profesionale si a consumatorilor, alături de A.D.I. și autoritățile publice centrale si

44
Conform documentelor strategice ale A.R.A.
45
Caian S., Boer A., Managementul schimbării în finanțarea serviciilor de apă, 2012

145
locale, în procesul de elaborare si implementare a strategiei de dezvoltare a serviciilor
publice de alimentare cu apa si de canalizare, asigurând, astfel, punerea în aplicare a
conceptului de dezvoltare durabila, care să concilieze și să promoveze interesele tuturor
categoriilor social-economice implicate dar totodată și pe cel de protecție a calității apelor și
a mediului.
Protecția mediului va trebui să devină un element complementar și absolut necesar atât
pentru administrația publică dar și pentru mecanismele instituționalizate ale pieței
concurențiale din România.

146
 i
Camelia Cămășoiu(coord.),”Economia și sfidarea naturii*Alternativa dezvoltării durabile în România*”,
Editura Economica, 1994
ii
UNEP, 2010, Water in the Transition to a Green Economy, a UNEP Brief, 2010
iii
UNEP, 2011, Towards a Green Economy: Pathways to Sustainable Development and Poverty
Eradication, www.unep.org/greeneconomy
iv
O.M.S.,2010, Word Health Statistics, WHO 2010
v
Frone D.F., Frone Simona, PRINCIPLES FOR A SUSTAINABLE WATER MANAGEMENT,
Scientific Papers Series Management , Economic Engineering in Agriculture and Rural Development, Vol.11,
Issue 2, 2011
vi
Global Water Partnership, TAC
vii
Lang, S., Promoting Sustainable Development in Europe through Regional Funds, WWF European
Policy Office, aprilie 2008.
viii
Massarutto, A., V. Paccagnan, and E. Linares (2008), Private management and public finance in the
Italian water industry: A marriage of convenience?, Water Resour. Res., 44, W12425,
doi:10.1029/2007WR006443. http://www.agu.org/journals/ABS/2008/2007WR006443.shtml
ix
Van Dijk, M. P. and M. Schouten (2004). The dynamics of the european water supply and sanitation
market. AWRA International Specialty Conference2004.
x
Steffen Zuleeg , Techneau Report on Trends in Central Europe © TECHNEAU - 18- 18/07/2007

xii
Guvernul României, Manualul National al Operatorilor de Apa si Canalizare, Bucuresti, 2008
xiii
De la 20,5 mld mc de apă (cât era în anul 1990), la 8,45 mld mc de apă (cât s-a înregistrat în anul
2010) şi cu 1 mld mc de apă cât se înregistra în anul 2008, respectiv de 9,44 mld mc de apă. Pentru anul 2011,
volumul de apă solicitat de agenții economici este de 7,7 mld mc de apă, în scădere față de anul anterior și de
aproape trei ori mai mică decât cea înregistrată la nivelul anului 1990. Defalcată pe categorii, cerința totală de
apă pentru anul 2011 se prezintă astfel: 1,22 mld mc de apă (15,8%) pentru populație, 1,32 mld mc de apă
(17,14%) pentru agricultură și 5,16 mld mc de apă (67,02%), pentru industrie.
xiv
conform agregatorului de informaţii privind reţelele de apă potabilă Global Water
Intelligence, 2011.
xv
A.N.P.M., Planul Național de Acțiune pentru Protecția Mediului, 2008-2011
xvi
A.N.A.R., PLANUL NAŢIONAL DE MANAGEMENT AFERENT PORŢIUNII NAŢIONALE A
BAZINULUI HIDROGRAFIC INTERNAŢIONAL AL FLUVIULUI DUNĂREA, SINTEZA PLANURILOR
DE MANAGEMENT LA NIVEL DE BAZINE/SPAŢII HIDROGRAFICE, 2011
xvii
Idem XV
xviii
Platon V., Frone Simona, Jurist Sorina, Beneficii economice ale politicii de protecţie a mediului;
metodologie şi modelare, tema de cercetare 2011 în cadrul Program IEN: Mecanisme şi politici economico-
sociale de creştere a factorilor de mediu, în concordanţă cu programele europene şi mondiale de diminuare a
efectelor crizei economice.

147
 xix
UNECE/WHO-Europe Protocol on Water and Health , NO ONE LEFT BEHIND Good practices to
ensure equitable access to water and sanitation in the pan-European region, , 2011 Workshop în cadrul
programului de lucru din Protocolul CEE-ONU / OMS-Europa privind Apa şi Sănătatea, Raport
xx
“Communication: Incorporating equal opportunities for women and men into all Community policies and
activities” (COM(96)67final); http://europa.eu.int/comm/employment_social/equ_opp/gms_en.html
xxi
WECF, Water and Sanitation from a Gender Perspective at the World Water Forum -4. Bistra Mihailova
& Monika Diaz,authors; Sascha Gabizon & Mattie Wolters, editors, 2007., Mexico, 13-21 March 2006. WECF,
Utrecht/Munich.
xxii
Brown Lester R., PLANUL B 4.0 Mobilizarea generală pentru salvarea civilizației, Editura Expert,
ACADEMIA ROMÂNĂ, 2011
xxiii
WECF, From Pit latrine to Ecological toilet. Results of a survey on dry urine diverting school toilets
and pit latrines in Garla Mara, Romania. Experiences and Acceptances. WECF, Utrecht/Munich. M. Samwel, S.
Gabizon,A. Wolters, M. Wolters (eds./co-authors), 2006.
xxiv
Principalul articol cu mare impact este: David Grey and Claudia W. Sadoff , Sink or Swim? Water
security for growth and development, Water Policy 9 (2007) 545–571, the World Bank.
xxv
Bhatia, Ramesh, M. Scatasta, R. Cestti, R.P.S. Malik “Indirect Economic Impacts of Dams –
Methodological Issues and Summary Results of Case Studies in Brazil, India and Egypt.” World Bank Report,
2005
xxvi
World Bank, World Investment Report, 2008
xxvii
OEC D (2009a), Managing Water for All: An OECD Perspective on Pricing and Financing, OEC D,
Paris.
xxviii
Platon V., Finanțarea activităților de protecție a mediului Între teorie și practică, Editura Economică,
2004
xxix
FORUMUL NAȚIONAL”SERVICIILE PUBLICE DE INTERES GENERAL ÎN PERSPECTIVA
INTEGRĂRII ROMÂNIEI ÎN UE”, Strategia de Dezvoltare Durabilă a Serviciilor Publice de Alimentare cu
Apă și Canalizare-România 2025, București 2003
xxx
Frone D.F. & Frone Simona (2011b), Special Characteristics of Water Supply and Demand, in
Scientific Papers Series Management, Economic Engineering in Agriculture and Rural Development”, ISSN
18445640

xxxii
Bithas, K., 2008. The European Policy on Water Use at the Urban Level in the Context of the Water
Framework Directive. Effectiveness, Appropriateness and Efficiency. European Planning Studies, v.16, no. 9

148

View publication stats