Intrarea României în Primul Război Mondial, în august 1916, de partea Antantei, nu a fost

decât consecința firească a urmăririi intereselor sale naționale.

Idealul național a evoluat, vizând unirea la Regatul României a tuturor teritoriilor locuite de
români și care la acea dată se găseau în afara statului român. Interesele naționale
decurgând din acest ideal s-au materializat în întreprinderea măsurilor necesare eliberării
românilor din teritoriile ce se aflau în afara statului român, iar ulterior după Marea Unire de
la 1918, în consolidarea internațională a statutului unirii. Interesul național al României
cerea găsirea unei soluții de compromis care să asigure menținerea statalității și evitarea
unei catastrofe naționale.
România era prinsă în jocuri de putere. Pe de o parte ea era un obiect al rivalităților
imperiilor vecine, care aveau pregătite planuri anexioniste pentru diferite părți ale
teritoriului său, pe de altă parte România căuta să își creeze condițiile propice pentru
îndeplinirea idealului național, de adunare într-un singur stat a tuturor provinciilor istorice
românești.
În august 1916, România primește un ultimatum să decidă dacă dorește să se alăture
Antantei „acum ori niciodată”. Sub presiunea cererii ultimative, guvernul român acceptă să
intre în război de partea Antantei, deși situația de pe fronturile de luptă nu era una
favorabilă.
Din 1883, România era membră a Triplei Alianțe. Concomitent, contactele cu țările Antantei
s-au intensificat după cele două războaie balcanice, luându-se în discuțiile modalitățile în
care acestea ar fi putut sprijini România în îndeplinirea obiectivelor sale naționale. Pe
măsură ce probabilitatea izbucnirii unui conflict între cele două tabere devenea tot mai
evidentă, problema atragerii României de partea Antantei devenise una acută.
Imediat după izbucnirea ostilităților ambele tabere solicită României să intre în război de
partea sa. Astfel, Germania, cereau regelui Carol I să pună în aplicare tratatul de alianță și
să-și facă datoria de aliat. La rândul său, Antanta, avansa României prin intermediu
ministrului Rusiei propunere de intrare în acțiune de partea sa, în schimbul recunoașterii
drepturilor asupra teritoriilor locuite de români din cadrul Imperiului Habsburgic.
Țara a întâmpinat criza departe de a fi unită. Existau dezacorduri politice serioase între rege
și un mic grup de germanofili pe de o parte și majoritatea politicienilor si opinia publică,
favorabile Antantei, pe de altă parte. Dar ambele părți erau de acord că era imperativ
necesar să se evite războiul.
La 1 octombrie 1914 la Sankt Petersburg a fost semnat un acord secret ruso-român –
Convenția Sazonov- Diamandy. Prin aceasta, Rusia garanta integritatea teritorială a
României și recunoștea drepturile acesteia asupra provinciilor din Austro-Ungaria locuite de
români, urmând ca România să le ocupe când va considera oportun. În ce privește
Bucovina, principiul naționalităților urma să servească drept bază în delimitarea teritoriilor
între cele două state.
La rândul său, la 29 iunie 1915 ministrul Austro-Ungariei la București, prezenta oferta
guvernului său care prevedea recunoașterea drepturilor României asupra Basarabiei,
retrocedarea integrală a Bucovinei și o serie de concesii privind regimul populației române
din Transilvania.
Era legată printr-un tratat defensiv de Tripla Alianță și, implicit, de Austro-Ungaria, țară care
ocupa Transilvania și Bucovina, provincii locuite de români. De cealaltă parte, România ar fi
fost nevoită să se alieze cu Rusia, dușmanul tradițional, țară care la rândul ei ocupa o veche
provincie românească, respectiv Basarabia. Practic, România trebuia să aleagă la ce teritorii
locuite de români renunță. Însă această opțiune nu ar fi însemnat nimic, dacă nu câștiga
războiul alături de aliații săi. Aliații au acceptat solicitările părții române. Semnarea
tratatului a fost o mare victorie diplomatică pentru România, pentru că reușise să
consfințească printr-un act internațional, purtând iscăliturile celor mai mari puteri din
Europa, drepturile neamului românesc asupra tuturor ținuturilor locuite de români din
Monarhia Habsburgică. Orice s-ar fi întâmplat, învingători sau învinși, era prima dată în
istoria neamului când aceste revendicări se recunoșteau în chip formal.
În concluzie, intrarea României în război a fost inevitabilă. România, mai devreme sau mai
târziu, ar fi făcut acest pas, deoarece a fost presată din toate părțile.