CURS UNIV OT Elec-76-150

Procedură penală.
Partea generală
22) a cere repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire
penală sau ale instanţei;
23) a fi reabilitat în cazul, când bănuirea nu a fost confirmată.
Exercitarea de către bănuit a drepturilor de care dispune sau renunţarea lui la aceste
drepturi nu poate fi interpretată în detrimentul lui şi nu poate avea consecinţe nefavorabile pentru
el. Bănuitul nu poartă răspundere pentru declaraţiile sale, cu excepţia cazurilor în care el face un
denunţ falsificat cu intenţie, că infracţiunea a fost săvârşită de o persoană care, de fapt, nu a avut
atribuţie la săvârşirea ei.
Bănuitul este obligat:
1) a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei;
2) a accepta, în caz de reţinere, la cererea organului de urmărire penală, a fi supus
examinării corporale şi percheziţiei corporale;
3) a accepta controlul medical, dactiloscopia, fotografierea;
4) a da posibilitate ai fi luate mostre de sânge şi de eliminări ale corpului;
5) a se supune, la cererea organului de urmărire penală, expertizei judiciare;
6) a se supune dispoziţiilor legale ale persoanei care efectuează urmărirea penală.
În jurisprudența CtEDO nu se operează cu noțiunea bănuit sau învinuit, dar cu cea de
acuzat. Curtea Europeană apreciază ca „acuzat”, persoana căreia i s-a adus la cunoştinţă oficial
despre existenţa unei acuzaţii în materie penală (cauza Eckle c. Germaniei, Hot. CtEDO din
15.07. 1982, par. 73).
Determinarea cu precizie a momentului din care se poate vorbi de o „acuzație în materie
penală” prezintă o importanță deosebită, întrucât din acel moment este garantat dreptul la un
proces echitabil prevăzut de art. 6 CEDO.
În materie penală, „termenul rezonabil” prevăzut de articolul 6 par. 1 începe să curgă de
la data la care o persoană este „acuzată” (Pantea c. României, Hot. CtEDO din 3 iunie 2003, par.
275).
În Hot. CtEDO din 27.09. 2007 în cauza Reiner şi alţii c. României (par. 46), Curtea
observă că, în materie penală, „termenul rezonabil” din art. 6 par. 1 din Convenţie începe din
momentul în care o persoană este „acuzată”; poate fi vorba de o dată anterioară sesizării instanţei
de judecată, în special cea a arestării, a inculpării şi a începerii urmăririi penale. De asemenea, s-
a considerat drept punct de plecare al termenului în materie penală data punerii în executare a
unui mandat de arestare (cauza Triggiani c. Italiei, Hot. CtEDO din 19. 02. 1991, par. 15) sau de
percheziţie (cauza Stratégies et Communications şi Dumoulin c. Belgiei Hot. CtEDO din 15 iulie
2002) ori data la care persoanei acuzate i s-a desemnat un avocat (cauza Angelucci c. Italiei, Hot.
CtEDO din 19. 02. 1991, par. 13), sau data emiterii unei decizii de confiscare a bunurilor ridicate
(cauza Šleÿeviÿius c. Lituaniei, Hot. CtEDO din 13. 10. 2001, par. 26).
CtEDO a statuat în jurisprudența sa, că deși scopul primar al articolului 6, sub aspect
penal, este ca instanța competentă să se pronunțe în privința unei acuzații penale trebuie să
asigure un proces echitabil, acest fapt nu presupune că articolul nu este aplicabil în cazul
procedurilor anterioare procesului de judecată (Saranchov c. Ucrainei, Hot. CtEDO din 09.06.
2016, par. 41; Schatschaschwili c. Germaniei, Hot. CtEDO din 15. 12. 2015, par. 104).
Noțiunea de „acuzație în materie penală” trebuie înțeleasă în sensul articolului 6 § 1 din
Convenţie şi poate fi definită drept „notificarea oficială, venită din partea autorităţii competente,
privind suspiciunea referitoare la comiterea unei fapte penale”, definiție care depinde, de
asemenea, de existenţa sau lipsa unor „repercusiuni importante pentru situaţia (persoanei)”
(cauza Deweer c. Belgiei, par. 42, Hot. CtEDO din 27.02. 1980; cauza Reinhardt şi Slimane-
Käid c. Franţei, Hot. CtEDO din 31.03. 1998, par. 93; Pantea c. României, par. 275; Ibrahim și
alții c. Regatul Unit, Hot. din 13. 09. 2016, par. 249; Simeonovi c. Bulgaria, Hot. din 12. 05.
2017, par. 110).
Momentul existenţei unei „acuzaţii” poate fi deci acela al arestării unei persoane (cauza
Wemhoff c. Germaniei, Hot. CtEDO din 27. 06. 1968, par. 19), sau data informării oficiale
asupra existenţei unei acuzaţii, (cauza Eckle c. Germaniei, Hot. CtEDO din 15. 07. 1982, par.74;
Motta c. Italiei, Hot. CtEDO din 19. 02. 1991, par. 15), sau momentul în care, în materie vamală,
unei persoane i s-a solicitat să predea o serie de documente şi i s-au blocat conturile (cauza
Funke c. Franţei, Hot CtEDO din 25. 02. 1993, par. 41.)
Având în vedere faptul că organul de urmărire penală ar putea ezita nejustificat o
perioadă de timp semnificativă să notifice oficial persoana bănuită, din motive care nu-i pot fi
76
Procedură penală. Partea generală
imputabile, despre acuzațiile în materie penală, CtEDO a statuat, că o persoană dobândește
calitatea de suspect, ce atrage aplicarea garanțiilor prevăzute de art. 6 din Convenție, nu din
momentul în care această calitate îi este adusă la cunoștință, ci din momentul în care autoritățile
naționale aveau motive plauzibile pentru a-l suspecta de comiterea unei infracțiuni (cauza Brusco
c. Franței, Hot. CtEDO în cauza, din 14. 11. 2010, par. 47; Sobko c. Ucrainei, din 17. 12. 2015;
par. 53; Bandaletov c. Ucrainei, 31. 10. 2013, par. 56).
Jurisprudenţa Curții Europene este constantă în privința faptului că percheziția poate
constitui o „acuzație în materie penală” în sensul articolului 6 § 1 din Convenție, în cazul în care
percheziția a produs „repercusiuni importante asupra situaţiei (persoanei)” (s.a.) (Ommer v.
Germania (nr. 2), Hot. din 13. 11. 2008, par. 69; Coeme și alții v. Belgia, Hot. din 22. 06. 2000,
par. 133; Barry v. Irlanda, Hot. din 15.12. 2005, par. 35; Novikas v. Lituania, Hot. din 20. 04.
2010, par. 23; Strategies și Communications și Dumoulin c. Belgia, Hot.din 15. 07. 2002, par.
42; Lindkvist c. Danemarca, decizia din 9 septembrie 1998, par. 2).
Astfel, în cauza Novikas v. Lituania, Curtea Europeană a menționat că percheziția în sine
afectează în mod substanțial situația persoanei chiar dacă ca urmare a acesteia autoritățile nu
identifică nimic relevant pentru investigarea cauzei (Hot. din 20. 04. 2010, par. 23).
Deci în conformitate cu jurisprudența CtEDO la interpretarea noțiunii de acuzație în
materie penală, dobândirea calității de suspect intervine ex lege atunci când sunt îndeplinite
condițiile care impun organului judiciar să constate existența unei acuzații în materie penală,
să dispună efectuarea în continuare a urmăririi penale față de suspect și să-i aducă la
cunoștință drepturile.
În conformitate cu jurisprudența Curții Constituționale, Codul de procedură penală, la
alin. (2) art. 63, stabilește termenele în care persoana poate avea calitate de bănuit pentru a
conferi previzibilitate şi claritate normei restrictive1
Curtea Constituțională reaminteşte în Hotărârea nr. 26 din 23 noiembrie 2010 asupra
excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor alin. (6) art. 63 din C. pr. pen. al RM: „În sensul
normelor constituţionale, recunoaşterea calităţii de bănuit se aplică în interesul persoanei,
pentru apărarea sa, persoana dobândind astfel drepturi suplimentare, reglementate de art. 64
CPP.”2
Curtea Constituțională în jurisprudența sa a examinat dacă percheziția reprezintă o
acuzație în materie penală. Astfel, în Decizia nr. 25 din 29 martie 2018, Curtea a făcut referire la
cazuri din jurisprudența Curții Europene în care percheziția a reprezentat o acuzație în materie
penală (pct. 30 și 31 din decizia citată) și în care percheziția nu a reprezentat o asemenea
acuzație (pct. 32 și 33 din decizia citată). În acest sens, Curtea a menționat că calificarea
percheziției, atât sub aspectul unei „acuzaţii în materie penală”, în sensul articolului 6 § 1 din
Convenţie, cât şi sub aspectul dispoziţiilor articolului 63 alin. (11) din Codul de procedură
penală, depinde în mod determinant de existenţa sau de lipsa unor „repercusiuni importante
pentru situaţia (persoanei)”. 3
În concluzie, Curtea a reținut că legislatorul le-a acordat organelor de urmărire penală şi
instanţelor de judecată competenţa de a aprecia, în fiecare caz concret, având în vedere
circumstanțele acestuia, dacă acţiunile procedurale efectuate în cadrul urmăririi penale au avut
sau nu repercusiuni importante pentru situaţia persoanei şi dacă, în consecinţă, persoanei trebuie
să-i fie recunoscută calitatea de bănuit în sensul alin. (11) al articolului 63 din Cod, având în
vedere particularităţile cauzei penale. 4
Curtea reține că modalitățile de recunoaștere a persoanei în calitate de bănuit
reglementate de articolul 63 alin. (1) din Codul de procedură penală se referă la prima
componentă a conceptului de „acuzație în materie penală” în sensul Convenției, și anume la
„notificarea oficială, din partea autorităţii competente, privind suspiciunea referitoare la
comiterea unei fapte penale”.5
1
Hotărârea nr. 26 din 23. 11. 2010 asupra excepţiei de neconstituţionalitate a prevederilor alin. (6) art. 63 din Codul de procedură
penală, (pct. 8).
2
Hotărârea nr. 26 din 23. 11. 2010 (pct. 8).
3
Pct. 25 Decizia nr.62 din 19.06.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr. 75g/2018 privind excepția de neconstituționalitate a unor
prevederi de la articolul 275 pct. 8) din Codul de procedură penală (circumstanţele care exclud urmărirea penală)
4
Pct. 26 Decizia nr.62 din 19.06.2018
5
Decizia nr.25 din 29.03.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr.20g/2018 privind excepția de neconstituționalitate a articolului 63
alin. (1) punctele 1)-3) și alin. (2) pct. 3) din Codul de procedură penală (recunoașterea calității de bănuit a persoanei) (pct.27)
77
Cu referire la criticile de neconstituționalitate invocate în sesizare, potrivit cărora
modalitățile de recunoaștere a persoanei în calitate de bănuit stabilite de articolul 63 alin. (1) din
Cod sunt reglementate în mod limitativ, Curtea reține că problema abordată de autorul excepției
își găsește soluția în cuprinsul alin. (11) din același articol, care prevede că ordonanţa de
recunoaştere a persoanei în calitate de bănuit şi informaţia despre drepturile prevăzute la
articolul 64 se aduc la cunoştinţă în decurs de 5 zile [...] din momentul de începere a primei
acţiuni procedurale efectuate în raport cu acesta. 1
Astfel, Curtea observă că soluția legislativă prevăzută de alin. (11) din articolul 63 din
cod reprezintă o excepție de la alin. (1) din același articol și corespunde celui de-a doilea element
al noțiunii de „acuzație în materie penală" în sensul Convenției, care se manifestă prin existenţa
unor „repercusiuni importante asupra situaţiei (persoanei)". Excepția menționată constă în faptul
că, în cazul în care față de o persoană există anumite bănuieli rezonabile cu privire la săvârșirea
unei infracțiuni și în raport cu aceasta sunt efectuate anumite acțiuni procedurale, care creează
repercusiuni importante asupra situaţiei persoanei, organele de urmărire penală au obligația de
a recunoaște această persoană în calitate de bănuit în decurs de 5 zile din momentul de
începere a primei acţiuni procedurale. 2
Din cele menționate, Curtea relevă că aprecierea existenței sau a absenței unor
„repercusiuni importante pentru situaţia (persoanei)" reprezintă factorul determinant în
procesul de calificare a percheziției atât sub aspectul unei „acuzații în materie penală", în sensul
articolului 6 § 1 din Convenție, cât și sub aspectul dispozițiilor articolului 63 alin. (11) din Codul
de procedură penală. 3
Prin urmare, Curtea reține că articolul 63 alin. (1) din Codul de procedură penală prevede
o listă exhaustivă de acte procedurale prin care persoanei îi poate fi recunoscută calitatea de
bănuit, însă, prin excepția instituită de alin. (11) din același articol, legislatorul stabilește anumite
garanții pentru situațiile în care organele de urmărire penală desfășoară acţiuni procedurale care
au consecințe importante pentru persoană, fapt care corespunde rigorilor dreptului la un proces
echitabil stabilit de articolul 20 din Constituție. 4
În acest sens, legislatorul le-a acordat organelor de urmărire penală și instanțelor de
judecată competența de a aprecia, în fiecare caz concret, dacă acțiunile procedurale efectuate
în cadrul urmăririi penale au produs sau nu repercusiuni importante pentru situaţia
persoanei și dacă, în consecință, persoanei trebuie să-i fie recunoscută calitatea de bănuit în
sensul alin. (11) al articolului 63 din Cod, având în vedere particularitățile fiecărui caz
concret.5
(…)..legea procesual-penală determină strict, că termenul de menținere a calității de
bănuit se calculează începând cu data emiterii actelor procedurale, prevăzute în art. 63 alin. (1)
pct. 1)-3) Cod de procedură penală, iar în cazul constatării faptului că față de o persoană există
anumite bănuieli rezonabile, cu privire la săvârșirea unei infracțiuni și în raport cu aceasta,
sunt efectuate anumite acțiuni procedurale, care creează repercusiuni importante asupra
situației persoanei, potrivit alin. (11) art. 63 Cod procedură penală, organele de urmărire
penală au obligația să recunoască această persoană în calitate de bănuit şi să aducă la
cunoștință informația despre drepturile prevăzute la art. 64 Cod de procedură penală. 6
Unele exemple din Jurisprudența Colegiului penal Curții Supreme de Justiție confirmă
atare abordări. Instanța supremă a constată că pornirea urmăririi penale în personam constituie
actul procedural de atribuire a calității de bănuit și pe acest motiv menține Decizia Curții de Apel
privind încetarea procesului penal, dat fiind faptul că a expirat termenul de menținere a calității
de bănuit. (A se vedea, Decizia Colegiului penal lărgit al CSJ din 06 iunie 2017, dosar nr. 1ra-
735/20177; Decizia Colegiului penal al CSJ din 28 iunie 2017, dosarul nr. 1ra-880/20178;
1
Decizia nr.25 din 29.03.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr.20g/2018 privind excepția de neconstituționalitate a articolului 63
alin. (1) punctele 1)-3) și alin. (2) pct. 3) din Codul de procedură penală (recunoașterea calității de bănuit a persoanei), pct.28
2
Decizia nr.25 din 29.03.2018, pct. 29
3
Decizia nr.25 din 29.03.2018, pct.34
4
5
6
Decizia Plenului Colegiului penal al CSJ Dosarul nr. 4-1ril-2/2019, Din 22 februarie 2019 recursul în interesul legii formulat de
preşedintele Uniunii Avocaţilor din Republica Moldova, Emanoil Ploşniţa, privind aplicarea neunitară a prevederilor art. 63 din
Codul de procedură penală.
7
http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=9005
8
78
Decizia Colegiului penal lărgit al CSJ din 12 septembrie 2017, dosar nr. nr. 1ra-886/2017; 1
Deciziei Colegiului penal lărgit din 25 aprilie 2008, dosarul nr. 1ra-357/08)
Astfel CSJ RM a confirmat viabilitatea constatării că pornirea urmăririi penale „in
personam” are valenţa unei acuzaţii în materie penală.2
În art. 65. CPP învinuitul este definit drept persoană fizică faţă de care s-a emis, în
conformitate cu legea o ordonanţă de punere sub învinuire.
Învinuitul în privinţa căruia cauza a fost trimisă în judecată, este numit inculpat.
Persoana în privinţa căreia sentinţa a devenit definitivă are calitatea de:
1) condamnat, dacă sentinţa este, parţial sau integral, de condamnare;
2) achitat, dacă sentinţa este integral de achitare.
CC RM a observat că articolul 65 alin. (3) pct. 1) din Codul de procedură penală prevede,
fără echivoc, că persoana obține statutul de condamnat de la data la care sentința de
condamnare a devenit definitivă. 3
Totodată, articolul 466 din Cod prevede ipotezele în care hotărârea instanței de judecată
devine definitivă și, în consecință, executorie. În conformitate cu alineatul 3 al aceluiași articol,
hotărârile instanței de apel rămân definitive la data pronunțării deciziei în apel. Așadar,
persoana se consideră condamnată de comiterea unei infracțiuni, între altele, de la data la care
a fost pronunțată decizia instanței de apel (de condamnare sau de menținere a sentinței de
condamnare).4
Persoana nu are calitatea de învinuit din momentul în care în privinţa ei a fost încetat
procesul penal sau ea a fost scoasă de sub urmărire penală.
Drepturile şi obligaţiile învinuitului, inculpatului sunt înscrise în art. 66 CPP
Învinuitul, inculpatul, conform prevederilor acestui articol, are dreptul:
1) la apărare. Organul de urmărire penală sau, după caz, instanţa de judecată îi asigură
învinuitului, inculpatului posibilitatea de a-şi exercita dreptul la apărare prin toate mijloacele şi
metodele neinterzise de lege;
2) să ştie pentru ce faptă este învinuit şi, în legătură cu aceasta, la punerea sub învinuire,
precum şi imediat după reţinerea în stare de arest sau după ce i s-a adus la cunoştinţă ordonanţa
de aplicare a măsurii preventive, să primească de la organul de urmărire penală copia de pe
ordonanţa de punere sub învinuire.
În conformitate cu art. 6 par.(1) din Directiva 2012/13/UE a Parlamentului European și a
Consiliului din 22 mai 2012 privind dreptul la informare în cadrul procedurilor penale, Statele
membre se asigură că persoanele suspectate sau acuzate primesc informații cu privire la fapta
penală de a cărei comitere acestea sunt suspectate sau acuzate. Informațiile respective se
furnizează cu promptitudine și cu detaliile necesare pentru a se putea garanta caracterul
echitabil al procedurilor și exercitarea efectivă a dreptului la apărare.
Potrivit art.6 par.(3) din Directiva 2012/13/UE Statele membre se asigură că, cel târziu la
prezentarea fondului acuzării în instanță, se oferă informații detaliate cu privire la acuzare,
inclusiv natura și încadrarea juridică a infracțiunii, precum și forma de participare a persoanei
acuzate.
Dreptul de a fi informat despre natura şi cauza acuzaţiei aduse împotriva sa, ca şi una din
garanţiile recunoscute procesului echitabil, are în vizor valorificarea dreptului subiectiv al
persoanei de a se apăra în faţa instanţelor naţionale de jurisdicţie, inclusiv prin organizarea unei
apărări eficiente bazate pe contestarea faptelor incriminate în acuzaţie, acest drept fiind unul
fundamental într-o societate edificată pe principiile democraţiei europene.
Recunoscând importanţa majoră a predictibilităţii legii procesual-penale sub aspectul
informării persoanei trase la răspundere penală referitor la învinuirea înaintată, prin prisma
impactului asupra echităţii procedurilor şi a dreptului la apărare, s-a statuat o jurisprudenţă
1
2
Confoirmată și de practica controlului jurdiciar al procedurii prejudiciare: Prin Încheierea Judecătoriei Centru, mun. Chișinău
din 12 august 2016 (dosar nr. 10-345/16) și a Încheierii Judecătoriei Cahul, sediul Central din 02 octombrie 2017 (dosar nr. 10-
85/2017; nr. 10-87/2017), judecătorii de instrucție au anulat ordonanțele de punere sub învinuire, deoarece a fost depășit
termenul pentru calitatea de bănuit, termenul de 3 luni fiind calculat din data emiterii ordonanței de începere a urmăririi penale.
În ultimul caz instanța a reținut, cu titlu de precedent, cazul Ternovski Alexandr (Decizia Curţii Supreme de Justiţie în dosarul
nr. 1ra-903/13 din 26.11.2013) şi cazul Luchian şi alţii (Decizia Curţii Supreme de Justiţie în dosarul nr. 1ra- 357/08 din
25.04.2008).
3
DCC nr. 15 din 11.02.2019 de inadmisibilitate a sesizării nr. 19g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a articolului 65
alin. (3) pct. 1) din Codul de procedură penală (persoanele considerate condamnate pentru comiterea unei infracțiuni) (pct.28)
4
DCC nr. 15 din 11.02.2019 (pct.29)
79
europeană constantă dintre care se menţionează Hotărârile CtEDO pronunţate în cauzele De
Torres c. Spaniei din 24.10.1996; Sassi c. Franţei din 25.09.1999; Dragotoniu c. României din
24.05.2007, Mattoccia c. Italiei, par. 58 - 72)
În cauza Vaudelle c. Franţei, Hot. din 30. 01. 2001, Curtea a reținut că sistemul Convenţiei
incumbă statelor în anumite cazuri obligaţia de a adopta măsuri pozitive care să garanteze
eficient drepturile înscrise în art. 6, inclusiv şi cel de a fi informat despre cauza şi natura
acuzării ce se aduce împotriva persoanei bănuite de comiterea unei infracţiuni. Statele trebuie
să dea dovadă de diligenţă în vederea asigurării că indivizii se bucură efectiv de drepturile
garantate de art. 6 în totalitatea acestora.
În cauza Adrian Constantin c României, Hot. din 12. 04. 2011, Curtea a făcut referire la
rolul fundamental pe care-l are actul de acuzare, reamintind faptul că „ (...) par. 3 al art. 6 din
Convenţie recunoaşte dreptul acuzatului de a fi informat oficial nu numai cu privire la
învinuirile ce i se aduc, ci și cu privire la încadrarea juridică a faptelor sale. Informarea
precisă şi completă reprezintă o condiţie esenţială pentru a se asigura echitatea procedurilor”.
În cauza Blok c. Ungariei, Hot. din 25.01.2011, par. 20, CtEDO reține că art. 6 par. 3 lit. a)
CEDO garantează nu doar dreptul acuzatului de a fi informat asupra acuzației ce i se aduce,
adică asupra faptelor condamnabile penal de săvârșirea cărora el este bănuit și asupra cărora
se fundamentează acuzația, dar și dreptul acuzatului de a fi informat despre calificarea juridică
a acestor fapte, informația urmând a fi detaliată.
Prin aducerea la cunoștință a acuzației nu se are în vedere numai prezentarea formală a
încadrării juridice și a situației de fapt corespunzătoare. Prin aducerea la cunoștință a naturii
și cauzei acuzației se înțelege prezentarea detaliată a faptelor acuzării (s.a.) (cauza Dallos c.
Ungariei, Hot. din 01.03.2001, par. 47, CtEDO).
Mențiuni importante privitoare la dreptul la informare despre cauza și natura acuzației
precum și încadrarea juridică a faptelor imputate sunt reiterate de Curtea europeană și în cauzele
Drassich c. Italiei, Hot. din 11.12.2007, par. 31; Seliverstov c. Rusiei, Hot. din 25.12.208, par.
16.
În cauza Penev c. Bulgariei, Hot. din 07.01.2010, Curtea a reiterat că pretinsele încălcări
ale dreptului de a fi informat despre cauza şi natura acuzării înaintate împotriva individului,
trebuie examinate în lumina dreptului acuzatului de a-şi pregăti apărarea (par. 33 și 34).
3) a primi de la organul de urmărire penală, informaţie în scris privind drepturile de care
dispune, imediat după reţinere sau după punerea sub învinuire, inclusiv dreptul de a tăcea şi a nu
mărturisi împotriva sa, precum şi explicaţii asupra tuturor drepturilor sale;
4) a fi consultat de apărător, până la începutul primei audieri ca învinuit, în caz de
reţinere;
5) a fi adus imediat, în caz de reţinere, dar nu mai târziu de 72 de ore, în faţa unui
judecător;
6) a fi judecat într-un termen rezonabil sau eliberat în timpul procesului;
7) a fi asistat de un apărător ales de el, din momentul punerii sub învinuire.
CtEDO a reținut în mod constant că autoritățile naționale trebuie să țină cont de doleanțele
persoanei acuzate relative la reprezentarea sa juridică, precum și că aceste doleanțe pot fi
depășite atunci când există motive relevante și suficiente pentru a se constata că acestea sunt
necesare în interesele justiției (Meftah și alții c. Franței [MC], 26. 07. 2002, par. 45, Mayzit c.
Rusiei, 20. 01. 2005, par. 66; Vitan c. României, 25. 03. 2008, par. 59; Zagorodniy c. Ucrainei,
24. 11. 2011, par. 52). Unde lipsesc aceste motive, restricționarea liberei alegeri a apărătorului
echivalează cu o încălcare a articolului 6 § 1 coroborat cu paragraful 3 (c), dacă este afectată în
mod negativ apărarea reclamantului, având în vedere procedurile în ansamblu;
8) a fi asistat în mod gratuit de un avocat din oficiu, dacă nu are mijloace de a plăti
apărătorul sau a se apăra independent;
9) a avea întrevederi cu apărătorul său în condiţii de confidenţialitate, fără a fi limitată
numărul şi durata lor.
În cauza Leva c. Moldovei (Hot. CtEDO din 15.03.2010),1 a fost abordată problema
confidențialității întrevederilor cu avocatul în incinta biroului ofițerului de urmărire penală și în
izolatorul de detenție provizorie a CCCEC.
1
Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-90304. Curtea a constatat că imposibilitatea primului
reclamant să discute cu avocaţii lor chestiuni direct relevante pentru apărarea lui şi pentru contestarea detenţiei lor preve ntive,
fără a fi separate de peretele de sticlă, a afectat dreptul la apărare, respingînd celelalte pretenții privind încălcarea dreptului la
80
Au existat cazuri când instanțele naționale au intervenit la solicitarea avocaților privind
asigurarea confidențialității consultării clienților lor, care se află în custodia poliției. O astfel de
situația a fost constatată în cauza Popovici c. Moldovei (Hot. 15.03.2010, par.21-23).1
10) a fi audiat în prezenţa apărătorului;
11) a face sau a refuza de a face declaraţii;
12) a recunoaşte învinuirea ce i se aduce şi a încheiea acordul de recunoaştere a vinovăţiei;
13) a accepta procedura specială de urmărire penală şi de judecare a cauzei, în cazul
recunoaşterii vinovăţiei;
14) a participa la efectuarea acţiunilor procesuale, de unul singur sau fiind asistat de
apărător, ori să refuze de a participa la ele;
15) a anunţa, prin intermediul organului de urmărire penală, rudele apropiate sau o altă
persoană, la propunerea sa, privitor la locul ţineri în arest;
16) a prezenta documente şi alte mijloace de probă pentru a fi anexate la dosarul penal şi
pentru cercetare în şedinţa de judecată;
17) a cere recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, a judecătorului,
procurorului, expertului, interpretului, traducătorului, grefierului;
18) a solicita audierea martorilor acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării
în aceleaşi condiţii ca şi martorii acuzării;
Art.6 par.3 lit. d) CEDO acordă dreptul inculpatului: să solicite audierea martorilor
acuzării şi să obţină citarea şi audierea martorilor apărării în aceleaşi condiţii ca şi martorii
acuzării. În același timp, în jurisprudența sa, atât Comisia, cât și Curtea Europeană au stabilit
că revine, în primul rând, jurisdicțiilor naționale să aprecieze elementele de probă pe care le
administrează într-un proces și pertinența celor pe care acuzatul ar vrea să le mai producă, în
special cu privire la numărul de martori propuși de el.2
Articolul 6 par.3 lit. d) din Convenția Europeană nu recunoaște acuzatului un drept nelimitat
de a obține convocarea de martori în fața instanței de judecată (cauza Remer vs. Germania,
Honsik vs. Austria). Sub această rezervă, textul lasă autorităților naționale competente facultatea
de a aprecia pertinența unei „oferte de probă” făcute de acuzat, în măsura compatibilității ei cu
noțiunea de „proces echitabil”.
Totuși în opinia CC RM, Refuzul nejustificat de a audia un martor al apărării, dacă
declarația acestuia este pertinentă cauzei examinate, constituie o eroare gravă de fapt.3
În Hotărârea CEDO din 03. 12. 2013, Diodor Neculai Vararu c. României (), Curtea
reamintește că imposibilitatea localizării unui martor poate constitui, în anumite condiții, un
fapt justificativ care autorizează admiterea depozițiilor sale în proces, chiar dacă apărarea nu a
putut să îl interogheze în niciun stadiu al procedurii (Rachdad c. Franței, nr. 71846/01, § 24, 13
noiembrie 2003; Zentar c. Franței, nr. 17902/02, § 26, 13 aprilie 2006). Totuși, pentru ca
această justificare să fie valabilă, autoritățile trebuie să adopte măsuri pozitive pentru a-i
permite acuzatului să interogheze sau să obțină interogarea martorilor acuzării; acestea
trebuie, în special, să caute activ acești martori (s.a.) (Rachdad, citata anterior, § 24).4
asistență juridică. Referitor la plîngerea lui S.L. în temeiul articolului 5, §4 în privinţa paravanului din sticlă din Izola torul de
detenţie preventivă al CCCEC, Curtea reiterează că ea a constatat deja încălcări în ceea ce priveşte plângeri similare în cauze
precum Castraveț c. Moldovei nr. 23393/05, §61, 13 martie 2007; Istratii şi alţii c. Moldovei nr. 8721/05, 8705/05 şi 8742/05,
§101, 27 martie 2007; Modârca c. Moldovei nr. 14437/05, § 99, 10 mai 2007; şi Mușuc c. Moldovei nr. 42440/06, § 57, 6
noiembrie 2007. În asemenea circumstanţe şi având în vedere asemănarea plângerii în prezenta cauză cu cele din cauzele
menţionate supra, Curtea consideră imposibilă îndepărtarea de la raţionamentul şi constatările sale în cauzele respective. Astfel,
din acest punct de vedere, în privinţa lui S.L s-a produs o încălcare a articolului 5, §4 din Convenţie (§68).
1
Disponibilă: http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/POPOVICI%20%28ro%29.pdf. La 17 noiembrie 2003, potrivit
susţinerilor reclamantului şi ale avocatului acestuia, între ei a avut loc o întrevedere în prezenţa unui ofiţer de urmărire penală. La
18 noiembrie 2003, avocatul reclamantului s-a plâns de acest lucru unui judecător şi i-a solicitat să constate o încălcare a
legislaţiei naţionale relevante şi a articolului 8 al Convenţiei. De asemenea, el a solicitat instanţei de judecată să emită o încheiere
prin care să oblige organul de urmărire penală să-i asigure întrevederi cu clientul său în condiţii de confidenţialitate . La 24
noiembrie 2003, un judecător de la Judecătoria Buiucani a admis plângerea avocatului, constatând o încălcare a legislaţiei
naţionale care reglementează desfăşurarea urmăririi penale şi garantează confidenţialitatea întrevederilor dintre avocat şi client.
Instanţa de judecată a dispus organului de urmărire penală să asigure condiţii de confidenţialitate pentru reclamant şi avocaţii
acestuia.
2
DCC nr. 31 din 14 iunie 2016 privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi din articolul 331 alin. (1) şi articolul
362 alin. (2) din Codul de procedură penală (pct.28)
3
DCC nr. 123 din 25.11.2019 de inadmisibilitate a sesizării nr. 129g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a articolului
342 alineatele (2) și (3) din Codul de procedură penală (motivarea încheierii de refuz privind audierea martorilor apărării)
(pct.22)
4
În prezenta cauză, Curtea observă că, deși judecătoria a depus eforturi, majoritatea martorilor nu s-au prezentat, în ciuda
numeroaselor amânări, mandatelor de aducere, amenzilor aplicate sau demersurilor pe lângă autorități pentru identificarea
81
În Cauza Taal c. Estoniei (Hot. CtEDO din 22.10.2005), Curtea notează că având în
vedere faptul că nici reclamantul și nici reprezentantul său nu au avut posibilitate să audieze
martorii acuzării și că niciunul dintre martorii apărării n-au fost examinați vreodată de către
instanțele de judecată, Curtea constată că dreptul de apărare al reclamantului a fost limitat într-o
măsură incompatibilă cu garanțiile prevăzute de art. 6 par. 1 și 3 (d) din Convenție (s.a.) (§.34-
36).
În Cauza Bacanu şi S.C.”R” S.A. c. României (Hot. CtEDO din 03.03. 2009), Curtea a
constatat încălcarea art. 6 alin. 1 şi alin. 3 lit. d) din Convenţie, apreciind că dreptul la apărare a
suferit asemenea limitări încât reclamanţii nu au avut parte de un proces echitabil. Curtea a
constatat că reclamanţii nu au putut în niciun stadiu al procedurii să interogheze sau să obţină
interogarea unuia sau mai multor martori, iar instanţele naţionale au respins cererile în
probaţiune cu argumente lapidare şi stereotipe. (s.a.)
19) a înainta cereri;
20) a face obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară includerea
obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii procesuale;
21) a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale la care a participat;
22) a înainta obiecţii asupra corectitudinii proceselor-verbale, precum şi să ceară
completarea lor cu date, care, în opinia sa, trebuie să fie menţionate;
23) a lua cunoştinţă de materialele trimise în judecată pentru confirmarea arestării sale;
24) a lua cunoştinţă de toate materialele cauzei, după terminarea urmăririi penale, şi să
noteze din ele datele necesare, să facă copii şi să înainteze cereri de completare a urmăririi
penale;
25) a participa la judecarea cauzei în primă instanţă şi în ordine de apel;
26) a pleda în dezbaterile judiciare când nu este asistat de apărător;
27) a lua ultimul cuvânt;
28) a fi informat de organul de urmărire penală privitor la hotărârile care vizează drepturile
şi interesele sale şi a primi la solicitarea sa, copiile acestora;
29) a primi, la solicitarea sa, copiile ordonanţelor de aplicare a măsurilor preventive şi a
altor măsuri procesuale de constrângere, copia rechizitoriului sau a altui act de finalizare a
urmăririi penale, a sentinţei, a apelului, a recursului, a deciziei prin care sentinţa a devenit
definitivă, a hotărârii definitive a instanţei care a judecat cauza în ordine extraordinară de atac;
30) a ataca, în modul stabilit de lege, acţiunile şi hotărârile organului de urmărire penală
sau ale instanţei de judecată, inclusiv sentinţa sau decizia instanţei care a judecat cauza pe cale
ordinară de atac;
31) a retrage orice plângere a sa sau depusă de către apărătorul său în interesele lui;
32) a accepta împăcarea cu partea vătămată, în condiţiile prevăzute de CPP;
33) a înainta obiecţii asupra plângerilor altor participanţi ai procesului penal;
34) a-şi expune în şedinţa de judecată opinia referitor la cererile şi propunerile altor părţi în
proces, precum şi la chestiunile soluţionate de către instanţă;
35) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale celorlalţi participanţi la proces;
36) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată;
37) a cere repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire
penală sau ale instanţei de judecată.
Învinuitul sau, după caz, inculpatul este obligat:
2) a accepta în caz de reţinere, de a fi supus examinării şi percheziţiei corporale;
3) a accepta necondiţionat, la cererea organului de urmărire penală, controlul medical,
dactiloscopia, fotografierea;
4) a da posibilitate să-i fie luate mostre de sânge şi de eliminări ale corpului;
5) a fi supus expertizei judiciare, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei;
noilor adrese (supra, par. 12). Cu toate acestea, sesizat cu apelul reclamantului, care solicita în mod expres audierea părții
vătămate și a celorlalți martori, tribunalul nu a inițiat niciun demers în vederea ascultării acestor persoane. S-a limitat să
observe că prima instanță nu a reușit să localizeze martorii respectivi. (s.a.) Având în vedere că tribunalul avea deplina
competență să examineze faptele cauzei, să aprecieze probele și să stabilească vinovăția reclamantului, Curtea consideră că
reclamantul ar fi trebuit să primească un răspuns mai adecvat și suficient motivat la solicitările sale de administrare a
probelor. (s.a.) Curtea consideră că dreptul la apărare al reclamantului a suferit, astfel, o limitare incompatibilă cu cerinţele unui
proces echitabil (s.a.) și a constatat încălcarea art. 6 par. 1 din Convenţie, coroborat cu art. 6 par. 3 lit. d) (§§ 36-39, 48).
82
6) a se supune dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală şi
ale preşedintelui şedinţei de judecată;
7) a respecta ordinea stabilită în şedinţa de judecată şi a nu părăsi sala de şedinţe, fără
învoirea preşedintelui.
Exercitarea de către învinuit, inculpat a drepturilor de care dispune sau renunţarea lui la
aceste drepturi, nu poate fi interpretată în detrimentul lui şi nu poate avea consecinţe
nefavorabile pentru el. Învinuitul, inculpatul nu poartă răspundere pentru declaraţiile sale, cu
excepţia cazului în care el a făcut un denunţ falsificat cu intenţie, că infracţiunea a fost săvârşită
de o persoană care, de fapt, nu a avut atribuţie la săvârşirea ei, precum şi în cazul în care a făcut
declaraţii falsificate sub jurământ.
3. Partea civilă şi partea civilmente responsabilă

Acţiunea civilă are ca suport raportul de drept civil născut din cauzarea unei vătămări
civile prin săvârşirea faptei prevăzute de legea penală. „Subiecţii acestui raport de conflict, adică
făptuitorul şi persoana vătămată, sunt şi subiecţi ai acţiunii civile, dar cu poziţii inversate.”1
„Făptuitorul subiect activ în raportul de conflict civil devine subiect pasiv în acţiunea civilă, iar
persoana vătămată subiect pasiv al conflictului devine subiect activ al acţiunii civile.”2 Spre
deosebire de partea vătămată, care poate fi numai o persoană fizică, parte civilă poate fi atât
persoana fizică, cât şi una juridică.
3.1 Parte civilă este recunoscută persoana fizică sau juridică în privinţa căreia există
suficiente temeiuri de a considera că în urma infracţiunii i-a fost cauzat un prejudiciu material
sau moral, care a depus la organul de urmărire penală sau la instanţa de judecată o cerere de
chemare în judecată a bănuitului, învinuitului, inculpatului sau a persoanelor care poartă
răspundere patrimonială pentru faptele acestuia (art. 61 alin. (1) CPP).
„Declaraţia de constituire ca parte civilă este doar un moment necesar pentru a se cunoaşte
intenţia persoanei vătămate prin infracţiune de a obţine repararea prejudiciului suferit.”3
Constituirea ca parte civilă este realizată prin ordonanţa organului de urmărire penală sau
prin încheierea instanţei de judecată. În cazul în care s-a constatat că, după constituirea părţii
civile, cererea de chemare în judecată a fost depusă de o persoană necorespunzătoare sau că, din
alte motive, lipsesc temeiuri pentru ca persoana să aibă calitate de parte civilă, organul de
urmărire penală, prin hotărâre motivată, sistează participarea persoanei în calitate de parte civilă.
În scopul de a susţine cererea sa, partea civilă dispune de următoarele drepturi:
1) a da explicaţii asupra cererii depuse;
2) a prezenta alte materiale în susţinerea cererii sale;
3)a formula cereri de recuzare a persoanei care efectuează urmărirea penală, a
judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, traducătorului şi grefierului;
4) a înainta cereri, în special pentru asigurarea acţiunii civile;
5) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală sau a instanţei şi a
cere includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii respective;
6) a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care a participat şi a cere
completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal;
7) a lua cunoştinţă de materialele cauzei penale, din momentul încheierii urmăririi penale şi
a nota orice date din dosar care vizează acţiunea civilă sau a face copiile unor acte;
8) a participa la şedinţe de judecată, inclusiv la examinarea materialelor cauzei referitor la
acţiunea civilă;
9) a pleda în dezbateri judiciare referitor la acţiunea civilă;
10) a fi informată de organul de urmărire penală sau de instanţă privitor la hotărârile ce aduc
atingere drepturilor şi intereselor sale şi a primi gratuit, la solicitare copiile acestor hotărâri,
precum şi copia sentinţei, deciziei sau a altei hotărâri judecătoreşti definitive;
11) a depune plângeri împotriva acţiunilor şi hotărârilor organului de urmărire penală,
precum şi a ataca hotărârea instanţei referitor la acţiunea civilă;
12) a retrage cererea depusă în ordine de atac;
1
Dongoroz Vintilă şi colectiv. Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală Român. Partea generală. Vol. I. Bucureşti:
Ed. Academiei R.S. R., 1976, p. 75.
2
Ibidem.
3
Boureanu Angela. Momentul constituirii persoanei ca parte civilă în procesul penal. În: Revista de Drept Penal, Anul V, nr. 3,
iulie–septembrie, Bucureşti, 1998, p. 92.
83
13) a înainta obiecţii la plângerile altor participanţi la proces şi a-şi expune părerea în
şedinţa de judecată referitor la cererile lor;
14) a participa la judecarea cauzei în calea ordinară de atac;
15) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor nelegitime ale celeilalte părţi în proces;
16) a avea reprezentant şi a înceta împuternicirile lui;
17) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată;
18) a renunţa la acţiunea civilă dacă legea permite, la orice etapă a procesului penal;
19) să-i fie compensate cheltuielile suportate în cauza penală şi să fie reparat prejudiciul
cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;
20) să-i fie restituite bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau de instanţă, în
calitate de mijloace de probă sau prezentate de ea însăşi, precum şi bunurile ce îi aparţin şi au
fost ridicate de la persoana care a săvârşit acţiunea interzisă de legea penală;
21) a primi în original documentele care îi aparţin.
Partea civilă este obligată:
1) a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei judecătoreşti;
2) a asigura numărul de copii ale cererii de chemare în judecată pentru toate părţile
civilmente responsabile, care participă în proces;
3) a prezenta, la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanţei, obiecte,
documente şi alte mijloace de probă de care dispune, precum şi mostre pentru cercetare
comparativă;
5) a respecta ordinea stabilită în şedinţa de judecată.
Partea civilă poate fi citată şi ascultată în calitate de martor. Partea civilă îşi exercită
drepturile şi obligaţiile sale personal sau, după caz, prin reprezentant. Drepturile minorului le
exercită reprezentantul lui legal.
3.2. Partea civilmente responsabilă Răspunderea pentru pricinuirea pagubei materiale o

poartă învinuitul, inculpatul. Când însă acesta este sub vârsta de cincisprezece ani sau insolvabil,
pot fi chemaţi în procesul penal în calitate de parte civilmente responsabilă: părinţii, înfietorii,
tutorii, alte persoane, precum şi persoanele juridice, care, în virtutea legii, poartă răspundere
materială pentru acţiunile învinuitului „dacă ei nu vor dovedi, că dauna n-a fost provocată din
culpa lor”.
Parte civilmente responsabilă este recunoscută persoana fizică sau juridică care, în baza
legii sau conform acţiunii civile înaintate în procesul penal, poate fi supusă răspunderii
materiale pentru prejudiciul material cauzat de faptele învinuitului, inculpatului (art. 73 alin. (1)
CPP).
Constituirea ca parte civilmente responsabilă se face prin hotărâre organului de urmărire
penală sau a instanţei. În cazul în care sa constatat că, după constituirea părţii civilmente
responsabile, persoana respectivă nu poartă răspundere materială pentru prejudiciul material,
cauzat de către învinuit, inculpat sau că din alte motive, lipsesc temeiuri pentru ca persoana să
figureze în calitate de parte civilmente responsabilă, organul de urmărire penală sau instanţa, prin
hotărâre motivată, încetează participarea persoanei în proces ca parte civilmente responsabilă.
În conformitate cu art. 74 CPP partea civilmente responsabilă, în scopul protejării
intereselor sale, privitor la acţiunea civilă intentată împotriva sa, dispune de următoarele
drepturi:
1) a da explicaţii privitor la acţiunea civilă înaintată;
2) a prezenta documente şi alte mijloace de probă, pentru a fi anexate la dosarul penal şi
cercetate în şedinţa de judecată;
3) a formula cereri de recuzare a persoanei care efectuează urmărirea penală, a
judecătorului, procurorului, expertului, interpretului, traducătorului şi grefierului;
5) a depune benevol sume de bani la contul de depozit al instanţei judecătoreşti pentru
asigurarea acţiunii civile;
6) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi a cere includerea
obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii respective;
84
8) a lua cunoştinţă de materialele cauzei penale, din momentul încheierii urmăririi penale şi
a nota orice date din dosar, care are atribuţie la acţiunea civilă;
9) a participa la şedinţa de judecată, inclusiv la examinarea probelor ce ţin de acţiunea
civilă;
10) a pleda în lipsa reprezentantului său la dezbaterile judiciare;
11) a fi informată de organul de urmărire penală, precum şi de către instanţa de judecată, în
cazul în care lipseşte de la şedinţe, privitor la toate hotărârile adoptate care aduc atingere
drepturilor şi intereselor sale şi să primească, la solicitarea sa, gratuit, copiile acestor hotărâri,
precum şi copiile sentinţei, deciziei sau alte hotărâri judecătoreşti definitive;
12) a înainta plângeri împotriva acţiunilor şi hotărârilor organului de urmărire penală,
precum şi a ataca hotărârea instanţei referitore la acţiunea civilă;
13) a retrage cererea depusă în ordine de atac de ea sau de către reprezentantul său;
14) a înainta obiecţii la plângerile altor participanţi în proces;
15) a-şi expune părerea în şedinţa de judecată, referitor la cererile şi propunerile altor
participanţi în proces, dacă acestea vizează acţiunea civilă;
15) a participa la judecarea laturii civile în caile ordinare de atac;
16) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale părţii civile;
17) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale preşedintelui şedinţei de judecată;
18) a avea reprezentant şi a sista împuternicirile acestuia;
19) a recunoaşte acţiunea civilă în orice fază a desfăşurării procesului penal;
20) a cere compensarea cheltuielilor suportate în cauza penală şi repararea prejudiciului
21) a-i fi restituite bunurile ridicate de organul de urmărire penală sau de instanţă, în calitate
de mijloace de probă sau prezentate de ea însăşi, precum şi documentele, care îi aparţin.
Partea civilmente responsabilă este obligată:
2) a se supune dispoziţiilor legitime ale reprezentantului organului de urmărire penală sau
ale instanţei;
3) a respecta ordinea stabilita în şedinţa de judecată.
Partea civilmente responsabilă poate fi citată şi audiată în calitate de martor. Partea
civilmente responsabilă îşi exercită drepturile şi obligaţiile sale personal sau, după caz, prin
reprezentant.
SECŢIUNEA IV
Persoanele care apără şi reprezintă interesele părţilor
1. Apărătorul
Considerată ca o activitate procesuală complexă, apărarea impune ca eforturilor persoanei
ce luptă pentru apărarea drepturilor şi intereselor sale să i se alăture şi participarea unui apărător.
Apărătorul este persoana care, pe parcursul procesului penal, reprezintă interesele
bănuitului, învinuitului, inculpatului, îi acordă asistenţă juridică prin toate mijloacele şi
metodele neinterzise de lege (art. 67 alin. (1) CPP). Apărătorul nu poate fi asimilat de către
organele de stat şi persoanele cu funcţie de răspundere cu persoana interesele căreia le apără şi
cu caracterul cauzei penale care se examinează cu participarea lui.
Curtea Constituţională menţionează că Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
recunoscut exigenţa intervenţiei unui avocat în cadrul unor anumite faza procedurale drept un
mijloc adecvat şi proporţional de care statele pot să dispună pentru a asigura mai multe garanţii
şi mai multă rigoare în apărarea acuzatului.1
În calitate de apărător în procesul penal pot participa: a) avocatul; b) alte persoane abilitate
prin lege cu atribuţii de apărător; c) un avocat din străinătate în cazul în care acesta este asistat de
un avocat din RM.
1
HCC din 29.07.2005 Privind controlul constituţionalităţii unor dispoziţii ale art.421, 433 alin.1, art.452 alin.1 şi art.455 alin.3
din Codul de procedură penală al Republicii Moldova, (pct.5)
85
Avocatul este persoana care a obţinut licenţă conform legii şi care dispune de dreptul de a
participa la ancheta penală şi la dezbateri judiciare, de a se pronunţa şi de a acţiona în numele
clienţilor săi şi/sau de a-şi reprezenta şi consulta clienţii în domeniul dreptului.
Conform art. 43 alin.4 CPP anterior, ca apărători, în faza judecăţii puteau fi admişi rudele
apropiate ale inculpatului, în baza încheieri instanţei de judecată.1
Potrivit art. 49 CPP al Federaţiei Ruse, în calitate de apărător la judecată, cu excepţia
avocatului, pot fi admişi în baza deciziei instanţei alte persoane din rândurile rudelor apropiate
ale inculpatului, colegilor de serviciu, cunoscuţilor şi juriştilor care nu au statutul de avocat. 2
Persoanele indicate obţin calitatea de apărător din momentul în care şi-au asumat
angajamentul de a apăra interesele persoanei în cauză cu consimţământul acesteia, iar avocaţii
numiţi din oficiu-din momentul numirii lor din oficiu de către organul de urmărire penală sau de
instanţă ori la solicitarea acestor organe din momentul numirii lor de către biroul de avocaţi.
Apărătorul, după ce şi-a asumat angajamentul de apărare, trebuie să anunţe organul de urmărire
penală sau instanţa.
Pentru confirmarea calităţii şi împuternicirilor sale, apărătorul prezintă organului de
urmărire penală sau instanţei: 3
1) documentul ce confirmă apartenenţa lui la avocatură-licenţă pentru exercitarea
profesiei de avocat;
2) documentul ce confirmă că are permisiunea de a practica calitatea de apărător conform
legislaţiei Republicii Moldova;
3) mandatul biroului de avocaţi sau un alt document ce îi confirmă împuternicirile (art. 70
alin.7 CPP). Anume acest document, mandatul, permite avocatului să obţină calitatea de apărător
şi să aibă relaţii juridice cu instanţa de judecată sau organul de urmărire penală la exercitarea
funcţiei de apărător întru-un dosar concret.4
Apărătorul nu este în drept a-şi asuma funcţia apărării şi nu poate fi desemnat în această
calitate, de organul de urmărire penală sau de instanţă atunci când:
1) nu întruneşte condiţiile indicate la art. 67 alin. (2) CPP;
2) nu poate fi apărător conform restricţiilor prevăzute de lege sau sentinţei judecătoreşti;
3) a acordat sau acordă asistenţă juridică persoanei ale cărei interese sunt în contradicţie cu
interesele persoanei pe care o apără;
4) se află în legături de rudenie sau în relaţii de subordonare cu persoana ale cărei interese
sunt în contradicţie cu interesele persoanei apărate de el;
5) a participat mai înainte în această cauză în calitate de judecător, procuror, persoană care
a efectuat urmărirea penală, expert, specialist, interpret, traducător şi martor.
Apărătorul încetează participarea în această calitate dacă:
1) persoana pe care o apără, a renunţat la el sau a fost reziliat contractul;
2) nu are împuterniciri de a continua participarea în această cauză;
3) organul de urmărire penală sau instanţa l-a înlăturat de la participare în legătură cu
constatarea unor circumstanţe ce exclud calitatea de apărător;
4) organul de urmărire penală sau instanţa a admis cererea bănuitului, învinuitului,
inculpatului de renunţare la apărător;
5) avocatul străin şi-a declinat împuternicirile;
6) organul de urmărire penală sau instanţa a admis renunţarea la apărător, declarată de
persoana care este apărată de avocatul numit din oficiu.
În cazul în care organul de urmărire penală sau instanţa nu a admis renunţarea bănuitului,
învinuitului, inculpatului la apărător, avocatul numit din oficiu nu poate sista participarea sa la
această cauză.
1
Казанир А.С., Санталов А.И., Коментарий к уголовно-процессуальному кодексу Молдавской ССР, Изд.КАРТЯ
МОЛДОВЕНЯСКЭ, Кишинев, 1966, р.50-53
2
Мозяков В. В. в соавт. Коментарий к Уголовно-процессуальному кодексу Российской Федерации. Практическое
руководство для следователей, дознователей, прокуроров, абвокатов. Москва: ЭКЗАМЕН, 2002, р. 140–141. A se vedea
de asemenea: Мартынчик Е., Милушев Д.Участники защиты в молдавском и российском уголовном судопроизводстве
(сравнительно-правовой анализ) // Закон и жизнь, сентябрь 2005, p.9
3
Modul şi ordinea de confirmare a calităţii şi împuternicirilor avocatului în procesele judiciare. În: Avocatul Poporului, nr.3,
2005, p.9
4
Decizia Colegiului peenal al Curţii Supreme de Justiţie din 13 aprilie 2005, nr.1re-36/05 // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie
al R.Moldova, nr.7, 2005, p.15
86
Apărătorul în procesul penal are un loc important şi e obligat conform legii de a face totul şi să nu
scape nimic ce ar putea fi în favoarea învinuitului. În ştiinţa procesual-penală şi practica judiciară apare câte
odată tendinţa de a micşora într-o anumită măsură activitatea apărătorului ce se argumentează prin aceia că ei
pot împiedica activitatea de luptă cu criminalitatea, să-1 ajute pe criminal să scape de răspundere. însă aceasta
contravine Constituţiei şi Legii cu privire la avocatură. O apărare principială şi activă în procesul penal nu
împiedică, ci contribuie la lupta cu criminalitatea, ajută la înlăturarea greşelilor în examinarea dosarelor
penale, cu respectarea condiţiilor de apărare a intereselor legitime cu ajutorul mijloacelor legitime.
Apărătorul nu poate fi asimilat de către organele de stat şi persoanele cu funcţie de
răspundere cu persoana interesele căreia le apără şi cu caracterul cauzei penale care se
examinează cu participarea lui. (art. 67 alin. (1) CPP).
Din studiile realizate s-a constat că această cerinţă nu este respectată cu stricteţe. În
general, avocaţii nu sunt identificaţi cu clienţii sau cu cauzele clienţilor, dar probabilitatea unei
atare identificări creşte atunci când clientul este implicat în politică. 1 Avocaţii nu sunt traşi la
răspundere pentru declaraţiile făcute în timp ce îşi reprezintă clienţii.
În plus, avocaţilor li se acordă un anumit grad de protecţie contra reacţiilor ostile care ar
putea fi provocate în urma reprezentării intereselor clienţilor nepopulari. Insultarea, calomnierea
avocatului, ameninţările la adresa acestuia, actele de violenţă comise împotriva lui în timpul
exercitării atribuţiilor profesionale şi în legătură cu aceasta se pedepsesc conform legii.
Drepturile şi obligaţiile apărătorului. Apărătorul, în funcţie de calitatea procesuală a
persoanei ale cărei interese le apără, în faza de urmărire penală are dreptul:
- a fi informat privind esenţa bănuirii sau învinuirii. Acest drept este tangenţial cu dreptul
de a primi gratuit copile hotărârilor ce aduc atingere drepturilor şi intereselor clientului
său;
- a participa la efectuarea acţiunilor procesuale. Organele judiciare au obligaţia de a
permite apărătorului învinuitului sau inculpatului să asiste la efectuarea oricărui act de
urmărire penală. În cursul urmăririi penale, apărătorul, învinuitul sau inculpatul are
dreptul să asiste la efectuarea oricărui act de urmărire penală, însă lipsa apărătorului nu
împiedică efectuarea actelor de urmărire penală dacă se dovedeşte că acesta a fost
înştiinţat asupra datei şi orei efectuării actelor respective. Apărătorul, din momentul în
care a fost admis să participe la proces, are dreptul să asiste la acţiuni de procedură
efectuate cu participarea bănuitului, învinuitului, cât şi întreprinse în legătură cu cererea
bănuitului, învinuitului sau al apărătorului;
- a participa la orice acţiune procesuală efectuată cu antrenarea persoanei pe care o apără.
Prezenţa apărătorului este necesară la ascultarea învinuitului sau inculpatului, legea
prevăzând, în mod expres, obligativitatea asistenţei juridice. Ascultarea persoanei
arestate, în lipsa apărătorului, atrage nulitatea absolută a actului respectiv.
- să aibă întrevederi cu bănuitul, învinuitul, inculpatul, fără a se limita numărul şi durata
lor. Numai întrevederea în lipsa persoanelor străine va aduce la o discuţie sinceră între
învinuitor şi apărătorul său. În caz contrar întrevederea îşi pierde sensul;
- a explica persoanei pe care o apără drepturile ei;
- a atenţiona persoana care efectuează acţiunea procesuală, asupra încălcărilor legii, în
caz de admitere a lor;
- a prezenta documente sau alte mijloace de probă, pentru a fi anexate la dosarul penal şi
- a cere recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, procurorului, expertului,
interpretului, traducătorului şi grefierului;
- a înainta cereri;
- a înainta obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi a cere includerea
obiecţiilor sale în procesul-verbal;
- a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care a participat şi a cere
completarea lor;
- a lua cunoştinţă de materialele cauzei penale, din momentul terminării urmăririi penale,
să noteze orice date din dosar şi a-şi face copii. „Dreptul de a consulta dosarul are trei
componente: l. dreptul de a studia actele dosarului; 2. dreptul de a nota date sau
informafii din dosar; 3. dreptul de a obţine fotocopii ale actelor dosarului pe cheltuiala
1
Indicatorii Reformei Profesiei Juridice pentru Moldova, Asociaţia avocaţilor americani, aprilie, 2004, p.17
87
clientului, cu asigurarea protecţiei datelor cu caracter personal (prin eliminarea acestora
din cuprinsul fotocopiilor); deopotrivă, este posibilă obţinerea dosarului in format
electronic (scanat);1
- a primi gratuit copile hotărârilor ce aduc atingere drepturilor şi intereselor clientului
său;”2
- a depune plângeri împotriva acţiunilor şi hotărârilor organului de urmărire penală,
precum şi a ataca sentinţa sau orice altă hotărâre judecătorească;
- a participa la împăcare cu partea oponentă;
- a înainta obiecţii referitor la plângerile altor participanţi la proces;
- a înainta obiecţii împotriva acţiunilor ilegale ale celorlalţi participanţi în proces;
- să-i fie compensate cheltuielile suportate în cauza penală de persoana interesele căreia
le apără sau, în cazurile prevăzute de lege, din bugetul statului;
- să-i fie reparat prejudiciul cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de urmărire
penală sau ale instanţei.
Aceste drepturi sunt înscrise în art. 68 CPP. Având în vedere că conform art. 68 alin. (7)
CPP apărătorul are şi alte drepturi şi obligaţii prevăzute CPP, putem afirma că dreptul bănuitului
din art. 64 alin. (2) pct.4) CPP în caz de reţinere, să primească consultaţie juridică, în condiţii
confidenţiale, din partea apărătorului până la începutul primei audieri în calitate de bănuit, poate
şi trebuie să fie raportat şi la dreptul apărătorului în caz de reţinere a bănuitului, de ai oferi
consultaţie juridică, în condiţii confidenţiale, până la începutul primei audieri în calitate de
bănuit a persoanei respective.
Apărătorul nu este în drept a întreprinde careva acţiuni împotriva intereselor persoanei pe
care o apără şi a o împiedica să-şi realizeze drepturile.
Apărătorul nu poate, contrar poziţiei persoanei pe care o apără, să recunoască participarea
ei la infracţiune şi vinovăţia de săvârşire a infracţiunii. Desigur, este absolut inacceptabilă
recunoaşterea de către avocat a vinovăţiei clientului său, dacă ultimul o infirmă. În cazul
contestării de către inculpat a vinovăţiei sale, avocatul-apărător este legat de poziţia clientului
său. El nu are dreptul să afirme că inculpatul este vinovat şi să construiască apărarea doar
invocând circumstanţele atenuante. „El este obligat să analizeze în cel mai meticulos mod toate
argumentele învinuirii, să supună examinării toate părţile slabe ale acesteia, să spună totul ce
poate fi supus spre confirmarea declaraţiilor învinuitului care contestă acuzarea.”3
Deci, altfel se prezintă lucrurile dacă bănuitul, învinuitul, inculpatul şi-a recunoscut
vinovăţia, iar apărătorul, în rezultatul studierii atente a tuturor materialelor cauzei, discuţiilor
detaliate cu clientul, participării la ancheta judiciară, ajunge la concluzia că, în realitate, este
vorba despre autodefăimare.
În fapt, clientul nu a comis infracţiunea, dar, datorită unor motive personale, îşi asumă vina
altuia, fie a inventat însăşi infracţiunea. În această situaţie, apărătorul nu mai este legat de poziţia
clientului. El este în drept să-şi construiască apărarea de pe poziţia combaterii învinuirii, să
probeze nevinovăţia bănuitului, învinuitului, inculpatului. În cazul dat, apărarea nu slăbeşte, ci
dimpotrivă - se consolidează la maxim. „Chiar aflat sub impactul acestei situaţii extrem de
dificile, apărătorul nu trebuie să facă compromisuri cu propria-i conştiinţă şi să întreprindă toate
măsurile în vederea reabilitării persoanei nevinovate.”4
Apărătorul nu este în drept a destăinui informaţiile care i-au fost comunicate în legătură cu
exercitarea apărării, dacă aceste informaţii pot fi utilizate în detrimentul persoanei pe care o
apără.
Avocatul nu este în drept a renunţa nemotivat la apărare. Apărătorul nu este în drept a
înceta de sine stătător împuternicirile de apărător, a împiedica invitarea unui alt apărător sau
participarea lui în această cauză. Apărătorul nu este în drept a transmite altei persoane
împuternicirile sale de a participa în cauza respectivă.
Apărătorul nu este în drept fără consimţământul persoanei pe care o apără:
1
Mihail Udroiu. Procedură penală. Partea generală. Sinteze și Grile. Ed. 5.București. 2018. p.291
2
Având la bază încheierea judecătorului de instrucţie din 20.11.06 s-a constatat ca încălcare a dreptului la un proces echitabil
prevăzut de art.6 CEDO, precum şi a dreptului prevăzut în art.68 alin.1 pct.13 CPP RM, refuzul organului de urmărire penală a
prezenta la cererea apărătorului copiile: ordonanţei de începere a urmăririi penale în privinţa lui O.I.; a procesului verbal de
reţinere a acestuia în calitate de bănuit; a actelor de aplicare a arestării preventive şi a altor documente procesuale care afectează
drepturile sale constituţionale (Arhiva Judecătoriei s. Rîşcani, m. Chişinău)
3
Liuba Brînză, Rolul avocatului în reabilitarea persoanei în procesul penal. În: Revista Naţională de drept, 2002, nr.4, p.50
4
Ibidem
88
1) a o declara vinovată de săvârşirea infracţiunii;
2) a declara împăcarea cu partea oponentă;
3) a recunoaşte acţiunea civilă;
4) ai retrage plângerile sale;
5) a retrage apelul sau recursul împotriva sentinţei de condamnare.
Apărătorul este obligat:
1) a se prezenta la chemarea organului de urmărire penală sau a instanţei;
3) a nu părăsi sala de şedinţe până la anunţarea întreruperii, fără permisiunea preşedintelui
şedinţei;
Cu toate acestea facem precizarea că existenţa cadrului legal necesar pentru garantarea
dreptului la apărare este o premisă necesară, însă nu este şi suficientă. Numai o aplicare corectă a
normelor de drept material şi procesual privitoare la dreptul la apărare poate garanta complet
acest drept.
În încheiere, menţionăm că avocatul trebuie să ţină seama întotdeauna de onoarea şi
demnitatea calităţii pe care o are, să depună eforturi în vederea consolidării autorităţii şi a
prestigiului avocaturii în ansamblu. Dacă avocatul abordează lucrurile anume de pe aceste poziţii
principiale el va reuşi să-şi îndeplinească sarcina, iar cauza se va încununa cu succes.
Apărătorul nu este în drept a întreprinde careva acţiuni împotriva intereselor persoanei pe
care o apără şi a o împiedica să-şi realizeze drepturile. Apărătorul nu poate, contrar poziţiei
persoanei pe care o apără, să recunoască participarea ei la infracţiune şi vinovăţia de săvârşire a
infracţiunii. Apărătorul nu este în drept a destăinui informaţiile care i-au fost comunicate în
legătură cu exercitarea apărării, dacă aceste informaţii pot fi utilizate în detrimentul persoanei pe
care o apără.
Avocatul nu este în drept a renunţa nemotivat la apărare. Apărătorul nu este în drept a
înceta de sine stătător împuternicirile de apărător, a împiedica invitarea unui alt apărător sau
participarea lui în această cauză. Apărătorul nu este în drept a transmite altei persoane
împuternicirile sale de a participa în cauza respectivă.
Apărătorul nu este în drept fără consimţământul persoanei pe care o apără:
1) a o declara vinovată de săvârşirea infracţiunii;
2) a declara împăcarea cu partea oponentă;
3) a recunoaşte acţiunea civilă;
4) ai retrage plângerile sale;
5) a retrage apelul sau recursul împotriva sentinţei de condamnare.
Apărătorul este obligat:
3) a nu părăsi sala de şedinţe până la anunţarea întreruperii, fără permisiunea preşedintelui
şedinţei;
2. Reprezentanţii şi succesorii
În situaţiile în care unele părţi nu pot sau nu doresc să participe la desfăşurarea procesului
penal, s-a admis ca acestea să aibă, în general, dreptul de a fi înlocuite prin reprezentanţi, pe care
urmează să-i împuternicească potrivit legii. Reprezentanţii sunt persoane împuternicite în cadrul
procesului penal să participe la actele procesuale, în numele şi în interesul unei părţi din proces.
Reprezentanţii pot îndeplini toate actele procesuale pe care le-ar fi putut efectua şi partea
pe care o reprezintă, cu excepţia celor care au caracter personal. Persoanele care reprezintă una
din părţile în procesul penal, devin prin aceasta participanţi la activitatea procesuală, nu însă şi
părţi în proces. Ei pot avea calitatea de reprezentanţi legali sau convenţionali.
Prin noţiunea de reprezentare se subînţelege îndeplinirea de către reprezentant a drepturilor
şi obligaţiilor reprezentatului. Reprezentare – este înfăptuirea acţiunilor juridice în măsura
împuternicirilor avute de către o persoană, numită reprezentant din numele altei persoane numită
reprezentat.
89
„Reprezentarea este o instituţie specifică soluţionării cauzelor de către instanţele
judecătoreşti, care constă în împuternicirea unei persoane de a îndeplini, în cadrul procesului
penal, acte procesuale pe seama unei părţi care nu se poate prezenta sau nu doreşte să se
înfăţişeze în faţa organelor judiciare.”1
Scopul reprezentării în procesul penal este acordarea ajutorului juridic în apărarea
drepturilor şi intereselor legitime ale persoanelor reprezentate. Datorită institutului reprezentării,
drepturile şi interesele unora sunt reprezentate şi apărate de alţii. Reprezentarea în sensul ei
special înseamnă, că reprezentanţii acţionează din numele şi în folosul reprezentatului, iar uneori
chiar îi substituie în procesul penal. Datorită institutului reprezentării, cetăţenii şi persoanele
juridice, ce au interes soluţionarea cauzei penale, au posibilitatea de a-şi realiza drepturile şi
obligaţiile procesuale prin reprezentanţi.
Legislaţia procesual-penală prevede reprezentanţi ai părţii vătămate, părţii civile şi părţii
civilmente responsabile. Instituţia reprezentării în procesul penal poate fi convenţională şi legală.
Reprezentarea legală – are loc în baza legii. Persoana incapabilă, participantă la proces,
nu-şi poate exercita de sine stătător drepturile prevăzute de CPP RM., acestea fiind exercitate de
reprezentantul ei legal.
În cazul în care partea civilă iresponsabilă nu are reprezentant legal, participarea ei în
procesul penal este suspendată, iar acţiunea civilă rămâne fără examinare, dacă procurorul nu
înaintează acţiune în interesele acesteia faţă de învinuit, inculpat sau faţă de persoana care poartă
răspundere materială pentru faptele învinuitului, inculpatului. În cazul iresponsabilităţii părţii
civilmente responsabile, participarea acesteia la proces este suspendată, iar acţiunea civilă nu
este examinată.
Reprezentarea legală are ca scop apărarea drepturile şi interesele învinuitului, ale părţii
vătămate, ale părţii civile şi civilmente responsabilă, care din cauza pierderii totale sau parţiale a
capacităţii de exerciţiu, nu au posibilitatea ori înfruntă dificultăţi în apărarea autonomă a
drepturilor şi intereselor lor. În practica judiciară, absența reprezentantului legal la audierea
minorului este catalogată cu inadmisibilitatea declarațiilor ultimului.
Colegiul, susţinind concluzia şi argumentarea nevinovăţiei inculpaţilor pe capetele de
invinuire expuse, remarcă faptul că organul de urmărire penală a audiat o parte din părţile
vătămate minore în lipsa reprezentanţilor lor legali, a unui psiholog sau pedagog, fapt care a fost
evidenţiat de către instanţa de fond, prin neadmitereaca probe a declaraţiilor lor, deoarece acestea
cad sub incidenţa prevederii de neadmisibilitate, reglementată de art.94 CPP, şi nu pot fi puse la
baza unei hotăriri de condamnare, după cum a solicitat procurorul.2
„Reprezentarea legală presupune participarea în proces în mod necesar a unei persoane
desemnate de lege în locul persoanei interesate, care nu are dreptul de a sta în cauză în mod
nemijlocit, ci numai interpus prin intermediul reprezentantului său legal.”3
Conform art. 77 alin. (1) CPP RM reprezentanţii legali ai victimei, părţii vătămate, părţii
civile, bănuitului, învinuitului, inculpatului sunt părinţii, înfietorii, tutorii sau curatorii lor,
care reprezintă în procesul penal interesele participanţilor la proces minori sau iresponsabili.
Învinuitul şi bănuitul pot avea doar reprezentanţi legali. În procesul penal ei acţionează de
rând cu persoanele reprezentate, dar nicidecum în locul lor. Participarea apărătorului, nu
eliberează reprezentantul legal de reprezentare.
Reprezentantul legal este admis în proces în baza unei hotărâri motivate a organului de
urmărire penală sau după caz a instanţei de judecată.
Reprezentarea în baza legii este stabilită de către legislator pentru bănuiţii şi învinuiţii care
nu au atins majoratul, care se află sub tutelă şi curatelă, care au săvârşit o infracţiune în stare de
afect ori sau îmbolnăvit de alienaţie sau debilitate
Reprezentarea mandatară (Reprezentarea convenţională) – are loc în baza unui acord de
voinţă a participanţilor şi este întemeiată pe existenta unui contract de mandat. Cu excepţia
inculpatului pentru care există restricţii în ceea ce priveşte reprezentarea, toate celelalte părţi pot
fi întotdeauna reprezentate. Convenţionalizarea este reprezentarea care este realizată în baza unui
contract, între două persoane ce sunt dotate cu capacitatea deplină de exerciţiu în procesul penal,
1
V. Mihoci, Asistenţa juridică în procesul penal românesc -componenţă şi garanţie esenţială a dreptului la apărare, Revista
Naţională de Drept, 2004, nr.8, p.33
2
Extras din Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie nr. 1r-8/08 din 27 noiembrie 2008. În: Jurisprudența Curții
Supreme de Justiție în materie penală (2008-2010). Culegere. Ch., 2012, p.615,616.
3
Volonciu Nicolae. Tratat de procedură penală. Parte generală. Vol. I. Bucureşti: PAIDEIA, 1996, p. 145.
90
de exemplu: între partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă şi reprezentantul
acestora. Reprezentarea convenţională este întemeiată pe existenţa unui contract de mandat între
reprezentant şi reprezentat (persoana cu capacitatea deplină care este parte în proces).
Mandant (subiect al reprezentării) poate fi orice persoană care are calitatea de parte în
procesul penal, în cazurile în care legea permite reprezentarea.
Mandatar (reprezentant convenţional) poate fi orice persoană fizică care are capacitatea de
a exercita de a asista în justiţie.
Interesele persoanelor fizice sunt reprezentate de avocaţi şi de rudele apropiate, iar ale
persoanelor juridice – de personalul prevăzut de statut, de obicei, consultantul juridic sau
avocatul. Reprezentanţii părţii vătămate participă în proces deopotrivă cu partea vătămată, iar
reprezentanţii părţii civile şi ai părţii civilmente responsabile, atât deopotrivă cu ei, cât şi în locul
lor.
Reprezentanţi ai victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile sunt
persoanele împuternicite de către acestea să le reprezinte interesele în cauza penală.
La suportul juridic al reprezentării atribuim şi următoarele norme:
Art. 58 alin. (9) CPP RM - Victima beneficiază de drepturile sale şi îşi exercită obligaţiile
personal sau, dacă legea permite, prin reprezentanţi;
Art. 60 alin. (4) CPP RM - Partea vătămată beneficiază de drepturile sale şi îşi exercită
obligaţiile personal sau, dacă legea permite, prin reprezentanţi.
Art. 62 alin. (5) CPP RM - Partea civilă îşi exercita drepturile şi obligaţiile sale personal
sau, după caz, prin reprezentant.
În calitate de reprezentanţi ai victimei, părţii vătămate, părţii civile şi părţii civilmente
responsabile, pot participa avocaţi şi alte persoane împuternicite cu asemenea atribuţii prin
procură. În calitate de reprezentant al persoanei juridice, constituit ca parte civilă sau parte
civilmente responsabilă, este admis conducătorul unităţii respective, la prezentarea legitimaţiei.
„Această prevedere din art. 79 alin. (2) CPP RM, împiedică participarea în calitate de
reprezentant chiar şi a unui subiect foarte competent cum ar fi avocatul.”1
Totuşi în practica judiciară s-a făcut interpretare extensivă realizată de organele judiciare a
acestei norme, avându-se în vedere art.6 alin.3 CEDO, art.26 Constituţia RM, art. 17 CPP RM
admițând fără echivoc participarea apărătorului alături de reprezentant.2
Atunci când, după constituirea persoanei ca reprezentant al victimei, părţii vătămate, părţii
civile, părţii civilmente responsabile, este constatată lipsa de temeiuri pentru a menţine persoana
în calitatea respectivă, organul de urmărire penală sau instanţa decide a înceta participarea
acesteia ca reprezentant. Participarea reprezentantului încetează, de asemenea, şi în cazurile în
care atribuţiile lui au fost suspendate de persoanele care i-au delegat iniţial aceste atribuţii sau
reprezentantul care nu este avocat, a refuzat să participe în continuare în această calitate.
Partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă poate avea câţiva
reprezentanţi, însă organul de urmărire penală sau instanţa este în drept a limita numărul
reprezentanţilor care participă la acţiuni procesuale sau în şedinţa de judecată până la un
reprezentant.
Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile
exercită, în cursul desfăşurării procesului penal, drepturile lor, cu excepţia drepturilor indisolubil
legate de persoana acestora. Pentru protejarea intereselor persoanei reprezentate, reprezentantul,
în condiţiile art. 80 CPP RM., are dreptul:
1) a fi informat privind fondul cauzei;
2) a participe la efectuarea acţiunilor procesuale;
3) a cere recuzarea persoanei care efectuează urmărirea penală, a judecătorului,
procurorului, expertului, interpretului, traducătorului şi grefierului;
4) a prezenta documente şi alte mijloace de probă, pentru a fi anexate la dosarul penal şi
5) a da explicaţii;
7) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi să ceară
includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal al acţiunii respective;
1
Vasile Lungu, Consideraţii generale asupra esenţei şi conţinutului noţiunilor de victimă, parte vătămată şi parte civilă-subiecţi ai
procesului penal . În: Avocatul Poporului, Nr.5-6, Chişinău, 2006, p.22
2
Arhiva Judecătoriei s. Centru, d.p.2004036143
91
8) a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale la care el sau persoana
reprezentată a participat şi să ceară completarea lor sau includerea obiecţiilor sale în procesul-
verbal;
9) a lua cunoştinţă de materialele cauzei din momentul terminării urmăririi penale,
inclusiv în cazul clasării procesului penal şi să facă copii sau să-şi noteze orice date din dosar,
privind interesele persoanei reprezentate;
10) a participa la şedinţele de judecată în aceleaşi condiţii în care poate participa persoana
reprezentată;
11) a pleda în dezbateri judiciare în locul părţii civile sau al părţii civilmente responsabile
interesele căreia le reprezintă;
12) a depune plângeri împotriva acţiunilor şi hotărârilor organului de urmărire penală şi a
ataca hotărârile instanţei în limitele competenţei sale;
13) a retrage, cu consimţământul persoanei reprezentate, orice cerere depusă de el;
14) a face obiecţii la plângerile altor participanţi în proces, atunci când aceste plângeri au
atribuţie la interesele persoanei reprezentate;
15) a-şi expune opinia în şedinţa de judecată, referitor la cererile şi propunerile altor
participanţi în proces, precum şi la chestiunile ce sunt soluţionate de instanţă, în măsura în care
ele ating interesele persoanei reprezentate;
16) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor nelegitime ale altor participanţi la proces, în
măsura în care ele ating interesele persoanei reprezentate;
17) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor preşedintelui şedinţei de judecată, când acestea
pot leza interesele persoanei reprezentate;
18) să invite un alt reprezentant cu consimţământul persoanei reprezentate şi să-i transmită
împuternicirile printr-o nouă procură a reprezentatului;
19) a primi despăgubirea pentru prejudiciul cauzat prin acţiunile nelegitime ale organului
de urmărire penală sau ale instanţei;
20) a fi informat de organul de urmărire penală privind hotărârile adoptate, referitor la
persoana reprezentată, şi a primi la cerere, copiile acestor hotărâri.
Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile,
atunci când în procură aceasta este specificat, precum şi reprezentantul persoanei juridice care
exercită această atribuţie din oficiu, are dreptul în numele persoanei reprezentate în modul
prevăzut de CPP RM:
1) a retrage cererea privind săvârşirea infracţiunii împotriva persoanei reprezentate;
2) a încheia tranzacţii de împăcare cu bănuitul, învinuitul, inculpatul;
3) a renunţa la acţiunea intentată de către persoana reprezentată;
4) a recunoaşte acţiunea înaintată reprezentatului;
5) a primi bunurile şi banii care îi revin persoanei reprezentate, în baza hotărârii
judecătoreşti.
„Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile nu
are dreptul să întreprindă acţiuni care ar veni în contradicţie cu interesele persoanei
reprezentate.”1
Reprezentantul victimei, părţii vătămate, părţii civile, părţii civilmente responsabile este
obligat:
1) a îndeplini indicaţiile persoanei reprezentate;
2) a prezenta organului de urmărire penală sau instanţei documentele care îi confirmă
împuternicirile;
4) a prezenta, la solicitarea organului de urmărire penală sau a instanţei, obiectele şi
documentele de care dispune;
Înlăturarea din procesul penal a reprezentantului victimei, părţii vătămate, părţii civile,
părţii civilmente responsabile, martorului este realizată în condiţiile înlăturării apărătorului,
prevăzute în art. 72 CPP RM şi aplicate în mod corespunzător.
1
Neagu Ion, Tratat de procedură penală, Bucureşti: PRO, 1997, p. 144.
92
Din aceleaşi raţionamente propunem înlocuirea cuvântului apărător cu cel de avocat în
situaţia prevăzută de art. 60 alin. (1) pct.18 CPP.
CC RM a examinat problema reprezentării persoanelor juridice în procesul penal, prin
prisma optimizării celor două principii concurente - dreptul la apărare și realizarea intereselor
justiției. Acestea reclamă ca, atunci când o persoană juridică este acuzată, ea să-și poată
desemna reprezentantul legal pentru procedurile penale. În situația în care și reprezentantul
legal este acuzat în cadrul acelorași proceduri, persoana juridică trebuie să-și poată desemna
un alt reprezentant. În eventualitatea în care persoana juridică nu-și desemnează un alt
reprezentant, fie judecătorul de instrucție la faza de urmărire penală, fie instanța de judecată la
judecarea cauzei trebuie să preia această sarcină, la solicitarea procurorului. 1
Legislatorul trebuie să țină cont de drepturile persoanelor juridice care sunt subiecți ai
procedurilor penale, în cazul alegerii apărătorilor lor. Instanțele de judecată pot interveni în
materie de desemnare a reprezentanților persoanelor juridice în cadrul procedurilor penale
doar atunci când persoanele juridice nu-și exprimă o alegere în acest sens.2
Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile. În procesul penal, succesor al părţii
vătămate sau al părţii civile este recunoscută una dintre rudele ei apropiate, care a manifestat
dorinţa de a exercita drepturile şi obligaţiile părţii vătămate decedate sau care, în urma
infracţiunii, a pierdut capacitatea de a-şi exprima conştient voinţa. În calitate de rudă apropiată
sunt conform art. 6 alin. (1) pct. 41 CPP RM copii, părinţi, înfietori, înfiaţi, fraţi şi surori,
bunici, nepoţi.
Succesor al părţii vătămate sau al părţii civile nu poate fi constituită ruda ei apropiată,
căreia i-a fost incriminată cauzarea prejudiciului material, fizic sau moral părţii vătămate.
Constituirea rudei apropiate ca succesor al părţii vătămate sau al părţii civile este decisă de
procurorul care conduce urmărirea penală sau, după caz, instanţa de judecată, cu condiţia că ruda
apropiată solicită această calitate. Atunci când mai multe rude apropiate solicită această calitate,
decizia de a alege succesorul îi revine procurorului sau instanţei de judecată. Dacă, la momentul
solicitării respective, lipsesc temeiuri suficiente pentru constituirea persoanei ca succesor al
părţii vătămate sau al părţii civile, hotărârea în cauză este luată imediat după stabilirea acestor
temeiuri.
Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile, participă la proces în locul părţii vătămate
sau părţii civile. 3 Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile poate fi citat şi audiat în calitate
de martor.
Dacă după constituirea persoanei ca succesor al părţii vătămate sau al părţii civile, este
constatată lipsa temeiurilor de menţine în această calitate, organul de urmărire penală sau
instanţa, prin hotărâre motivată, încetează participarea acesteia la proces în calitate de succesor al
părţii vătămate sau al părţii civile. Ruda apropiată a părţii vătămate sau a părţii civile, care are
calitatea de succesor al acesteia este în drept a renunţa la împuternicirile sale în orice moment al
procesului penal.
„Trebuie să remarcăm că un rol deosebit în acordarea asistenţei juridice revine avocatului
în caz de reprezentare a intereselor succesorului procedural al părţii vătămate în caz de
intervenire a circumstanţelor stipulate în lege.”4
Având în vedere cele menţionate propunem de lege ferenda completarea atât a denumirii
cât şi a conţinutului art. 79 şi 80 CPP, adăugând sintagma reprezentant al succesorului
procedural.
1
HCC nr. 30 din 22.11.2018 privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi din articolul 521 alin. (2) din Codul de
procedură penală (pct.53)
2
HCC nr. 30 din 22.11.2018 (pct.54)
3
Potrivit art.81 Cod de procedură penală, în procesul penal, calitatea de succesor al părţii vătămate sau al părţii civile o poate
avea ruda ei apropiată care a manifestat dorinţa să exercite drepturile şi obligaţiile părţii vătămate decedate sau care, în urma
infracţiunii, a pierdut capacitatea de a-şi exprima conştient voinţa. Reieşind din sensul legislaţiei în vigoare, succesorii sînt
persoanele fizice sau juridice care, în condiţiile legale, succed în drepturi persoanele fizice decedate, ei devin părţi prin
succesiune în procesul penal şi au aceleaşi prerogative şi facultăţi procesuale ca şi părţile pe care le-au înlocuit, valorificînd
însă drepturi proprii ce decurg din calitatea lor. Succesorul părţii vătămate sau al părţii civile participă la procesul penal în
locul părţii vătămate sau părţii civile, acesta dobîndeşte drepturile şi obligaţiile victimei avînd şi alte drepturi şi obligaţii
prevăzute de art.60 şi 62 Cod de procedură penală. (Extras din Decizia Colegiului penal al CSJ din 06 mai.2015 în Dosarul
nr.1ra-521/15)
4
Н. Белый, Проблемы участия адвоката в качестве представителя в уголовном процессе. În: Revista de crimiologie, drept
penal şi criminalistică, 2006, nr.3-4, c.88
93
Avocatul martorului Persoana, fiind citată în calitate de martor, are dreptul să invite un
avocat care îi va reprezenta interesele în organul de urmărire penală şi o va însoţi la acţiunile
procesuale efectuate cu participarea sa (art. 92 alin. (1) CPP RM)
Avocatul invitat de către martor în calitate de reprezentant al său, după ce şi-a confirmat
calitatea şi împuternicirile, are dreptul:
1) a şti în care cauză penală este citată persoana pe care o reprezintă;
2) a asista pe tot parcursul desfăşurării acţiunii procesuale la care participă persoana pe
care o reprezintă;
3) a cere, în condiţiile prevăzute de lege, recuzarea interpretului, traducătorului care
participă la audierea martorului respectiv;
5) a-i explica martorului drepturile lui şi a atenţiona persoana care efectuează acţiunea
procesuală asupra încălcărilor legii comise de ea;
6) a se adresa, cu permisiunea organului de urmărire penală, persoanei interesele căreia le
reprezintă cu întrebări, observaţii, îndrumări;
7) a înainta obiecţii împotriva acţiunilor organului de urmărire penală şi a cere includerea
obiecţiilor sale în procesul-verbal;
8) a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor procesuale la care el împreună cu
persoana interesele căreia le reprezintă, au participat şi a cere completarea lor sau includerea
obiecţiilor sale în procesul-verbal.
Adeseori, în practica organelor de urmărire penală din Republica Moldova, în calitate de
martor este, ascultată persoana care, de fapt e suspectată de săvârşirea infracţiunii. Persoana care
este ascultată în calitate de bănuit, învinuit, anterior a fost ascultată numai în calitate de martor
sau a făcut declaraţii până la începerea urmăririi penale.. Mai mult ca atât, aceste persoane
recunosc în cadrul acestor acte săvârşirea de către ei a infracţiunii şi lămuresc împrejurările
săvârşirii ei.
Procesual calitatea lui de bănuit nu este perfectată şi persoana respectivă este avertizată
despre răspunderea penală ce o va purta în cazul refuzului de a face declaraţii (art. 313 CPP RM)
şi pentru declaraţii intenţionat false (art. 312 CPP RM). Deşi martorul semnează în procesul
verbal de ascultare, confirmând faptul că i-au fost explicate drepturile conferite prin art. 90 CPP
RM, nu întotdeauna organul de urmărire penală îşi onorează obligaţiile. În aşa caz persoana care
este suspectată de săvârşirea infracţiunii, dar este ascultată în calitate de martor, duce lipsa de
acel drept de apărare pe care-l posedă real persoana ascultată în calitate de bănuit sau învinuit.
Uneori persoanele sunt interogate în calitate de martor fiind ameninţaţi cu sancţiuni
penale dacă nu vor să „colaboreze cu organele”. „Deseori acestea sunt forţaţi să depună depoziţii
false. Au fost înregistrate cazuri în care după astfel de situaţii „autorităţile” au utilizat depoziţiile
martorilor în vederea acuzării acestora, mai târziu martorul fiind interogat în calitate de bănuit. 1
În acest caz este importantă asistarea martorului de avocatul reprezentant, care în cazul
avertizărilor de răspundere penală în caz de tăcere asupra faptelor demascatoare, ar interveni,
obiectând împotriva întrebărilor demascatoare art. 92 alin. (2) pct.7 CPP RM.
„Dacă, după ce martorul a făcut uz de imunitatea sa, totuşi a fost impus să răspundă la
întrebările care-l compromit (incriminating questions), atunci, la examinarea în continuare a
cauzei de învinuire a martorului, răspunsurile sale nu vor putea fi folosite în calitate de probe.”2
Art. 109 alin. (2) CPP RM interzice punerea întrebărilor sugestive sau care nu se referă la
premisa probelor şi care în mod evident urmăresc scopul insultării şi umilirii persoanei audiate.
„Tactica criminalistica recomandă insistent organelor ce efectuează ascultarea a nu adresa
întrebări care sugerează răspunsul aşteptat.”3
„Pe lângă aceasta, uneori chiar şi întrebările cele mai inofensive pot determina declaraţii
mincinoase. De exemplu: din motive obiective martorul nu a perceput anumite împrejurări, iar
dacă sunt întrebaţi, de teama să nu fie consideraţi de rea - credinţă, improvizează sau
completează golurile cu deducţii logice.”4
1
Ion Manole, Alexandru Postică, Sergiu Gogu, Raport cu privire la situaţia drepturilor omului în Republica Moldova,
Retrospectiva anului 2005, Chişinău, 2006, p. 93
2
Уимшир А. М. Уголовный процесс (перевод с английского). Москва: Иностр. лит.-ры, 1947, р. 188–189.
3
Aioniţioaie Constantin ş.a., Tactica criminalistică, Ed. Bucureştii Noi, Bucureşti, 1989, p .6 3
4
Ibidem, p. 104.
94
„De aceea este interzisă folosirea întrebărilor sugestive ori a celor de natură să pună în
dificultate pe martor.”1
Întrebările adresate în timpul ascultării nu trebuie să fie nedeterminate, neclare şi
imprecise. Reprezentantul martorului trebuie să reacţioneze prompt în aceste cazuri atenționând
în condiţiile art. 92 alin. (2) pct.5 CPP RM persoana care efectuează acţiunea procesuală asupra
încălcărilor legii comise de ea.
De asemenea reprezentantul martorului va supraveghea îndeplinirea de către organul de
urmărire penală a cerinţelor art. 105 alin. (7) CPP RM, în mod obligatoriu, fiecare martor este
întrebat dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi şi în ce relaţii se află cu părţile. În
cazul în care se dovedeşte a fi soţ sau rudă apropiată a bănuitului, învinuitului, inculpatului,
martorului i se explică dreptul de a tăcea şi este întrebat dacă acceptă să facă declaraţii.
Constatând relaţiile de rudenie avută în vedere în această normă procesuală avocatul
reprezentant al martorului trebuie să facă uz neapărat de dreptul său înscris în art. 92 alin. (2)
pct.6) CPP RM şi să se adreseze, cu permisiunea organului de urmărire penală, persoanei
interesele căreia le reprezintă cu întrebări, observaţii, îndrumări. Întru realizarea eficientă a
acestui drept, reprezentantul va solicita de la organul de urmărire penală întrerupere în realizarea
actului de urmărire penală la care participă martorul reprezentat pentru al consulta în condiţii de
confidenţialitate asupra oportunităţii de însuşire a dreptului înscris în art. 105 alin. (7) CPP RM
SECŢIUNEA V
Participanţii care contribuie la desfăşurarea procesului
1. Martorul
„În vorbirea curentă prin martor se înţelege acea persoană care a fost de faţă, a perceput cu
propriile simţuri un anumit eveniment sau a căpătat direct anumite cunoştinţe legate de
evenimentul în cauză.”2
Martorul este persoana citată în această calitate de organul de urmărire penală sau de
instanţă, precum şi persoana care face declaraţii, în modul prevăzut de CPP în calitate de
martor. Ca martori pot fi citate persoanele care posedă informaţii cu privire la vreo
circumstanţă care urmează să fie constatată în cauză.(art. 90 alin. (1) CPP).
Pentru dobândirea calităţii procesuale de martor trebuie să fie întrunite cumulativ
următoarele condiţii:
1. Existenţa un proces penal în curs de desfăşurare;
2. Existenţa unei persoane care cunoaşte fapte şi împrejurări de natură să contribuie la
aflarea adevărului în procesul penal respectiv;
3. „Ascultarea acelei persoane de către organele judiciare cu privire la faptele şi
împrejurările pe care le cunoaşte.”3
„Conform opiniei unor specialişti una dintre cele mai reuşite definiţii martorului este dată
de Constantin Aionaţoaie. Martor este persoana fizică, ce având cunoştinţe despre vre-o faptă sau
împrejurare de natură să servească la aflarea adevărului în procesul penal, este ascultată de
organele judiciare în această calitate.”4
„Martorul în sine nu este un mijloc de probă; au acest caracter numai declaraţiile lui în
măsura în care concură la rezolvarea cauzei.”5
Lipsa oricăreia din condiţiile arătate, exclude citarea şi ascultarea persoanei în calitate de
martor, precum şi valoarea probatorie a declaraţiilor ei.
Nu pot fi citaţi şi ascultaţi ca martori:
1) persoanele care, din cauza defectelor fizice sau psihice, nu sunt în stare să înţeleagă just
împrejurările care au importanţă pentru cauză şi să facă referitor la ele declaraţii exacte şi juste;
2) apărătorii, colaboratorii birourilor de avocaţi-pentru constatarea unor date care le-au
devenit cunoscute în legătură cu acordarea asistenţei juridice sau în legătură cu acordarea
acesteia;
1
Ibidem, p. 98.
2
V. Dongoroz ş.a. Explicaţiile teoretice ale Codului de procedură penală român. Partea generală. Vol 1. Bucureşti: Edit.
Academiei R.S. România, 1975, p. 199.
3
Gh. Nistoreanu, M. Apetrei. Drept procesual penal. Bucureşti, 1996, p. 106.
4
Constantin Aioniţoaie. Tactică Criminalistică. Bucureşti, 1989, p. 81–82.
5
Buneci P. Drept Procesual Penal. Partea generală. Bucureşti: Edit. Fundaţiei „România de mîine”, 2003, p. 154.
95
3) persoanele care posedă informaţie ce ţine de cauza examinată, cauză, în legătură cu
exercitarea de către ele a atribuţiilor de reprezentanţi ai părţilor;
4) judecătorul, procurorul, reprezentantul organului de urmărire penală, grefierul – privind
circumstanţele care le-au devenit cunoscute în legătură cu exercitarea atribuţiilor procesuale,
făcând excepţie pentru cazurile de participare la reţinere în flagrant delict sau de cercetare a
abuzurilor cauzei respective, de reexaminare a cauzei în ordine de revizie ori de restabilire a
dosarului pierdut;
Acuzatul sau apărătorul său ar putea cere audierea ofițerilor de investigații pentru a
clarifica anumite aspecte legate de acțiunile întreprinse de către aceștia. Refuzul instanței de
judecată de a audia asemenea persoane, fără să existe un motiv serios și fără să i se oferit
acuzatului o altă ocazie de a-i audia sau confrunta, poate constitui o încălcare a dreptului la un
proces echitabil (e.g. a se vedea, mutatis mutandis, Schatschaschwili v. Germania [MC], 15
decembrie 2015, §§ 161-165; și Frumkin v. Rusia, 5 ianuarie 2016, §§ 164-168). 1
CC RM a constatat că: ofițerii de investigații nu cad sub incidența articolului 90 alin. (3)
pct. 4) din Codul de procedură penală, fapt care conduce la concluzia că prevederile contestate
nu sunt aplicabile în privința ofițerilor de investigații. În consecință, aceste persoane pot fi
audiate în calitate de martor în procesul penal (a se vedea, mutatis mutandis, Tsonyo Tsonev v.
Bulgaria [nr. 3], 16 octombrie 2012, §§ 42-45). 2
5) jurnalistul – pentru a preciza persoana care i-a prezentat informaţia, cu condiţia de a nu-i
divulga numele, făcând excepţie cazului în care persoana benevol doreşte să depună mărturii;
6) slujitorii cultelor – referitor la circumstanţele care le-au devenit cunoscute în legătură cu
exercitarea atribuţiilor lor;
7) medicul de familie şi alte persoane care au acordat îngrijire medicală – referitor la viaţa
privată a persoanelor pe care le deservesc.
8) persoana faţă de care există anumite probe că a săvîrşit infracţiunea ce se investighează;
9) Avocatul Poporului, Avocatul Poporului pentru drepturile copilului, adjuncţii
Avocatului Poporului şi funcţionarii Oficiului Avocatului Poporului – referitor la faptele care le-
au devenit cunoscute în legătură cu exercitarea atribuţiilor lor.
Jurnalistul şi medicul de familie pot fi citate şi ascultate ca martori numai în cazul când
această informaţie este absolut necesară pentru prevenirea sau descoperirea infracţiunilor
deosebit de grave sau excepţional de grave.
Persoanele care cunosc anumite circumstanţe ale cauzei, în legătură cu participarea lor la
procesul penal în calitate de apărător, reprezentant al părţii vătămate, părţii civile sau părţii
civilmente responsabile sunt în drept, în cazuri excepţionale, cu consimţământul persoanei
interesele căreia sunt reprezentate, să facă declaraţii în favoarea ei, însă darea declaraţiilor în
aceste cazuri exclude participarea lor ulterioară în proces.
În baza art. 90 alin. (12) CPP martorul are dreptul:
1) a şti în legătură cu care cauză este citat;
2) a cere recuzarea interpretului, traducătorului care participă la audierea sa;
4) a refuza de a face declaraţii, de a prezenta obiecte, documente, mostre pentru cercetare
comparativă sau date, dacă acestea pot fi utilizate ca probă, care mărturisesc împotriva sa sau a
rudelor sale apropiate;
5) a face declaraţii în limba maternă sau în altă limbă pe care o posedă;
6) a lua cunoştinţă de declaraţiile sale înregistrate şi să ceară corectarea sau completarea
declaraţiilor sale;
7) a utiliza documente ce conţin calcule complicate, denumiri geografice şi notiţe, asupra
amănuntelor greu de reţinut;
8) a ilustra declaraţiile sale cu scheme, desene grafice;
9) a fi asistat de un apărător ales de el ca reprezentant;
10) a scris personal declaraţiile sale în procesul-verbal al audierii;
1
A se vedea Hot. CtEDO Schatschaschwili v. Germania [MC], 15 decembrie 2015, §§ 161-165; și Frumkin v. Rusia, 5 ianuarie
2016, §§ 164-168
2
DCC de inadmisibilitate a sesizării nr. 146g/2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziții din articolul 90 alin.
(3) din Codul de procedură penală (persoanele care nu pot fi audiate în calitate de martor în procesul penal) (pct.32)
96
12) a-i fi restituite bunurile, ridicate de organul de urmărire penală sau prezentate de el
însuşi în calitate de probe;
13) a primi documentele, ce îi aparţin, în original.
Conform art. 90 alin. (7) CPP, martorul este obligat:
1) a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei pentru a face
declaraţii şi a participa la acţiuni procesuale. Dacă martorul nu s-a prezentat la acţiunea
procesuală, fără motive întemeiate, organul de urmărire penală sau instanţa are dreptul a ordona
aducerea lui silită, în ordinea prevăzută de art. 199 CPP.
2) a face declaraţii veridice şi a comunica tot ce ştie în legătură cu cauza respectivă;
3) a răspunde la întrebările puse şi a confirma, prin semnătură, exactitatea declaraţiilor sale
incluse în procesul-verbal al acţiunii procesuale sau anexate la acesta;
4) a prezenta, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, obiecte, documente,
mostre pentru cercetare comparativă;
5) a accepta, la cererea organului de urmărire penală, examinarea corporală;
6) a se supune unei expertize în condiţii de ambulator, pentru verificarea capacităţii de a
înţelege corect circumstanţele care urmează să fie constatate în cauza respectivă şi de a face
declaraţii juste în cazul când sunt temeiuri verosimile pentru a pune la îndoială atare capacitate;
7) a se supune dispoziţiilor legale ale reprezentantului organului de urmărire penală sau ale
preşedintelui şedinţei de judecată;
8) a nu părăsi sala de şedinţe, fără permisiunea preşedintelui;
Martorul care refuză sau s-a eschivat de a face declaraţii, poartă răspundere conform art.
313 CP, iar martorul care face declaraţii mincinoase cu bună ştiinţă – conform art. 312 C.P.
Rudele apropiate, precum şi soţul, soţia, logodnicul, logodnica bănuitului, învinuitului,
inculpatului, nu sunt obligaţi a face declaraţii împotriva acestuia. Organul de urmărire penală sau
instanţa este obligată a aduce acest fapt, la cunoştinţă persoanelor respective, contra semnătură.
Curtea Constituțională a României constată că deosebirea de tratament juridic între
soțul/fostul soț al suspectului și inculpatului, pe de o parte, respectiv persoanele care au stabilit
relații asemănătoare acelora dintre soț, în cazul în care convețuiesc ori nu mai convețuiesc cu
suspectul sau inculpatul, pe de altă parte, din perespectiva reglementării dreptului de a refuza
să declare în calitate de martor în procesul penal, este discriminatorie, nefiind justificată în mod
obiectiv și rezonabil, de vreme ce norma procesual penală criticată nu păstrează un raport
rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul avut în vedere. 1
Persoana, fiind citată în calitate de martor, are dreptul să invite un avocat care îi va
reprezenta interesele în organul de urmărire penală şi o va însoţi la acţiunile procesuale
efectuate cu participarea sa (art. 92 alin. (1) CPP)
Imunitatea martorului. „Dicţionarul explicativ al Limbii Române defineşte imunitatea ca
ansamblu de drepturi sau privilegii de care se bucură unele categorii de persoane. 2
„Potrivit aceleaşi surse, privilegiu însemnă avantaj, scutire de obligaţii (către stat), drept
sau distincţie socială care se acordă, în instituţiile speciale, unei persoane, unui grup” 3 Scopul
imunităților şi privilegiilor este determinat de un factor moral – societatea pune pe cântar ce este
primordial: anumite relaţii (fie de rudenie, de credinţă etc.) sau importanţa probantă a unor
informaţii (care în unele cazuri pot fi unice şi absolut necesare) pentru descoperirea adevărului.
Imunitatea martorului garantează apărarea, ocrotirea martorului de autoacuzare şi se
consideră cel puţin teoretic, una dintre categoriile fundamentale ale dreptului probator anglo-
american, 4 marcată ca una din cele mai importante garanţii în domeniul jurisprudenţei. 5 În
virtutea garanţiei în cauză, martorului i se acordă dreptul de a nu răspunde la întrebări care îl pot
demasca în săvârşirea infracţiunii. Garanţia contra autoînvinuirii a fost stabilită pentru prima data
1
C.C.R., dec.nr.562 din 19.09.2017, M.Of. nr.8377 din 23.10.2017 (par.37). În: Jurisprudența obligatorie pentru aplicarea
Codului de procedură penală: deciziile Curții Constituționale, hotărârile prealabile ale înaltei Curți de Casație și Justiție privind
dezlegarea unor chestiuni de drept, recursurile în interesul legii. București. Ed. Hamangiu. 2018, p.36
2
Dicţionarul explicativ al Limbii Române. Ediţia a II-a. Bucureşti: Academia Română, 1998, p. 480.
3
Ibidem, p. 852.
4
Михайловская И. Б. О положении личности в англо-американском уголовном процессе. Москва: Юрид. лит., 1961, р.
20.
5
Полянский Н. Н. Уголовное право и уголовный суд Англии. Юрид. лит., 2-е изд. Испр. и дополн., р. 270.
97
în judecătoriile penale din Anglia în ultimii ani ai sec. XVII-lea. Fiecare martor în afara
inculpatului, nu poate fi impus să răspundă, de regulă la vreo întrebare sau să prezinte vreun
document, dacă el va declara sub jurământ că aceasta se va solda cu învinuirea lui în săvârşirea
unei infracţiuni, cu aplicarea faţă de el a unei amenzi sau cu confiscarea averii lui.
„Pentru a asigura martorului acest privilegiu al tăcerii, instanţa de judecată trebuie sa
stabilească din împrejurările cauzei şi natura probelor, pentru prezentarea cărora a fost chemat,
că sunt temeiuri rezonabile de a aştepta urmări periculoase pentru martor, daca el va fi forţat să
răspundă la întrebări. Dacă, după ce martorul a făcut uz de imunitatea sa, totuşi a fost impus să
răspundă la întrebările care-l compromit (incriminating questions), atunci, la examinarea în
continuare a cauzei de învinuire a martorului, răspunsurile sale nu vor putea fi folosite în calitate
de probe.”1
Privilegiul martorului a fost reluat apoi aproape de toate ţările în care s-a afirmat sistemul
anglo-saxon de drept, inclusiv şi în SUA, unde această garanţie a fost ridicată la rang de
principiu constituţional.
Al V-lea amendament din Constituţia SUA stipulează că nimeni nu va fi silit într-o cauza
penală să mărturisească împotriva sa.
Privilegiul contra autoacuzării trebuie respectat în oricare etapă a procesului, la toate
nivelurile de jurisdicţie. Ea se răspândeşte nu numai asupra dezbaterilor judiciare, ci şi în
privinţa altor proceduri legate de ascultarea oficială. „Astfel fiecare întrebare, răspunsul căreia
poate demasca martorul, poate rămânea fără răspuns, dacă el nu va dori să vorbească liber,
manifestând în aşa fel consimţământul său.”2
Imunitatea martorului s-a răspândit mai târziu şi în alte state cu sisteme de drept, diferit de
cel anglo-saxon. Astfel după procesualiştii francezi „Il ne pourrait entendre en qualite de temoins
de personnes qui paraissent etre elles-mêmes auteurs au complices de l’infraction. A partir du
moment où il existe de indices graves et concordants de participation aux faits contre une
personne, le juge d’instruction ne doit plus l’entendre comme témoin.” 3
În aceeaşi ordine de idei art. 105 CPP al Franţei (adoptat în 1958 cu modificările şi
completările până la 01.01.1966) stipulează: „Judecătorul de instrucţie [anchetatorul] care
gestionează cauza nu este în drept să asculte în calitate de martori persoanele în privinţa cărora
există probe serioase în învinuire, dacă acesta se va solda cu încălcarea dreptului la apărare.” 4
Legislaţia procesual-penală a Austriei prevede aşa numitul drept condiţional, care permite
martorului să refuze darea declaraţiilor. Conform art. 153 CPP al Austriei, dacă depunerea
declaraţiilor sau răspunsurile la anumite întrebări poate cauza martorului sau rudelor sale
defăimare, dezonorare, urmărire penală ori daune considerabile patrimoniului lui, el poate
refuza să dea declaraţii.
Privilegiul martorului şi-a găsit expresie chiar şi în legislaţia mai multor ţari ex-socialiste.
Astfel, de exemplu, potrivit art. 57 alin. 1 lit. „b” CPP al Republicii Populare Ungaria adoptat În
1951, persoana poate refuza să depună declaraţii în calitate de martor, dacă prin aceasta se va
învinui pe sine sau rudele apropiate în săvârşirea infracţiunii. 5
Au valorificat această garanţie în prezent şi unele state, fostele republici ale URSS.
Conform art.51 alin. (3) CPP al Estoniei, martorul este în drept să refuze a face declaraţii ce ar
putea să-l compromită pe el şi rudele sale apropiate. Acest drept este adus la cunoştinţa
martorului înainte de începerea ascultării lui.
Conform art. 51 din Constituţia Federaţiei Ruse, anchetatorul este obligat să lămurească
martorului şi părţii vătămate despre dreptul de a refuza depunerea de declaraţii care îi demască în
săvârşirea infracţiunii pe ei şi rudele lor apropiate. Acest fapt se consemnează în procesul-verbal
confirmat prin semnătura martorului (părţii vătămate).6
Imunitatea martorului este stipulată şi de art. 14, alin.3, lit. „g” al Pactului internaţional cu
privire la drepturile civile şi politice adoptat la 16 decembrie 1966 la New-York, ratificat prin
Hotărârea Parlamentului RM nr. 217–XII, 28.07.90, în vigoare pentru RM de la 26.04.93.
1
Уимшир А. М. Уголовный процесс (перевод с английского). Москва: Иностр. лит.-ры, 1947, р. 188–189.
2
Николайчик В. М. Уголовный процесс США. Наука, 1981, р. 20.
3
Gaston Ştefani, Gheorgheş Levasseur, Bernard Buluc. Procedure penale. Paris: Ed. Dalloaz, 15-e edition, 1993, p. 501.
4
Каминская В. Н. Уголовно-процессуальный кодекс Франции. Москва: Прогресс, 1967, р. 64.
5
Кириченко В. Ф. Уголовный и уголовно-процессуальные кодексы В.Н.Р. Изд. Иностр. лит., 1953, р. 54–55.
6
Якупов Р. Х. Уголовный процесс. Учебник для Вузов. Зерцало, 1998, р. 126.
98
Spre deosebire de legislaţia anterioară, legislaţia procesual-penală în vigoare stipulează în
art. 21, Libertatea de mărturisire împotriva sa – Nimeni nu poate fi silit să mărturisească
împotriva sa ori împotriva rudelor sale apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului, logodnicei sau
să-şi recunoască vinovăţia. Persoana căreia organul de urmărire penală îi propune să facă
declaraţii demascatoare împotriva sa ori a rudelor apropiate, a soţului, soţiei, logodnicului,
logodnicei este în drept să refuze de a face asemenea declaraţii şi nu poate fi trasă la
răspundere pentru aceasta.
În conformitate cu art. 105 alin. (7) CPP, în mod obligatoriu, fiecare martor este întrebat
dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna din părţi şi în ce relaţii se află cu părţile. În cazul în
care se dovedeşte a fi soţ sau rudă apropiată a bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului i
se explică dreptul de a tăcea şi este întrebat dacă acceptă să facă declaraţii.
Martorul are dreptul să refuze de a face declaraţii, de a prezenta obiecte, documente,
mostre pentru cercetare comparativă sau date, dacă acestea pot fi folosite ca probe care
mărturisesc împotriva sa sau a rudelor sale apropiate (art. 90 alin. (12) pct.7) CPP).
2. Expertul
„Cuvântul „expert”, îşi are originea etimologică din limba latină, „expertus”- cel care a
probat, care are experienţă.”1
Conform art. 6 pct.12) CPP expert este persoana care posedă cunoştinţe temeinice
speciale într-un anumit domeniu şi este abilitată, în modul stabilit de lege, să facă o expertiză.
Potrivit art. 88 CPP, expertul este persoana numită pentru a efectua investigaţii în cazurile
prevăzute de CPP, care nu este interesată în rezultatele cauzei penale şi care, aplicând
cunoştinţele speciale din domeniul ştiinţei, tehnicii, artei şi din alte domenii, prezintă rapoarte în
baza acestora.
Deci, din prevederile legii procesual-penale, rezultă că în calitate de expert în procesul
penal poate participa persoana care:
– posedă cunoştinţele speciale din domeniul ştiinţei, tehnicii, artei şi din alte domenii;
– nu este interesată în rezultatele cauzei penale;
– este desemnată de instanţa de judecată, ofiţerul de urmărire penală, sau procuror, pentru a
prezenta concluzia în probleme din domeniu;
Expertul este obligat (art. 88 alin. (3) CPP):
1) a prezenta concluzii obiective şi întemeiate asupra întrebărilor ce i-au fost puse;
2) a delimita concluziile făcute în baza programelor computerizate sau a literaturii de
specialitate, care nu au fost verificate de el;
3) a refuza prezentarea concluziilor, dacă întrebarea pusă depăşeşte cadrul cunoştinţelor lui
de specialitate, sau dacă materialele ce i-au fost puse la dispoziţie, nu sunt suficiente pentru
prezentarea concluziilor, comunicând în scris despre acest fapt organului sau instanţei care a
dispus expertiza, indicând motive respective;
4) a se prezenta la chemarea organului de urmărire penală sau a instanţei pentru a fi
prezentat participanţilor la acţiunea procesuală, precum şi pentru a da explicaţii referitor la
concluziile date în scris;2
5) a prezenta organului de urmărire penală sau instanţei documentele ce confirmă
calificarea lui specială şi să-şi aprecieze obiectiv capacitatea şi competenţa sa, pentru darea
concluziilor respective;
6) a comunica, la cererea organului de urmărire penală sau a instanţei, precum şi a părţilor
în şedinţa de judecată, despre experienţa sa profesională şi despre relaţiile sale cu participanţii în
proces;
7) a nu părăsi locul efectuării actului de urmărire penală, fără permisiunea organului care o
efectuează, precum şi şedinţa de judecată fără permisiunea preşedintelui şedinţei;
1
Odagiu Iurie, Todica Victor. Expertize judiciare. Chişinău, 2001, p. 12.
2
În Cauza Ghimp şi alţii c. Republicii Moldova (Cererea nr. 32520/09, hot. 30.10. 2012) Curtea menţionează că medicul-legist
I.C. a făcut parte din prima comisie de experţi medici-legişti, care după ce au examinat cadavrul victimei, au ajuns la o
concluzie cu privire la posibila oră la care i-a fost cauzată leziunea fatală. Cu doi ani mai tîrziu, din motive bine-cunoscute doar
pentru el, medicul-legist I.C. s-a înfăţişat la Curtea de Apel şi a exprimat o opinie care a atras după sine o un alt efect asupra
acuzării celor trei colaboratori de poliţie. Noua sa opinie a fost acceptată de Curtea de Apel fără a fi înaintate întrebări despre
motivele care l-au determinat pe medicul I.C. să-şi schimbe părerea după o perioadă atît de îndelungată. Mai mult, judecătorii
care au admis nouă opinie a lui I.C. nu au considerat necesar să explice de ce ei au preferat această nouă viziune, şi nu raportul
de autopsie şi concluzia comisiei experţilor medici-legişti care au avut sarcina de a examina cadavrul victimei. (par.50)
99
8) a se supune dispoziţiilor legale ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;
9) a respecta ordinea stabilită în şedinţa de judecată;
10) a nu divulga circumstanţele şi datele ce i-au devenit cunoscute în urma efectuării
expertizei sau în urma participării la şedinţa de judecată închisă, inclusiv circumstanţele ce ţin de
inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum cele care constituie secret de stat, de serviciu,
comercial sau alt secret ocrotit de lege.
Pentru prezentarea cu bună ştiinţă a concluziilor false, expertul poartă răspundere în
conformitate cu art. 312 din Codul penal.
„În practica judiciară nu sunt cunoscute cazuri de tragere la răspundere penală pentru
prezentare cu bună ştiinţă de concluzii false de către experţi. 1
Expertul are dreptul (art. 88 alin. (4) CPP):
1) a lua cunoştinţă de materialele cauzei penale în legătură cu obiectul expertizei;
2) a cere de a-i fi puse la dispoziţie materiale suplimentare, necesare pentru prezentarea
concluziilor;
3) a participa, cu aprobarea organului de urmărire penală sau a instanţei, la audieri şi la alte
acţiuni procesuale ce ţin de obiectul expertizei şi să pună întrebări persoanelor audiate cu
participarea lui;
4) a prezenta concluzii nu numai referitor la întrebările puse, ci şi la alte circumstanţe ce
ţin de competenţa sa, şi care au fost constatate în urma investigaţiilor efectuate;
5) a lua cunoştinţă de procesele-verbale ale acţiunilor la care el a participat şi să ceară
includerea obiecţiilor sale în procesul-verbal
6) a cere compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu participarea la procesul penal,
în cauza respectivă şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de
urmărire penală sau ale instanţei;
7) a primi recompensă pentru lucrul efectuat.
Expertul nu poate fi numit sau în alt mod implicat în procesul penal ca expert în probleme
juridice.
3. Specialistul
Specialistul este persoana neinteresată de rezultatele procesului penal, citată de organele
competente pentru a înlesni administrarea probelor, în virtutea cunoştinţelor şi deprinderilor pe
care le posedă.
Potrivit art. 6 pct.43) CPP specialist este persoana care cunoaşte temeinic o disciplină sau
o anumită problemă şi este antrenată în procesul penal, în modul prevăzut de lege, pentru a
contribui la stabilirea adevărului.
Specialistul este persoana chemată pentru a participa la efectuarea unei acţiuni
procesuale în cazurile prevăzute de CPP, care nu este interesată în rezultatele procesului penal
(art. 87 alin. (1) CPP).
Specialistul acordă un ajutor real pentru probatoriul procesual-penal, fiind implicat la
depistarea, relevarea, ridicarea, fixarea şi păstrarea probelor. Spre deosebire însă de expert,
specialistul nu face investigaţii şi nu prezintă concluzii. Părerile, consultaţiile expertului nu sunt
surse de probă. Opinia expusă de specialist nu substituie concluzia expertului (art. 87 alin. (2)
CPP).
Specialistul participă, de exemplu, la ridicarea modelelor pentru comparaţii (art. 154 alin.
(4) CPP), în cazul cercetării la faţa locului (art. 118 CPP), la ascultarea martorului minor (art.479
alin.2 CPP), etc.
În conformitate cu art. 87 alin. (5) CPP specialistul este obligat:
2) a prezenta organului de urmărire penală documentele ce confirmă calificarea lui de
specialist respectiv şi a-şi aprecia obiectiv capacitatea sa de a acorda ajutorul necesar ca
specialist;
3) a comunica, la cererea organului de urmărire penală, a instanţei sau părţilor, despre
experienţa în domeniu şi relaţiile sale cu participanţii în proces;
1
Gheorghe Golubenco. Prezentarea concluziilor false în expertiza criminalistică: Aspecte juridico-penale şi criminalistice. În:
Criminalitatea regională: Probleme şi perespective de prevenire şi combatere, Materialele Conferinţei ştiinţifico-practice
internaţionale, Chişinău, 25-26 mai 2005, p.73
100
4) a se afla la locul efectuării acţiunii procesuale sau în şedinţa de judecată atâta timp cât
este necesar de a asigura acordarea ajutorului ca specialist şi să nu părăsească fără permisiune
locul efectuării acţiunii procesuale respective sau şedinţa de judecată;
5) a aplica toate cunoştinţele şi deprinderile sale speciale pentru acordarea de ajutor
organului care efectuează acţiunea procesuală la descoperirea, fixarea sau excluderea probelor, la
aplicarea mijloacelor tehnice şi a programelor computerizate, la formularea întrebărilor pentru
expert şi să dea explicaţii referitor la problemele ce ţin de competenţa sa profesională;
6) a face concluzii de constatare tehnico-ştiinţifică sau medico-legală;
7) a se supune dispoziţiilor legale ale organului de urmărire penală;
8) a respecta ordinea stabilită în şedinţa de judecată;
9) a confirma, prin semnătură, mersul, conţinutul şi rezultatele acţiunii procesuale la care a
participat, precum şi caracterul complet şi exact al înscrierilor în procesul-verbal al acţiunii
respective;
10) a nu divulga circumstanţele şi datele care i-au devenit cunoscute în urma efectuării
acţiunii procesuale, inclusiv cele care privesc inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum şi
cele care constituie secret de stat, de serviciu, comercial sau alt secret ocrotit de lege.
Pentru prezentarea cu bună ştiinţă a unei concluzii false, specialistul poartă răspundere în
conformitate cu art. 312 C.P.
Specialistul are dreptul (art. 87 alin.(7) CPP):
1) a lua cunoştinţă, cu permisiunea organului de urmărire penală sau a instanţei, de
materialele cauzei şi să pună întrebări participanţilor la acţiunea procesuală respectivă pentru a
formula o concluzie adecvată şi să ceară completarea materialelor şi datelor puse la dispoziţie
pentru darea concluziei;
2) a-i atenţiona pe cei prezenţi asupra circumstanţelor legate de descoperirea, ridicarea şi
păstrarea obiectelor şi documentelor respective, asupra aplicării mijloacelor tehnice şi
programelor computerizate şi să dea explicaţii referitor la chestiunile ce ţin de competenţa sa
profesională;
3) a înainta obiecţii, care vor fi incluse în procesul-verbal al acţiunii procesuale, referitor la
descoperirea, ridicarea şi păstrarea obiectelor, precum şi a da alte explicaţii conform competenţei
profesionale;
Specialistul, ca şi expertul nu poate fi numit sau în alt mod implicat în procesul penal ca
specialist în probleme juridice.
4. Interpretul şi traducătorul
Întru asigurarea principiului limbii de procedură, în procesul penal pot fi implicaţi
interpretul şi traducătorul.
Interpret este persoana desemnată de organele de stat competente în procesul penal pentru
a servi ca traducător, când vreo persoană care urmează a fi ascultată nu cunoaşte limba în care se
desfăşoară procesul, ori nu se poate exprima în ea, sau când unele înscrisuri aflate în dosar sunt
redactate într-o altă limbă.
Interpret – persoană, invitată în procesul penal de organele competente, care traduce oral
dintr-o limbă în alta sau care traduce semnele celor muţi ori surzi, mijlocind astfel înţelegerea
dintre două sau mai multe persoane (art. 6 alin.1 pct.19 CPP). Traducător – persoană care
traduce în scris un text dintr-o limbă în alta (art.6 alin.1 pct.48 CPP).
În conformitate cu art. 85 alin. (1) CPP Interpret, traducător este persoana care cunoaşte
limbile necesare pentru interpretarea semnelor celor muţi ori surzi sau traducere, precum şi
terminologia juridică, nu este interesată în cauza penală şi acceptă să participe în această
calitate.
Judecătorul, procurorul, persoana care efectuează urmărirea penală, apărătorul,
reprezentantul legal, grefierul, expertul, martorul nu sunt în drept să-şi asume obligaţii de
interpret, traducător chiar dacă posedă limbile şi semnele necesare pentru traducere.
101
Înainte de a începe efectuarea acţiunii procesuale, organul de urmărire penală sau instanţa
de judecată stabileşte identitatea şi competenţa interpretului, traducătorului, domiciliul lui,
precum şi în ce relaţii se află el cu persoanele care participă la acţiunea respectivă, îi explică
drepturile şi obligaţiile lui şi îl previne de răspunderea penală pentru traducerea intenţionat
greşită sau pentru eschivarea de la îndeplinirea obligaţiilor sale. Acest fapt este consemnat în
procesul-verbal şi se certifică prin semnătura interpretului, traducătorului.
Interpretul, traducătorul este obligat (art. 85 alin. (4) CPP):
1) a se prezenta la citarea organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată;
2) a prezenta, de regulă, organului de urmărire penală sau instanţei documentul ce
confirmă calificarea de interpret, traducător, să-şi aprecieze obiectiv capacitatea sa de a traduce
complet şi exact;
3) a comunica, la cererea organului de urmărire penală, a instanţei sau părţilor, despre
experienţa sa profesională şi relaţiile cu persoanele participante la procesul penal;
4) a se afla la locul efectuării acţiunii procesuale, în şedinţa de judecată atâta timp cât este
necesar de a asigura interpretarea, traducerea şi să nu părăsească locul efectuării acţiunii
respective fără permisiunea organului care o efectuează sau, după caz, şedinţa de judecată fără
permisiunea preşedintelui şedinţei;
5) a face traducerea complet, exact şi la momentul oportun;
6) a îndeplini cerinţele legale ale organului de urmărire penală sau ale instanţei;
7) să respecte ordinea stabilită în şedinţa de judecată;
8) a confirma, prin semnătură, caracterul complet şi exact al interpretării, traducerii incluse
în procesul-verbal al acţiunii procesuale la efectuarea căreia a participat, precum şi exactitatea
traducerii documentelor care sunt înmânate participanţilor în proces;
9) a nu divulga circumstanţele şi datele care i-au devenit cunoscute în urma efectuării
acţiunii procesuale, inclusiv circumstanţele ce ţin de inviolabilitatea vieţii private, de familie,
precum şi cele care constituie secret de stat, de serviciu, comercial sau alt secret ocrotit de lege.
Neexecutarea de către interpret, traducător a obligaţiilor sale atrage răspundere, potrivit
legii. Pentru traducere intenţionat incorectă, interpretul, traducătorul poartă răspundere în
conformitate cu art. 312 C.P.
Potrivit art. 85 alin. (6) CPP interpretul, traducătorul are dreptul:
1) a adresa întrebări persoanelor prezente pentru precizarea traducerii;
2) a lua cunoştinţă de procesul-verbal al acţiunii procesuale la care a participat, precum şi
de declaraţiile persoanelor audiate în şedinţa de judecată cu participarea sa, să facă obiecţii
referitor la caracterul complet şi exact al traducerii înscrise, care vor fi incluse în procesul-
verbal;
3) a cere compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu participarea la acţiunea
procesuală în cauza respectivă şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale
organului de urmărire penală sau ale instanţei;
5. Asistentul procedural
Asistentul procedural este persoana care nu are interes personal în cauză, nu este angajat
al organului de urmărire penală şi participă la prezentarea persoanei spre recunoaştere (art. 82
alin. (1) CPP).
Asistentul procedural poate fi invitat de a participa şi la reconstituirea faptei sau la
efectuarea experimentului când prezenţa acestuia este necesară.
Asistentul procedural este obligat (art. 82 alin. (3) CPP):
1) a se prezenta la citarea organului care efectuează acţiunea procesuală;
2) a comunica, la cererea organului care efectuează acţiunea procesuală, despre raporturile
sale cu persoanele care participă la efectuarea acţiunii respective;
3) a îndeplini indicaţiile organului care efectuează acţiunea procesuală;
4) a nu părăsi locul efectuării acţiunii procesuale, fără învoirea organului respectiv;
5) a semna procesul-verbal al acţiunii procesuale la care a asistat, să facă obiecţii la
procesul-verbal şi să refuze de a semna procesul-verbal respectiv dacă obiecţiile sale nu au fost
incluse în procesul-verbal;
102
6) a nu da publicităţii circumstanţele şi datele ce i-au devenit cunoscute în cadrul actelor de
urmărire, inclusiv circumstanţele ce ţin de inviolabilitatea vieţii private, de familie, precum şi
cele care constituie secret de stat, de serviciu, comercial sau un alt secret ocrotit de lege.
Asistentul procedural are dreptul (art.82 alin. (5) CPP):

1) a asista la efectuarea acţiunii procesuale de la început până la terminarea ei;
2) a lua cunoştinţă de procesul-verbal al acţiunii procesuale la care a asistat;
3) a înainta obiecţii referitor la cele efectuate şi la cele reflectate în procesul-verbal, pe
parcursul efectuării acţiunii procesuale, precum şi la familiarizarea sa cu procesul-verbal, obiecţii
care urmează a fi înscrise în actul respectiv;
4) a semna numai acea parte a procesului-verbal al acţiunii procesuale care reflectă
circumstanţele percepute de el;
5) a primi compensarea cheltuielilor suportate în legătură cu participarea la acţiunea
procesuală în cauză şi repararea prejudiciului cauzat de acţiunile nelegitime ale organului de
urmărire penală.
6. Grefierul
Grefier (secretar al şedinţei de judecată ) este funcţionarul, care face parte din personalul
auxiliar, al instanţei de judecată, având ca atribuţie principală perfectarea actelor de procedură
ale instanţei.
Grefier în şedinţa de judecată este funcţionarul instanţei judecătoreşti, care nu are interes
personal în cauză şi întocmeşte procesul-verbal al şedinţei de judecată, înregistrează
declaraţiile părţilor şi ale martorilor (art. 83 alin. (1) CPP).
Grefierul este obligat (art. 83 alin. (2) CPP):
1) a se afla în sala de şedinţe pe tot parcursul procesului pentru consemnarea, în procesul-
verbal, a desfăşurării şedinţei de judecată şi să nu părăsească şedinţa fără permisiunea
preşedintelui şedinţei;
2) a expune complet şi exact în procesul-verbal acţiunile şi hotărârile instanţei de judecată,
cererile, demersurile, obiecţiile, declaraţiile şi explicaţiile tuturor persoanelor participante la
şedinţa de judecată, precum şi alte circumstanţe care vor fi incluse sau, după caz, anexate la
procesul-verbal;
3) a întocmi procesul-verbal al şedinţei de judecată în termenul de 48 de ore de la
terminarea şedinţei (art. 336 alin. (4) CPP). Dacă în şedinţă apar divergenţe între grefier şi
preşedintele şedinţei referitor la conţinutul procesului-verbal, grefierul este în drept a anexa la
procesul-verbal obiecţiile sale, care sunt soluţionate în modul prevăzut în art.336 alin. (7) CPP
Articolul 377 CPP stabilește, între altele, că declarațiile inculpatului, ale părții vătămate,
ale părţii civile, ale părţii civilmente responsabile şi ale martorilor în şedinţa de judecată sunt
consemnate în scris de către grefier ca documente separate care se anexează la procesul verbal al
ședinței.
CC RM menționează că lipsa cursurilor speciale de dactilografiere a declarațiilor sau
lipsa dispozitivelor tehnice pentru dactilografiere „automată" a declarațiilor nu poate constitui
un motiv pentru a constata neconstituționalitatea prevederilor criticate. Aceste probleme țin de
implementarea legii, adică de capacitatea administrativă a autorităților.1
Curtea reține că declarațiile inculpatului, ale părții vătămate, ale părții civile, ale părții
civilmente responsabile şi ale martorilor în ședința de judecată ar putea fi dactilografiate
ulterior în baza înregistrării audio. Dispozițiile contestate nu impun consemnarea în scris a
declarațiilor participanților la proces exact în ziua în care acestea au fost făcute.2
Dat fiind faptul că ședințele de judecată se înregistrează audio, CC RM conchide: În fine,
legislatorului îi revine sarcina de a aprecia dacă ar trebui sau nu consemnate în scris
declarațiile părților şi ale martorilor în ședința de judecată, …..,și, în consecință, să facă
modificările legislative corespunzătoare. 3
4) a comunica despre relaţiile sale cu persoanele care participă la proces în cauza
respectivă, la cererea instanţei de judecată sau a unei părţi;
1
Decizia nr. 73 din 14.05.2019 de inadmisibilitate a sesizării nr. 92g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a articolului
337 din Codul de procedură penală (consemnarea declaraţiilor părţilor şi ale martorilor în şedinţa de judecată) (pct.22)
2
Decizia nr. 73 din 14.05.2019 (pct.23)
3
Decizia nr. 73 din 14.05.2019 (pct.24)
103
5) a executa întocmai indicaţiile preşedintelui şedinţei de judecată;
6) a nu divulga datele şedinţei de judecată închise;
Grefierul şedinţei de judecată ia toate măsurile pregătitoare, care rezultă din dispoziţiile
legii şi din indicaţiile preşedintelui şedinţei, necesare pentru ca la termenul de judecată fixat,
judecarea cauzei să nu fie amânată (art. 318 alin. (1) CPP).
Grefierul face apelul părţilor şi al celorlalte persoane care vor participa la şedinţă, constată
care din ele nu s-au prezentat şi din care motive, făcând informaţie privind prezenţa în instanţă
(art. 318 alin.2 CPP).
104
CAPITOLUL IV
Probatoriul procesual-penal
SECŢIUNEA I
Teoria generală a probelor
1. Probatoriul procesual-penal
Justa soluţionare a cauzei penale este determinată de stabilirea cu certitudine a unui şir de
circumstanţe, împrejurări în care a fost săvârşită infracţiunea (motivele, locul, persoana, autorii,
metodele, consecinţele etc.). Pentru a stabili aceste circumstanţe este necesară o activitate
desfăşurată în cadrul procesului penal. Asemenea activitate, ca oricare alta, desfăşurată în
limitele procesului penal, nu poate fi spontană, haotică sau arbitrară, ci este reglementată de lege,
fiind pusă în obligaţia anumitor subiecţi. Aceştia îşi consacră cea mai mare parte a activităţii lor,
constatării circumstanţelor care au importanţă pentru o justă soluţionare a cauzelor penale, adică
probatoriului. Este imposibil a realiza scopul procesului fără probatoriu, al cărei scop este
stabilirea circumstanţelor cauzei aşa cum s-au derulat ele în realitate, adică, stabilirea adevărului
obiectiv în procesul penal.
CC RM relevă că pentru aflarea adevărului este indispensabilă cunoașterea realității
obiective a împrejurărilor cauzei, iar această operaţiune nu se poate realiza decât prin
administrarea probelor. Această activitate constă în deducerea în faţa organului de urmărire
penală sau, după caz, a instanței de judecată a faptelor şi a împrejurărilor faptice care
configurează orice probă, în așa fel încât să se formeze o reprezentare exactă a celor petrecute.
Pentru aceasta, activitatea de administrare a probelor trebuie să se desfăşoare astfel încât să se
evite orice atingere care ar putea nesocoti demnitatea umană, dreptul la apărare, principiul
egalității armelor şi, în consecință, prestigiul justiţiei.1
Aşadar, probatoriul procesual-penal este o activitate reglementată prin lege a organelor de
stat competente şi a persoanelor împuternicite orientată spre acumularea, verificarea şi aprecierea
circumstanţelor, necesare stabilirii adevărului obiectiv în cauzele penale.
Probatoriul procesual-penal constituie obiectul de studiu al teoriei probelor. Teoria
probelor constituie compartimentul ştiinţei procedurii penale, care examinează conţinutul
activităţii cognitive în condiţiile normelor procesuale. Teoria probelor procesual-penale are drept
scop studierea normelor dreptului probator şi activitatea practică de aplicare a lor, cu alte
cuvinte, studiază bazele gnoseologice şi logice ale probatoriului.
Probatoriul procesual-penal este obiectul de reglementare a dreptului probator. Dreptul
probator cuprinde totalitatea normelor procesual-penale, menite să reglementeze scopul,
obiectul, limitele probatoriului, precum şi mijloacele de probă. Majoritatea normelor în cauză
sunt concentrate în Titlul IV (partea generală) al CPP.
2. Obiectul şi limitele probatoriului procesual-penal

„Ceea ce trebuie dovedit (factum probandum) denumit în literatura de specialitate obiectul
probatoriului, constituie ansamblul de împrejurări şi fapte, de importanţă juridică, care urmează a
fi stabilite în scopul rezolvării cauzei penale.”2
Aceste fapte şi împrejurări formează conţinutul art. 96 CPP:
Fapte referitor la existenţa elementelor infracţiunii, precum şi cauzele care înlătură
caracterul penal al faptei. Faptul infracţiunii (când, unde, metoda şi alte circumstanţe ale
săvârşirii infracţiunii). În majoritatea cazurilor, despre săvârşirea faptei infracţionale este indicat
în sesizare sau declaraţie. Acest lucru nu exclude însă necesitatea dovedirii faptului că, într-
adevăr, a avut loc o infracţiune caracterizată prin toate circumstanţele proprii săvârşirii ei.
Constatarea timpului săvârşirii infracţiunii permite a o încadra corect atunci când el este semn
esenţial al unei componenţe concrete sau semn circumstanţial. Curtea Constituțională reține că
timpul săvârșirii faptei este un element inerent al componenţei infracţiunii, care urmează a fi
indicat cu precizie, în conformitate cu prevederile art. 9 din Codul penal, potrivit căruia timpul
1
DCC nr. 120 din 15.12.2017 de inadmisibilitate a sesizării nr. 155g/2017 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor
prevederi din articolul 95 alineatul (2) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova (admisibilitatea probelor) (pct. 25)
2
Gheorghe Antoniu, colectiv. op. cit., p. 197
105
săvârşirii faptei se consideră timpul când a fost săvârşită acţiunea (inacţiunea) prejudiciabilă,
indiferent de timpul survenirii urmărilor. 1
Stabilirea exactă a timpului când s-a săvârşit infracţiunea permite organelor judiciare să
determine alte activităţi desfăşurate de făptuitor şi le oferă posibilitatea înlăturării alibiurilor pe
care acesta le invocă în apărarea sa. 2
Locul infracţiunii are importanţă ca semn obligatoriu al conţinutului normativ al
infracţiuni cum este de ex. huliganismul. Metoda săvârşirii infracţiunii, la fel ca şi timpul,
serveşte atât ca semn esenţial, cât şi ca semn circumstanţial accidental. De asemenea locul şi
timpul infracţiunii permit a constata dacă bănuitul are sau nu alibi.
Circumstanţe prevăzute de lege care atenuează sau agravează răspunderea penală a
făptuitorului. Împrejurările care influenţează asupra gradului şi caracterului răspunderii penale,
pot fi de asemenea semne esenţiale şi circumstanţe (care, sunt luate în consideraţie la aplicarea
pedepselor penale.
Date personale care caracterizează inculpatul şi victima. În acest sens trebuie stabilit
care persoană fizică concretă a săvârşit infracţiunea şi dacă ea este pasibilă de răspundere penală
în virtutea vârstei, stării psihice şi a semnelor subiectului special. Pentru justa rezolvare a cauzei
penale are importanţă stabilirea laturii subiective a infracţiunii: forma vinovăţiei, scopul şi
motivul ei. Scopul şi motivul, la fel ca şi elementele laturii obiective, servesc atât în calitate de
circumstanţe esenţiale, cât şi circumstanţe care agravează sau atenuează răspunderea, în funcţie
de conţinutul normativ al infracţiunii.
Caracterul şi mărimea daunei cauzate prin infracţiune. Caracterul şi mărimea pagubei
au importanţă pentru încadrarea juridică a faptei penal condamnabile şi soluţionarea acţiunii
civile.
Instanţa de judecată este obligată să stabilească mărimea daunei materiale cauzate,
deoarece aceasta influenţează calificarea infracţiunii. Recuperarea daunei materiale de către
persoana vinovată poate fi recunoscută ca circumstanţă atenuantă
Existenţa bunurilor destinate sau utilizate pentru săvârşirea infracţiunii sau dobândite
prin infracţiune, indiferent de faptul cui ele au fost transmise;
Toate circumstanţele relevante la stabilirea pedepsei.
Împrejurările relatate mai sus constituie obiectul probatoriului pentru toate cauzele penale,
fără excepţie. În cazurile în care sunt atraşi la răspundere penală minorii, volumul obiectului
probatoriului, stabilit în art. 96 CPP, este mai mare, incluzând şi împrejurările stipulate în art.
475 CPP:
1) vârsta minorului (ziua, luna, anul naşterii);
2) condiţiile în care trăieşte şi este educat minorul, gradul de dezvoltare intelectuală,
volitivă şi psihologică, particularităţile caracterului şi temperamentului, interesele şi necesităţile
lui;
3) influenţa adulţilor sau a altor minori asupra minorului;
4) cauzele şi condiţiile care au contribuit la săvârşirea infracţiunii.
Pentru stabilirea împrejurărilor care constituie obiectul probatoriului în cadrul examinării
unei cauze penale concrete, sunt cercetate şi alte împrejurări, care, într-un fel sau altul, sunt
legate de primele şi de aceea se referă la cauză, având şi ele într-o oarecare măsură importantă
pentru soluţionarea ei. Pentru a stabili de exemplu, persoana care a săvârşit omorul într-un caz
1
HCC nr. 14 din 27.05.2014 pentru controlul constituţionalităţii Art. II al Legii nr. 56 din 4 aprilie 2014 pentru completarea
articolului 60 din Codul penal al Republicii Moldova (prescripția tragerii la răspundere penală)(Sesizarea nr. 27a/2014)(pct.86)
2
În cauza Grădinar c. Moldovei (Hot. 08..04. 2008), Curtea notează că instanţele judecătoreşti superioare nu au examinat
constatarea instanţei inferioare că G. şi celălalt co-acuzat au avut un alibi (s.a.) pentru presupusul timp al crimei (par.112).
Luând în consideraţie toate declaraţiile de mai sus ale martorilor, instanţa de judecată a constatat că în jurul orei 4.30
dimineaţa, ora la care potrivit acuzării a avut loc omorul, bănuiţii se aflau în casa părinţilor fraţilor C. şi că ei nu puteau fi în
pădure pentru a comite crima, după cum se pretindea. (par.42).
Al exemplu este preluat din jurisprudența națională. Deciziile instanţelor naționale de achitare s-au bazat pe mai multe probe
(documente) care confirmau faptul că unul din învinuiți nu se afla la locul comiterii faptei incriminate în perioada indicată în
rechizitoriu: raportul lui L. A. din 23.02.2010 pe numele comandantului, prin care solicită să i se permită părăsirea unităţii din
23.02.2010 pînă la 25.02.2010, extrasul din ordinul nr. 34 din 23.02.2010, prin care s-a considerat plecat din raza garnizoanei
Chişinău, locotenent-major L. A., de pe 23.02.2010, ora 12:00 pînă la 25.02.2010, ora 09:00, cu plecarea în r-nul D., sat. M. şi
extrasele din registrele de ieşire şi intrare a militarilor prin contract din u/m 1002, precum că L. A. a părăsit unitatea la
23.02.2010, ora 10:40 şi s-a întors în unitate la 25.02.2010, ora 08:24,precum și declarațiile lui L.A. și a coinculpatului privitor
la confirmarea datelor de fapt care se conțin în documente nominalizate în calitate de probe în apărare. ( Extras din Decizia
Colegiul penal lărgit al CSJ din 22.10.2013. Dosarul nr. 1ra-801/13).
106
concret, a fost necesar de a constata unde trebuia să fie păstrată arma cu care a fost comis omorul
şi care a fost găsită la faţa locului. Este deci, imposibil a stabili anticipat, pentru fiecare caz
concret, tot cercul de împrejurări care pot avea importanţă pentru cauza penală şi acele
împrejurări, necesare verificării şi aprecierii probelor (de ex. constatarea unor defecte fizice sau
psihice ale martorului pot pune la îndoială justeţea declaraţiilor lui). Acestea şi alte împrejurări
asemănătoare, a căror stabilire este necesară determinării împrejurărilor de importanţă juridică
majoră (a obiectului probatoriului), sunt denumite intermediare, accesorii sau auxiliare.
Problema dacă o împrejurare sau alta, are importanţă pentru cauza concretă este rezolvată de
persoanele împuternicite care realizează procesul penal.
Faptele şi împrejurările din cuprinsul obiectului probatoriului sunt de două feluri: fapte
principale şi fapte probatorii. „Fapt principal al probatoriului îl constituie însuşi obiectul
procesului penal, adică infracţiunea care constituie temeiul tragerii la răspundere a
inculpatului.”1 Dacă, de exemplu, inculpatul se face vinovat de infracţiunea de furt, împrejurarea
că a fost prins noaptea încercând să scoată din locuinţă lucrurile furate, constituie un fapt
principal.
„Faptele probatorii se referă la împrejurări de fapt care nu sunt cuprinse în faptul principal,
dar a căror demonstrare permite să se tragă concluzii cu privire la faptul principal.”2 Vorbind
despre obiectul probatoriului, doctrina arată că există un obiect generic sau abstract şi unul
specific, sau concret. Primul are caracter general şi trebuie dovedit în orice proces penal; al
doilea are caracter specific şi trebuie dovedit într-un proces determinat, respectiv în fiecare caz
concret.
Limitele probatoriului reprezintă o totalitate de probe necesare şi destule prin intermediul
cărora este asigurată realizarea cu succes a scopului probatoriului.
Limitele probatoriului diferă nu numai în funcţie de specificul cauzei penale, de persoana
care o instrumentează, dar şi de etapa procesului penal. Ne putem convinge de acest adevăr
comparând fundamentul probator necesar aplicării faţă de bănuit a măsurii preventive – arestul şi
fundamentul probator necesar punerii sub învinuire.
Determinarea corectă a limitelor probatoriului are deosebită importanţă pentru soluţionarea
justă a cauzelor penale, la aceasta contribuind verificarea amănunţită sub toate aspectele şi
obiectivă a probelor.
3.Procesul probatoriu
Procesul probatoriu este constituit, ca şi orice alt fenomen sau activitate, din mai multe
etape. Aceste etape sunt indispensabile pentru procesul probatoriu, care interacţionează şi se
desfăşoară într-o anumită succesiune. Teoria procedurii penale distinge următoarele etape ale
probatoriului:
1) acumularea sau colectarea probelor;
2) fixarea, documentarea probelor;
3) verificarea probelor;
4) aprecierea probelor.
1. Acumularea probelor constă în obţinerea datelor de fapt, care se conţin în sursele
prevăzute de lege. Ofiţerul de urmărire penală, procurorul dispun de mijloace variate de
acumulare a probelor. Ei au dreptul: să cheme orice persoană pentru a o audia sau pentru a
dispune efectuarea expertizei şi prezentarea concluziilor; să efectueze cercetări la faţa locului şi
alte acţiuni procesuale prevăzute de CPP; să ceară de la cetăţeni, întreprinderi, organizaţii,
instituţii, precum şi de la funcţionari publici prezentarea documentelor şi obiectelor, care ar putea
contribui la stabilirea datelor concrete, necesare soluţionării cauzelor penale; să ceară efectuarea
reviziilor. Probele pot fi prezentate de asemenea de bănuit, învinuit, acuzator, partea vătămată,
partea civilă, partea civilmente responsabilă, de oricare cetăţean sau de o persoană juridică din
iniţiativă proprie. În cadrul efectuării unor acte de urmărire penală, acumularea probelor se
subdivide în depistarea, relevarea şi ridicarea lor (de ex. în timpul cercetării la faţa locului).
2. Prin fixarea probelor înţelegem anexarea sau ataşarea lor la dosar sub forma prevăzută
de lege. Probele acumulate ca rezultat al efectuării acţiunilor procesuale sunt fixate în procese-
verbale. Anexarea corpurilor delicte la dosarul penal se efectuează printr-o ordonanţă (încheiere)
1
Theodoru Gr. op. cit., p. 67.
2
Volonciu Nicolae. op. cit., p. 342.
107
specială, nu înainte ca obiectele respective să fie examinate. Conform practicii stabilite,
documentele sunt prezentate la iniţiativa persoanelor juridice sau fizice ori la solicitarea
persoanelor împuternicite a realiza procesul penal. În cazurile în care documentele sunt expediate
prin poştă, cu scrisoare de însoţire, nu se încheie proces-verbal (cu excepţia cazurilor când aceste
documente posedă semnele corpurilor delicte). Alte metode de fixare a probelor sunt
înregistrarea sonoră şi video, fotografierea, ridicarea amprentelor şi mulajelor, etc. Acestea din
urmă au un caracter facultativ în raport cu procesele-verbale şi se anexează la ele.
3. Toate probele trebuie să fie verificate amănunţit, sub toate aspectele şi obiectiv de către
ofiţerul de urmărire penală, de procuror precum şi de instanţa de judecată.
Verificarea înseamnă a stabili respectarea dispoziţiilor procesuale de acumulare şi de fixare
a lor, conformarea lor datelor de fapt – realităţii, etc.
Verificarea probelor constă în analiza probelor administrate, coroborarea lor cu alte
probe, administrarea de noi probe şi verificarea sursei din care provin probele, în conformitate
cu prevederile Codului de procedură penală, prin procedee probatorii respective. 1
Dacă instanţei de judecată i-a fost prezentată legitimaţia de participare la conflict armat,
ea era obligată să verifice legalitatea acestei probe.2
Dacă instanţei de judecată i-a fost prezentată legitimaţia de participare la conflict armat,
ea era obligată să verifice legalitatea acestei probe.3
Verificarea probelor este realizată prin mai multe căi şi metode:
a) analizându-le;
b) comparându-le şi confruntându-le cu probele deja acumulate;
c) efectuând acţiuni de urmărire suplimentare pentru a acumula noi probe care să confirme
sau să dezminţească cele existente.
Compararea este un procedeu de verificare, menit să clarifice concordanţa probelor (de ex.
potrivirea, corespunderea declaraţiilor martorului cu declaraţiile învinuitului). Dacă verificarea
probelor stabileşte discordanţa lor, apare necesitatea înlăturării contradicţiilor existente, fără
acest lucru cauza investigată nu poate fi soluţionată.
Analiza probelor reprezintă o examinare multilaterală a fiecărei probe individuale, fără a o
confrunta cu altele. Aşa, de exemplu, depoziţiile martorului sunt supuse analizei sub diferite
aspecte:
a) a înţeles oare just martorul fenomenul perceput?;
b) era oare posibilă perceperea de către martor a faptei în cauză, în condiţiile în care se
afla la moment?;
c) există oare factori obiectivi sau subiectivi, care pot denatura depoziţiile?;
d) au fost oare just fixate depoziţiile? etc.
Scopul efectuării acţiunilor de urmărire suplimentare, este de a înlătura neconcordanţa
dintre probele acumulate din diferite surse. Printre acestea sunt confruntarea, verificarea şi
precizarea declaraţiilor la faţa locului, reconstituirea faptei, contraexpertiza, audierea repetată
etc.
Verificarea probelor creează premisele necesare aprecierii, evaluării probelor, care
reprezintă un proces cu forme logice de gândire a procurorului, judecătorului, etc., orientată spre
formarea concluziilor şi deciziilor, cu alte cuvinte formarea unor convingeri cu privire la fapta
cercetată. Prin aprecierea probelor, ca operaţie finală a activităţii probatorii, organele judiciare
determină măsura în care acestea le formează convingerea că faptele şi împrejurările de fapt la
care se referă au avut sau nu au avut loc în realitate.
Verificarea versiunilor are un caracter complex, frecvent ea vizând mai multe aspecte sau
împrejurări astfel încât, pentru aşi atinge scopul propus, se impune stabilirea cu precizie a
fiecărei probleme ce va fi clarificată, a fiecărui detaliu dintr-o versiune sau alta.
În cauza Grădinar v. Moldova (Hot. din 08. 04. 2008, par. 117), Curtea a găsit violarea art.
6 din moment ce, - instanţele naţionale simplu s-au ales să ignore multiple violări serioase ale
legislaţiei, specificate de instanţele interioare, precum şi să nege o serie de elemente
1
prevederi din articolul 95 alineatul (2) din Codul de procedură penală al Republicii Moldova (admisibilitatea probelor) (pct. 24)
2
DCP CSJ №1 ra-253/2004 din 28.12 2004 // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a R.Moldova №11, 2005, p.12
3
Decizia Colegiului penal al Curţii Supreme de Justiţie №1 ra-253/2004 din 28.12 2004 // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a
R.Moldova №11, 2005, p.12
108
fundamentale, cum ar fi faptul că acuzatul a avut un alibi la presupusul moment al comiterii
infracţiunii.
„Dat fiind caracterul secret al acţiunii de interceptare a comunicărilor și înregistrare de
imagini, legiuitorul a prevăzut posibilitatea verificării înregistrărilor audio-video dobândite prin
acest procedeu probatoriu numai prin intermediul expertizei dispuse de instanţă.”1
CC RM desemena susține că înregistrărilor audio sau video în calitate de mijloacele de
probă pot fi verificate prin constatare tehnico-ştiinţifică sau, după caz, prin expertiză judiciară
dispusă de către instanța de judecată la cererea părților sau din oficiu în conformitate cu
prevederile art. 13211 CPP.2
4. Aprecierea probelor are ca scop determinarea autenticităţii şi valorii lor, precum şi
suficienţa cantităţii în vederea stabilirii obiectului probatoriului.
....În esență, stabilirea faptelor urmărește aflarea adevărului. Aceasta este posibil ca
urmare a aprecierii probelor din perspectiva veridicității lor. Prin urmare, stabilirea faptelor se
află într-o legătură indisolubilă cu aprecierea probelor.3
Aprecierea probelor se face conform convingerii lăuntrice a persoanei care efectuează
urmărirea penală, a procurorului sau a judecătorului. CPP stabileşte în art. 101, că reprezentantul
organului de urmărire penală sau judecătorul apreciază probele conform propriei convingeri,
formate în urma examinării lor în ansamblu, sub toate aspectele şi în mod obiectiv, călăuzindu-
se de lege. Nerespectarea acestei norme procesual-penale are drept consecinţă nerezolvarea
fondului cauzei.
Ofiţerul de urmărire penală, procurorul, judecătorul sunt liberi în aprecierea probelor.
Normele procesual-penale nu prescriu din care surse trebuie acumulate probele, ci doar le
constată. De asemenea, ele nu stabilesc valoarea unei dovezi. Aprecierea probelor e la latitudinea
persoanelor competente a desfăşura procesul penal, presupune şi faptul că ea nu depinde de
aprecierile anterioare.
Conform principiului formulat de legea procesual-penală organul de urmărire penală are
obligaţia de a lua toate măsurile prevăzute de lege pentru cercetarea sub toate aspectele,
completă şi obiectivă, a circumstanţelor cauzei, de a evidenţia atât circumstanţele care dovedesc
vinovăţia bănuitului, învinuitului, inculpatului, cât şi cele care îl dezvinovăţesc, precum şi
circumstanţele care îi atenuează sau agravează răspunderea (art. 19 alin. (3) CPP). În acelaşi
context, legea determină obiectul probatoriului, reguli de acumulare şi verificare a probelor,
subiecţii probatoriului, etc. În caz contrar, aprecierea probelor ar fi samavolnică, arbitrară, după
bunul plac al organelor judiciare.
Aprecierii trebuie să fie supuse atât conţinutul datelor acumulate (probelor), cât şi sursele
acestor date (mijloacele de probă). Sursele de probă pot avea în unele cazuri un caracter
îndoielnic, de exemplu, darea cu bună ştiinţă de către martor a unor depoziţii false. De aceea şi
sursele de probă nu trebuie neglijate.
....Respectarea acestor criterii permite instanțelor de judecată să tragă concluzii privind
existența sau inexistența faptelor și implicit constatarea vinovăției sau a nevinovăției
făptuitorului. Aprecierea probelor contrar criteriilor enunțate de lege ar putea crea o aparență
falsă asupra unor fapte care trebuie dovedite și, totodată, ar putea conduce instanța la concluzii
eronate asupra realității.4
Colegiul Penal al CSJ a apreciat concluziile instanţei de apel menţionate supra, ca fiind
confuze şi care nu se conciliază reciproc.5
1
Elena Croitor.Verificarea autenticității informaționale a purtătorilor tehnico-electronici de informație în probatoriul penal. În:
STUDIA UNIVERSITATIS MOLDAVIAE, 2017, nr.3(103) p.124
2
DCC nr. 1 din 16.01.2020 de inadmisibilitate a sesizărilor nr. 195g/2019 și nr. 202g/2019 privind excepția de
neconstituționalitate a unor prevederi din articolele 93 și 164 din Codul de procedură penală (pct.24)
3
HCC nr. 2 din 23.01.2020 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor dispoziții din articolul 6 pct. 111) din Codul de
procedură penală (definiția noțiunii de „eroare gravă de fapt”) (pct.62)
4
HCC nr. 2 din 23.01.2020 (pct.61)
5
Colegiul penal lărgit menţionează că decizia instanţei de apel, la acest aspect conţine şi concluzii contradictorii, astfel pe de o
parte, instanţa de apel după ce a reflectat conţinutul declaraţiilor date de martorii Plîngău D., Prisacari C., Boldişor O.,
Marcenco M., Rusu G., Mîţă M., Severin V., Şapteboi G., precum şi celelalte mijloace probatorii, reţine că analizând obiectiv
cumulul de probe, prin prisma art. 101 Cod de procedură penală, din punct de vedere al pertinenţei, concludenţei, veridicităţii şi
coroborării lor, constată cu certitudine că inculpatul Vicol N. a comis infracţiunea imputată lui şi că acţiunile acestuia se
încadrează în baza art.327 alin. (2) lit. c) Cod penal, (f.d.162 v. 34), iar pe de altă parte se statuează de către aceeaşi instanţă,
că apreciază critic declaraţiile martorilor Plîngăru D., Prisăcaru C., Marcenco M., Rusu G., Mîţă V., Severin V. (f.d. 164 v. 34)
(Extras din Decizia Colegiul penal lărgit CSJ din 29.10. 2019, Dosarul nr. 1ra-53/2019, disponibilă:
http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=14652)
109
Convingerea lăuntrică ca rezultat al aprecierii probelor are aspect cognitiv (gnoseologic) şi
psihologic. Aspectul cognitiv este exprimat prin formarea convingerii despre justeţea deciziilor
adoptate pe baza probelor acumulate. Cel psihologic, exprimă formarea unui sentiment de
încredere, certitudine despre existenţa sau inexistenţa unei fapte. „Formarea convingerii
presupune trecerea examinării, verificării şi evaluării fiecărei probe atât prin filtrul raţiunii cât şi
al psihicului şi al experienţei organului judiciar.”1
Potrivit art.100 alin. (3) CPP: Nici o probă nu are o valoare dinainte stabilită pentru
organul de urmărire penală sau instanţa de judecată.
Administrarea probelor trebuie să se facă în aşa mod, încât să se poată stabili cu certitudine
dacă s-a săvârşit în realitate infracţiunea, dacă inculpatul se face vinovat de comiterea ei şi dacă
urmează să răspundă din punct de vedere penal. Sistemul probator din dreptul nostru procesual-
penal, având la bază principiul liberei aprecieri a probelor, acordă posibilitate organelor
judiciare a le examina şi a le estima forţa lor probantă şi apoi să le evalueze contribuţia la
formarea convingerii acestor organe; astfel, probele vor fi apreciate după valoarea lor reală şi nu
după o valoare prestabilită de lege.
4. Noţiunea de probă şi mijloc de probă în procesul penal

Probatoriul procesual-penală reprezintă cunoaşterea evenimentelor din trecut. Atare
cunoaştere nu se face însă direct, nemijlocit, deoarece fapta cognoscibilă, fapta infracţională, în
cursul investigaţiei nu mai există. Cunoaşterea în asemenea caz are un caracter implicit, prin
mijlocirea urmelor, reflectărilor pe care le-a lăsat infracţiunea pe obiecte, în cadrul proceselor şi
fenomenelor, precum şi în conştiinţa oamenilor. Astfel de reflectări şi urme constituie temelia
probelor în procesul penal. Orice date de fapt, provenite din reflectarea urmelor infracţiunii în
realitatea obiectivă, pot servi drept probe, dacă ele au importanţă pentru soluţionarea justă a
cauzelor penale. Conform art. 93 alin. (1) CPP Probele sunt elemente de fapt dobândite în modul
stabilit de CPP, care servesc la constatarea existentei sau inexistentei infracţiunii, identificarea
făptuitorului, constatarea vinovăţiei, cât şi la stabilirea altor împrejurări importante pentru
justa soluţionare a cauzei. Probele sunt fapte şi împrejurări prin care se constată adevărul şi se
soluţionează cauza penală. Pentru ca organele de drept să poată folosi probele în rezolvarea
cauzei, acestea trebuie administrate. Aceste elemente de fapt sau date de fapt pot fi stabilite,
conform alin.2 al aceluiaşi articol, prin intermediul următoarelor mijloace:
1) declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului, ale părţii vătămate, părţii civile, părţii
civilmente responsabile, ale martorului;
2) raportul de expertiză;
3) corpurile delicte;
4) procesele-verbale privind acţiunile de urmărire penală si ale cercetării judecătoreşti;
5) documentele (inclusiv documentele oficiale);
6) înregistrările audio sau video, fotografiile;
7) constatările tehnico-ştiinţifice si medico-legale;
8) actele procedurale în care se consemnează rezultatele măsurilor speciale de investigaţii şi
anexele la ele, inclusiv stenograma, fotografiile, înregistrările şi altele
9) procesele-verbale de consemnare a rezultatelor investigaţiilor financiare paralele şi
procesele-verbale de consemnare a opiniei organului de control de stat al activităţii de
întreprinzător, emisă conform prevederilor art.2761 dacă nu a fost expusă într-un proces-
verbal de control;
10) procesul-verbal de control, întocmit în cadrul controlului de stat asupra activităţii de
întreprinzător, un alt act de control/administrativ cu caracter decizional, întocmit de un
organ de control în rezultatul unui control efectuat conform legislaţiei speciale în vigoare.
„Nu trebuie confundate probele care, după cum s-a relatat, sunt date de fapt concrete şi
sursele de obţinere a lor (mijloacele de probă), a căror listă este exhaustivă. Una şi aceeaşi probă
poate fi obţinută din mai multe mijloace (surse). Mijloacele legale prin care se administrează
probele poartă denumirea de mijloace de probă.”2
„Actuala reglementare conţine o enumerare limitativă a mijloacelor de probă (a actelor de
urmărire penală) şi exclude posibilitatea reţinerii altor mijloace sau procedee de investigaţie ca
1
Gorgăneanu Ion Gr. Convingerea intimă şi mecanismul probaţiunii penale // Revista de Drept Penal, nr. 3, anul VII, iulie–
septembrie, Bucureşti, 2000, p. 45.
2
110
mijloace de probă distincte.” 1
În baza definiţiei probelor dată de legislator se diferenţiază următoarele semne, care

constituie volumul acestei noţiuni:
a) probele sunt date concrete;
b) în temeiul datelor în cauză se stabilesc împrejurări, având importanţă pentru
soluţionarea cauzelor penale.
c) pot fi obţinute din sursele prevăzute de lege;
d) pot fi acumulate în ordinea prevăzută de lege.
Elementele de fapt pot fi folosite în procesul penal ca probe dacă ele au fost dobândite de
organul de urmărire penala sau de alta parte la proces cu respectarea prevederilor CPP (art. 93
alin. (3) CPP)
În concluzie subliniem, că probele în cauzele penale se manifestă prin caracterul lor unitar
indisolubil al conţinutului (datele concrete) şi formei (sursele de obţinere a acestor date).
Înfăptuirea justiţiei penale depinde în mare măsură de ansamblul normelor care
reglementează probele şi mijloacele de probă. De aceea, din momentul declanşării procesului
penal şi până la pronunţarea hotărârii instanţei de judecată, fondul cauzei este rezolvat cu
ajutorul probelor care sunt administrate prin mijloace de probă prevăzute de lege.
„În cadrul dispoziţiilor care reglementează desfăşurarea procesului penal, normele
privitoare la instituţia procesuală a probelor şi a mijloacelor de probă prezintă o deosebită
importanţă, atât pentru faptul că ele sunt strâns legate de realizarea regulii de bază a aflării
adevărului, cât şi pentru faptul că, în cea mai mare parte a procesului penal, se pun probleme
legate de probe şi de mijloace de probă.”2
„În acest sens, trebuie să se stabilească dacă fapta există şi dacă întruneşte elementele
constitutive ale unei infracţiuni, cine a săvârşit-o şi dacă făptuitorul răspunde penal pentru fapta
sa. Deci, funcţionalitatea mijloacelor de probă în procesul penal relevă importanţa deosebită a
acestora în scopul aflării adevărului şi conduce, în final, la soluţionarea cauzei penale.”3
„Legea procesual penală delimitează conceptual cele trei noţiuni: probă, mijloc de probă şi
procedeu probatoriu. Cu toate că, deseori, în limbajul juridic curent noţiunea de probă, în sens
larg, include atât proba propriu-zisă, cât şi mijlocul de probă, sub aspect tehnic procesual, cele
două noţiuni au conţinuturi şi sensuri distincte.4
„Astfel, probele sunt elemente de fapt, în timp ce mijlocele de probă sunt modalităţi legale
folosite pentru dovedirea elementelor de fapt. De asemenea, trebuie subliniată diferenţa între
mijloacele de probă şi procedeele probatorii, noţiuni aflate într-o relaţie etiologică. Spre
exemplu, declaraţiile suspectului sau ale inculpatului, declaraţiile persoanei vătămate, ale părţii
civile sau ale părţii responsabile civilmente, declaraţiile martorilor şi declaraţiile experţilor sunt
mijloace de probă obţinute prin audierea acestor persoane sau prin procedee probatorii auxiliare,
cum sunt confruntarea sau videoconferinţa; înscrisurile şi mijloacele materiale de probă, ca
mijloace de probă, pot fi obţinute prin procedee probatorii ca percheziţia, ridicarea de obiecte şi
înscrisuri, cercetarea locului faptei, reconstituirea sau reţinerea, predarea şi percheziţionarea
trimiterilor poştale; rapoartele de expertiză, ca mijloace de probă, sunt obţinute prin expertize, ca
procedee probatorii; iar procesele-verbale, ca mijloace de probă, sunt obţinute prin procedee
probatorii precum identificarea persoanelor şi a obiectelor, metode speciale de supraveghere sau
cercetare, amprentarea suspectului, inculpatului sau a altor persoane sau utilizarea
investigatorilor sub acoperire, a celor cu identitate reală sau a colaboratorilor; iar fotografia, ca
mijloc de probă, se obţine prin procedeul probatoriu al fotografierii (DCC nr. 383/2015, M.Of.
nr. 535 din 17 iulie 2015).”5
5. Cerinţe faţă de probă

În orice proces penal se pune problema de a stabili dacă împrejurarea de fapt, scoasă la
iveală, are sau nu corelaţie cu obiectul probatoriului şi dacă aceste date concrete sunt de natură să
ajute soluţionarea cauzei. Această problemă se rezolvă din diferite puncte de vedere înaintând
cerinţele admisibilităţii, pertinenţei, concludenței şi utilităţii probelor.
1
Neagu Ion. op. cit., p. 268.
2
Siegfried Kahane. op. cit., p. 169.
3
4
Mihail Udroiu. Procedură penală. Partea generală. Sinteze și Grile. Ed. 5.București. 2018. p.272-273
5
Mihail Udroiu. op. cit., p. 272-273
111
Probă admisibilă este proba administrată din sursele (şi în ordinea prevăzută de legea
procesual-penală. O probă este admisibilă numai când nu contravine unor cerinţe pe care legea le
prevede explicit.
Conform prevederilor art.94 alin. (1) CPP, În procesul penal nu pot fi admise ca probe şi,
prin urmare, se exclud din dosar, nu pot fi prezentate în instanţa de judecată şi nu pot fi puse la
baza sentinţei sau a altor hotărîri judecătoreşti datele care au fost obţinute cu:încălcările indicate
în pct.1)-12) din același articol.
50. În acest context, Curtea reține că textul contestat de la articolul 94 alin. (1) din Codul
de procedură penală reglementează excluderea din conținutul cauzei penale a datelor obținute
în mod ilegal. 51. Curtea observă că, în funcție de etapa la care se constată inadmisibilitatea
probei, aplicarea acestei dispoziții în privința unei cauze concrete determină două variante
posibile de excludere a probei. 52. Astfel, urmează a fi excluse din dosarul cauzei penale, cu
înlăturarea fizică din conținutul său, probele inadmisibile care au fost catalogate astfel la faza
urmăririi penale. 53. Pe de altă parte, inadmisibilitatea probei stabilită la etapa judecării
cauzei penale impune doar o obligație a instanței de a nu ține cont de ea la adoptarea deciziei
sale.1
Sentinţa de condamnare nu poate fi bazată pe probe obţinute prin metode nelegitime. În
cauzele Dorson c. Olandei, Austria c.Italiei, Van Mechelen c. Olandei, Levinţa c. Moldovei,
CtEDO a statuat că punerea în baza sentinţei a probelor obţinute prin metode nelegitime şi prin
violarea drepturilor şi libertăţilor fundamentale, afectează în mod direct dreptul la un proces
echitabil prevăzut de art. 6 par.l CEDO şi priveză reclamantul de ....dreptul la judecarea în mod
echitabil, ...a cauzei sale..
În jurisprudența sa, Curtea Europeană a menționat că articolul 6 § 1 din Convenție
garantează dreptul la un proces echitabil, însă acesta nu stabilește reguli precise privind
admisibilitatea probelor (a se vedea, de exemplu, Schenk v. Elveția, 12 iulie 1988, § 46, și
Lhermitte v. Belgia [MC], 29 noiembrie 2016, § 83).
Prin urmare, întrebarea la care trebuie să se răspundă este dacă procedura în ansamblu a
avut un caracter echitabil (Svetina v. Slovenia, 22 mai 2018, § 43).
În toate cazurile, însă, când Curtea Europeană verifică încălcări ale procedurii de
administrare a probelor, ea constată dacă există o încălcare a unui drept garantat de Convenție,
precum și modul în care această încălcare afectează caracterul echitabil al întregii proceduri (a
se vedea Bykov v. Rusia [MC], 10 martie 2009, § 89, și Prade v. Germania, 3 martie 2016, §
33). 2
Pentru a determina dacă procedura în ansamblu a fost echitabilă, trebuie să se aibă în
vedere dacă dreptul la apărare a fost respectat. În particular, trebuie să se examineze dacă
persoanei i-a fost oferită posibilitatea de a contesta autenticitatea probelor și de a se opune
utilizării acestora (a se vedea Zhang v. Ucraina, 13 noiembrie 2018, § 57).
CC RM constată că legislația procesual-penală menționată asigură dreptul părților de a
contesta în cadrul examinării cauzei în fața instanțelor judecătorești probele pe care le
consideră inadmisibile și, în același timp, prevede obligația instanțelor judecătorești să se
pronunțe cu privire la probele prezentate în proces, iar acest fapt îi permite să constate că
prevederile contestate nu încalcă dreptul la un proces echitabil, prezumția de nevinovăție și
dreptul la apărare, garantate de articolele 20, 21 și, respectiv, 26 din Constituție .3
În cauza Levinţa c. Republica Moldova, (Hot. CtEDO 16.12.2008), reclamanţii s-au plâns
în baza art. 6 de existenţa unei condamnări arbitrare, pretinzând că pedepsirea lor s-a bazat pe
probe obţinute ca rezultat al maltratării și în lipsa unor probe reale cu privire la vinovăţia lor. S-a
stabilit că declaraţiile autoincriminatorii obţinute de la reclamanţi e, ca urmare a torturării lor,
în timp ce au fost lipsiţi de orice asistenţă din partea avocaţilor lor și confruntaţi cu o lipsă
totală de reacţie din partea autorităţilor la plângerile avocaţilor lor, „intră în categoria
declaraţiilor care nu ar trebui să fie niciodată admise în procedurile penale, deoarece folosirea
unor astfel de probe ar face aceste proceduri inechitabile în întregul lor, indiferent dacă
1
DCC din 22.05.2018 de inadmisibilitate a sesizării nr. 56g/2018 privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi din
articolul 94 alin. (1) din Codul de procedură penală (excluderea probelor din dosarul penal)
2
DCC nr. 9 din 27.01.2020 de inadmisibilitate a sesizării nr.197g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi
din articolul 347 alin. (3) din Codul de procedură penală (pct..22)
3
DCC nr. 9 din 27.01.2020 de inadmisibilitate a sesizării nr.197g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a unor prevederi
din articolul 347 alin. (3) din Codul de procedură penală (pct.26)
112
instanţele de judecată s-au bazat și pe alte probe”. Iar „simplul fapt că instanţele judecătorești
naţionale s-au bazat de fapt pe probe obţinute ca urmare a aplicării torturii face ca procesul în
întregime să fie inechitabil.”1
Aceleași încălcări și consecințe au fost stabilite în cauza Vetrenco c.Moldovei, (Hot.
CtEDO, 18.05.2010 în care reclamantul s-a plâns în baza art. 6 § 1 din Convenţie că procedurile
penale iniţiate în privinţa saau fost inechitabile, deoarece a fost condamnat în principal bazându-
se pe declarațiile autodenunțătoare făcute sub presiunea relelor tratamente.
În jurisprudența națională s-a apreciat: Pentru ca anumite date de fapt să fie recunoscute în
calitate de probă, este necesar de a respecta anumite reguli în probațiunea penală, la caz,
pentru ca documentele să fie recunoscute în calitate de mijloc de probă, obligatoriu trebuie să
existe date care indică sursa lor de proveniență.2
În raport cu contribuţia pe care o au la soluţionarea justă a cauzei, probele pot fi pertinente
sau concludente. Pertinente sunt probele a căror elemente de fapt au legătură cu faptele ce
necesită a fi dovedite. Când între obiectul probei şi obiectul probațiunii nu există nici o legătură,
proba este nepertinentă. De exemplu, cererea unui inculpat de a se constata faptul că, din cauza
învinuirii ce i se aduce, soţia sa a introdus acţiune de divorţ.3 Întrucât acest fapt nu este inclus în
obiectul probatoriului, proba este nepertinentă.
Probele sunt concludente atunci când, într-o cauză, contribuie la aflarea adevărului şi la
justa aplicare a legii penale. Orice probă concludentă este totodată şi pertinentă; nu orice probă
pertinentă este însă şi concludentă. Astfel, declaraţia părţii vătămate despre împăcarea cu
inculpatul este o probă pertinentă, întrucât ţine de cauza penală. Declaraţia în privinţa împăcării
nu este o probă concludentă decât în cauzele referitoare la infracţiuni pentru care legea
procesual-penală prevede că împăcarea înlătură răspunderea penală (art. 275 CPP).
Probele sunt utile dacă administrarea lor contribuie la soluţionarea cauzei penale în
conformitate cu legea şi adevărul. Pentru a putea servi la soluţionarea cauzei, proba concludentă
trebuie administrată şi este utilă. Când însă fapta care trebuie să dovedească o cauză este deja
dovedită, proba, deşi este concludentă faţă de ceea ce trebuie să dovedească, devine inutilă adică
nu mai este necesar a fi administrată. De exemplu, într-o cauză penală în care sunt mai mulţi
martori oculari, procurorul, după ascultarea unora dintre aceştia, poate respinge cererea de a fi
ascultaţi şi alţi martori, apreciind că proba nu mai este necesară, fiind deci inutilă.
6. Protecţia probelor în procesul penal

În procesul penal contradictorial este foarte important ca orice informaţie referitoare la
conţinutul probelor pe care organele de urmărire penală le-au strâns de-a lungul mai multor luni
sau poate ani, să fie protejate împotriva divulgării şi distrugerii.
În art. 212 alin. (1) CPP este stipulat că materialele urmăririi penale nu pot fi date
publicităţii decât cu autorizaţia persoanei care efectuează urmărirea penală şi numai în măsura
în care ea consideră că aceasta este posibil, cu respectarea prezumţiei de nevinovăţie, şi ca să
nu fie afectate interesele altor persoane şi ale desfăşurării urmăririi penale.
Dacă este necesar a se păstra confidenţialitatea, persoana care efectuează urmărirea penală
previne martorii, partea vătămată, partea civilă, partea civilmente responsabilă sau reprezentanţii
lor, apărătorul, expertul, specialistul, interpretul, traducătorul şi alte persoane care asistă la
1
Mihai Poalelungi, Diana Sârcu, Lilia Grimalschi [et al.].Convenţia Europeană a Drepturilor Omului: Comentariu asupra
hotărârilor Curţii Europene a drepturilor omului versus Republica Moldova: Concluzii și recomandări. Chișinău. 2017. p.146-
147.
2
...... Raportînd cele enunțate supra la speța deferită judecării, Colegiul penal relevă că, prima instanță la judecarea cauzei, a
comis o eroare de drept, care se exprimă prin faptul că, la etapa admisibilității probelor a fost greșit admisă în calitate de probă
copia încheierii Judecătoriei Centru, mun. Chișinău nr. 2-5218/13 din 16 septembrie 2013 (f.d. 15, vol. I), nefiind asigurată
existența unor date concrete care ar indica la sursa de proveniență a acesteia, ori, prima instanță pripit în cadrul verificării
probelor prezentate de către organul de urmărire penală, a ajuns la concluzia recunoașterii datei de fapt discutate supra în
calitate de probă, iar ulterior purcedînd la exercițiul coroborării acesteia cu alte probe administrate în speță, situație statuată
greșit și de către instanța de recurs........La caz, Colegiul penal găsește aplicabilă și jurisprudenţa CțEDO în cauzele Georgios
Papageorgiou c. Greciei, hotărîrea din 08 august 2003 și Dumitru Popescu c. României, hotărîrea din 26 aprilie 2007, dat fiind
că, relevanțele tangențiale ale cauzelor prezentate supra, remarcă importanța originalului înscrisului recunoscut drept mijloc de
probă decisivă, care în sine permite constatarea vinovăției sau nevinovăției unei persoane, asigurînd totodată dreptul acesteia la
un proces echitabil, ori, referirea instanței de judecată, în cazul dat, la o copie a unui înscris admisă în calitate de probă, fără ca
să fie verificată autenticitatea acestuia, dacă corespunde originalului, pus la baza hotărîrii de condamnare, încalcă grav dreptul
lui Babici Boris la un proces echitabil prevăzut în art. 6 din CțEDO. (Extras din DCP CSJ din 13.12. 2016, dosarul nr.1re-
118/2016. Disponibilă: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=7956)
113
efectuarea acţiunilor de urmărire penală despre faptul că nu au voie să divulge informaţia privind
urmărirea penală. Divulgarea datelor urmăririi penale de către persoana care efectuează
urmărirea penală sau de către persoana abilitată cu controlul asupra activităţii de urmărire penală,
dacă această acţiune a cauzat daune morale sau materiale martorului, părţii vătămate şi
reprezentanţilor acestora sau a prejudiciat procesul de urmărire penală, are ca urmare
răspunderea penală prevăzută în art. 315 din Codul penal.
Există acte normative ce contribuie la protecţia persoanelor prin care se dobândesc probe
în procesul penal, şi anume: Legea RM privind protecţia de stat a părţii vătămate, a martorilor
şi a altor persoane care acordă ajutor procesului penal nr. 1458 din 28.01.98.1 Legea în cauză
protejează participanţii procesului penal împotriva presiunilor sau actelor violente din exterior,
concomitent asigură o anumită garanţie că probele acumulate să ajungă intacte în faţa instanţei
de judecată. De fapt, prin această lege statul a recunoscut necesitatea aplicării unor măsuri
drastice care ar proteja probele acumulate prin declaraţiile învinuitului, martorilor, părţii
vătămate şi altor persoane. În condiţiile economice actuale foarte precare, legea menţionată este
greu aplicabilă. Nimeni nu neagă actualitatea acestei legi, dar în acelaşi timp nu s-a încercat până
ce aplicarea altor măsuri mai puţin costisitoare decât cele indicate în legea nominalizată şi în
Codul penal, care ar garanta păstrarea probelor până la începerea judecării cauzei în instanţă.
Este îmbucurător faptul că în CPP şi-a găsit expresie norma stipulată în art. 293 alin. (5): În
scopul asigurării păstrării secretului de stat, comercial sau a unui alt secret ocrotit de lege,
precum şi în scopul asigurării protecţiei vieţii, integrităţii corporale şi libertăţii martorului şi a
altor persoane, judecătorul de instrucţie, conform demersului procurorului, poate limita dreptul
persoanelor menţionate la alin.(1) de a lua cunoştinţă de materialele sau datele privind
identitatea acestora. Demersul se examinează în condiţii de confidenţialitate, conform art. 305 .
Art. 110 CPP prevede modalităţi speciale de audiere a martorului şi protecţia acestuia care
constau în tăinuirea datelor de anchetă ale martorului, şi participarea acestuia la judecarea cauzei
prin intermediul mijloacelor tehnice ce vor ascunde imaginea autentică a persoanei martorului.
7. Clasificarea probelor
„Legea procesual penală nu stabileşte aprioric valoarea diferitelor probe, aceasta trebuind
să fie rezultatul aprecierii concrete de către organele de drept a probelor administrate în
desfăşurarea procesului penal.”2
Probele sunt supuse clasificării, deosebindu-se în funcţie de diverse criterii. În doctrina
procesual penală cele mai frecvente criterii de clasificare a probelor sunt:
1) funcţia procesuală;
2) izvorul din care provin;
3) faptul la care se referă (obiectul probei);
4) locul unde au fost reflectate urmele infracţiunii;
5) mijlocul de probă din care provin.
Potrivit primului criteriu, probele pot fi în acuzare şi în apărare. Probele care confirmă
învinuirea şi stabilesc circumstanţele agravante se numesc probe în învinuire. Probele care
infirmă învinuirea sau stabilesc circumstanţele atenuante poartă denumirea de probe în apărare.
Necesitatea probelor în apărare, intervine numai după administrarea probelor în învinuire. La
probele tipice în învinuire se pot referi faptele de demascare a infractorului: urmele lăsate de el la
faţa locului; insuficienţa bunurilor materiale la depozit; concluzia expertului despre
contrafacerea actelor etc. Probele în apărare pot fi declaraţiile martorului despre faptul că în
momentul săvârşirii infracţiunii incriminate învinuitului, acesta se afla în alt loc (alibi).
În cauza Vetrenco c.Moldovei, (Hot. 18.05.2010), Curtea a notat, Cum a fost şi în speţa
Grădinar v. Moldova (no.7170/02, § 117, hot. CtEDO 08.04. 2008), în prezenta cauză instanţele
naţionale au omis să ia în consideraţie alibi (s.a.) al reclamantului pentru noaptea când omorul
victimei M. ar fi avut loc, deşi acest alibi (s.a.) a fost acceptat de două instanţe în prima rundă a
procedurilor. Nu există nici o explicaţie pentru această omisiune, care se referă la unul din cele
mai concludente argumente prezentate de apărare şi prin urmare necesita o analiză
corespunzătoare. (par. 57)
1
Monitorul Oficial nr. 26–27/169 din 26.03.98.
2
Apetrei Mihai. op. cit., p. 252..
114
Probele sunt imediate şi mediate în funcţie de izvorul, sursa lor originală. Împrejurările de
fapt care au ajuns la cunoştinţa organelor publice competente dintr-un izvor direct se numesc
probe imediate sau primare, iar împrejurările de fapt care provin dintr-o sursă mai îndepărtată,
derivată, se numesc probe mediate sau derivate. De exemplu, declaraţiile martorului ocular sau
conţinutul unui document original sunt probe imediate, iar declaraţia unui martor care relatează
ceea ce a aflat el de la un martor ocular, ori conţinutul unei copii a documentului original, sunt
probe mediate.
Sursele derivate sunt supuse mai uşor denaturărilor. Legislaţia în vigoare nu conţine
limitări în utilizarea probelor derivate, dar accentuează necesitatea unei verificări a lor mai
amănunţite. Aşa, de exemplu, când declaraţiile martorului sau ale părţii vătămate se bazează pe
spusele altor persoane, acestea din urmă trebuie să fie şi ele ascultate.
Probele sunt directe şi indirecte după legătura lor cu obiectul probatoriu. Sunt probe
directe acelea care stabilesc o împrejurare din conţinutul obiectului probatoriului (de ex.
declaraţiile martorului ocular despre timpul, locul, metodele provocării leziunilor corporale).
Spre deosebire de cele directe, probele indirecte nu stabilesc nemijlocit faptele care constituie
obiectul probatoriului, ci sunt un mijloc intermediar de stabilire a lor (de ex. concluzii referitoare
la vinovăţia inculpatului pentru actul de omor se poate trage din probe indirecte, care dovedesc:
duşmănia dintre învinuit şi victimă; ameninţarea cu moartea de către învinuit a victimei în
preajma faptei; îndepărtarea făptuitorului de la locul faptei, imediat după ce s-a auzit
împuşcătura; glontele extras din rana victimei este de calibrul armei găsite la învinuit etc.).
Evident, probatoriul cu dovezi indirecte este mai dificilă şi mai complicată deoarece trebuie
acumulate mai multe probe, strâns legate între ele.
Probele pot fi personale şi materiale în funcţie de caracterul purtătorului urmelor
infracţiunii. Dacă urmele sunt reflectate în conştiinţa oamenilor, atunci probele prezentate de ei
se numesc personale (declaraţiile: martorului, părţii vătămate, bănuitului, învinuitului). Dacă
urmele infracţiunii se întâlnesc pe obiectele materiale, acestea se numesc probe materiale
(corpuri delicte).
Afară de cele tipice, unii specialişti în materie prezintă şi clasificări de altă natură, care
într-o oarecare măsură au tangenţă cu cele deja redate. „Astfel, după obiect, probele se clasifică
în principale, secundare şi individuale.”1 „Probele principale se referă la existenţa unui fapt
imputat. Probele secundare privesc împrejurările de natură să agraveze sau să atenueze
vinovăţia inculpatului. Probele incidentale, servesc la dovedirea unor excepţii apărute pe
parcursul cauzei (de ex. temeinicia motivelor de recuzare invocate de către părţi).”2
Probele pot fi clasificate în preexistente şi survenite, faţă de momentul la care se referă.
Proba este preexistentă dacă dovedeşte o împrejurare de fapt prezentă anterior comiterii
infracţiunii. Proba este survenită, dacă se materializează într-o faptă produsă sau percepută în
momentul săvârşirii infracţiunii sau chiar ulterior.
În funcţie de mijlocul de probă din care provin, probele pot fi clasificate în baza art. 93
alin. (2) CPP:
„De asemenea în literatura de specialitate se mai disting probe pozitive şi negative, orale şi
scrise, testimoniale şi biologice.”3
Clasificarea are importanţă teoretică şi practică. Ea ajută: a înţelege mai profund esenţa
probelor clasificate; a le sistematiza la nivel teoretic, contribuind la perfecţionarea regimului
procesual de utilizare a probelor; a raţionaliza procedeele de acumulare şi verificare în aşa fel,
încât să sporească esenţial siguranţa, temeinicia funcţionării sistemului probatoriu.
SECŢIUNEA II
Declarațiile şi procedeele probatorii de administrare a lor
1. Declaraţiile părţilor şi ale martorilor

Săvârşirea unei infracţiuni-eveniment situat întotdeauna într-un moment trecut-antrenează
o vie activitate de probatorie desfăşurată de organele judiciare în vederea stabilirii tuturor
împrejurărilor referitoare la faptă şi făptuitor.
1
2
Ibidem
3
Antoniu Gheorghe, Volonciu Nicolae, Zaharia Nicolae. op. cit., p. 220.
115
Posibilitatea determinării acestor circumstanţe, într-un cuvânt, posibilitatea aflării
adevărului în cauzele penale e dată de împrejurarea că infracţiunea, ca orice faptă a omului, este
însoţită, în majoritatea situaţiilor, de producerea unor transformări în mediul înconjurător. Astfel
de modificări sunt denumite urme de natură materială.
Dar săvârşirea infracţiunii este însoţită întotdeauna de o seamă de transformări de natură
imaterială, sau urme spirituale ale infracţiunii. Este vorba de acele schimbări petrecute în plan
psihic, în planul conştiinţei, conservate în memoria celor care într-o calitate sau alta au participat
la săvârşirea infracţiunii: învinuit sau inculpat, celelalte părţi, martori. Astfel de modificări
produse în psihicul omului, sub forma unor impresii, nu pot fi cunoscute organelor de urmărire
penală decât pe o cale mijlocită, ocolită.
Procesul de percepţie, memorare şi reproducere a informaţiei este influenţat de factorii
subiectivi şi obiectivi, care îşi pun amprenta pe veridicitatea declaraţiilor.
Factorii obiectivi – care influenţează procesul de percepţie sunt: condiţiile climaterice
nefavorabile observării, distanţa mare de la observator pînă la locul faptei, fapta ilegală a fost
săvîrşită într-un timp scurt, timp redus pentru observarea faptei ilegale etc.
Factorii subiectivi – care influenţează negativ procesul de percepţie sunt: aflarea persoanei
într-o stare de excitare, frică, oboseală;1 vicii a organelor de percepţie (auditiv, vizual); lipsă de
interes faţă de fapta ce s-a săvîrşit etc. 2
Între organul de urmărire penală şi sursa informaţiei se interpune purtătorul informaţiei, cel
ce a perceput împrejurări legate de infracţiune sau de făptuitor; cunoaşterea acestor informaţii
presupune exteriorizarea, comunicarea, adică transpunerea în imagini verbale a impresiilor
păstrate în memorie. Aceasta implică contactul dintre organul de urmărire penală şi purtătorul
informaţiei, contact care se realizează prin chemarea în faţa organelor de urmărire penală a celor
care cunosc împrejurări legate de infracţiune, în vederea ascultării lor. Martorul şi partea
vătămată sunt creaţi de circumstanţele infracţiunii. La baza declaraţiilor lor stă, de regulă,
perceperea personală a faptelor, evenimentelor care au importanţă pentru aflarea adevărului
obiectiv în procesul penal. Iată de ce martorul şi partea vătămată sunt de neînlocuit în cauzele
penale.
Dintr-un anumit punct de vedere, ascultarea persoanelor în procesul penal se detaşează, sub
raportul importanţei, de restul activităţilor de strângere a probelor. Astfel, faţă de celelalte
investigaţii legate de acumulare a probelor, ascultarea celor care în diverse calităţi au participat
la săvârşirea unei infracţiuni, reprezintă activitatea cu frecvenţa cea mai ridicată. Într-adevăr, fie
datorită naturii lor, fie datorită modului de săvârşire a infracţiunilor, nu în toate pricinile penale,
aspecte legate de faptă sau de făptuitor, pot fi dovedite prin înscrisuri, prin constatări tehnico-
ştiinţifice sau expertize, nu în orice pricină penală există mijloace materiale de probă. În schimb,
desfăşurarea procesului penal, atât în cursul urmăririi, cât şi al judecăţii e de neconceput fără
ascultarea celui în jurul căruia se va concentra întreaga activitate a organelor de urmărire penală
şi a părţilor, purtătorul celor mai ample şi utile informaţii-învinuitul sau inculpatul.
După cum se ştie, situaţiile în care procesul penal poate începe şi continua fără contactul
dintre organul de urmărire penală şi învinuit sau inculpat sunt de excepţie, astfel încât, pe drept
cuvânt, ascultarea acestuia reprezintă activitatea cu cel mai înalt indice de frecvenţă. Pe locul
următor se situează o altă activitate – ascultarea martorilor – deoarece reduse sunt situaţiile când
infracţiunile se săvârşesc în absenţa unor martori nedoriţi, împrejurare ce atribuie probei
1
Z. V. a fost reţinut de facto la 24.03. 2009 ora 16 şi 10 min. În procesului-verbal de stabilire a stării de ebrietate nr.004866
(f.d.55 V.IV) este atestată starea de ebrietate a acestuia mixtă (s.a.) (alcool, haşiş) la ora 22 şi 20 min., data 24.03.2009. Mai
mult decât atât, conform depoziţiilor martorului D. V. (f.d.160, vol.IV), peste o zi de la audierea şi reconstituirea faptei din
25.03. 2009, adică la 26.03. 2009, în timpul când Z. V. se afla în detenţie în IDP acesta avea un comportament neadecvat,
nereacţionând la cele ce se petrec în jurul lui, ceea ce vorbeşte despre efectul puternic al acestor substanţe. Aceste probe
urmează a fi coroborate şi cu depoziţiile lui Z. V. în instanță, care menţionează că nu-şi aminteşte evenimente din ziua audierii,
iar declarațiile de atunci la moment nu le susţine fiindcă nu corespund adevărului. De asemenea trebuie luat în consideraţie
faptul, că pe de o parte, Z.V. a menţionat că în noapte dinaintea audierilor a fost presat de colaboratorii de poliţie şi nu a avut
posibilitatea de a se odihni, (s.a.) iar pe de altă parte faptul că în dimineaţa zile de 25 03. 2009, acesta se afla în stare de
abstinenţă narcotică, (s.a.) care duce la o epuizare fizică şi psihică, adică la o oboseală gravă (s.a.) a organismului uman,
organul de urmărire penală a efectuat audierea lui ca bănuit contrar prevederilor art.104 alin.1 CPP care stipulează că: nu se
permite audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului în stare de oboseală, precum şi în timpul nopţii, (s.a.) decît doar la
cererea persoanei audiate în cazurile ce nu suferă amînare, care vor fi motivate în procesul-verbal al audierii. În baza Deciziei
CSJ în Dosarul nr. 1ra-397/12 din 28.03 2012 recursul declarat de Z. V. a fost respins.
2
CtEDO a indicat în cauza Soare şi alţii c.României (Hot. 22.02. 2011) că reprezintă un tratament contrar art.3 din Convenție
împrejurarea că martorii au așteptat 10 ore să fie audiați, fără a beneficia de hrană, apă și repaus. (par.221,222).
116
testimoniale în procesul penal poziţia de probă fundamentală, de probă necesară. În fine, de
vreme ce orice infracţiune presupune un subiect pasiv, în dauna căruia se produc consecinţele
vătămătoare ale faptei, procesul penal, nu poate fi conceput fără ascultarea persoanei vătămate
căreia legea îi conferă dreptul de a deveni parte în proces, în vederea obţinerii reparaţiei pentru
prejudiciul suferit, prin participarea ca parte vătămată sau parte civilă.
Ascultarea persoanelor în procesul penal constituie nu numai activitatea cea mai frecventă,
ci, totodată, activitatea căreia, atât în cursul urmăririi penale, cât şi în cursul judecăţii, îi este
consacrată cea mai mare parte din timp, cel mai mare volum de muncă, în raport cu celelalte
investigaţii legate de administrarea probelor şi reprezintă, pentru organele de urmărire penală, nu
o dată, sursa majoră a informaţiilor necesare depistării adevărului. „Potrivit unor date, organele
de urmărire penală consumă pentru ascultări 25% din timpul de lucru.”1
2. Audierea bînuitului, învinuitului și inculpatului

Bănuitul, învinuitul şi inculpatul sunt purtători ai informaţiei probante la fel ca martorul şi
partea vătămată. Declaraţiile bănuitului, învinuitului, inculpatului sunt informaţiile scrise sau
orale depuse de aceştia la audiere, în condiţiile prevăzute de CPP, referitor la circumstanţele
care au servit temei pentru a-i recunoaşte în această calitate, precum si la alte împrejurări ale
cauzei pe care le cunosc (art. 103 alin. (1) CPP). Conform caracterului său procesual, declaraţiile
bănuitului, ca, de altfel, şi declaraţiile învinuitului sunt, pe de o parte, surse de probă, pe de altă
parte-mijloace de apărare a lor.
Furnizarea declaraţiilor de către bănuit sau de învinuit nu este o obligaţie, ci un drept al lor.
Pentru refuzul de a face declaraţii sau pentru declaraţii falsificate cu intenţie ei nu sunt traşi la
răspundere. Învinuitul face declaraţii în privinţa fondului acuzaţiilor ce i se aduc, în privinţa
împrejurărilor cauzei pe care le cunoaşte şi în privinţa probelor adunate deja în dosar. În caz că
există divergenţe între declaraţiile expuse anterior şi cele făcute posterior este necesar ca
organele de urmărire penală să stabilească cauzele şi să le înlăture.
Chemarea unei persoane în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se
face prin citaţie scrisă. Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau prin mijloace electronice.
Citarea se poate face şi prin intermediul poştei electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie
electronică în cazul în care ofiţerul de urmărire penală, procurorul, instanţa de judecată dispun de
mijloacele tehnice necesare pentru a dovedi că citaţia a fost primită. În unele cazuri citarea
audiatului poate fi efectuată personal de ofiţerul de urmărire penală sau de către agentul
împuternicit cu înmînarea citației.
În cauza Guţu c. Moldovei (Hot. 07.06.2007, par.61)2 CtEDO a constatat că refuzul
reclamantului de a urma poliţiştii, fapt ce a determinat reţinerea, a fost condiţionat de lipsa
corespunzătoare a citării în conformitate cu prevederile CPP. CtEDO a remarcat că nici o măsură
de investigaţie nu putea fi luată în ceea ce priveşte faptul că abaterea pretinsă ar fi fost comisă de
fiul reclamantului, decât în cazul în care ar fi fost pornită formal urmărirea penală.
În caz de atragere la răspundere penală a cetățenilor altor state, organul de urmărire penală
ezită uneori să-i citeze în statul de origine, 3 unde aceștea s-ar afla în mod legal, deoarece în
momentul părăsirii teritoriului RM, nu erau restricționați în libertatea de circulație de careva
măsuri preventive. Procurorul a considerând în mod greșit că este suficientă citarea la locul de
reședință temporară în RM. Cu referire la prevederile legale indicate supra Colegiul penal lărgit
atestă că atât organul de urmărire penală, cât și instanțele de fond, eronat au conchis, că T. G.,
fiind cetățeanul altui stat, a fost legal citat pe adresa temporară în xxxxx, și că alte date în
privința aflării acestuia nu sunt cunoscute, or, la dosar este anexată copia pașaportului
cetățeanului Republicii Italia, T. G., de unde rezultă că ultimul s-a născut în xxxxx și își are
reședința în xxxxx (f. d. 135, vol. I). 4
În cauza Iustin Robertino Micu c. României, (Hot. CtEDO din 13.01.2015, par.94-96) 5
CtEDO a constatat încălcarea art. 5 CEDO, în condiţiile în care Ministerul Public nu şi-a
îndeplinit obligaţia de a preciza motivele pentru care emiterea mandatului de aducere era
1
Рыжаков А. П. Следственные действия и другие способы собирания доказательств. Москва: Филинь, р. 13.
2
Disponibilă: http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/GUTU%20%28ro%29.pdf
3
În baza art.539 alin. (1) CPP
4
A se vedea: Decizia Colegiului penal lărgit CSJ din 22.05. 2018, Dosarul nr. 1ra-516/2018, pag.9. disponibilă:
5
Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-150217
117
necesară înainte de legala citare a reclamantului. CtEDO a mai constatat că, deşi urmărirea
penală a fost începută în 2008, reclamantul a fost adus pe 09. 03. 2010 sub puterea mandatului de
aducere, fără a fi citat anterior, deşi, cu alte ocazii, reclamantul şi-a respectat obligaţia de a se
prezenta în faţa organelor judiciare pentru a fi audiat.
Există situații când persoana inițial citată în calitate de martor este audiată în calitate de
bănuit. În parctica astefel de situații lasă loc de abuzuri. 1 Art.67 alin. (3) CPP interzice audierea
în calitate de martor a persoanei faţă de care există anumite probe că a săvîrşit o infracţiune.
De altfel, jurisprudența CtEDO a determinat că în așa cazuri persoana beneficiază de
dreptul la tăcere. 2 De asemenea, CtEDO a mai stabilt că persoanele audiate de către poliție,
altele decât persoanele bănuite, trebuie să poată fi asistate de către un avocat în cazul în care pe
parcursul interogării ele au devenit persoane bănuite de comiterea unei infracțiuni. 3
În ipoteza în care organul de urmărire penală nu ar deține probe că o anumită persoană
ar fi comis infracțiunea investigată și ar cita-o în calitate de martor în contextul anchetei
desfășurate, iar persoana în discuție ar da declarații care ar contribui la propria acuzare,
atunci organul de urmărire penală trebuie să oprească audierea acesteia și să o notifice despre
drepturile sale procedurale (în acest sens, a se vedea punctul 21 din Preambulul Directivei
2013/48/UE a Parlamentului European și a Consiliului din 22 octombrie 2013). În caz contrar,
este posibil să se constate o încălcare a articolului 6 din Convenția Europeană (a se vedea
Ibrahim şi alţii v. Regatul Unit [MC], 13 septembrie 2016, § 301-311). 4
Specificul declaraţiilor învinuitului constă din doua aspecte contrare.
1) învinuitul este persoana care cunoaşte cel mai veridic împrejurările cauzei şi deci
dispune de un spectru mai larg de informaţii decât alţi participanţi în proces;
2) este cel mai interesat subiect în rezultatul final al procesului penal şi adesea nu are
interesul de a dezvălui adevărul.
Tradiţional, declaraţiile învinuitului se divizează în două grupe:
1) de recunoaştere a vinovăţiei. Recunoaşterea vinovăţiei de către persoana bănuită sau
învinuită de săvârşirea infracţiunii poate fi pusă în baza învinuirii doar în măsura în care este
confirmată de fapte şi circumstanţe ce rezulta din ansamblul probelor existente în cauză (art.
103 alin. (2) CPP).
Articolul 76 alin. (1) lit. „g” şi „h” din Codul penal al RM prevede că căinţa sinceră şi
contribuirea activă la descoperirea infracţiunii se consideră circumstanţe atenuante, care se
exprimă în relevarea de către învinuit a informaţiei veridice de care dispune;
2) de negare a vinovăţiei. Aceste declaraţii la fel trebuie controlate în contextul celorlalte
probe din dosar. Orice dubii sunt în favoarea învinuitului.
1
CtEDO acceptă faptul că atunci când un martor nu se prezintă, fără vreun motiv întemeiat, în faţa autorităţilor pentru a fi audiat,
el poate fi adus prin constrângere în faţa organelor de urmărire penală sau a instanţei. Totuşi, decizia de a aduce o persoană prin
constrângere în faţa autorităţilor nu trebuie să fie o decizie formală, ci trebuie să aibă în vedere toate circumstanţele rele vante ale
cauzei…. Reclamantul a fost privat de libertate în vederea aducerii Ia audieri mai degrabă ca un infractor periculos, decât ca un
simplu martor: o întreagă operaţiune poliţienească a fost pusă în mişcare în scurt timp, inclusiv prin participarea unor ofiţeri
înarmaţi, reclamatul fiind ridicat din Novosibirsk imediat în dimineaţa zilei următoare. În final, modalitatea de desfăşurare a
evenimentelor merită de asemenea o atenţie deosebită. Imediat după ce reclamantul a fost ascultat în calitate de martor, a fost
pus sub învinuire şi, de îndată, procurorii au solicitat judecătorului printr-un referat de 9 pagini arestarea sa preventivă.
Această rapiditate în desfăşurarea procedurilor sugerează faptul că, în realitate, organele de urmărire penală erau pregătite
pentru o astfel de evoluţie a lucrurilor şi îl vizau pe reclamant în calitate de acuzat, iar nu de martor…. Împrejurările arestării
preventive a reclamantului indică faptul că numai în mod formal acesta a fost adus ca martor, în condiţiile în care intenţia reală
a organelor de urmărire penală a fost să îl acuze de comiterea unei infracţiuni pe reclamant şi astfel, să schimbe locul de
desfăşurare a unei eventuale proceduri de arestare pentru unul mai favorabil. Prin urmare, CtEDO a apreciat că au fost încălcate
dispoziţiile art. 5 par. 1 lit. b)CEDO (Hot. CtEDO din 31.05.2011 în cauza Khodorkovskiy c. Rusiei, par. 134-143). Disponibilă:
http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-119770
2
Astfel, în cauza Brusco c. Franţei reclamantul, suspectat de a fi instigator la săvârşirea unei agresiuni, a fost reţinut, apoi
interogat în calitate de martor după ce a trebuit să depună jurământ. Potrivit Curţii, acesta nu era însă un simplu martor, ci făcea,
în realitate, obiectul unei „învinuiri în materie penală” şi, prin urmare, beneficia de dreptul de a nu contribui la propria
incriminare şi de a păstra tăcerea. Această situaţie a fost agravată de faptul că domnul Brusco nu a fost asistat de un avocat
decât după douăzeci de ore de la plasarea sa în stare de reţinere. Dacă avocatul său ar fi fost prezent, ar fi putut să îl informeze
pe dl. Brusco cu privire la dreptul său de a păstra tăcerea. (Hot CtEDO, Brusco c. Franţei,.14.10.2010, par. 44-55). .
Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx#{"itemid":["001-100969"]}
3
Hot. CtEDO, Alexandr Zaichenko c. Rusiei, 18.02 2010, par.52-60. Disponibilă:
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-97346#{"itemid":["001-97346"]}
4
DCC din 29.01.2019 a sesizării nr. 17g/2019 privind excepția de neconstituționalitate a articolului 90 alin. (3) pct. 8) din Codul
de procedură penală (interdicția audierii în calitate de martor a unei persoane acuzate că ar fi comis o infracțiune) (pct.21)
118
Bănuitul, învinuitul, inculpatul nu poate fi forţat să mărturisească împotriva sa sau
împotriva rudelor sale apropiate ori să-şi recunoască vinovăţia şi nu poate fi tras la răspundere
pentru refuzul de a face astfel de declaraţii (art. 103 alin. (3) CPP).
Datele comunicate de bănuit, învinuit, inculpat nu pot servi ca probe dacă ele se bazează
pe informaţii a căror sursă nu este cunoscută. Dacă declaraţiile bănuitului, învinuitului,
inculpatului se bazează pe spusele altor persoane, este necesar ca şi aceste persoane să fie
audiate (art. 103 alin.(4) CPP).
Recunoaşterea de către inculpat a vinovăţiei sale poate fi pusă în baza sentinţei de
condamnare numai dacă ea este confirmată în cumul cu alte probe administrate de către instanţă.
În cazul în care inculpatul îşi schimbă depoziţiile date de el la examinarea cauzei, instanţa de
judecată trebuie să cerceteze toate depoziţiile lui, să clarifice motivele schimbării lor şi în urma
cercetării minuţioase în cumul cu alte dovezi administrate în cauză să le aprecieze în mod
corespunzător.
Procedura audierii bănuitului, învinuitului, inculpatului este stipulată în art. 104 CPP
Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului se face numai în prezenţa unui apărător ales sau
numit din oficiu, imediat după reţinerea bănuitului sau, după caz, după punerea sub învinuire,
dacă acesta acceptă să fie audiat. Nu se permite audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului în
stare de oboseală, precum şi în timpul nopţii, decât doar la cererea persoanei audiate în cazurile
ce nu suferă amânare, care vor fi motivate în procesul-verbal al audierii.
Persoana care efectuează urmărirea penală, înainte de a-l audia pe bănuit, învinuit, îl
întreabă numele, prenumele, data, luna, anul şi locul naşterii, precizează cetăţenia, studiile,
situaţia militară, situaţia familială şi persoanele pe care le întreţine, ocupaţia, domiciliul şi altă
informaţie necesară pentru identificarea lui, după aceea îl întreabă dacă acceptă să facă declaraţii
asupra bănuirii sau învinuirii care i se incriminează. În cazul în care bănuitul, învinuitul refuză să
facă declaraţii, aceasta se menţionează în procesul-verbal al audierii. Dacă bănuitul, învinuitul
acceptă să facă declaraţii, persoana care efectuează audierea îl întreabă dacă recunoaşte bănuirea
sau învinuirea ce i se impută şi îi propune să facă în scris explicaţii asupra acesteia, iar dacă
bănuitul, învinuitul nu poate scrie sau refuză să scrie personal declaraţia, acest fapt este
consemnat în procesul-verbal de către persoana care efectuează audierea.
Audierea bănuitului, învinuitului, inculpatului nu poate începe cu citirea sau reamintirea
declaraţiilor pe care acesta le-a depus anterior.
CtEDO critică prezentarea ilegală înainte de audiere a declarațiilor altei persoane pentru a
corabora probele în acuzare.1
Bănuitul, învinuitul, inculpatul nu poate prezenta sau citi o declaraţie scrisă mai înainte,
însă poate utiliza notele sale asupra amănuntelor greu de memorizat. Fiecare bănuit, învinuit este
audiat separat. Persoana care efectuează audierea trebuie să ia măsuri ca bănuiţii, învinuiţii
chemaţi în aceeaşi cauză să nu comunice între ei. Dacă bănuitul, învinuitul nu are posibilitate de
a se prezenta pentru a fi audiat, organul de urmărire penală purcede la audierea acestuia la locul
aflării lui.
CtEDO, în Hot. din 16.12.2008, Levința c.a Moldovei, par.100, a reiterat că, ... utilizarea
declaraţiilor obţinute în rezultatul torturii, ca parte din probe în cadrul procesului penal
determină întreaga procedură ca fiind inechitabilă fără a conta dacă admiterea acestor dovezi a
fost decisivă în asigurarea condamnării reclamantului. Simplul fapt că instanţele naţionale de
fapt s-au bazat pe probele obţinute în rezultatul torturii au determinat întregul proces ca fiind
inechitabil.2
CtEDO a considerat că există o încălcare a dispoziţiilor art. 3 CEDO prin aplicarea
următoarelor tratamente în scopul de a obţine mărturisiri sau informaţii: dezbrăcarea victimei,
1
În cauza Grădinar c. Moldovei (Hot. 08.04. 2008), CtEDO a constatat că lui G. i s-a arătat, în mod ilegal, înregistrarea video a
declaraţiei lui D.C. dată la locul crimei pentru a obţine declaraţii consecvente de la toţi acuzaţii. Plângerea lui G. că lui i s-a
arătat înregistrarea video a declaraţiilor lui D.C., inclusiv cele făcute în timpul cercetării la faţa locului, a fost făcută în
perioada în care el era încă martor şi nu avea dreptul de a avea acces la dosar; el nici nu putea să ştie despre existenţa
înregistrării video. Instanţa de judecată a conchis că singurul mod ca G. să ştie despre înregistrare a fost ca el să fi văzut acea
înregistrare, ceea ce a confirmat plângerea sa că lui i-a fost arătată înregistrarea video pentru a se asigura ca declaraţiile lui să
coincidă cu cele ale lui D.C. (par.28, 111). Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-112886
2
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-112868
119
legarea ei de braţe şi suspendarea ei fără ca aceasta să se mai poată sprijini pe sol sau aplicarea
de violenţe repetate, punerea în situaţii umilitoare.1
CtEDO a calificat deasemenea drept tratamente inumane şi degradante utilizarea pe
parcursul efectuării cercetării penale a unor tehnici de dezorientare sau de privare senzorială
aplicate persoanelor supuse la interogatoriu prin utilizarea uneia dintre următoarele cinci tehnici
de interogare: acoperirea capetelor persoanelor interogate, expunerea lor la un zgomot continuu
şi puternic, privarea de posibilitatea de a dormi înainte de interogatoriu, limitarea alimentaţiei,
obligarea celor interogaţi să rămână în picioare, la zid, într-o postură penibilă, timp de mai multe
ore. S-a mai reţinut că aceste mijloace de interogatoriu au fost folosite cumulativ în scopul
obţinerii de mărturisiri, al denunţării altor persoane sau pentru obţinerea de informaţii şi au
cauzat suferinţe fizice şi morale puternice, au antrenat tulburări psihice acute în cursul
interogatoriului, creând victimelor sentimente de teamă, angoasă, inferioritate, în scopul de a le
înfrânge rezistenţa fizică sau morală. 2
În practică s-a constatat că înregistrarea audio-video a procesului de audiere a învinuitului a
permis părții apărării să le conteste printr-un Raport de expertiză psihologică. Expertul a
argumentat și a conchis în baza semnalmentelor non-verbale care erau suficient de expresive, că
există suficiente dovezi evidente de denaturare a adevărului de către persoana audiată. 3
Declaraţiile bănuitului, învinuitului se consemnează în procesul-verbal al audierii, întocmit
în conformitate cu prevederile art. 260 şi 261 CPP
Este important ca procesul verbal de audiere să fie semnat la data consemnării în el a
declarațiilor și nu ulterior. 4
3. Audierea martorului
„Din dorinţa de a sublinia importanţa acestui mijloc de probă, unii autori au denumit
martorii ca fiind „ochii şi urechile justiţiei.”5
Pentru determinarea conceptului exact al acestui mijloc de probă, este necesar să se aibă în
vedere noţiunea de martor. „Dacă în vorbirea curentă prin martor se înţelege acea persoană care a
fost de faţă, a perceput cu propriile simţuri un anumit eveniment sau a căpătat direct anumite
cunoştinţe legate de evenimentul în cauză, 6 în accepţiunea legii procesual-penale poate fi citată
ca martor orice persoană, care ar avea cunoştinţă de vreo împrejurare ce urmează să fie stabilită
în cauză.
Declaraţiile martorului sunt date orale sau scrise, depuse de acesta în cadrul audierii în
condiţiile CPP, asupra oricăror circumstanţe care urmează să fie constatate în cauză, inclusiv
asupra persoanei bănuitului, învinuitului, inculpatului, părţii vătămate şi relaţiilor sale cu
aceştia (art. 105 alin. (1) CPP).
1
A se vedea Hot. CtEDO: din 18.12. 1997 în cauza Aksoy c. Turciei, par.63. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-
100585 ; Hot. CtEDO din 28.07.1999 în cauza Selmouni c. Franţei, par. 105. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-
62842
2
A se vedea: Hot. CtEDO în cauza Irlanda c. Marii Britanii din 18.01.1978
3
Potrivit Raportului de expertiză psihologică judiciară nr.1-187.2010, întocmit la 20.07. 2010, comportamentul inculpatului Z. V.
atunci cînd face declaraţii înregistrate audio-video în cadrul audierii în calitate de bănuit, precum şi în cadrul reconstituirii, acte
de urmărire penală realizate la 25.03. 2009, nu este adecvat, denotîndu-se semnalmente ale lipsei de sinceritate, ale unei supuneri
condiţionate, ilustrate de actele verbale şi non-verbale(gestică, mimică, pantomimică, reactivitate vizuală). Indicaţiile
comportamentale pot fi provocate sau de emoţii foarte puternice, pe care inculpatul nu le putea dirija, sau de acţiunea unor
substanţe psihoactive. La acestea vom adăuga că potrivit Raportului de expertiză psihiatrică nr.415 a-2009 din 21.07 2009,
prezintă dg.Tulburare de personalitate emoţional-instabilă, narcomanie (f.d.68). A se vedea: Decizia CSJ în Dosarul nr. 1ra-
397/12 din 28 martie 2012 recursul declarat de Z. V. a fost respins sunt disponibilă:
http://www.csj.md/admin/public/uploads/Dosarul%20nr.%201%20ra%20397%2012%20Zaharciuc,%20inadm,%20neint%20recp
.%20pr-condam.pdf
4
În cauza Vetrenco c.Moldovei, (cererea nr. 36552/02,.hot. CtEDO, 18.05.2010), Reclamantul a susţinut precum că el a fost
condamnat în principal bazîndu-se pe declaraţiile autodenunţătoare făcute sub presiunea relelor tratamente la 04 şi 05.06. 1997.
El nu a semnat aceste declaraţii, astfel exprimîndu-şi refuzul cu cele ce i s-a impus să mărturisească la interogatoriu. Nici un
proces-verbal nu a fost completat la momentul acţiunilor de urmărire penală şi dînsul a fost solicitat ulterior să semneze
procesele-verbale doar în octombrie 1997. Atunci cînd el a refuzat, anchetatorul D. a specificat că reclamantul nu a căzut de
acord să semneze. Acel anchetator a luat cauza sa în procedură după interogările din 04 şi 05.06. 1997 şi prin urmare nu a avut
nici competenţa de a semna astfel de procese-verbale. Faptul că anchetatorul D. a semnat procesele-verbale în locul
anchetatorului care iniţial a procedat la audierea reclamantului, dovedeşte faptul că acele procese-verbale nu au fost semnate la
05.06.1997, în contradicţie cu cele menţionate în procese-verbale. (43)
5
Neagu Ion. Op. cit., p. 423..
6
Dongoroz Vintilă ş.a. Explicaţii teoretice ale Codului de procedură penală român. Parte generală. Vol. I. Bucureşti: Edit.
Academiei RS România, 1975, p. 199.
120
Un ajutor esenţial în soluţionarea cauzelor penale îl pot acorda declaraţiile martorului
despre evenimentele care au anticipat, au demarat concomitent cu infracţiunea sau care au urmat
după săvârşirea ei.
În cauza I.P. c. Republicii Moldova, (Hot. CtEDO din 28.04.2015), Reclamanta s-a plâns
că autoritățile Republicii Moldova nu au efectuat o investigație efectivă cu privire la alegațiile
sale despre viol. Pe lângă alte omisiuni serioase în cercetarea acestei infracțiuni Curtea a reținut
și faptul că procurorul a acceptat fără rezerve versiunea lui O.P. asupra faptelor, potrivit căreia
reclamanta nu a fost forțată să meargă cu el în seara zilei de 10 mai 2010. Procurorul nu a
chestionat vecinii ei sau angajații stației de alimentare cu petrol care, potrivit reclamantei, au
observat încercările sale de a fugi de la O.P. (par.35). 1
După I. Neagu, valoarea declaraţiilor martorului sunt deosebite. „Având în vedere
principiul liberei aprecieri a probelor ce domină întregul probatoriu procesul penal,
concluzionăm că declaraţiile martorilor au aceeaşi forţă probantă ca şi celelalte mijloace de
probă. Trebuie să observăm, totuşi, că în timp ce declaraţiile învinuitului sau ale inculpatului,
precum şi declaraţiile părţilor pot servi la aflarea adevărului numai în măsura în care se
coroborează cu alte probe, declaraţiile martorilor pot servi la aflarea adevărului în mod
necondiţionat.”2
Este unanim recunoscut atât în practica de urmărire cât și în doctrină că plenitudinea
declarațiilor depinde și de diferența de timp între evenimentele percepute și momentul audierii
persoanei care a memorizat și relatează anumite fapte. Dacă acest interval este mai mare atunci
există riscul pierderii unor informații sau detalii importante.
În cauza Ciobanu c. Moldovei, (Hot. CtEDO 24. 02. 2015), a fost criticat faptul că
autoritățile au omis să identifice toți martorii imediat după accidentul rutier, iar unul dintre
martorii oculari, G., nu a fost identificat, fiind audiat, la cererea reclamantei, abia după șase luni
de la producerea accidentului rutier. (par.30, 39) Această omisiune pe lângă alte defeciențe ale
urmăririi penale a determinat Curtea să constate că, a avut loc încălcarea articolului 2 din
Convenție sub aspect procedural.
Declaraţiile martorului trebuie să fie fundamentate de izvoare sigure. Nu pot servi ca
probă, datele de fapt comunicate de martor, dacă el nu poate arăta sursa informaţiilor sale. Ele au
importanţă probantă, numai în cazul când sunt concrete. Comunicările imprecise nu pot fi puse la
baza învinuirii.
Prezenţa şi depunerea declaraţiilor veridice de către martori este garantată într-o anumită
măsură prin art. 312, 313 CP RM, care prevede răspunderea penală a martorilor pentru refuzul de
a face declaraţii sau pentru declaraţii falsificate cu intenţie. Evident, dovedirea refuzului de a
face declaraţii în condiţiile legislaţiei procesual-penale în vigoare este o chestiune extrem de
dificilă, deoarece în circumstanţele care au condiţionat comiterea infracţiunii, martorii s-au aflat
în împrejurări deosebite, poate şocante, care nu totdeauna permit omului de rând a percepe şi a
memoriza cele văzute sau auzite. Anume această versiune şi încă multe altele expuse de martor
sau martori, servesc la mascarea refuzului de a face declaraţii, impuse în ajunul unei eventuale
interogări şi care nu lasă nici o speranţă, chiar celui mai iscusit anchetator contemporan să
desfăşoare urmărirea penală cu rezultate scontate.
Temeiul juridic de ascultare a persoanei în calitate de martor este chemarea lui în faţa
organelor de urmărire penală. „Pentru ca persoana să fie citată în calitate de martor trebuie sa fie
întrunite cumulativ următoarele condiţii:
- existenţa unui proces penal în curs de desfăşurare;
- existenţa unei persoane fizice, care are cunoştinţă despre fapte şi împrejurări menite
să contribuie la aflarea adevărului în procesul penal;
- existenţa unor date despre persoanele ce posedă informaţii care prezintă interes
pentru o cauza penală;
- această persoană este capabilă să facă declaraţii veridice despre informaţia ce o
posedă.”3
Martorul este audiat la locul desfăşurării urmăririi penale sau cercetării judecătoreşti. În
caz de necesitate, martorul poate fi audiat la locul aflării lui.
1
Disponibilă: http://agent.gov.md/wp-content/uploads/2015/05/I.P.-RO.pdf
2
Neagu Ion. op. cit., p. 279..
3
Osoianu Tudor,. Perfecționarea reglementării actelor de urmărire penală în procesul penal al Republicii Moldova. Monografie.
Ch., 2002, p.52
121
Chemarea unei persoane în faţa organului de urmărire penală sau a instanţei de judecată se
face prin citaţie scrisă. Citarea se poate face şi prin notă telefonică sau prin mijloace electronice.
Citarea se poate face şi prin intermediul poştei electronice sau prin orice alt sistem de mesagerie
electronică în cazul în care ofiţerul de urmărire penală, procurorul, instanţa de judecată dispun de
mijloacele tehnice necesare pentru a dovedi că citaţia a fost primită. În unele cazuri citarea
audiatului poate fi efectuată personal de ofiţerul de urmărire penală sau de către agentul
împuternicit cu înmînarea citației.
În cauza Guţu c. Moldovei (Hot. 07.06.2007, par.61)1 CtEDO a constatat că refuzul
reclamantului de a urma poliţiştii, fapt ce a determinat reţinerea, a fost condiţionat de lipsa
corespunzătoare a citării în conformitate cu prevederile CPP. CtEDO a remarcat că nici o măsură
de investigaţie nu putea fi luată în ceea ce priveşte faptul că abaterea pretinsă ar fi fost comisă de
fiul reclamantului, decât în cazul în care ar fi fost pornită formal urmărirea penală.
Înainte de ascultarea martorului, persoana care efectuează această acţiune procesuală
constată identitatea lui (numele, prenumele, vârsta, domiciliul, ocupaţia). Martorul este informat
privind obiectul cauzei şi îi este propus a declara despre faptele şi circumstanţele pe care le
cunoaşte şi care au atribuţie la cauză.
Persoana care efectuează acţiunea procesuală explică martorului drepturile şi obligaţiile
prevăzute în art. 90 CPP şi îl avertizează despre răspunderea în caz de refuz de a face declaraţii,
precum şi pentru declaraţii mincinoase, făcute cu bună ştiinţă. Acest fapt este consemnat în
procesul-verbal al audierii.
După ce martorul a făcut declaraţii, îi pot fi puse întrebări referitor la faptele şi
circumstanţele care trebuie constatate în cauză, precum şi în ce mod a luat cunoştinţă de cele
declarate. Nu se admite punerea întrebărilor sugestive sau care nu se referă la premisa probelor şi
care în mod evident urmăresc scopul insultării şi umilirii persoanei audiate.
Martorii chemaţi în aceeaşi cauză sunt audiaţi fiecare separat, fără prezenţa altor martori.
Persoana care efectuează urmărirea penală trebuie să ia măsuri ca martorii chemaţi în aceeaşi
cauză să nu poată comunica între ei.
Martorul surdomut este audiat cu participarea interpretului care cunoaşte semnele acestuia
şi poate să comunice prin ele. Participarea interpretului este consemnată în procesul-verbal. În
cazul în care martorul suferă de o boală psihică sau de o altă boală gravă, audierea lui se face cu
consimţământul medicului şi în prezenţa acestuia.
În mod obligatoriu, fiecare martor este întrebat dacă este soţ sau rudă apropiată cu vreuna
dintre părţi şi în ce relaţii se află cu părţile. În cazul în care se dovedeşte a fi soţ sau rudă
apropiată a bănuitului, învinuitului, inculpatului, martorului i se explică dreptul de a tăcea şi este
întrebat dacă acceptă să facă declaraţii.
Audierea martorului se face, de regulă, în timpul zilei. În cazuri excepţionale, audierea
poate fi efectuată în timpul nopţii, indicând motivele respective în procesul-verbal. Durata
audierii neîntrerupte a martorului nu poate depăşi 4 ore, iar durata generală, în aceeaşi zi, nu
poate depăşi 8 ore. Consemnarea declaraţiilor martorului este efectuată în condiţiile art. 260 şi
261 CPP.
În Decizia de inadmisibilitate din 19.03. 2013 în cauza Patriciu c. României, (par. 40-44) ,
CtEDO a constat că reclamantul a fost interogat pe parcursul unei perioade îndelungate. 2
Articolul 108 din CPP, reglementează modalităţile depunerii jurământului de către martor,
care constau în apelul la divinitatea venerată de martor, apoi la conştiinţa şi onoarea martorului
în cazul dacă acesta nu ţine la vreo divinitate anumită, sau dacă divinitatea nu poate fi
identificată. Dacă jurământul în sine constituie o violare a normelor confesionale respectate de
martorul în cauză, atunci martorului i se propune să rostească o declaraţie prin care se obligă să
spună numai adevărul şi nimic afară de adevăr.
1
Disponibilă: http://justice.md/file/CEDO_judgments/Moldova/GUTU%20%28ro%29.pdf
2
Cu toate acestea, cert este că interogatoriul său se referea la fapte complexe care se desfăşuraseră timp de mai mulţi ani şi
care aveau ca obiect învinuiri grave aduse reclamantului. CtEDO consideră important faptul că, în toată această perioadă,
reclamantul a fost asistat de mai mulţi avocaţi aleşi de el care l-au putut consilia fără niciun fel de amestec din partea
procurorului. CtEDO constată totodată că, atunci când avocaţii au solicitat încheierea interogatoriului din cauza orei târzii şi a
stării de oboseală a reclamantului, anchetatorii nu s-au opus şi că nu s-a exercitat nicio presiune asupra reclamantului pentru
continuarea interogatoriului. Ţinând seama de cele de mai sus, CtEDO consideră că, în prezenta cauză, nici durata
interogatoriului, nici modul în care au fost realizate actele de procedură în această perioadă, luate în considerare individual,
dar şi cumulat, nu constituie elemente suficiente pentru a constata atingerea gradului de gravitate impus de art. 3 CEDO Decizie
disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-118758
122
În orice caz, acesta nu scapă de o confruntare acută cu propria conştiinţă, chiar dacă nu
practică nici o confesiune sau chiar dacă este ateu din fire, lucruri bine ticluite în alin. (4) şi (5)
ale art. 108 CPP În cele din urmă, pentru orice eventualitate, chiar dacă martorul a depus
jurământul ori s-a obligat să spună numai adevărul şi nimic afară de adevăr, se recurge la un
procedeu ceva mai strâns legat de lumea materială, şi anume – la dispoziţiile articolelor din CP
care stipulează răspunderea penală pentru declaraţii falsificate, chiar şi dacă martorul în cauză
este foarte credincios şi are o conştiinţă curată.
Este important a asigura măsuri de protecție a martorilor și a părților vătămate, dacă
circumstanțele cauzei o impun. 1
CPP reglementează, prin art. 110, modul de obţinere a declaraţiilor martorului, fără
descoperirea identităţii acestuia pentru publicul larg, adică prin intermediul mijloacelor tehnice
speciale de telecomunicaţii care vor distorsiona vocea şi imaginea autentică a martorului ce va
face declaraţii în instanţa de judecată. Identitatea acestuia va fi cunoscută numai de către
judecătorul de instrucţie şi judecătorul instanţei de judecată. În condiţiile în care criminalitatea
organizată ia proporţii mai mari ca oricând, asemenea măsuri de protecţie a martorilor sunt
extrem de necesare.
În practica judiciară există cazuri când martorii nu se prezintă la şedinţe din diferite
considerente. Dispoziţiile art. 389 alin. (2) CPP nu admit ca sentinţa de condamnare să fie bazată
în mod exclusiv ori în principal pe declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi penale şi
citite în instanţa de judecată în absenţa lor.2
În cazul în care procurorul participant în proces nu insistă la prezenţa părţilor vătămate şi a
martorilor, solicitând de a da citire declaraţiilor acestora date în timpul urmăririi penale, sentinţa
de condamnare nu poate fi bazată pe presupuneri sau, în mod exclusiv ori în principal, pe
declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi penale şi citite în instanţa de judecată în absenţa
lor.3
În cazul în care prezenţa martorului la judecarea cauzei va fi imposibilă din motivul
plecării lui în străinătate sau din alte motive întemeiate, procurorul poate solicita în ordinea
prevăzută de art. 109 alin. (3) CPP, audierea acestuia de către judecătorul de instrucţie, cu
asigurarea posibilităţii bănuitului, învinuitului, apărătorului acestuia, părţii vătămate şi
procurorului de a pune întrebări martorului audiat.
În art. 109 alin. (3) CPP, este prevăzută, posibilitatea de a-l interoga pe martor în faţa
judecătorului de instrucţie în prezenţa învinuitului, în cazul în care martorul nu va putea să se
prezinte la judecată în viitor, din anumite motive. Acest procedeu de asemenea poate fi înţeles ca
o acţiune de asigurare a mijloacelor de probă când se ştie apriori că martorul nu va participa la
judecată. Pe de altă parte însă până la sfârşitul urmăririi penale, cu atât mai mult în faza de
judecare a cauzei în instanţă, procurorul, inculpatul, precum şi apărătorul său pot avea încă multe
întrebări la martorul audiat în cadrul urmăririi penale şi care lipseşte întemeiat în şedinţa de
judecată. Lipsa martorului în şedinţa de judecată, chiar dacă este motivată şi chiar dacă acesta a
fost audiat anterior de judecătorul de instrucţie, poate să influenţeze negativ asupra probatoriului
şi să împiedice înfăptuirea justiţiei.
4.Adudierea părții vătămate

Declaraţiile părţii vătămate se consideră declaraţiile persoanei căreia i s-a adus prejudiciu
material ori moral în rezultatul infracţiunii şi care dispune de informaţii şi date asupra
împrejurărilor care urmează a fi dovedite în cauză.
...... informațiile deținute de către partea vătămată și, în particular, cele referitoare la
anumite circumstanțe ale comiterii faptei infracționale, plasează acest subiect procesual într-o
1
Art. 6 CEDO nu impune în mod explicit luarea în considerare a intereselor martorilor, în general, şi a victimelor infracţiunii,
în special. Cu toate acestea, viaţa, libertatea sau siguranţa lor pot fi puse în pericol, precum şi alte interese care intră în
domeniul de aplicare a art. 8 CEDO. Astfel de interese ale victimelor şi ale martorilor sunt protejate, în principiu, de alte
prevederi substanţiale ale Convenţiei, ceea ce înseamnă că statele semnatare ar trebui să îşi organizeze desfăşurarea procesului
penal în aşa fel încât acele interese să nu fie puse în mod nejustificat în pericol. Având în vedere acestea, principiile procesului
echitabil impun ca în anumite cazuri interesele apărării să fie puse în balanţă cu cele ale martorilor şi victimelor care sunt
ascultate în procesul penal (Hot. ClEDO din 26.03.1996, în cauza Doorson c. Olandei, (par. 70). Disponibilă:
2
Decizia Colegiului penal al nr. 1ra–11/2004 din 27.01.2004 // Avocatul Poporului, nr.3, 2004, p.10.
3
Decizia Colegiului penal nr. 1ro–283/2004 din 30.01.2004 // Buletinul Curţii Supreme de Justiţie a Republicii Moldova, 2004,
nr. 3 p. 12.
123
poziție care îi permite să evalueze acțiunile și omisiunile organului de urmărire penală din
perspectiva unui actor prezent la locul comiterii infracțiunii.1
Declaraţiile părţii vătămate au în linii generale multe trăsături comune cu declaraţiile
martorului. Din aceste considerente, legea a stabilit o ordine unică de obţinere, verificare şi
apreciere a declaraţiilor martorului şi părţii vătămate. Declaraţiile şi audierea părţii vătămate se
fac conform dispoziţiilor ce se referă la declaraţiile şi audierea martorilor, fiind aplicate în mod
corespunzător (art. 111 alin. (2) CPP).
Spre deosebire însă de martor, partea vătămată este participant activ în procesul penal.
Dacă pentru martor depunerea mărturiilor este o îndatorire, atunci pentru partea vătămată nu este
numai o îndatorire, ci şi un drept cu care ea este înzestrată pentru apărarea intereselor sale.
„Declaraţiile părţii vătămate şi ale părţii civile sunt, de regulă, prima sursă de informare a
organelor de urmărire penală, datele furnizate de ele servind la strângerea probelor despre faptă
şi făptuitor.”2 Uneori, aceeaşi însuşire o au şi declaraţiile părţii civilmente responsabile. „De
aceea, o contribuţie importantă la aflarea adevărului într-o cauză penală o pot aduce, pe lângă
declaraţiile învinuitului sau inculpatului, şi declaraţiile părţii vătămate, părţii civile şi părţii
civilmente responsabile dacă sunt sincere, fapt ce a determinat enumerarea lor printre mijloacele
de probă.”3
Calitatea procesuală de parte vătămată obţin persoanele ce sunt constituite ca parte
vătămată conform legii de către organul de urmărire penală sau instanţa de judecată. În multe
cazuri, declaraţiile părţii vătămate pot fi denaturate, fiind influenţate de factori subiectivi: simţul
de răzbunare, tendinţa de a majora prejudiciul adus. Pentru evitarea acestor momente, este
necesar a întreprinde măsuri de verificare, care se realizează prin intermediul actelor procesuale.
Persoana vătămată este ascultată asupra împrejurărilor, care urmează a fi dovedite în cauză,
asupra relaţiilor ei cu învinuitul, precum şi asupra probelor administrate. Datele, comunicate de
partea vătămată, nu pot servi ca probe, dacă ele se bazează pe informaţii, a căror sursă nu este
cunoscută. Dacă declaraţiile părţii vătămate sunt bazate pe spusele altor persoane, acestea din
urmă trebuie şi ele ascultate. Partea vătămată, care refuză sau se sustrage de a face declaraţie,
poartă răspundere conform art. 312 CP, iar dacă a făcut cu bună ştiinţă declaraţii false, este trasă
la răspundere penală conform art. 313 CP.
Audierea părţii civile şi părţii civilmente responsabile este realizată conform dispoziţiilor
ce se referă la audierea învinuitului, fiind aplicate în mod corespunzător. Partea civilă şi partea
civilmente responsabilă dau explicaţii privitor la acţiunea civilă înaintată. Partea civilă poate fi
ascultată în calitate de martor privind circumstanţele care au importanţă pentru soluţionarea
cauzei penale, aplicându-se în mod corespunzător dispoziţiile ce se referă la audierea martorului.
5.Confruntarea.
Din motive obiective ori subiective, uneori, între declaraţiile persoanelor ascultate, cu
privire la una şi aceeaşi faptă sau împrejurare de fapt, apar contraziceri. De regulă, contrazicerile
apar, mai ales, între declaraţiile martorilor şi învinuiţilor sau inculpaţilor, însă practica judiciară
demonstrează că asemenea contraziceri există şi între declaraţiile martorilor, între declaraţiile
învinuiţilor sau inculpaţilor implicaţi în aceeaşi cauză ori între declaraţiile martorilor şi ale
persoanelor, respectiv, ale părţilor.
Motivele care duc la apariţia contrazicerilor între declaraţiile persoanelor ascultate sunt
multiple. De aceea, se vor face referiri doar exemplificativ la unele dintre acestea în funcţie de
categoriile persoanelor ascultate în cursul cercetării. Astfel, în cazul martorilor, chiar al celor
animaţi de dorinţa de a relata adevărul, contrazicerile pot apărea, întrucât ei nu au perceput
corect faptele sau împrejurările de fapt la care au asistat, nu-şi amintesc cele percepute ori nu
reuşesc a le reda cu ocazia ascultării. Contrazicerile dintre declaraţiile martorilor de rea-credinţă
şi ale celorlalte persoane ascultate se datorează coruperii acestora de către cei interesaţi în cauza,
sentimentelor de afecţiune sau duşmănie ce le nutresc faţă de părţi, relaţiilor de subordonare în
care se pot afla faţă de învinuit ori partea vătămată, rezervelor ce le au în sprijinirea organelor de
urmărire penală.
1
HCC nr. 31 din 29.11.2018 privind excepţia de neconstituţionalitate a unor prevederi din Codul penal și din Codul de procedură
penală (accesul părții vătămate și al reprezentantului acesteia la materialele urmăririi penale) (pct.59)
2
Teodoru Gh. op. cit., p. 133.
3
Apetrei Mihai. op. cit., p. 268.
124
Cauzele contrazicerilor dintre declaraţiile învinuiţilor ori inculpaţilor şi ale celorlalte
persoane ascultate în cauză sunt mult mai complexe şi variate, printre acestea înscriindu-se
nesăvârşirea de către cel cercetat în calitate de învinuit a infracţiunii ce i se impută, săvârşirea de
către învinuit a mai multor infracţiuni şi neputinţa de a-şi aminti împrejurările în care le-a comis;
încercarea învinuitului sau inculpatului de a scăpa de răspundere penală ori de a o atenua, de a
scăpa alţi participanţi de răspundere penală sau urmărirea apariţiei unor contraziceri între
declaraţiile sale şi ale celorlalte persoane ascultate în cauză, pentru a împiedica aflarea
adevărului, etc.
Împrejurările cauzei nu pot fi considerate clarificate atât timp cât nu au fost înlăturate
contrazicerile dintre declaraţiile persoanelor ascultate ori cât timp nu s-a încercat totul în acest
scop. De aceea, în virtutea rolului său activ, organul de urmărire penală trebuie să folosească
toate posibilităţile pe care legea le oferă pentru înlăturarea contrazicerilor dintre declaraţiile
persoanelor ascultate. În vederea realizării acestui scop, pot fi întreprinse diverse activităţi,
printre care se înscrie şi confruntarea. În literatura de specialitate, confruntarea este calificată
drept o modalitate a ascultării, în calitate de procedeu probatoriu complementar.
„Confruntarea este o activitate de urmărire penală care constă în ascultarea a două
persoane, una în prezenţa celeilalte, ce anterior au fost audiate separat, între declaraţiile lor
existând contraziceri esenţiale cu privire la aceiaşi problemă.”1
„Alţi autori evidenţiază ca trăsătură esenţială în definiţia confruntării şi scopul acestui act
de urmărire penală. Confruntarea constă în ascultarea concomitentă a persoanelor audiate
anterior în aceiaşi cauză, între ale căror declaraţii se constată existenţa unor contradicţii, în
scopul înlăturării sau explicării acestora.”2
„Confruntarea constituie un proces încontinuu de confruntare a declaraţiilor a două
persoane ascultate concomitent cu folosirea imediată a rezultatelor acestei comparaţii, pentru
înlăturarea contradicţiilor apărute.”3
Rezultă că această activitate este tot o ascultare, însă de o manieră deosebită. Astfel, prin
derogare de la normele privind ascultarea, potrivit cărora fiecare persoană este întrebată
individual, separat, despre împrejurările ce urmează a fi lămurite, în cadrul confruntării,
persoanele una în prezenţa celeilalte sunt ascultate despre aspectele, problemele în legătură cu
care au apărut contrazicerile. Deşi scopul principal al confruntării îl constituie înlăturarea
contrazicerilor dintre declaraţiile persoanelor ascultate anterior cu privire la una şi aceeaşi
problemă, totuşi nu trebuie de insistat asupra faptului că efectuarea acestui act poate duce şi la
realizarea altor obiective.
Confruntarea constituie un mijloc de verificare a probelor, iar uneori şi administrare de
probe noi. Deşi scopul principal al confruntării îl constituie înlăturarea contrazicerilor dintre
declaraţiile persoanelor ascultate anterior cu privire la una şi aceeaşi problemă, totuşi nu trebuie
de insistat asupra faptului că efectuarea acestui act nu poate duce şi la realizarea altor obiective.
Astfel, în urma efectuării confruntării se poate ajunge la obţinerea unor date, indici, probe noi
atunci când în cursul desfăşurării ei persoanele respective îşi amintesc aspectele omise cu ocazia
ascultării lor în mod individual. De exemplu, una dintre persoanele confruntate precizează, cu
ocazia confruntării, că, în momentul discutării problemelor pe marginea cărora au apărut
contrazicerile, de faţă se află o a treia persoană. Declaraţia persoanei identificate cu ocazia
confruntării, prin care se confirmă discuţiile ce au avut loc, constituie un nou mijloc de probă
administrat în cauză.
Prin confruntare, pe lângă lămurirea contrazicerilor existente între persoanele ascultate în
aceiaşi cauză, se pot obţine noi date utile pentru rezolvarea cauzei penale. Confruntarea este
considerată şi un mijloc tactic de verificare a declaraţilor şi de precizare a poziţiilor învinuiţilor
faţă de fapta ce li se impută.
În practica organelor de urmărire penală, confruntarea mai este efectuată şi în scopul
verificării şi precizării unor declaraţii ale învinuiţilor sau inculpaţilor participanţi la aceeaşi
infracţiune, prin care aceştia şi-au recunoscut faptele săvârşite.
1
Aioniţioaie Constantin ş.a. Tactica criminalistică. Bucureşti: Bucureştii Noi, 1989, p. 132; Жогин Н. В., Фаткулин Ф. Н.
Предварительное следствие в советском уголовном процессе. Москва: Юрид. лит.-ры, 1965, р. 121; Якупов Р. Х.
Уголовный процесс. Учебник для вузов. Mосква: ТЕИС, 1998, p. 261.
2
Ciopraga Aurel. Criminalistica. Tratat de tactică. Iaşi: Gama, 1996, p. 324.
3
Белкин Р.С. Собирание, исcледование и оценка доказательств. Москва: Юрид. лит.-ры, 1996, р. 216.
125
Confruntarea în cadrul urmăririi penale poate reduce șansele de constatare a violării
dreptului la un proces echitabil. 1
Realizarea acestui procedeu probatoriu este importantă pentru a nu „pierde” probe-
declarațiile unor persoane care din diferite motive nu vor putea participa la examinarea în fond a
cauzei penale (vârsta înaintată, boala gravă, decesul, plecarea peste hotare etc.). 2 În măsura
posibilităților organul de urmărire penală trebuie să prevadă aceste situații și să realizeze
confruntarea sau audierea în fața judecătorului de instrucție la etapa prejudiciară cu persoanele în
privința cărora există temeiuri întemeiate de a presupune că nu vor putea aduse în fața instanței
de judecată, 3ținânt cont de prevederile art.389 alin.(3) CPP RM. 4
În cauza I.P. c. Republicii Moldova, (Hot. din 28.04.2015), Reclamanta s-a plâns că
autoritățile Republicii Moldova nu au efectuat o investigație efectivă cu privire la alegațiile sale
despre viol. Pe lângă alte omisiuni serioase în cercetarea acestei infracțiuni Curtea a reținut și
faptul că nu a fost efectuată confruntarea între reclamantă și O.P. și nu au fost chestionați alți
martori. (par.35).5
„În cauzele Gurgurov c. Republicii Moldova și Buzilov c. Republicii Moldova, CtEDO a
criticat că nu a fost realizată confruntarea, deși reclamanții declarau că pot identifica agresorii,
iar acest fapt în ansamblu cu alte carențe au afectat eficiența investigațiilor a plângerilor de
maltratare.”6
În cauza Eduard Popa c. Republicii Moldova (Hot. CtEDO 12. 02. 2013) s-a stabilit că
Deşi au fost depuse mai multe demersuri de către reclamant şi a existat instrucţiuni directe din
partea procuraturii ierarhic superioare, totuşi nu s-a efectuat prezentarea spre recunoaştere a
pretinşilor agresori, sau confruntarea dintre reclamant şi martori. (par.54)
1
în Cauza Vararu c. României (cererea nr. 35.842/05, hot.CtEDO 03.12. 2013) Invocând art. 6 §1 și §3 lit. d) din Convenție,
reclamantul a susținut nerespectarea dreptului său la un proces echitabil ca urmare a faptului că a fost condamnat pentru ultraj
în baza declarațiilor martorilor acuzării consemnate în faza de urmărire penală, fără să i se ofere posibilitatea de a le contesta
sau de a interoga autorii la momentul audierii acestora. (s.a.) sau ulterior. s.a.) Procurorul a arătat că acuzația de ultraj era
susținută de mărturiile a 5 persoane care au declarat, în fața agentului de Politie însărcinat cu ancheta și ulterior în fața sa, că
l-au văzut pe reclamant înjurându-l și lovindu-l pe agentul de Poliție A.C.(s.a.) la data de 19.07. 2002. Reclamantul nu a fost
prezent la momentul audierii acestor martori. Martorii care au fost audiați în fața organelor de poliție și în fața procurorului,
nu au compărut în fața instanței. Așadar, nici instanțele, nici reclamantul nu au putut să îi asculte în timpul interogatoriului
pentru a le aprecia credibilitatea și valoarea probantă a depozițiilor lor .Curtea reține că există un dubiu cu privire la modul în
care aceste declarații au fost date, cel puțin în fața organelor de poliție. În special, observă că toate cele 5 declarații au fost
scrise de aceeași persoană, iar din conținutul acestora a reieșit că martorii le-au citit și semnat la final. Susținerile
reclamantului, conform cărora depozițiile au fost scrise de către agentul de poliție A.C., .(s.a.) parte implicată în cauză, .(s.a.)
nu au fost verificate de către instanțe. Având în vedere cele de mai sus și caracterul determinant al declarațiilor date în cursul
urmăririi penale, în absența din dosar a altor mijloace de probă solide cu care acestea să se coroboreze, Curtea trage concluzia
că instanțele interne nu au apreciat în mod corect și echitabil credibilitatea probelor. Prin urmare, a fost încălcat art. 6 §1 din
Convenție coroborat cu art. 6 §3 lit. d) (par.8, 9,15, 45, 48)
2
Instanţa de fond a făcut concluzia de vinovăţie bazîndu-se în exclusivitate pe depoziţiile victimei A.P. şi a martorilor V.U. şi
A.C., depuse de aceştia în procesul urmăririi penale şi citite în instanţă. Art.389 alin.(2) CPP stipulează că sentinţa de
condamnare nu poate fi bazată pe presupuneri sau, în mod exclusiv ori în principal, pe declaraţiilor depuse în timpul urmăririi
penale şi citite în instanţa de judecată în absenţa declaranţilor. Din materiale dosarului rezultă că A.C. se afla într-o mănăstire
din Ucraina, iar. V. U. şi A.P.. erau arestaţi în legătură cu tragerea lor la răspundere penală. Dispunînd de o astfel de
informaţie, procurorii participanţi la proces în prima instanţă şi în instanţa de apel nu au insistat la verificarea acestor fapte şi
la necesitatea aducerii acestor persoane în şedinţă pentru a fi interogaţi în calitate de victimă şi martori în baza prevederilor
art.53 alin.(1) pct.1) CPP. Astfel fiind circumstanţele, decizia instanţei de apel s-a considerat legală şi întemeiată. (Extras din
Decizia Colegiului penal al CSJ a Republicii Moldova nr.1ro-283/2004 din 30.01.2004 // Buletinul CSJ a RM, 2004, nr.3, p..12)
3
Din materialele cauzei, rezultă că martorul R.D. nu a fost prezent la nici o şedinţă de judecată, iar procurorul, a înaintat un
demers instanţei de fond, prin care a solicitat să fie date citirii declaraţiile martorului R.D. Instanţa de fond a respins acest
demers pe motiv că nu a avut loc confruntarea potrivit ordinii prevăzute la art.109-110 CPP (f.d. 38-39. vol.II). În sentinţa de
condamnare, au fost reţinute drept probe declaraţiile martorului R.D. consemnate în procesul-verbal de audiere a martorului din
15.09.2012 (f.d.123, 123, vol.II). Instanţa de apel, fără a verifica proba nominalizată (f.d.226, vol.II), a reţinut procesul-verbal
de audiere a martorului R.D. din 15.09.2012, care, în coroborare cu alte probe, au contribuit la demonstrarea vinovăţiei
inculpatului. În corespundere cu prevederile art.101 alin.(4) CPP, instanţa de judecată este obligată să pună la baza hotărîrii
sale numai acele probe la a căror cercetare au avut acces toate părţile în egală măsură şi să motiveze în hotărîre admisibilitatea
sau inadmisibilitatea tuturor probelor administrate. Prin urmare, instanţa de apel în decizia sa a admis abateri de la regula
imperativă enunţată mai sus, punând la baza deciziei de condamnare o probă care nu a fost cercetată de instanţa de fond şi nici
nu a fost verificată la judecarea cauzei în ordine de apel, cu atît mai mult, nefiind formulată o expunere concretă asupra
admisibilităţii sau inadmisibilităţii acesteia. (Extras din Decizia Colegiului penal al CSJ a RM nr. 1ra-1546/2014 din 21.10.2014
// Buletinul CSJ a RM, 2014, nr.12 p..24)
4
Declaraţiile martorilor depuse în timpul urmăririi penale pot fi puse la baza sentinţei de condamnare numai în ansamblu cu alte
probe suficiente de învinuire şi cu condiţia că, la urmărirea penală, a avut loc confruntarea cu bănuitul, învinuitul sau că martorul
a fost audiat în condiţiile art.109 şi 110, în cazul în care inculpatul nu a participat la confruntare cu acest martor în cadrul şedinţei
de judecată.
5
Disponibilă: http://agent.gov.md/wp-content/uploads/2015/05/I.P.-RO.pdf
6
Gribincea V., (colectiv). Executarea hotărârilor Curţii Europene a Drepturilor Omului de către Republica Moldova 2013-2014.
Chișinău. 2015. p.125
126
Referitor la confruntarea efectuată în scopul înlăturării contrazicerilor, trebuie reţinut
faptul că nu pentru orice contrazicere şi oricând este necesar să se recurgă la confruntare.
Această activitate se efectuează numai atunci când există contraziceri ce se referă la probleme
esenţiale şi numai când ele nu pot fi înlăturate în alt mod.
De multe ori contrazicerile dintre declaraţiile persoanelor ascultate pot fi înlăturate prin
verificarea şi ridicarea de înscrisuri, efectuarea de percheziţii, reconstituiri, efectuarea de
constatări tehnico-ştiinţifice sau expertize, ascultarea altor persoane ce au cunoştinţă despre
împrejurările în legătură cu care au apărut acestea. De aceea, în planul de cercetare penală
trebuie să se prevadă toate activităţile posibile, care să ducă la înlăturarea contrazicerilor. Numai
dacă, după epuizarea acestor activităţi, contrazicerile persistă, se procedează la organizarea
confruntării. În acest sens, se recomandă ca efectuarea confruntării să aibă loc, de regulă, printre
ultimele activităţi de cercetare, atunci când s-a ajuns la concluzia certă că în alt mod nu pot fi
înlăturate contrazicerile. Efectuarea acestei activităţi la întâmplare, fără o temeinică analiză a
utilităţii şi oportunităţii ei, poate avea consecinţe negative pentru buna desfăşurare a cercetărilor
şi aflarea adevărului în cauză.
Confruntarea este efectuată, de regulă, între două persoane în acelaşi timp. Confruntarea
mai multor persoane deodată nu este indicată pentru că, pe de o parte, s-ar putea reduce
posibilitatea clarificării problemelor cu privire la care există contraziceri, iar pe de altă parte,
această activitate ar fi îngreuiată din cauza numărului mare de persoane participante la efectuarea
ei.
Pot apărea şi excepţii, cum ar fi situaţia când un anumit fapt a fost săvârşit de mai multe
persoane şi lămurirea problemei cu privire la care există contraziceri nu s-ar putea realiza decât
aducând toate persoanele în cauză şi ascultându-le concomitent, în scopul confruntării.
Conform art. 113 alin. (1) CPP în cazul în care există divergenţe între declaraţiile
persoanelor audiate în aceeaşi cauză, se procedează la confruntarea acestor persoane, inclusiv
cu cele ale căror declaraţii sânt defavorabile bănuitului, învinuitului, dacă este necesar, pentru
aflarea adevărului şi înlăturarea divergenţelor.
La audierea persoanelor confruntate, sunt respectate dispoziţiile privitor la audierea
martorului sau învinuitului, aplicate corespunzător, în funcţie de calitatea procesuală a
persoanelor confruntate. Persoanele confruntate sunt audiate privitor la relaţiile dintre ele, la
faptele şi circumstanţele în privinţa cărora declaraţiile depuse anterior se contrazic. După
audierea declaraţiilor, persoanele confruntate pot să-şi pună reciproc întrebări şi răspund la
întrebările persoanei care efectuează acţiunea procesuală.
Declaraţiile persoanelor confruntate sunt consemnate într-un proces-verbal, întocmit
conform prevederilor art. 260 şi 261 CPP.
Sintetizând cele spuse în privinţa confruntării, ţinem să menţionam următoarele:
– confruntarea este un act de urmărire penală;
– este realizat în limitele unei cauze penale;
– constă în ascultarea simultană a două persoane;
– aceste persoane au fost anterior ascultate separat în privinţa aceloraşi circumstanţe;
– între declaraţiile lor anterioare există contraziceri esenţiale;
– pe parcursul confruntării are loc compararea, completarea, precizarea permanentă a
declaraţiilor obţinute de la persoanele ascultate;
– are scopul înlăturării contrazicerilor esenţiale, care există în declaraţiile persoanelor;
– confruntarea poate fi realizată în orice îmbinare între martori, părţi vătămate, bănuiţi şi
învinuiţi.
Subiecţii procesului penal între care se poate efectua confruntarea:
– între martori;
– între părţile vătămate;
– între martori şi învinuit sau bănuit;
– între bănuiţi sau învinuiţi;
– între partea vătămată şi învinuit;
– între partea vătămată şi bănuit.
Dacă participă la confruntare partea vătămată ori martorul, ei sunt preîntâmpinaţi de
răspunderea penală pe care o poartă în caz de refuz să depună declaraţii sau de depunere a
declaraţiilor false în baza art. 312, 313 CP. Dacă la confruntare participă bănuitul sau învinuitul,
atunci ei nu sunt obligaţi să facă declaraţii, însă au dreptul de a le face.
127
Procedura confruntării:
– organul de urmărire penală identifică participanţii la confruntare;
– explică drepturile şi obligaţiile, răspunderea ce o poartă în cazul refuzului sau depunerii
depoziţiilor false în cazul martorului sau părţii vătămate;
– stabileşte în ce raporturi sau relaţii se află între ele persoanele participante;
– aceleaşi întrebări se pun ambilor participanţi la confruntare cu înscrierea răspunsului în
procesul-verbal.;
– reproducerea declaraţiilor se permite numai după terminarea confruntării;
– organul de urmărire penală poate pune întrebări de precizare;
– participanţii pot să-şi adreseze întrebări cu permisiunea ofiţerului de urmărire penală;
– persoanelor care participă la confruntare (cu permisiunea organului de urmărire penală) li
se pot pune întrebări de către terţele persoane participante la confruntare: experţi,
specialişti, apărători, reprezentanţi legali ai minorului;
– după finisarea confruntării participanţii iau cunoştinţă de procesul-verbal, au dreptul să
facă completări sau obiecţii la cele expuse în procesul confruntării;
– fiecare participant semnează declaraţiile sale pe fiecare pagină şi procesul-verbal în
întregime. Organul de urmărire penală semnează procesul-verbal la sfârşitul acestuia.
Pe lângă avantajele menţionate, confruntarea poate prezenta şi unele dezavantaje, şi
anume: cei confruntaţi pot specula contradicţiile în interesul lor, pot sesiza punctele slabe ale
probatoriului, pot să fie de acord asupra celora ce vor declara în cadrul confruntării sau în etapele
ulterioare. Deci confruntarea se va efectua când scopul urmărit de acest act nu poate fi realizat
prin alte procedee probatorii: ridicarea de obiecte şi înscrisuri, efectuarea de percheziţii,
reconstituiri, efectuarea de expertize, ascultarea altor persoane ce au informaţii despre
împrejurările care sunt cercetate. Numai dacă, după epuizarea acestor activităţi, totuşi necesitatea
confruntării persistă, se purcede la înfăptuirea ei.
6. Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii

În practica organelor de urmărire penală din RM este bine cunoscută şi efectuată pe larg
verificarea şi precizarea declaraţiilor la faţa locului, mai ales la cercetarea cazurilor când un rol
important în probatoriul procesual-penal revine declaraţiilor învinuitului.
Pentru a verifica sau a preciza declaraţiile martorului, părţii vătămate, bănuitului,
învinuitului despre evenimentele infracţiunii săvârşite într-un loc concret, reprezentantul
organului de urmărire penală este în drept să se prezinte la locul infracţiunii împreună cu
persoana audiată şi, după caz, cu apărătorul, interpretul, specialistul, reprezentantul legal şi să
propună persoanei audiate să descrie circumstanţele şi obiectele despre care a făcut sau poate
face şi acum declaraţii (art. 114 alin. (1) CPP).
În scopul stabilirii unor date noi, verificării itinerarului şi locului unde s-a săvârşit fapta, de
asemenea şi pentru a releva autenticitatea declaraţiilor prin confruntarea lor cu împrejurările
cercetate, declaraţiile bănuitului, învinuitului, părţii vătămate sau a martorului date anterior pot fi
verificate şi precizate la locul legat de evenimentul în cauză.
Persoana audiată arată calea spre locul săvârşirii infracţiunii, descrie circumstanţele şi
obiectele despre care anterior a făcut declaraţii şi răspunde la întrebările reprezentantului
organului de urmărire penală. Dacă, pe parcursul verificării declaraţiilor la locul infracţiunii, vor
fi descoperite obiecte şi documente ce pot servi ca probe în cauza penală, ele se ridică şi acest
fapt se consemnează în procesul-verbal. Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii se permite
cu condiţia de a nu leza demnitatea şi onoarea persoanelor care participă la această acţiune
procesuală şi de a nu pune în pericol sănătatea lor. Rezultatele verificării declaraţiilor la locul
infracţiunii sunt consemnate într-un proces-verbal, respectând prevederile art. 260 şi 261 CPP, în
care, suplimentar, se fixează declaraţiile persoanei făcute la faţa locului. În cadrul efectuării
verificării declaraţiilor la faţa locului pot fi aplicate mijloace tehnice, întocmite schiţe, fapt ce se
consemnează în procesul-verbal. Fonogramele, casetele audio şi video, peliculele fotografice,
schiţele, documentele şi obiectele ridicate sunt anexate la procesul-verbal. „Acest procedeu
probatoriu a fost consacrat în mai multe lucrări de specialitate care-i elucidează esenţa şi
128
criteriile distincte.” Faţă de verificarea şi precizarea declaraţiilor la faţa locului sunt înaintate
1
mai multe condiţii:

– persoanele ale căror declaraţii se precizează, trebuie să fie în prealabil ascultate;
– declaraţiile învinuitului şi a bănuitului pot fi verificate şi precizate cu acordul acestora;
– verificarea şi precizarea declaraţiilor mai multor persoane se face separat;
– în cadrul acestui act sunt interzise întrebări care sugerează răspunsul;
– sânt interzise acţiuni care ar înjosi cinstea şi demnitatea peroanelor ori ar pune în pericol
viaţa şi sănătatea lor;
– toţi participanţii la acest act vor merge după persoana, declaraţiile căreia sunt verificate.
În viziunea noastră, cele mai convingătoare argumente în favoarea instituirii şi
reglementării verificării şi precizării declaraţiilor la faţa locului sunt aduse de Şeifer S. A. după
care un important criteriu ce permite a atribui procedeul probatoriu în discuţie actelor de
urmărire, poate servi capacitatea lui de a releva şi reflecta date de fapt, care nu sunt accesibile
pentru alte procedee de administrare a probelor. Această aptitudine de „verificare şi precizare la
faţa locului” se datorează structurii sale complexe care asigură primirea comunicărilor şi
confruntarea lor cu datele întruchipate în particularităţile locului faptei. „Investigaţiile efectuate
de Şeifer S. A. i-au permis a releva în cadrul verificării şi precizării datelor la faţa locului a unor
procedee relativ independente de obţinere a informaţiei probante:”2
1. Căutarea urmelor faptei care încă n-au fost depistate, care trebuie să existe, dacă
declaraţiile sunt veridice. Spre deosebire de cercetarea la faţa locului cu participarea
(învinuitului, martorului, pătimaşului etc.) în cadrul verificării şi precizării declaraţiilor, aceşti
subiecţii contribuie activ la căutarea urmelor (de exemplu, locul păstrării averii sustrase) şi
lămuresc care este legătura lor cu fapta;
2. Indicarea detaliilor existente la locul faptei, cunoaşterea cărora mărturiseşte despre
informarea persoanei asupra faptei. «încercarea la informare» constă în aceea că persoana la o
oarecare distanţă comunică despre detaliile împrejurărilor: dislocarea internă a încăperilor, a
mobilei, a mărfurilor, trăsăturile lor individuale (culoarea, mărimea, forma), iar apoi, apropiindu-
se de obiect arată la ele, confirmând prin aceasta veridicitatea comunicărilor sale;
3. Arătarea la amănuntele locului care nu s-au păstrat la momentul efectuării actului de
urmărire penală, dar sunt fixate în materialele dosarului. Această situaţie se cristalizează atunci
când învinuitul arată de unde a luat obiectul, folosit ulterior ca instrument de forţare a lacătului,
locul atacului, poza victimei etc.
4. Arătarea în mod separat, răzleţ de către martorii faptei a unor repere ale locului;
5. Arătarea, demonstrarea unor obiecte, existenţa căror poate influenţa derularea
evenimentelor.
Acest procedeu are unele trăsături comune cu reconstituirea şi se întâlneşte în practică
destul de rar. De exemplu, pentru verificarea faptului că făptuitorul a pătruns în depozit prin
fereastră, gaură etc., ascunzându-se până la săvârşirea infracţiunii după o cisternă, tractor,
semănătoare etc., este necesar a stabili dacă aceste obiecte sunt dislocate în teren şi ele permit a
săvârşi acţiunile despre care comunică persoana ascultată. Spre deosebire de reconstituire
hotărârea acestei întrebări nu necesită experimente dar se realizează prin demonstrarea obiectelor
în cauză.
Analiza conţinutului verificării şi precizării declaraţiilor la faţa locului arată că acest act
are trăsături comune cu ascultarea, prezentarea spre identificare, cercetarea la faţa locului şi
reconstituirea, deosebindu-se totodată de aceste acte.
Ca şi în cazul ascultării, martorul face declaraţii în privinţa circumstanţelor concrete ale
cauzei. Însă în cadrul ascultării, nu participă martori-asistenţi, pe când la verificarea şi precizarea
declaraţiei lor prezenţa acestor subiecţii este obligatorie. Ascultarea nu conţine demonstrarea
unor obiecte şi a unor acţiuni în teren, pe când verificarea şi precizarea declaraţiilor de cele mai
multe ori urmăreşte acest scop. În ultimul caz acţiunile, obiectele şi împrejurările sunt percepute
direct de organele, de urmărire penală.
1
Белкин P. C. Проверка и уточнение показаний на месте. Москва, 1961; Гаврилов А. К., Ефимичев С. П. Следственные
действия по советскому уголовному процессу. Учебное пособие. Волгоград: ВВСШ МВД СССР, 1975, p. 86–90;
Белозеров Ю. H., Pябoконъ B. B. Производство следственных действий. Учебное пособие. Москва: ММСШМ МВД
СССР, 1990, p. 49–50; Лупинская П. A. op. cit., p. 286.
2
Шейфер С. А. Следственные фомы. М.: Юрид. лит., 1981, р. 31–33.
129
Verificarea şi precizarea declaraţiilor parţial, are elemente asemănătoare cu prezentarea
pentru recunoaştere şi reconstituire. Astfel când scopul verificării şi precizării declaraţiilor la faţa
locului este stabilirea locului săvârşirii infracţiunii, al ascunderii cadavrului, al lucrurilor
sustrase, al locului întâlnirii coautorilor infracţiunii etc., învinuitul sau martorul este ascultat în
prealabil despre particularităţile acestui loc. După ascultarea învinuitului martorului i se acordă
posibilitatea de a observa mai multe împrejurimi sau încăperi şi să le demonstreze pe cele cu
pricina.
Dacă în afara arătării locului legat de fapta infracţională, scopul verificării şi precizării
declaraţiilor este şi înfăptuirea în acest loc a unor acţiuni, de exemplu a sări gardul, a deschide
uşa, atunci în aşa cazuri putem depista unele trăsături proprii reconstituirii. Însă verificarea şi
precizarea declaraţiilor nu este prezentare spre recunoaştere şi nici reconstituire. Actul
prezentării spre identificare se finalizează cu declaraţia persoanei căreia i-au fost prezentate spre
identificare, privind recunoaşterea obiectului conform unor sau altor trăsături. În cadrul
verificării şi precizării declaraţiile martorului şi învinuitului în afară de particularităţile locului,
se fac şi referiri la acţiunile înfăptuite în acest loc.
Verificarea şi precizarea declaraţiilor este lipsită de caracterul experimental al
experimentului în procedura de urmărire penală, care este stipulat în art.123 CPP. Pentru primul
act nu este necesară reamenajarea, refacerea locului. Aşadar verificarea şi precizarea declaraţiilor
spre deosebire de experimentul judiciar se efectuează în condiţiile şi în împrejurările proprii
locului, la momentul efectuării acestui act. La efectuarea acestui act nu se clarifică dacă era
posibilă sau nu fapta în anumite condiţii (caracteristică distinctă a reconstituirii), ci se precizează,
concretizează unde şi cum, potrivit declaraţiilor învinuitului sau martorului s-a săvârşit fapta.
Conţinutul verificării şi precizării declaraţiilor la faţa locului coincide parţial cu cercetarea
la faţa locului, deoarece după ascultarea învinuitului sau martorului devine cunoscut uneori locul
săvârşirii infracţiunii. În acest caz este oportună deplasarea la locul cu pricina pentru depistarea
dovezilor legate de acţiunile făptuitorului şi alte circumstanţe importante. Spre deosebire de
cercetare când se caută urme, nemijlocit, prin perceperea directă a împrejurărilor de către organul
de urmărire penală, în limitele verificării şi precizării declaraţiilor, aceste urme sunt căutate şi
depistate cu contribuţia activă a subiecţilor procesului penal, care au fost anterior ascultaţi şi au
consimţit să participe la acest act.
Având în vedere cele menţionate, putem afirma cu certitudine că verificarea şi precizarea
declaraţiilor la faţa locului posedă trăsături specifice unui procedeu probatoriu distinct.
„Scopul lui este verificarea şi precizarea veridicităţii declaraţiilor şi obţinerea unor noi date
de fapt.1 „Intr-o altă formulare, scopul acestui act este „verificarea, precizarea şi completarea
declaraţiilor făcute anterior.”2
7. Prezentarea spre recunoaştere

Investigaţiile ce sunt efectuate în cauzele penale pun adeseori organele de urmărire penală
în posesia unor obiecte sau informaţii privitor la persoane sau obiecte a căror legătură cu
infracţiunea săvârşită sau cu ajutorul acesteia este neechivocă (de ex., găsirea la locul faptei, a
instrumentelor cu care s-a săvârşit infracţiunea-un cuţit, topor, armă de foc etc. informaţii
provenind de la martorii oculari ai infracţiunii care furnizează informaţii asupra semnalmentelor
infractorului ce a părăsit în fugă locul faptei), după cum, alteori, legătura unor astfel de persoane
şi obiecte cu infracţiunea comisă e incertă, dar locul şi împrejurările în care au fost percepute pot
conduce la concluzia existenţei unei presupuse legături.
De regulă, în stadiul de început al investigaţiilor, identitatea unor asemenea persoane sau
apartenenţa obiectelor nu este cunoscută. Or, în majoritatea aproape absolută a situaţilor,
stabilirea fără dubii a identităţii făptuitorului, precum şi a apartenenţei obiectelor e decisivă
pentru evoluţia ulterioară a cercetărilor, în sensul că e de natură a contribui la precizarea unor
împrejurări esenţiale ale cauzei. Astfel, identificarea adevăratului făptuitor pune capăt eforturilor
de căutare a acestuia, după cum dovedirea faptului că instrumentul găsit la locul faptei aparţine
unei anumite persoane poate duce la acelaşi rezultat.
Toate acestea explică necesitatea înfăţişării acestor persoane şi obiectelor aflate într-un
raport neîndoios sau presupus cu infracţiunea ori cu infractorul, acelor persoane care le-au
1
Рыжаков A. П. Следственные действия и иные способы собирания доказательств. Москва: Филинъ, 1997, p. 87.
2
Гаврилов A. K., Ефимичев С. П. op. cit., p. 105.
130
perceput în împrejurări, de cele mai multe ori legate de infracţiune, în vederea recunoaşterii,
adică a identificării sau stabilirii apartenenţei lor.
În procesul penal, această finalitate se realizează prin mijlocirea unei activităţi, graţie
experienţei generalizate a organelor de urmărire penală, justificată de raţiuni practice, denumită
prezentarea spre recunoaştere. Prezentarea spre recunoaştere constă în aceea că unei persoane se
prezintă o altă persoană, cadavru, un lucru, un animal pe care le-a văzut anterior, pentru a stabili
dacă le recunoaşte. Ea este o formă de realizare concretă a identificării, constituind totodată o
metodă de verificare a probelor administrate în cauză ori a versiunilor elaborate pe parcursul
urmăririi penale.
CtEDO a criticat omisiunea autorităților naționale de a realiza prezentarea spre
recunoaștere în anumite cazuri când aceast procedeu probatoriu se impunea în mod imperativ. 1
În cazul prezentării pentru recunoaştere este vorba de procesul memorial de identificare a
unor persoane, lucruri sau animale percepute ori cunoscute anterior. Precizarea se impune pentru
a preveni orice confuzie între noţiunea psihică de recunoaştere şi noţiunea de recunoaştere în
accepţiunea sa juridică. Datorită faptului că reprezintă rezultatul unor mecanisme psihologice:
observare, memorare şi redare, recunoaşterea poate fi mai mult sau mai puţin precisă. De aceea,
în desfăşurarea prezentării spre recunoaştere şi, mai ales, în aprecierea rezultatelor obţinute
trebuie să se ţină seama de legile psihice care guvernează procesul cognitiv, de factorii obiectivi
şi subiectivi ce pot influenţa perceperea, memorarea şi reproducerea. De asemenea, trebuie de
avut în vedere pericolul apariţiei unei false identificări din cauza imposibilităţii localizării în
spaţiu şi timp a unor fapte şi împrejurări, persoane ori obiecte care prezintă unele trăsături
asemănătoare şi apar ca familiare persoanei chemate să facă recunoaşterea.
Sublinierea posibilităţilor de apariţie a erorilor, al identificărilor false se impune în mod
deosebit, deoarece, în cadrul prezentării spre recunoaştere, elementele de sugestie pot să
influenţeze uşor declaraţiile persoanelor chemate să facă recunoaştere. De exemplu, aspectul
neîngrijit al învinuitului prezentat spre recunoaştere, contrastat cu al persoanelor care constituie
grupul, poate sugera martorului sau părţii vătămate că acesta este infractorul şi deci trebuie
identificat.
Prezentarea spre recunoaştere nu reprezintă decât o modalitate de ascultare a persoanelor,
rezultatul prezentării spre recunoaştere materializându-se sub forma unor declaraţii ale
martorilor, părţii vătămate, învinuitului ori inculpatului, declaraţii obţinute potrivit regulilor
privind ascultarea. Ea se particularizează totuşi în cadrul activităţii de ascultare prin scopul şi
finalitatea bine conturate: identificarea de persoane, cadavre, lucruri sau animale care prezintă
importanţă pentru aflarea adevărului şi corecta soluţionare a cauzelor penale. Prezentarea pentru
recunoaştere are o importanţă egală cu ascultarea propriu-zisă a oricărui subiect procesual, care
cunoaşte despre vreo faptă sau împrejurare de fapt, de natură să servească la aflarea adevărului,
inclusiv la identificarea autorului ori victimei unei infracţiuni.
Rezultatul prezentării spre recunoaştere constituie mijloc de probă în cauză. Acesta însă,
luat izolat, nu poate constitui temei pentru elaborarea unei concluzii temeinice. Faptul că o
anumită persoană ar fi recunoscută drept cea care a săvârşit infracţiuni nu înseamnă că aceasta a
şi săvârşit infracţiunea, pentru a se ajunge la o asemenea concluzie este necesar ca rezultatul
prezentării spre recunoaştere să fie coroborat cu alte probe administrate în cauză, care să
confirme participarea persoanei recunoscute la săvârşirea infracţiunii.
Acest act a fost cercetat sub diferite aspecte şi definit de mai mulţi autori. „Prezentarea
spre recunoaştere este o activitate de tactică criminalistică, desfăşurată în scopul identificării
1
În cauza Taraburca c. Moldovei, (Hot. din 06.12.2011), reclamantul s-a plans de faptul că procurorii nu au organizat o
prezentare spre recunoaștere, desi el a solicitat acest lucru, și că nu au identificat celelate personae care au fost deținute
împreună cu el, în perioada 8-10. 04. 2009, pentru a verificadeclarațiile lui despre semnele vizibile de maltratare de pe față.
CtEDO consideră că eșecul de a efectua urmărirea penală adecvată în privința plângerilor reclamantului de maltratare,
întârzierile inexplicabile din timpul investigării acelor acuzații…….și eșecul de a încerca să obțină probe prin identificarea co-
deținuților sau de a organiza o prezentare spre recunoaștere, sunt incompatibile cu cerințele procedural ale art.3 CEDO. Text
preluat din lucrarea: Dolea I. Codul de procedură penală al Republicii Moldova (Comentariu aplicativ), Ed.CARTEA
JURIDICĂ, Ch. 2016, p.309. În cauzele Gurgurov și Buzilov nu au fost realizate prezentarea spre recunoaștere, deși reclamanții
declarau că pot identifica agresorii. Textul este preluat din lucrarea: Gribincea V., (colectiv). Executarea hotărârilor Curţii
Europene a Drepturilor Omului de către Republica Moldova 2013-2014. Chișinău. 2015. p.125. În cauza Eduard Popa c .
Republicii Moldova (Hot. CtEDO 12.02.2013) s-a stabilit că Deşi au fost depuse mai multe demersuri de către reclamant şi a
existat instrucţiuni directe din partea procuraturii ierarhic superioare, totuşi nu s-a efectuat prezentarea spre recunoaştere a
pretinşilor agresori, sau confruntarea dintre reclamant şi martori. (par.54). Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-
116408
131
persoanelor, cadavrelor, lucrurilor sau animalelor, care au legătură cu cauza, cu ajutorul
persoanei ce le-a perceput anterior şi a reţinut în memorie semnalmentele, trăsăturile exterioare
ale persoanelor ori caracteristicile obiectelor şi animalelor.”1
Acelaşi scop al prezentării spre recunoaştere este expus în definiţiile acestui act de
urmărire penală dată de alţi autori.
„Prezentarea spre recunoaştere este un act de urmărire penală ce constă în a prezenta
martorului sau altei persoane un obiect oarecare pentru identificarea lui, obiect perceput anterior
intr-o împrejurare sau alta.”2
„Prezentarea spre recunoaştere este un act de urmărire penală, scopul căruia este
constatarea faptului dacă obiectul prezentat este anume acela care 1-a perceput, observat anterior
în legătură cu fapta investigată.”3
„Esenţa actului examinat, constă în prezentarea subiectului recunoaşterii părţii vătămate,
martorului, bănuitului şi învinuitului, conform ordinii prevăzute de lege a unor persoane, obiecte
sau cadavre pentru ca el să poată stabili identitatea sau deosebirea cu obiectele observate mai
înainte în legătură cu împrejurările faptei cercetate.”4
„Prezentarea spre recunoaştere este actul de urmărire penală, înfăptuit după ascultarea, în
prealabil, a subiectului recunoaşterii despre condiţiile observării, semnele şi particularităţile
obiectului în baza perceperii lui în trecut.”5
„Prin prezentare spre recunoaştere se înţelege actul de urmărire penală, care constă din
demonstrarea unei persoane, martorului, părţii vătămate, bănuitului şi învinuitului cu scopul
stabilirii identităţii sau deosebirii în raport cu persoana, obiectul perceput mai înainte de
subiectul prezentării spre recunoaştere în circumstanţe care se referă la cauza instrumentată, ”6
fie imprimările video sau sonore.”7
În funcţie de obiectul prezentat spre recunoaştere, se deosebesc: recunoaşterea persoanei,
recunoaşterea cadavrului, recunoaşterea obiectelor, recunoaşterea animalelor, recunoaşterea
încăperilor, terenurilor etc.
Pentru ca prezentarea spre recunoaştere să fie încadrată în limitele legii şi să fie obţinut
scopul scontat, trebuie să existe următoarele condiţii:
1. Existenţa unui dosar penal;
2. Existenţa subiectului prezentării spre recunoaştere, adică a persoanei ce urmează în
cadrul acestui act să efectueze identificarea;
3. „Subiect al prezentării spre recunoaştere poate fi orice martor, bănuit, învinuit, inculpat,
capabil, potrivit datelor sale fizice şi psihice, de a percepe şi a reproduce corect informaţia ce
vizează semnele obiectelor prezentate; ”8
4. Ascultarea obligatorie, în prealabil, a subiectului prezentării spre recunoaştere. În lege
se spune că această persoană va fi ascultată vizavi de circumstanţele observării obiectului sau
persoanei corespunzătoare, despre semnele şi particularităţile în virtutea cărora va putea înfăptui
recunoaşterea (art. 116 alin. (1) CPP). În cadrul audierii este necesar a stabili circumstanţele în
care a fost cunoscută persoana sau obiectele care i se prezintă spre recunoaştere (în legătură cu ce
eveniment, condiţii, împrejurări etc.), a identifica unele calităţi individuale caracteristice
persoanelor sau obiectelor ce vor fi identificate, a determina capacitatea senzorială de a deosebi
obiectul dat de altele similare. Această cerinţă a legii presupune existenţa procesului-verbal de
ascultare în dosar;
5. Persoanele (obiectele) prezentate spre recunoaştere trebuie să fie pe cât posibil
asemănătoare la exterior cu persoana (obiectele) ce poate fi identificată. Se consideră
asemănătoare persoanele prezentate spre recunoaştere care se aseamănă prin: forma corpului,
1
Aioniţoae Constantin. Op. cit., p. 145.
2
Цветков П. П. Предъявление для опознания в советском уголовном процессе. Ленинград: Ленинградского
университета, 1962, p. 10.
3
Кочаров Г. И. Опознание на предварительном следствии. Пособие для следователей. Москва: Юрид. лит.-ры, 1955, р. 4.
4
Петренко B. M. Предъявление для опознания при расследовании преступлений. Москва: ВНИИ МВД СССР, 1975, р. 4.
5
Якупов P. X. op. cit., p. 261.
6
Жогин Н. B., Фаткулин Ф. H. op. cit., p. 129.
7
Белкин P. C. op. cit., p. 303, despre prezentarea spre recunoaştere a imprimărilor video şi sonore se vorbeşte în art.137 alin. I
С.P.P. al Estoniei cu modificările şi completările până la 01.01.1996.
8
Цветков П. П. Op. cit., p. 27.
132
vârstă, înălţime, de acelaşi sex; configuraţia feţei, tenul feţei, părului, culoarea ochilor etc.;
modelul, culoarea îmbrăcămintei;” 1
6. Numărul total de persoane prezentate pentru recunoaştere nu trebuie să fie mai mic de
cinci, de obiecte – trei. Această regulă nu se răspândeşte atunci când este prezentat spre
identificare un cadavru.
Frecvent, în practica organelor de urmărire penală, subiecţii prezentării spre recunoaştere
sunt intimidaţi şi din frică de răzbunare, refuză să participe la acest act, fiind conştienţi de
consecinţele juridice al refuzului (se au în vedere martorii şi partea vătămată). Partea vătămată,
martorul pot refuza insistent să participe în calitate de subiect al prezentării spre recunoaştere,
purtând frica răzbunării (violenţă, degradarea averii, nimicirea fizică) acceptând mai uşor
răspunderea penală pentru refuz de a face declaraţii (art. 313 CP). Atare cazuri impun măsuri
concrete şi eficiente pentru apărarea acestor persoane şi stimularea participării lor la prezentarea
spre recunoaştere.
Din aceste considerente art. 116 alin. (3) CPP stipulează că persoana care trebuie
recunoscută este prezentată celui care urmează să o recunoască în afara spaţiului vizibilităţii
celui care urmează a fi recunoscut, împreună cu cel puţin 4 asistenţi procedurali de acelaşi sex,
asemănători la exterior. La prezentarea spre recunoaştere se aplică fotografierea. Fotografiile
persoanei prezentate spre recunoaştere şi a asistenţilor procedurali vor fi anexate în mod
obligatoriu la procesul-verbal.
Astfel, în scopul asigurării securităţii subiectului prezentării pentru recunoaştere, acesteia
din urmă i se va acorda posibilitatea observării, perceperii vizuale a persoanelor prezentate
pentru recunoaştere în condiţii speciale. În cazul procedurii speciale de efectuare a prezentării
spre recunoaştere se fac consemnările respective în procesul-verbal.
După cum deja s-a menţionat, obiectul este prezentat împreună cu cel puţin alte două
asemănătoare. Dar, adeseori, este imposibil de a găsi alte obiecte omogene (de exemplu, în cazul
operelor de artă). În practică, în asemenea situaţii pot fi făcute falsificări:
– în procesul-verbal se consemnează că au fost prezentate spre recunoaştere mai multe
obiecte, pe când în realitate s-a prezentat numai unul;
– este prezentat obiectul alături de altele care se deosebesc esenţial.
„În cazul în care trebuie de prezentat spre recunoaştere obiecte fără analog – picturi,
sculpturi ori altor unicate în calitate de excepţie, acest obiect se va prezenta într-un singur
exemplar ca şi în cazul prezentării spre recunoaştere a cadavrului.”2
La prezentarea spre recunoaştere a cadavrului sau a unor părţi ale lui, sau a obiectelor de
anticariat, precum şi a altor obiecte pentru care este imposibil de a alege şi prezenta analogul,
recunoaşterea se face după exemplar unic. (art. 117 alin. (4) CPP).
Dacă cel chemat spre a face recunoaşterea este martor sau parte vătămată, el este prevenit
despre răspunderea penală, prevăzută în art. 313 C.P., pentru refuzul de a face declaraţii, în art.
312 C.P., pentru declaraţiile mincinoase, precum şi despre dreptul de a nu face declaraţii
împotriva sa şi împotriva rudelor sale apropiate.
Înainte de prezentare, reprezentantul organului de urmărire penală propune persoanei care
urmează a fi recunoscută, să ocupe locul pe care îl alege între asistenţii procedurali, făcând
despre aceasta menţiune în procesul-verbal. Recunoaşterea nu va avea loc, iar cea care a avut loc
nu se va considera întemeiată, dacă persoana chemată pentru a face recunoaşterea a indicat
1
Atât instanța de fond cât și instanța de apel a constatat că la întocmirea procesului-verbal de recunoaştere a persoanei din
28.04.2016 şi efectuarea procedurii de recunoaştere, organul de urmărire penală a neglijat prevederile art.116 Cod de
procedură penală……… având în vedere că, potrivit procesului-verbal de prezentare spre recunoaştere, asistenţii procedurali nu
se aseamănă la exterior, inculpatul fiind unicul care poartă barbă şi care era îmbrăcat în haină roşie, iar partea vătămată l-a
recunoscut, anume după acest ultim indiciu. Mai mult, partea vătămată a indicat că nu a văzut fața persoanei care i-a sustras
geanta, dânsa slab vede, dar la prezentare spre recunoaștere a recunoscut persoana doar după culoarea îmbrăcămintei, care
era unicul îmbrăcat în haină roșie. (Extras din Decizia Colegiului penal al CSJ din 20.03.2018, p.3. Dosar nr. 1- 326/2018).
dispinibil: http://jurisprudenta.csj.md/search_col_penal.php?id=10764. În cauza Laska și Lika c. Albaniei, (Hot. CtEDO din
20.04.2010) , CtEDO a indicat că reclamanții au fost puși să poarte la identificare cagule albe și albastre , similar cu cele
purtate de autorii faptei. Celelalte două personae purtau însă cagule negre, contrastând puternic cu cagule albe și albastre
purtate de către acuzați.Curtea a constatat că modalitatea de efectuare a procedurii de identificare a echivalat cu o invitație
deschisă adresată martorilor dea îndreptadegetul vinovăției către ambii reclamanți. Deasemenea CtEDO a reținut că, procedeul
probatoriu a fost realizat în absența avocaților reclamanților, desi nu rezultă că aceștea ar fi renunțat în mod expres la acest
drept. Având în vedere lipsa oricărui control asupra echității procedurii, precum și lipsa oricărei oprtunități de a critica aceste
vădite neregularități, Curtea considerat că atitudinea vădită de nesocotire a dreptului la apărare în acesată etapă a afectat în
mod iremediabil echitatea procesului penal ulterior. (par.66-69). Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-98349
2
Кочаров Г. И. Op. cit., p. 59; Constantin Aioniţoaie. op. cit., p. 157.
133
particularităţi incerte pentru identificarea persoanei prezentate. În cazul în care prezentarea
persoanei spre recunoaştere este imposibilă, recunoaşterea poate fi realizată după fotografia
acesteia, prezentată împreună cu fotografiile a cel puţin 4 alte persoane, ce nu se deosebesc
esenţial între ele. Toate fotografiile sunt anexate la dosar.
„Sunt situaţii când la prezentarea spre recunoaştere se folosesc fotografiile persoanelor a
căror identitate trebuie stabilită, cu toate că rezultatul recunoaşterii după fotografie este mai puţin
concludent,eoarece fotografia nu reuşeşte să redea în tocmai trăsăturile fizionomiei persoanei,
datorită unghiurilor din care a fost executată, din cauza retuşurilor ce se fac ”..1
„După efectuarea prezentării spre recunoaştere a persoanei după fotografie nu este raţional
de efectuat pe viu. ”2
Obiectul ce urmează a fi recunoscut, este prezentat împreună cu cel puţin alte 2 obiecte
omogene. Persoana care recunoaşte obiectul, este obligată să explice după care semne sau
particularităţi l-a recunoscut. În caz de prezentare spre recunoaştere a cadavrului unei persoane,
pe care cel chemat de a o recunoaşte o ştia din viaţă, este permisă efectuarea toaletei cosmetice a
decedatului. La prezentarea spre recunoaştere a unui obiect, se permite curăţarea lui de murdărie,
rugină şi de alte stratificări dacă aceasta nu îl va distruge ca mijloc de probă.
În legătură cu prezentarea spre recunoaştere a obiectului sau persoanei este întocmit un
proces-verbal conform prevederilor art. 260 şi 261 CPP.
SECȚIUNEA III
Mijloacele materiale de probă și procedee probatorii de administrare a acestora
1. Corpurile delicte şi documentele

Corpurile delicte Posibilitatea determinării acestor circumstanţe, adică, posibilitatea aflării
adevărului în cauzele penale e dată de împrejurarea că infracţiunea, ca orice faptă a omului, este
însoţită, în majoritatea situaţiilor, de producerea unor transformări în mediul înconjurător. Astfel
de modificări, de natură materială, desemnate prin termenul de urme, luat aici în accepţia cea
mai cuprinzătoare, sunt susceptibile de o constatare nemijlocită, cad sub simţurile noastre şi pot
fi percepute direct de către organele de urmărire penală în cadrul unor acte de urmărire penală
(cercetarea la faţa locului, percheziţia, ridicarea de obiecte şi înscrisuri etc.) sau prin supunerea
acestora unor examinări de specialitate (expertize, constatări tehnico-ştiinţifice etc.).
Descoperirea, ridicarea, fixarea, analiza şi sinteza acestor elemente materiale furnizează
informaţii utile cu privire la infracţiunea săvârşită şi la făptuitorul acesteia.
„În cele mai dese cazuri, săvârşirea unei infracţiuni este marcată şi prin urmele lăsate pe
anumite obiecte la locul faptei, prin însăşi lăsarea unor obiecte la locul săvârşirii infracţiunii sau
în apropierea acestui loc.”3
Denumite şi „martori muţi” ai înfăptuirii justiţiei, mijloacele materiale de probă pot furniza
uneori informaţii mai exacte decât martorii adevăraţi şi nu ridică niciodată suspiciunile relei-
credinţe care pot fi întâlnite, uneori, la persoanele chemate ca martori. Obiectele care conţin sau
poartă o urmă a faptei săvârşite, precum şi orice alte obiecte care pot servi la aflarea adevărului
sunt mijloace de probă. De asemenea sunt mijloace materiale de probă obiectele care au fost
folosite sau au fost destinate să servească la săvârşirea unei infracţiuni, precum şi obiectele care
sunt produsul infracţiunii. „Dată fiind legătura strânsă pe care o au aceste din urmă categorii de
obiecte cu săvârşirea infracţiunii, ele au fost denumite de legiuitor corpuri delicte.”4
1
C. Aioniţoaie, op. cit., p. 151. Realizarea identificării prin fotografie este criticabilă din moment ce acuzatul va fi, prin ipoteză,
absent la momentul realizării identificării și nu are de unde să știe dacă a existat o lipsă de echitate în realizarea procedeuluisau
dacă martorul a realizat identificarea în mod convingător. Totodată, s-a susținut că, din moment ce martorul a văzut o poză care
îl reprezenta pe acuzat, martorul va reține cu mai multă claritate această fotografie, și nu percepția inițială a acuzatului la locul
săvârșirii faptei. Prin urmare, orice identificare dintr-un grup de persoane ar putea constitui, din punctul de vederte al
martorului care realizează identificarea, o comparație dintre fotografia recunoscută și una dintre persoanele din grup, cu
estomparea astfel a percepției inițiale. (Înalta Curte a Australiei, Alexander v. The Queen, hot. 08.04.1981, HCA 17); speță citată
În: Mihail Udroiu, (coord.), Codul de procedură. Comentariu pe articole, ed.II-a; București, 2017, (2571) p.626
2
În cauza Năvoloacă c. Moldovei, (Hot.CtEDO 16.12.2008), reclamantul s-a plâns de condamnarea arbitrară în baza probelor
administrare și apreciate conrar prevederilor CPP, în special pentru faptul că înainte de prezentarea spre recunoaștere, martorilor
acuzării le-a fost reprodusă o înregistrare video și o poză a reclamantului (par. par.26, 27, 3 9, 59, 63). Disponibilă:
3
4
134
CtEDO constată că organele de urmărire penală nu au analizat şi nici păstrat hainele şi
telefonul mobil al tinerei, cureaua care probabil a fost utilizată pentru spânzurare şi băutura pe
care persoana în cauză a consumat-o în ziua decesului. De asemenea, .........Curtea precizează că
examenul medico-legal s-a limitat la a constata cauza imediată a decesului, fără să fi solicitat
medicului să valideze sau să infirme din punct de vedere medico-legal teza referitoare la originea
rănilor de pe gambă şi momentul în care a fost consumat alcoolul. În plus, nu s-a oferit nicio
explicaţie pentru contradicţia identificată de medicul legist în ceea ce priveşte diferenţa dintre
lăţimea curelei şi urma lăsată de aceasta pe gâtul tinerei. 1
Multitudinea şi varietatea obiectelor şi înscrisurilor care pot servi la aflarea adevărului se
găsesc sub o diversitate de forme, mărimi, proprietăţi fizico-chimice etc., ascunse ori la vedere şi
pot fi clasificate în mai multe categorii. După literatura de specialitate şi dispoziţiile legale s-ar
putea face următoarea clasificare:
a) obiecte şi înscrisuri care au folosit sau au fost destinate să servească la comiterea
infracţiunii. De exemplu: documentul falsificat în vederea trecerii frauduloase a frontierei ori
„gura de lup” folosită la comiterea furtului prin forţarea unei case de bani;
b) obiecte care reprezintă produsul infracţiunii. De exemplu: bunurile delapidate de
gestionar sau lucrul însuşit de infractor în cazul unui furt;
c) obiecte ori înscrisuri care poartă o urmă a faptei penale comise. De exemplu: înscrisul
contrafăcut prin fals sau lacătul distrus prin forţarea încuietorii în cazul unui furt, ori tabelul de
plată, folosit pentru săvârşirea infracţiunii de înşelăciune în paguba avutului obştesc, prin
pontarea unei persoane în mod fictiv;
d) orice alte obiecte sau înscrisuri care servesc la aflarea adevărului şi rezolvarea cauzei.
De exemplu: bancnotele ori alte bunuri de valoare cu urmele digitale ale mituitului în cazul
infracţiunii de luare de mită.
Corpuri delicte sunt recunoscute obiectele, în cazul în care există temeiuri de a presupune
că ele au servit la săvârşirea infracţiunii, au păstrat asupra lor urmele acţiunilor criminale sau
au constituit obiectivul acestor acţiuni, precum şi bani sau alte valori ori obiecte şi documente
care pot servi ca mijloace pentru descoperirea infracţiunii, constatarea circumstanţelor,
identificarea persoanelor vinovate sau pentru respingerea învinuirii ori atenuarea răspunderii
penale (art. 158 alin. (1) CPP).
Obiectul poate fi recunoscut ca corp delict în următoarele condiţii:
1) dacă, prin descrierea lui detaliată, prin sigilare, precum şi prin alte acţiuni întreprinse
imediat după depistare, a fost exclusă posibilitatea substituirii sau modificării esenţiale a
particularităţilor şi semnelor sau a urmelor aflate pe obiect;
2) dacă a fost dobândit prin unul din următoarele procedee probatorii:
a) cercetare la faţa locului,
b) percheziţie,
c) ridicare de obiecte,
d) precum şi prezentat de către participanţii la proces, cu ascultarea prealabilă a acestora.
Pentru ca un obiect sau altul să devină corp delict, în sensul procesual, al acestui cuvânt
trebuie respectată ordinea procesuală de depistare, ridicare şi fixare a corpurilor delicte. Această
ordine este stabilită prin lege şi include următoarele etape:
1) Fixarea procesuală a împrejurărilor depistării obiectelor, care pot fi corpuri delicte (în
procesul-verbal de cercetare la faţa locului, de percheziţie sau de ridicare etc.);
2) Examinarea şi descrierea detaliată a corpurilor delicte în procesul-verbal
corespunzător;
3) Emiterea unei ordonanţe de anexare a corpurilor delicte la dosarul penal (art. 158
alin.2 CPP).
Corpurile delicte sunt anexate şi se păstrează în dosar sau se păstrează în alt mod prevăzut
de lege. Corpurile delicte care, din cauza volumului sau din alte motive, nu pot fi păstrate
împreună cu dosarul trebuie fotografiate şi fotografiile se anexează la procesul-verbal. Obiectele
voluminoase, după fotografiere, pot fi sigilate şi transmise spre păstrare persoanelor juridice sau
fizice. În acest caz, în dosar se va face menţiunea respectivă.
1
Hot.CtEDO Pleșca c. României din 18.06.2013 (§.48). disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-120958. (a se vedea,
mutatis mutandis, M.B. c. României, din 03.10.2011 (pct.58 şi 59).
135
Substanţele explozive şi alte obiecte care prezintă pericol pentru viaţa şi sănătatea omului
şi din acest motiv nu pot fi păstrate în calitate de corpuri delicte, fapt confirmat prin concluzia
specialiştilor în domeniu, în baza ordonanţei organului de urmărire penală autorizate de
judecătorul de instrucţie, se nimicesc. Imediat după ridicare şi examinare, metalele nobile şi
pietrele preţioase, perlele, valuta naţională şi străină, carnetele de plată, hârtiile de valoare,
obligaţiile, care pot fi recunoscute corpuri delicte, se transmit spre păstrare la instituţiile Băncii
Naţionale. Valuta străină, banii lichizi naţionali, obligaţiile, ridicate în cadrul efectuării acţiunilor
de urmărire penală, se păstrează în dosar dacă ele conţin semne individuale în urma săvârşirii
infracţiunii.
Corpurile delicte şi alte obiecte ridicate sunt păstrate până ce soarta lor nu va fi soluţionată
prin hotărâre definitivă a organului de urmărire penală sau a instanţei. La păstrarea corpurilor
delicte şi a altor obiecte, la transmiterea lor pentru efectuarea expertizei sau a constatării tehnico-
ştiinţifice sau medico-legale, precum şi la transmiterea cauzei altui organ de urmărire penală sau
altei instanţe judecătoreşti trebuie să fie luate măsuri pentru a preveni pierderea, deteriorarea,
alterarea, atingerea între ele sau amestecul corpurilor delicte ori al altor obiecte.
În cazul transmiterii cauzei, în documentul de însoţire, în anexele la el şi în informaţia
anexată la rechizitoriu sunt indicate toate corpurile delicte şi alte obiecte care au fost anexate la
dosar şi pe care îl însoţesc, precum şi locul lor de păstrare dacă ele nu sunt anexate la dosar.
La transmiterea cauzei în care figurează corpuri delicte, organul care primeşte cauza
verifică prezenţa obiectelor anexate la dosar în conformitate cu datele menţionate în documentul
de însoţire. Până la soluţionarea cauzei penale, procurorul, în faza urmăririi penale, sau, după
caz, instanţa dispune restituirea către proprietarul sau posesorul legal:
1) a produselor uşor alterabile;
2) a obiectelor necesare acestuia pentru viaţa cotidiană;
3) a animalelor domestice, pasărilor, altor animale care necesită îngrijire permanentă;
4) a automobilului sau a unui alt mijloc de transport, dacă acesta nu a fost sechestrat pentru
asigurarea acţiunii civile în cauza penală sau a posibilei confiscări speciale a bunurilor.
Corpurile delicte voluminoase, care necesită condiţii speciale de păstrare şi care nu au pe
ele urme ale infracţiunii, precum şi alte corpuri delicte, cu excepţia celor care au servit la
săvârşirea infracţiunii şi care păstrează pe ele urmele infracţiunii, se transmit instituţiilor fiscale
respective pentru a fi utilizate, păstrate, îngrijite sau comercializate.
În cazul în care proprietarul sau posesorul legal al corpurilor delicte menţionate nu este
cunoscut sau dacă restituirea lor este imposibilă din alte motive, ele se predau instituţiilor fiscale
respective pentru a se decide utilizarea, păstrarea, îngrijirea sau comercializarea acestora cu
transferarea banilor încasaţi la contul de depozit al procuraturii sau al instanţei de judecată
respective.
În cadrul soluţionării cauzei, în fond, se hotărăşte chestiunea cu privire la corpurile delicte.
În acest caz:
1) uneltele care au servit la săvârşirea infracţiunii vor fi confiscate şi predate instituţiilor
respective sau nimicite;
2) obiectele a căror circulaţie este interzisă vor fi predate instituţiilor respective sau
nimicite;
3) lucrurile care nu prezintă nici o valoare şi care nu pot fi utilizate vor fi distruse iar în
cazurile în care sunt cerute de persoane ori instituţii interesate, ele pot fi remise acestora;
4) banii şi alte valori dobândite pe cale criminală sau asupra cărora au fost îndreptate
acţiunile criminale, în baza sentinţei instanţei, se trec în venitul statului. Celelalte obiecte se
predau proprietarilor legali, iar dacă aceştia nu sunt identificaţi, se trec în proprietatea statului. În
caz de conflict referitor la apartenenţa acestor obiecte, litigiul se soluţionează în ordinea
procedurii civile;
5) documentele care constituie corpuri delicte rămân în dosar pe tot termenul de păstrare a
lui sau, la solicitare, se restituie persoanelor interesate;
6) obiectele ridicate de organul de urmărire penală, dar care nu au fost recunoscute corpuri
delicte, se remit persoanelor de la care au fost ridicate.
Valoarea obiectelor alterate, deteriorate sau pierdute în urma efectuării expertizei şi a altor
acţiuni legale se atribuie cheltuielilor judiciare. Dacă aceste obiecte au aparţinut învinuitului,
inculpatului sau persoanei civilmente responsabile, contravaloarea acestora nu se restituie. Dacă
136
aceste obiecte au aparţinut altor persoane, contravaloarea lor se restituie, prin sentinţă, din
bugetul de stat şi poate fi încasată de la condamnat sau de la partea civilmente responsabilă.
În caz de achitare a persoanei, precum şi în caz de scoatere de sub urmărire penală pe temei
de reabilitare, contravaloarea obiectelor alterate sau pierdute în cadrul efectuării expertizei sau a
altor acţiuni legale se restituite proprietarului sau posesorului legal, indiferent de calitatea lui
procesuală, din bugetul de stat.
În cazul în care corpurile delicte au fost transmise conform destinaţiei potrivit prevederilor
art. 161 alin. (3) CPP, proprietarului sau, după caz, posesorului legal îi sunt restituite obiecte de
acelaşi gen şi calitate sau i se plăteşte contravaloarea lor, pornind de la preţurile libere în vigoare
la momentul compensării.
Documentele. Constituie mijloc material de probă documentele în orice formă (scrisă,
audio, video, electronică etc.) care provin de la persoane oficiale fizice sau juridice dacă în ele
sînt expuse ori adeverite circumstanţe care au importanţă pentru cauză. (art. 157 alin. (1) CPP).
Din dispoziţiile art. 157 alin. (1) CPP, reiese că valoare probantă au numai acele
documente care:
– emană de la întreprinderi, instituţii şi organizaţii publice sau obşteşti, de la persoane
oficiale sau particulare;
– conţin ori atestă împrejurări care au importanţă pentru cauză.
Există şi documente de alt gen. La ele referim, de exemplu: certificatul de naştere,
testamentul, certificatul de la locul de muncă etc. Alte documente ca mijloc de probe pot fi
întocmite atât până la începerea urmăririi penale, cât şi după începerea urmăririi penale, de
exemplu buletinul de identitate.
Valoare probantă vor avea numai documentele, perfectate în limitele competenţei
funcţionale a organului de la care emană. Ele trebuie să aibă atributele necesare: să fie semnate,
ştampilate, cu numărul propriu de înregistrare etc. În cazul utilizării altor documente, nu mai e
nevoie a le examina, ci, pur şi simplu, trebuie anexate, prin ordonanţă, la dosar.
Actul de revizie, de exemplu, îl atribuim de asemenea, la alte documente. Documentele
sunt prezentate de persoanele fizice şi juridice la demersul organului de urmărire penală, făcut
din oficiu sau la cererea altor participanţi la proces, ori la demersul instanţei, făcut la cererea
părţilor, precum şi de către părţi în cadrul urmăririi penale sau în procesul judecării cauzei.
Documentele sunt anexate, prin ordonanţa organului de urmărire penală sau prin încheierea
instanţei, la materialele dosarului şi se păstrează atâta timp cât este păstrat dosarul. În cazul în
care documentele în original sunt necesare pentru evidenţă, rapoarte sau în alte scopuri legale,
acestea pot fi restituite deţinătorilor, dacă este posibil fără a afecta cauza, copiile acestora
păstrându-se în dosar.
În unele cazuri, documentul poate servi în calitate de corp delict, evident, atunci când el
conţine cel puţin unul dintre elementele menţionate în art.158 CPP. Acestea se recunosc drept
corpuri delicte dacă există temeiuri de a presupune că ele au servit la săvârşirea infracţiunii, au
păstrat asupra lor urmele acţiunilor criminale sau au constituit obiectivul acestor acţiuni, precum
şi banii sau alte valori, ori obiecte şi documente care pot servi ca mijloace pentru descoperirea
infracţiunii, constatarea circumstanţelor, identificarea persoanelor vinovate sau pentru
respingerea învinuirii ori atenuarea răspunderii penale.
Valoare probantă au diferite categorii de documente:
1. Documente, întocmite la cererea organelor de urmărire sau judecătoreşti, referitoare la
diferite împrejurări importante pentru cauza penală.
2. Actele ce sunt întocmite la iniţiativa administraţiei, organizaţiei, întreprinderii,
organelor de control şi revizie.
Documentele perfectate în afara cauzei penale sub formă de scheme, grafice, foto, auditive,
informaţie operativă, dar care au importanţă pentru.
2.Percheziţia
În cursul investigaţiilor legate de comiterea infracţiunilor efectuarea percheziţiei
dobândeşte, adeseori, importanţă decisivă, deoarece prin intermediul acestei activităţi se asigură
strângerea nu numai a mijloacelor de probă a căror existenţă e cunoscută, ci şi a unor noi
mijloace de probă necesară soluţionării cauzelor penale.
137
Percheziţia reprezintă activitatea procedurală prin mijlocirea căreia se urmăreşte
descoperirea şi ridicarea, din anumite locuri sau de la anumite persoane, a obiectelor ori
înscrisurilor ce conţin sau poartă urme ale unei infracţiuni şi care pot servi la aflarea adevărului.
„Organul de urmărire penală este în drept să efectueze percheziţie dacă din probele
acumulate sau din materialele activităţii speciale de investigaţii rezultă o presupunere rezonabilă
că într-o anumită încăpere ori într-un alt loc sau la o anumită persoană se pot afla instrumente ce
au fost destinate pentru a fi folosite sau au servit ca mijloace la săvîrşirea infracţiunii, obiecte şi
valori dobîndite de pe urma infracţiunii, precum şi alte obiecte sau documente care ar putea avea
importanţă pentru cauza penală şi care prin alte procedee probatorii nu pot fi obţinute.”1
De regulă, prin efectuarea acestei activităţi se urmăreşte descoperirea urmelor şi obiectelor
ce prezintă interes în vederea stabilirii împrejurărilor săvârşirii infracţiunii, a identificării
infractorului, a asigurării reparării prejudiciului material, a descoperirii celor ce se sustrag de la
urmărire, judecată sau executarea pedepsei, a descoperirii cadavrelor şi persoanelor dispărute.
CtEDO a constat în cauza Panteleyenko c. Ucrainei, 2 că autoritățile efectuând percheziția
în oficiul reclamantului au ridicat toate documentele care se aflau în oficiu, fără a selecta doar
cele nesare anchetei. CtEDO astabilit că percheziția în cauză nu a fost în conformitate cu legea,
depășind în mod vădit limitele admisibile.
Percheziţia poate contribui la rezolvarea cauzelor penale prin obiectele şi înscrisurile pe
care le poate scoate la iveală şi care pot avea relevanţă în elucidarea unor aspecte ale cauzei
penale. În practică, efectuarea percheziţiei se poate impune cel mai frecvent în cazul unor
infracţiuni, a căror latură obiectivă se caracterizează prin elementul „deţinere”.
Făcând abstracţie de natura infracţiunii, obiectele ce sunt căutate cu ocazia percheziţiei pot
fi situate în una dintre următoarele categorii:
a) obiectele ce constituie produs al infracţiunii, cum ar fi, de ex., bunurile sustrase, cele
primite sau oferite în cazul dării şi luării de mită;
b) obiectele care au servit sau au fost destinate săvârşirii infracţiunii (mijloace,
instrumente, materiale care au folosit la comiterea unei infracţiuni sau care urmează să primească
o asemenea destinaţie);
c) obiectele ce reprezintă urme ale infracţiunii precum şi cele ce conţin astfel de urme; 3
d) obiectele a căror deţinere este interzisă de lege (arme, substanţe explozive etc.) sau a
căror deţinere este îngăduită numai în anumite limite;
e) persoanele care se sustrag de la urmărire, judecată sau executarea pedepsei, persoanele
dispărute, cadavrele;
f) orice obiecte de natură a servi la stabilirea împrejurărilor comiterii infracţiunii sau la
identificarea infractorului.
„Existenţa datelor suficiente” este tălmăcită în literatura de specialitate ca existenţa
probelor administrate într-o cauză penală, care sunt în măsură a forma presupunerea întemeiată
că obiectele sau înscrisurile ce pot avea importanţă pentru justă soluţionare a cauzelor penale se
află într-un anumit loc (într-o încăpere sau asupra unei persoane).”4
„Pentru justificarea celor menţionate pot fi acceptate şi rezultatele activităţii investigativ-
operative, însă nu în calitate de temei unic, şi independent pentru efectuarea percheziţiei.”5
1
Percheziţia aduce atingere inviolabilităţii domiciliului, inviolabilitatea fiind garantată de lege. Art. 8 § 1 CEDO stipulează că
orice persoană are dreptul la respectarea vieţii sale private şi de familie, a domiciliului său şi a corespondenţei sale. Prevederi
analogice se întâlnesc în Constituţia Republicii Moldova, art.l 29, cât şi în art.l 12 al CPP. Cu toate acestea, legea admite o
asemenea intervenţie în scopul asigurării interesului social - lupta cu criminalitatea. ……Conţinutul percheziţiei constă în faptul
că această acţiune procesuală se efectuează prin constrângere, fără a avea voinţa sau acordul proprietarului sau posesorului.
Scopul percheziţiei este căutarea, descoperirea şi ridicarea anumitor instrumente care au servit la săvârşirea infracţiunii,
obiecte şi valori dobândite în urma infracţiunii, precum şi alte obiecte sau documente care ar putea avea importanţă pentru
cauză. Drept condiţie pentru efectuarea percheziţiei serveşte presupunerea întemeiată a organului de urmărire penală bazată pe
probele sau materialele de investigaţie operativă. Probele care dau temei de efectuare a percheziţiei trebuie administrate cu
respectarea legii procesual penale, inclusiv cu indicarea sursei de provenienţă. Percheziţia poate fi efectuată în orice etapă a
urmăririi, imediat după ce au apărut temeiurile de efectuare. Astfel, reieşind din cele expuse, Colegiul penal consideră că
instanţa de judecată întemeiat a admis demersul procurorului, autorizând efectuarea percheziţiei la domiciliul lui B. V., în
scopul cercetării cât mai operative, obiective şi multilaterale a cazului, adoptând o încheiere legală, bazată pe dispoziţiil e legii.
Extras din Decizia Colegiului penal lărgit al CSJ 19.05.10, Dosarul nr.1re – 748/10
2
Hot. CtEDO Panteleyenko c. Ucrainei, Hot.din 29.06.2006, (par.51). disponibilă: http://hudoc.echr.coe .int/eng?i=001-76114
3
CtEDO a criticat în cauza M.B. c. României (Hot. 03.11.2011) faptul că anchetatorii nu au percheziţionat imobilul unde s-ar fi
produs presupusul viol pentru a căuta eventuale probe. De asemenea, anchetatorii n-au analizat nici conservat hainele reclamantei
care erau pătate de sânge şi deteriorate. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-107223
4
Якупов Р. Х. op. cit., p. 252.
5
Рыжаков А. П. Op. cit., p. 37.
138
Acelaşi sens îl are conţinutul art. 139 alin. (1) CPP al Austriei, care stipulează temeiul
faptic al percheziţiei: „Existenţa bănuielilor întemeiate despere faptul că la domiciliu sau în alte
încăperi auxiliare se ascunde făptuitorul sau dacă în aceste încăperi pot fi ascunse obiecte, care
au importanţă pentru demararea urmăririi penale şi a judecăţii.” 1
Organul de urmărire penală este în drept să efectueze percheziţie dacă din probele
acumulate sau din materialele activităţii speciale de investigaţii rezultă o presupunere
rezonabilă că într-o anumită încăpere ori într-un alt loc sau la o anumită persoană se pot afla
instrumente ce au fost destinate pentru a fi folosite sau au servit ca mijloace la săvârșirea
infracţiunii, obiecte şi valori dobândite de pe urma infracţiunii, precum şi alte obiecte sau
documente care ar putea avea importanţă pentru cauza penală (art. 125 alin. (1) CPP).
Percheziţia poate fi efectuată şi în scopul descoperirii unor persoane căutate, precum şi a unor
cadavre umane sau de animale.
Temei juridic de efectuare a percheziţiei este ordonanţa motivată a organului de urmărire
penală, care trebuie să fie autorizată de judecătorul de instrucţie (art. 125 alin. (3) CPP).
În caz de delict flagrant, percheziţia poate fi efectuată în baza unei ordonanţe motivate fără
autorizaţia judecătorului de instrucţie, urmând ca acestuia să-i fie prezentate imediat, dar nu mai
târziu de 24 de ore de la terminarea percheziţiei, materialele obţinute, indicând motivele
efectuării ei. Judecătorul de instrucţie verifică legalitatea acestei acţiuni procesuale. 2
În cazul constatării faptului că percheziţia a fost efectuată legal, judecătorul de instrucţie
confirmă rezultatul acesteia prin rezoluţie. În caz contrar, prin încheiere motivată, recunoaşte
percheziţia ca fiind ilegală.
O problemă distinctă este reglementarea locului percheziţiei. Conform art. 125 alin. (1)
CPP este efectuată în încăpere sau într-un alt loc. Doctrina procesual-penală a stabilit că pot fi
percheziţionate atât încăperile de locuit (casă, apartament) cât şi încăperile auxiliare (beciurile,
hambarele şi alte construcţii gospodăreşti). Potrivit art. 6 pct.11) CPP prin domiciliu trebuie de
înţeles locuinţă sau construcţie destinată pentru locuirea permanentă sau temporară a unei sau
a mai multor persoane (casă, apartament, vilă, cameră la hotel, cabină pe o navă maritimă sau
fluvială), precum şi încăperile anexate nemijlocit la acestea, constituind o parte indivizibilă
(verandă, terasă, mansardă, balcon, beci, un alt loc de uz comun. În volumul noţiunii de
domiciliu sunt incluse şi orice teren privat, automobil, navă maritimă şi fluvială privată, birou.
De asemenea pot fi percheziţionate încăperile şi construcţiile organizaţiilor, instituţiilor,
întreprinderilor şi a altor persoane juridice. Percheziţia unui lot de pământ (a împrejurimilor)
este, de regulă, parte integrantă a percheziţiei încăperilor (curtea casei). Percheziţia terenului
poate fi efectuată atunci când terenul în cauză se află în posesia cetăţenilor (vilă, grădină, livadă
etc.). „Dacă lotul în cauză nu satisface această cerinţă, atunci se efectuează nu altceva decât
cercetarea terenului.”3 Poate şi din acest motiv nu vom putea accepta pentru cadrul nostru
legislativ reglementările percheziţiei în procesul penal francez.
Potrivit art. 94 CPP al Franţei percheziţia se efectuează „dans tous les lieux où peuvent se
trouver des objets doux la découverte serait utile à la manifestaton de la vérité” (ori unde pot să
se afle obiecte, a căror depistare ar fi utilă pentru aflarea adevărului). 4
Doctrina şi practica procesual penală din România tălmăceşte drept percheziţie la
domiciliu atât percheziţiile în locurile deschise (curţi, grădini etc.), cât şi în alte locuri închise
1
Бутов В. Н., Бутов В. Н. Уголовный процесс Австрии. Красноярск: Красню-го унивю-та, 1998, p. 68.
2
În conformitate cu art. 301 alin. (2) CPP, acţiunile de urmărire penală sub formă de percheziţie pot fi efectuate, ca excepţie,
fără autorizarea judecătorului de instrucţie, în baza ordonanţei motivate a procurorului, în cazurile infracţiunilor flagrante.
Infracţiune flagrantă, conform prevederilor art. 6 pct. 10) şi art. 513 CPP, este infracţiunea descoperită în momentul săvârșirii
ei sau înainte ca efectele ei să se fi consumat, precum şi infracţiunea al cărei făptuitor, imediat după săvârșire, este urmărit de
victimă, de martori oculari sau de alte persoane, ori este surprins aproape de locul comiterii infracţiunii cu arme, instrumente
sau orice alte obiecte care ar da temei de a-l presupune participant la infracţiune. În cauza dată, cu certitudine este constatat
faptul că urmărirea penală a fost pornită la 30 octombrie 2008 în baza art. 195 alin. (2) CP, iar percheziţia în birourile
agenţilor economici „XXXXXX” SRL şi „XXXXXX” SRL a fost efectuată la 16 .09.2009 fără autorizaţia judecătorului de
instrucţie, adică în lipsa existenţei delictului flagrant care ar fi dat dreptul organului de urmărire penală de a efectua o astfel de
percheziţie fără autorizarea judecătorului de instrucţie. Din aceste motive, Colegiul penal lărgit conchide că încheierea
judecătorului de instrucţie privind declararea ilegalităţii percheziţiei în birourile folosite de agenţii economici „XXXXX” SRL şi
„XXXXX” SRL este legală, de aceea recursul în anulare urmează a fi respins ca inadmisibil. (Extras din Decizia Colegiul penal
lărgit al CSJ din 30.03. 2010, Dosarul nr.1re-399/10)
3
Гаврилов А. К., Ефимичев С. П. op. cit., р. 35.
4
Gaston Stefani, Georges Levasseur, Bernard Bouloc. op. cit., p. 513.
139
(dependenţele locuinţei, autoturismele etc.). „De asemenea, această noţiune include percheziţia
la locul de muncă ori în camera închiriată de cineva la hotel.”1
În ceea ce priveşte timpul percheziţiei, CPP prevede în art. 128 alin. (1), că ea nu poate fi
efectuată în timpul nopţii2 în afară de cazul unui delict flagrant.
La ridicarea de obiecte şi documente, după prezentarea ordonanţei, reprezentantul
organului de urmărire penală cere să i se predea obiectele sau documentele care urmează a fi
ridicate, iar în caz de refuz, procedează la ridicarea lor forţată.
Uşile se forțează numai după ce percheziţionatul refuză să le deschidă sau percheziţia are
loc în lipsa lui, ori a persoanelor care posedă acces.3
Alături de percheziţia din încăpere, legea reglementează şi percheziţia corporală, care este
efectuată în vederea căutării de obiecte şi de înscrisuri aflate asupra unei persoane. În cazul în
care există temeiuri de a efectua percheziţia sau ridicarea în încăperi, reprezentantul organului
de urmărire penală poate extrage obiecte şi documente ce au importanţă pentru cauză care se
află în hainele, în lucrurile sau pe corpul persoanei la care se efectuează această acţiune de
urmărire penală (art. 130 alin.(1) CPP).
Percheziţia corporală este efectuată de persoana care a dispus-o, prezentând autorizaţia
dată de procuror. Percheziţia corporală are o procedură similară cu percheziţia domiciliară.
Constatarea în cauză demonstrează că Legea ocroteşte în egală măsură atât inviolabilitatea
domiciliului, cât şi libertatea individuală. Percheziţia corporală poate fi efectuată, conform art.
130 alin. (2) CPP, fără o ordonanţă specială şi fără autorizaţia judecătorului:
1) la reţinerea bănuitului, învinuitului, inculpatului;
2) la aplicarea faţă de bănuit, învinuit, inculpat a măsurii preventive de arestare;
3) în cazul în care există suficiente temeiuri de a presupune că persoana prezentă în
încăperea unde se efectuează percheziţia sau ridicarea poate purta asupra sa documente sau alte
obiecte care pot avea importanţă probatorie în cauza penală.
Cu ocazia efectuării percheziţiei corporale trebuie evitată supunerea celui percheziţionat
la tratamente inumane sau degradante. În jurisprudenţa CtEDO s-a reţinut că atunci când modul
în care este efectuată percheziţia cuprinde elemente degradante care agravează în mod
semnificativ umilinţa inevitabilă pe care o provoacă o astfel de procedură, se aplică art. 3 CEDO.
4
Percheziţia corporală sau ridicarea de obiecte se efectuează de reprezentantul organului de

urmărire penală, cu participarea, după caz, a unui specialist de acelaşi sex cu persoana
1
Alexandru Ţuculeanu. Reflecţii în legătură cu percheziţia corporală // Dreptul nr. 3, Bucureşti, 1996, p. 61.
2
În cauza Bisir şi Tulus c. Moldovei (Hot. CtEDO 17.05.2011) CtEDO menţionează că percheziţia la domiciliile reclamanţilor
a fost efectuată în timpul nopţii, (s.a.) pe 04.06. 2005, între orele 24:00 şi 03:00. Art. 128 CPP prevede că este interzis de a face
percheziţii în timpul nopţii, cu excepţia cazurilor de flagrant delict. Întrucît nu a fost susţinut de Guvern că percheziţia
domiciliului celui de-al treilea şi al patrulea reclamant cade sub excepţia prevăzută de art. 128 CPP, CtEDO consideră că
ingerinţa pretinsă nu a fost „în conformitate cu legea” în sensul art. 8. Prin urmare, CtEDO constată că a existat o violare a art.
8 CEDO în ceea ce priveşte dreptul celui de-al treilea şi al patrulea reclamant la respectarea domiciliului. (par.61, 62).
3
În cauza Vasylchuk c. Ucrainei (Hot. CtEDO 13.06.2013), Curtea a evaluat proporţionalitatea ingerinţei în dreptul reclamantei
la domiciliu, ea pretinzând încălcarea art. 8 pe motiv că percheziţia efectuată în casa ei a fost una ilegală şi lipsită de necesitate.
CEDO în stabilirea soluţiei a subliniat faptul legalităţii ingerinţei autorităţilor în dreptul reclamantei la domiciliu, în cadrul
urmării penale pe o cauză fiind dispusă căutarea obiectelor sustrase ulterior stabilite a fi vândute reclamantei, însă a notat că
modalitatea în care percheziţia a fost efectuată în practic, fiind prezentat un suport probatoriu compus din poze şi mărturii care
certifică faptul că de pe urma plecării ofiţerilor de urmărire penală imobilul a fost devastat şi multiple elemente de mobilier au
fost deteriorate, nu satisface exigenţa proporţionalităţii pe terenul Convenţiei. (s.a.) În mod particular CEDO a ţinut cont de
faptul că mijloacele antrenate de autorităţi în atingerea scopului descoperirii infracţiunii au fost excesive la cazul din speţă,
condiţionând consecinţe incompatibile cu standardele recunoscute în virtutea art. 8. Hot. disponibilă:
http://hudoc.echr.coe.int/sites/eng/pages/search.aspx?i=001-120516 Textul este preluat din lucrarea: Morărescu Adrian.
Principiul proporţionalităţii în sistemul Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Teză de doctor în drept Specialitatea: 552.08
– Drept internaţional şi european public. Chişinău, 2015, p.80
4
CtEDO notează, că reclamantului, în speţa respectivă, nu i s-a cerut pur şi simplu să se dezbrace, ci a fost dezbrăcat de ofiţerii
de poliţie în contextul în care era deosebit de neajutorat. Chiar fără a lua în considerare alegaţiile reclamantului cu privire la
faptul că a fost legat la ochi în tot acest timp, lucru care nu a fost stabilit de instanţele naţionale, CtEDO a considerat că
procedura implica o măsură atât de invazivă şi potenţial umilitoare, încât nu ar fi trebuit aplicată decât pentru un motiv
întemeiat. Totuşi, nu au fost aduse argumente care să dovedească faptul că percheziţia corporală, efectuată prin dezbrăcarea
persoanei în cauză, era necesară şi justificată pentru motive de securitate. CtEDO reține în această privinţă că reclamantul, care
era deja încătuşat, a fost percheziţionat pentru căutarea de arme, iar nu pentru droguri sau pentru alte obiecte mici care nu ar
putea fi observate printr-o simplă percheziţie corporală, şi fără dezbrăcarea completă a persoanei în cauză. Instanţa europeană
a considerat că în circumstanţele concrete ale cauzei percheziţia corporală ce a presupus şi dezbrăcarea persoanei în cauză,
efectuată în timpul unei intervenţii a poliţiei la reşedinţa acesteia, a constituit un tratament nejustificat de o gravitate suficientă
pentru a fi calificat ca „degradant” în sensul art. 3 CEDO (Hot. CtEDO din 22.02.2007 Wieser c. Austriei, par. 38-42).
140
percheziţionată. În caz de necesitate, la efectuarea percheziţiei sau ridicării de obiecte şi
documente poate participa interpretul sau specialistul.
În vederea respectării dreptului la viaţă privată, organul judiciar trebuie să ia măsuri ca
faptele şi împrejurările din viaţa personală a celui la care se efectuează percheziţia şi care nu au
legătură cu cauza să nu devină publice. În cauza Amarandei ş.a. c. României (Hot. din 26.04.
2016) CtEDO a reţinut că prin modalitatea de efectuare a percheziţiei domiciliare şi prin
difuzarea imaginilor filmate în cursul percheziţiei către presă fără a se asigura o minimă protecţie
a vieţii private au fost încălcate exigenţele art. 3 şi 8 CEDO.1
Ridicarea obiectelor, documentelor, dispozitivelor de stocare a datelor sau a sistemelor de
informaţii în original este permisă doar dacă, după examinarea la faţa locului, în prealabil, se
constată că acestea ar putea avea importanţă expresă şi indispensabilă pentru cauza penală, iar
ridicarea lor nu stopează în mod inevitabil activitatea economică a persoanei.
În cazul în care ridicarea obiectelor, documentelor, dispozitivelor de stocare a datelor sau a
sistemelor de informaţii în original nu este posibilă fără stoparea inevitabilă a activităţii
economice a persoanei, organul de urmărire penală dispune, prin ordonanţă motivată, efectuarea
de copii şi înregistrări foto sau video, stocarea datelor, inspectarea, măsurarea sau prelevarea de
mostre, care servesc drept mijloc de probă. Efectuarea copiilor şi a înregistrărilor foto sau video,
stocarea datelor (clonarea sistemelor informaţionale), inspectarea, măsurarea sau prelevarea de
mostre se realizează, după caz, cu participarea specialistului, prin utilizarea metodelor şi
mijloacelor tehnice ce asigură integritatea şi autenticitatea documentelor, obiectelor,
dispozitivelor de stocare a datelor sau a sistemelor de informaţii.
În cazul în care este imposibilă efectuarea copiilor şi a înregistrărilor foto sau video,
stocarea datelor (clonarea sistemelor informaţionale), inspectarea, măsurarea sau prelevarea de
mostre a obiectelor, documentelor, dispozitivelor de stocare a datelor şi a sistemelor de
informaţii la locul efectuării acţiunii procesuale fără a afecta integritatea şi autenticitatea acestora
ori posesorul acestora nu permite sau obstrucţionează efectuarea acestor acţiuni, organul de
urmărire penală le ridică în scopul efectuării copiilor şi a înregistrărilor foto sau video, stocării
datelor (clonării sistemelor informaţionale), inspectării, măsurării sau prelevării de mostre,
indicînd în procesul-verbal întocmit elementele de individualizare a fiecărui obiect, document
sau dispozitiv.
În toate cazurile, cu excepţia dispunerii constatării tehnico-ştiinţifice sau expertizei
judiciare asupra obiectelor, documentelor, dispozitivelor de stocare a datelor sau a sistemelor de
informaţii, acestea se restituie persoanei de la care au fost ridicate în termen de 3 zile de la
ridicare. Dacă din cauza proprietăţilor individuale ale obiectelor, documentelor, dispozitivelor de
stocare a datelor sau a sistemelor de informaţii este necesar mai mult timp pentru examinarea lor,
termenul de restituire poate fi prelungit prin ordonanţa motivată a procurorului, dar nu mai mult
decît pentru un termen total de pînă la 20 de zile de la data ridicării.
3. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri

Când sunt cunoscute atât natura obiectelor, cât şi locul unde se află sau persoana care le
deţine, acestea pot fi obţinute prin efectuarea unei activităţi distincte de percheziţie – ridicarea de
obiecte şi înscrisuri.
Ridicarea urmăreşte identificarea şi ridicarea de la persoanele care le deţin a obiectelor şi
înscrisurilor ce servesc ca mijloc de probă pentru descoperirea unei infracţiuni şi a făptuitorilor,
dovedirea vinovăţiei acestora şi asigurarea tragerii lor la răspundere penală.
În anumite momente ale urmăririi penale este dificil să se stabilească cu certitudine care
dintre obiectele şi înscrisurile ridicate sunt mijloace de probă. De aceea, dispoziţiile legii
1
CtEDO a apreciat că prin modalitatea de efectuare a percheziţiei, prin folosirea forţei de către organele jandarmeriei în mod
disproporţionat persoanele aflate in imobilele percheziţionate au fost suspuse unui tratament degradant incompatibil cu
dispoziţiile art. 3 CEDO; CtEDO a reţinut deasemenea că, deşi mandatul de percheziţie domiciliară emis de judecător viza
ridicarea suporturilor de stocare a datelor informatice, organele de urmărire penală nu au circumscris percheziţiile efectuate
limitelor mandatului ridicând bunuri care nu aveau legătură cu obiectul mandatului (cărţi, fotografii, documente de identitate
bani, bijuterii, obiecte vestimentare); CtEDO a mai observat că prin caracterul masiv şi nediferenţiat al percheziţiilor
domiciliare şi prin absenţa unui control a posteriori efectiv percheziţiile şi ridicarea obiectelor persoanele ale reclamanţilor au
fost de natură să conducă la încălcarea dreptului la viaţă privată; deopotrivă, CtEDO a constatat că imagini filmate cu ocazia
efectuării percheziţiilor domiciliare au fost distribuite către presă, iar acestea conţineau imagini ale locatarilor imobilelor
percheziţionate, în special ale unor tinere fete întinse pe sol în posturi umilitoare, nefiind luate minimele precauţii pentru
protejarea acestora, corpurile şi feţele nefiind anonimizate, fiind realizată o ingerinţă nejustifîcată în dreptul Ia viaţă
privată.(s.a). Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-176078
141
procesual-penale prevăd că această activitate se poate efectua chiar atunci când se apreciază doar
posibilitatea ca ele să servească drept mijloc de probă.
Importanţa majoră a ridicării de obiecte şi înscrisuri, prin care practic se administrează o
parte din mijloacele de probă, rezidă în faptul că aceşti „martori muţi”, cum au fost numite
sugestiv, ştiu să „vorbească” şi să prezinte uneori date mai exacte şi complete decât martorii
adevăraţi, ce pot fi de rea-credinţă ori influenţaţi de diverşi factori în depoziţiile lor. Desigur, nu
se poate exclude şi posibilitatea ca unele mijloace de probă din categoria celor la care s-au făcut
referiri să fie contrafăcute sau alterate intenţionat de cei interesaţi, pentru a duce organul de
urmărire penală la concluzii eronate.
Organul de urmărire penală, în baza unei ordonanţe motivate, este în drept să ridice
obiectele sau documentele care au importanţă pentru cauza penală dacă probele acumulate sau
materialele activităţii speciale de investigaţii indică exact locul şi persoana la care se află
acestea. (art. 126 alin. (1) CPP).
Ridicarea de documente ce conţin informaţii care constituie secret de stat, comercial,
bancar, precum şi ridicarea informaţiei privind convorbirile telefonice se fac numai cu autorizaţia
judecătorului de instrucţie. Ridicarea de obiecte sau documente în alte situaţii, este efectuată în
baza ordonanţei motivate a organului de urmărire penală. La efectuarea percheziţiei sau ridicării
de obiecte şi documente trebuie să fie asigurată prezenţa persoanei la care se face percheziţia sau
ridicarea ori a unor membri adulţi ai familiei acesteia, ori a celor care reprezintă interesele
persoanei în cauză. Dacă prezenţa acestor persoane este imposibilă, se invită reprezentantul
autorităţii executive a administraţiei publice locale.
Ridicarea de obiecte şi documente sau percheziţia în încăperile instituţiilor,
întreprinderilor, organizaţiilor şi unităţilor militare se efectuează în prezenţa reprezentantului
respectiv. Persoanele, la domiciliul cărora se efectuează percheziţia sau ridicarea de obiecte şi
documente, precum şi specialiştii, interpreţii, reprezentanţii, apărătorii, au dreptul să asiste la
toate acţiunile organului de urmărire penală şi să facă în legătură cu aceasta obiecţii şi declaraţii
care vor fi consemnate în procesul-verbal.
Este interzis de a efectua ridicări de obiecte şi documente sau de a face percheziţii în
timpul nopţii, cu excepţia cazurilor de delict flagrant. În baza ordonanţei de efectuare a
percheziţiei sau a ridicării de obiecte şi documente cu autorizaţia judecătorului de instrucţie,
persoana care efectuează urmărirea penală este în drept să intre în domiciliu sau în alte încăperi.
Până la începerea percheziţiei sau ridicării de obiecte şi documente, reprezentantul
organului de urmărire penală este obligat să înmâneze, sub semnătură, persoanei la care se face
percheziţia sau ridicarea, copia de pe ordonanţa respectivă. La ridicarea de obiecte şi documente,
după prezentarea ordonanţei, reprezentantul organului de urmărire penală cere să i se predea
obiectele sau documentele care urmează a fi ridicate, iar în caz de refuz purcede la ridicarea lor
forţată. Dacă obiectele sau documentele ce urmează a fi ridicate lipsesc la locul indicat în
ordonanţă, persoana care efectuează urmărirea penală este în drept să facă percheziţie, motivând
necesitatea efectuării acesteia.
După prezentarea ordonanţei, reprezentantul organului de urmărire penală cere să i se
predea obiectele şi documentele menţionate în ordonanţă. Dacă obiectele şi documentele căutate
se predau benevol, persoana care efectuează urmărirea penală se limitează la ridicarea acestora,
fără a mai efectua alte măsuri de investigaţii. Toate obiectele şi documentele ridicate, sunt
prezentate tuturor persoanelor care participă la percheziţie sau ridicare. Obiectele şi documentele
descoperite în timpul percheziţiei sau ridicării, a căror circulaţie este interzisă de lege, trebuie
ridicate, indiferent de faptul dacă au sau nu legătură cu cauza penală.
În cadrul percheziţiei sau ridicării de obiecte şi documente, persoana care efectuează
urmărirea penală, are dreptul să deschidă încăperile şi depozitele încuiate dacă proprietarul
refuză să le deschidă benevol, evitându-se deteriorarea nejustificată a bunurilor. Pe parcursul
percheziţiei pot fi utilizate mijloace tehnice, fapt ce va fi menţionat în procesul-verbal.
Organul de urmărire penală este obligat să ia măsuri pentru a nu da publicităţii
circumstanţele privitor la viaţa intimă a persoanei, constatate în legătură cu efectuarea
percheziţiei sau ridicării. Persoana care efectuează urmărirea penală are dreptul să interzică
persoanelor aflate în încăpere sau la locul unde este efectuată percheziţia, precum şi persoanelor
care au intrat în această încăpere sau au venit în acest loc, să plece ori să comunice între ele sau
cu alte persoane până la terminarea percheziţiei. În caz de necesitate, încăperea sau locul unde se
efectuează percheziţia pot fi luate sub pază.
142
În localurile misiunilor diplomatice, inclusiv în localurile în care locuiesc membrii
misiunilor diplomatice şi familiile lor, percheziţia sau ridicarea se poate efectua numai la cererea
sau cu consimţământul şefului misiunii diplomatice respective. Consimţământul şefului misiunii
diplomatice pentru efectuarea percheziţiei sau ridicării se cere prin intermediul Ministerului
Afacerilor Externe al RM. La efectuarea percheziţiei sau ridicării în localurile menţionate este
obligatorie prezenţa procurorului şi a unui reprezentant al Ministerului Afacerilor Externe al RM.
Percheziţia sau ridicarea de obiecte şi documente în localurile misiunilor diplomatice este
efectuată conform prevederilor CPP.
Reprezentantul organului de urmărire penală care efectuează percheziţia sau ridicarea de
obiecte şi documente întocmeşte un proces-verbal potrivit dispoziţiilor art. 260 şi 261 CPP
Dacă, o dată cu procesul-verbal, este întocmită o listă specială a obiectelor şi documentelor
ridicate, aceasta este anexată la procesul-verbal. Procesul-verbal al percheziţiei sau ridicării
trebuie să conţină menţiunea că celor prezenţi le-au fost explicate drepturile şi obligaţiile lor
prevăzute de CPP, precum şi declaraţiile făcute de aceste persoane.
În privinţa obiectelor şi documentelor care urmează a fi ridicate trebuie să se menţioneze
dacă au fost predate benevol sau ridicate forţat, precum şi în ce loc şi în ce împrejurări ele au fost
descoperite. În ceea ce priveşte obiectele descoperite se vor menţiona următoarele: natura, felul
obiectului, forma, dimensiunile, culoarea, particularităţi de construcţie, anumite caracteristici,
cum ar fi, locul unde au fost găsite, raporturile de distanţă dintre acestea, starea în care se
prezintă, etc.1
În Decizia Colegiului penal lărgit al CSJ din 07.02 2012 se constată inadmisibilitatea
mijloacelor de probă materiale ridicate, dat fiind negligarea prevederilor CPP privind ridicarea
de obiecte şi înscrisuri: În procesul-verbal de ridicare nu s-a indicat dacă obiectele ridicate au
fost predate benevol sau ridicate forţat şi nici în ce împrejurări au fost descoperite. De
asemenea în procesul-verbal nu a fost indicată exact cantitatea substanţelor narcotice ridicate.
În aşa mod au fost încălcate prevederile art. 133 alin. 2 CPP RM. O altă încălcare esenţială este
faptul că sacoşele ridicate nu au fost împachetate şi sigilate, fiind astfel încălcate prevederile
art. 131 alin. 5 CPP RM. 2
Dacă, în timpul percheziţiei sau ridicării, s-au comis acţiuni de încălcare a ordinii de către
persoanele la care se efectua percheziţia sau ridicarea sau de către alte persoane, ori s-au făcut
încercări de a distruge sau a ascunde obiectele sau documentele căutate, reprezentantul organului
de urmărire penală va consemna în procesul-verbal aceste acţiuni, indicând totodată şi măsurile
întreprinse de el.
Procesul-verbal de percheziţie sau ridicare este adus la cunoştinţă tuturor persoanelor care
participă la efectuarea acestor acţiuni procesuale şi sunt prezente la efectuarea lor, fapt care este
confirmat prin semnătura fiecăreia dintre ele.
Obiectele şi documentele ridicate trebuie, pe cât e posibil, să fie împachetate şi sigilate
chiar la locul percheziţiei sau ridicării, despre ce se face menţiune în procesul-verbal respectiv. 3
1
În cauza Năvoloacă c. Moldovei, (Hot.CtEDO 16.12.2008), reclamantul s-a plâns de condamnarea arbitrară în baza probelor
administrare și apreciate contrar prevederilor CPP. Pe lângă alte încălcări s-a constatat că procesul verbal al percheziției la
domiciliul mamei reclamantului a fost alterat prin introducerea informațiilor suplimentare cu privire la găsirea unui mâner de la
o geantă, care au fost scrise peste liniile încrucișate marcate pe spațiul gol în partea de jos a paginii. Contrar cerințelor legale,
în procesul verbal nu era indicat clar unde a fost găsit mânerul de la geantă și caracteristicile acestuia, iar obiectul nu a fost
păstrat într-un pachet sigilat. (par.31). Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-112867
2
Extras din Decizia Colegiului penal lărgit al CSJ din 07.02. 2012, Dosarul nr. 1ra-925 /12.
3
În cadrul percheziției nu a fost respectată procedura prevăzută de art.131 alin.(5), 260-261 CPP și anume, nu se desprinde de
cine și la ce moment a fost realizată împachetarea și sigilarea, cât și aplicarea semnăturii pe pachetul cu obiectul ridicat în
urma efectuării percheziției la 15.12.2015, în celula nr.5, a postului nr.3, a blocului de regim nr.2 a Penitenciarului nr.5,
or.Cahul. Incorectă a fost considerată de instanța de apel și constatarea făcută de prima instanță că acțiunea de percheziție
efectuată de lucrătorii penitenciarului nu s-a făcut în conformitate cu art.131 CPP, ci în conformitate cu pct.5 și 271 al
Statutului executării pedepsei de către condamnați, pct.5 din Legea nr.1036 din 17.12.1996 cu privire la sistemul penitenciar,
Codul de executare și art.273 CPP, deoarece administrația instituțiilor penitenciare este împuternicită să percheziționeze
deținuții, controlul și percheziția deținuților, încăperilor, pot fi efectuate atât planic, cât și inopinat, în modul stabilit de actele
normative, însă la efectuarea căreia persoanele trebuie să respecte prevederile art.93, 131 CPP. Ma mult, instanța de apel a
reținut că în procesul-verbal de cercetare la fața locului s-a indicat că în urma percheziției nu a fost ridicat nimic, inculpatul nu
recunoaște faptul că ar fi fost ridicate de la el careva obiecte, iar din materialele dosarului nu se desprinde dacă obiectele
ridicate ar fi fost împachetate, sigilate și ștampilate. Deși, prima instanță a indicat că obiectele depistate în cadrul percheziției
inopinate au fost ridicate de la colaboratorii penitenciarului de către ofițerul de urmărire penală V.Ț., însă această circumstanță
nu exclude dubiile că obiectele ar fi putut fi schimbate și că acesta le-ar fi primit împachetate, sigilate, cu semnătura plasată pe
pachet, iar prin faptul că expertul le-ar fi primit împachetate, nu se demonstreză cert că acestea ar fi fost împachetate la
momentul ridicării. (Extras din Decizia Colegiului penal CSJ din 25.04.2018, dosar nr..1ra-817/18); disponibilă:
143
Pachetele sigilate sunt semnate de persoana care a efectuat percheziţia sau ridicarea. Copia de pe
procesul-verbal al percheziţiei sau ridicării este înmânat, contra semnătură, persoanelor la care
au fost efectuate aceste acţiuni procesuale sau al unui membru adult al familiei lor, iar în cazul
absenţei lor – reprezentantului autorităţii executive a administraţiei publice locale cu explicarea
dreptului şi modului de contestare a acestor acţiuni procesuale.
În unele spețe din practica judiciară se constată vicierea importanței probante a acestui
mijloc de fixare a informației, dat fiind faptul încălcării prevederilor CPP privind aplicarea
mijloacelor tehnice.1
Dacă percheziţia sau ridicarea s-a efectuat în sediul unei întreprinderi, instituţii, organizaţii
sau unităţi militare, copia de pe procesul-verbal se înmânează reprezentantului acestora.
4. Cercetarea la faţa locului

Un loc important în probatoriul procesual-penal, printre alte acte de urmărire penală, revine
cercetării la faţa locului, care poate fi de mai multe feluri. În cadrul cercetării pot fi stabilite nu
numai circumstanţele care constituie obiectul probatoriului (art. 96 CPP), dar şi alte momente
importante, care permit de a orienta într-o direcţie corectă investigarea cauzei şi de a înainta
versiunile respective. Nu în zădar cercetarea la faţa locului este denumită simbolic „cheia pentru
rezolvarea problemei cu mai mulţi necunoscuţi.”2
Realizarea fără întârziere a cercetării locului faptei asigură descoperirea şi valorificarea
probelor materiale ale infracţiunii înainte ca acestea să fie distruse sau să suporte modificări.
Totuși acest procedeu probatoriu nu poate fi realizat până la pornirea procesului penal. 3
„Majoritatea surselor studiate tratează cercetarea la faţa locului, situând pe primul plan
scopul acestui act, care, în fond, coincide cu textul din legislaţie şi vizează temeiul efectuării
cercetării.”4
Cu aproape acelaşi conţinut este definiţia cercetării la faţa locului redată în Dicţionarul de
Procedură Penală: „procedeu probatoriu care constă în cercetarea amănunţită a locului unde s-a
comis fapta, cu scopul de a cunoaşte exact situaţia locului săvârşirii infracţiunii, de a descoperi şi
a fixa urmele infracţiunii, de a stabili poziţia şi starea mijloacelor materiale de probă şi
împrejurările în care infracţiunea a fost săvârşită.”5
Acelaşi sens îl are alin. (1( art. 129 CPP al României, care de asemenea elucidează scopul
cercetării la faţa locului, însă evidenţiază şi procedeul de cunoaştere a datelor de fapt –
constatarea (observarea).”6 După cum deja s-a menţionat, fiecare act de urmărire are la bază un
procedeu (sau mai multe) de cunoaştere a evenimentelor, faptelor, locului.
file:///C:/Users/User/AppData/Local/Packages/Microsoft.MicrosoftEdge_8wekyb3d8bbwe/TempState/Downloads/CSJ,%20Civir
jic,%20217%20(1).pdf
1
În cadrul ridicării au fost utilizate mijloace tehnico-ştiinţifice şi anume aparatul foto de model „Canon". Inculpatului B. A. nu i
s-a comunicat despre acest fapt înainte de utilizarea acestui mijloc tehnico-ştiinţific, fapt care i-a îngrădit dreptul la apărare şi
care contravine prevederilor art. 261 alin. (2) pct.6) CPP (Extras din Decizia Colegiului penal lărgit al CSJ din 07.02. 2012,
Dosarul nr. 1ra-925 /12.) În aceași Decizie a CSJ s-a constat deasemenea că organul de urmărire penală nu a valorificat pe deplin
potenţialul probator al fotografiilor realizate în cadrul ridicării de obiecte şi înscrisuri: Pozele anexate la materialele cauzei
(f.d.11-12) provoacă multe semne de întrebare, deoarece din conţinutul lor nu rezultă de unde anume au fost ridicate sacoşele,
cu toate că scopul utilizării mijloacelor tehnico-ştiinţifice este anume acesta de a fixa cât mai obiectiv toate circumstanţele
importante pentru soluţionarea cauzei penale. Aspectele menţionate nu au fost indicate nici în conţinutul procesului-verbal de
ridicare. Prin urmare procesul-verbal contravine dispoziţiilor art. 260 alin. (2) pct. 5 CPP RM care prevede că în procesul-
verbal al acţiunii procesuale se indică descrierea amănunţită a faptelor constatate în cadrul efectuării acţiunii de urmărire
penală
2
Белозеров И. H., Pябoконъ B. B. Op. cit., p. 17.
3
Colegiul penal lărgit al CSJ a admis recursul avocatului, cu casarea parţială a sentinţei Judecătoriei Buiucani mun. Chişinău
din 05.09. 2007 şi a deciziei CA Chişinău din 14.11. 2007, cu achitarea lui A. M. de sub învinuirea de săvârșire a infracţiunii
prevăzute de art. 361 alin.(2) lit. a) CP din următoarele motive. Contrar prevederilor art. 118 alin. (1) CPP, la momentul
efectuării cercetării la faţa locului la domiciliul lui A. M., nu era înregistrată şi nu se cerceta nici o infracţiune concretă, astfel
organul de urmărire penală nu avea temei şi nici dreptul ca să înceapă careva acţiuni procedurale fiindcă acestea nu pot fi
exercitate înaintea existenţei unei infracţiuni concrete, fără scopul cercetării şi combaterii ei. Astfel, prin aceste acţiuni ale
organului de urmărire penală, au fost încălcate prevederile art. 12 CPP- inviolabilitatea domiciliului, percheziţia şi cercetarea
domiciliului nefiind efectuată în baza unui mandat judiciar; cât şi prevederile art. 13 CPP- inviolabilitatea proprietăţii, lui A. M.
nefiind înmînată copia procesului- verbal de ridicare a bunurilor de la domiciliul acestuia. Reieşind din aceste circumstanţe,
toate probele ce au fost ridicate şi administrate în cadrul efectuării cercetării la faţa locului la domiciliul lui A. M. de către
organul de urmărire penală, acestea fiind cu încălcări esenţiale ale legislaţiei procesual - penale, exprimate în violarea
drepturilor şi libertăţilor constituţionale ale participanţilor la proces, sunt ilegale şi inadmisibile, care nu pot fi puse la baza
sentinţei de condamnare conform art. 94 CPP. (Extras din Decizia Colegiului penal lărgit al CSJ din 01.04. 2008, Dosarul nr. 1ra
–350/08)
4
Лупинская П. A. op. cit., p. 285.
5
Antoniu Gheorghe, Volonciu Nicolae, Zaharia Nicolaie. op. cit., p. 48.
6
Bulgâr Gheorghe. Dicţionar de sinonime. Chişinău: Ştiinţa, 1997, p. 180.
144
Cercetarea este acceptată în doctrina procesual-penală a Austriei ca percepţia (recepţia,
sesizarea) nemijlocită de către judecătorul de instrucţie în procesul penal a locului faptei. „Atare
percepţie se realizează cu ajutorul organelor de simţ.”1
Cercetarea la faţa locului reprezintă activitatea procedurală a cărui obiect îl constituie
percepţia nemijlocită de către organele judiciare a locului unde s-a săvârşit activitatea
infracţională, descoperirea, fixarea şi ridicarea urmelor, precizarea poziţiei şi stării mijloacelor
materiale de probă, în vederea stabilirii naturii şi împrejurărilor comiterii infracţiunii, a
elementelor care să conducă la identificarea făptuitorului.
„Cercetarea la faţa locului reprezintă o activitate procesuală şi tactică a ofiţerului de
urmărire penală, ce rezidă în studierea, perceperea, depistarea, fixarea şi ridicarea nemijlocită a
obiectelor, stabilirii stării şi proprietăţii lor, urmelor, indiciilor şi poziţiei reciproce a acestora,
importante pentru cauza cercetată.”2
În scopul descoperirii şi ridicării urmelor infracţiunii, a mijloacelor materiale de probă
pentru a stabili circumstanţele infracţiunii ori alte circumstanţe care au importanţă pentru
cauză, organul de urmărire penală efectuează cercetarea la faţa locului a terenurilor,
încăperilor, obiectelor, documentelor, animalelor, cadavrelor umane sau de animale (art. 118
alin. (1) CPP).
Pentru a evita dispariţia urmelor, denaturarea lor, schimbarea situaţiei locului, şi, în sfârşit,
pentru a nu diminua eficienţa cercetărilor, este stipulat în art. 118 alin. (2) CPP că locul cercetării
poate fi înconjurat de colaboratorii organelor de menţinere a ordinii publice.
Cercetarea la faţa locului la domiciliu fără permisul persoanei căreia îi este limitat dreptul
la inviolabilitatea domiciliului, este efectuată în baza ordonanţei motivate a organului de
urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie.
Reieşind din conţinutul art. 118 alin. (1) CPP, există următoarele tipuri de cercetare la faţa
locului: a terenurilor, a încăperilor, a obiectelor, a documentelor (înscrisurilor), a animalelor, a
cadavrelor umane sau a animalelor.
De regulă, cercetarea terenurilor, obiectelor, înscrisurilor, precum şi examinarea
cadavrului, este parte integrantă a cercetării la faţa locului. În cazurile în care pentru cercetarea
acestor obiecte este necesar mai mult timp ele se examinează la locul efectuării urmăririi penale.
Obiectele descoperite în timpul cercetării la faţa locului se examinează la locul efectuării
acestei acţiuni şi rezultatele examinării se consemnează în procesul-verbal al acţiunii respective.
Dacă pentru examinarea obiectelor şi documentelor se cere un timp mai îndelungat, precum şi
în alte cazuri, persoana care efectuează urmărirea penală le poate ridica pentru a le examina în
sediul organului de urmărire penală. Pentru aceasta, obiectele şi documentele se împachetează,
se sigilează, pachetul se semnează şi despre aceasta se face menţiune în procesul-verbal (art.
118 alin. (4) CPP).
Organul de urmărire penală efectuează examinarea sistemelor informatice sau a
suporturilor de stocare a datelor informatice, în caz de necesitate, cu ajutorul specialistului în
domeniul respectiv. La cererea persoanei care deţine sau are sub control obiectele ce conţin date
informatice, organul de urmărire penală dispune, prin ordonanţă motivată, efectuarea de copii,
care servesc ca mijloc de probă. Copiile se realizează prin utilizarea metodelor şi mijloacelor
tehnice ce asigură integritatea şi autenticitatea datelor informatice.
În cazul în care pentru examinarea obiectelor care conţin date informatice se cere un timp
mai îndelungat sau este necesară efectuarea expertizei judiciare ori a constatării tehnico-
ştiinţifice a sistemelor informatice sau a suporturilor de stocare a datelor informatice, persoana
care efectuează urmărirea penală ridică obiectele respective pentru a le examina la sediul
organului de urmărire penală sau pentru a dispune efectuarea expertizei judiciare ori a constatării
tehnico-ştiinţifice. Pentru aceasta, obiectele care conţin datele informatice se împachetează şi se
sigilează, iar pachetul se semnează, făcîndu-se menţiunea respectivă în procesul-verbal.
În procesului-verbal al cercetării la fața locului se indică: descrierea detaliată a situaţiei la
locului faptei, punându-se accent asupra tabloului de ansamblu, în care se încadrează locul
faptei, delimitarea precisă a acestui loc, dimensiunile şi amplasarea faţă de punctele cardinale,
1
Бутов B. H. op. cit., p. 66.
2
Gheorghiţă Mihai. Tactica cercetării la faţa locului. Chişinău, p. 5.
145
particularităţile topografice, căile de acces; descrierea amănunţită a obiectelor, urmelor şi a altor
probe materiale descoperite la locul săvârşiri faptei.1
Descrierea exactă şi succesivă a tuturor celor descoperite la faţa locului şi utile activităţii de
urmărire penală (fiecare circumstanţă, urmă, obiect, document, etc., se descriu în mod individual
şi detaliat, cu toate caracteristicile generale şi particulare). 2
În anumite cazuri, persoana care efectuează urmărirea penală, dacă este necesar, execută
diferite măsurări, fotografieri, înregistrări video, întocmeşte desene, schiţe, face mulaje şi tipare
de pe urme de sine stătător sau cu ajutorul specialistului în materia respectivă.
Exactitatea schiţei – măsurile trebuie să se execute corect, iar rezultatele sa fie reţinute şi
utilizate în schiţă cu exactitate, deoarece fiecare dimensiune le influenţează pe celelalte şi orice
greşeală afectează redactarea exactă a situaţiei. 3
„În partea finală se indică timpul fnisării cercetării, obiectele care au fost descoperite şi
fixate sau ridicate la efectuarea cercetării, dacă au fost împachetate şi cui au fost transmise,
diferite declaraţii ale specialistului legate de descoperirea obiectelor, unele obiecţii ale
participanţilor, faptul că la procesul-verbal sunt anexate diferite schiţe, mulaje, tipare, casete
audio sau video.”4.
Pe fiecare pagină şi la finele procesului-verbal este obligatoriu a fi semnat de persoanele
participante la efectuarea cercetării şi de către organul de urmărire penală care a efectuat
cercetarea locului faptei. Este important ca procesul verbal să fie semnat de către participanți
imediat după completare.5
Martorii care au participat la cercetarea la faţa locului au confirmat că ei au semnat
procesul-verbal, însă că lor nu li s-a permis să se apropie de locul crimei şi că ei au văzut
maşina arsă doar de la distanţă. Contrar cerinţelor legale, lor nu li s-au explicat drepturile şi
obligaţiile lor în calitate de martori, ei nu au văzut ce a găsit poliţia la locul crimei şi ei nu au
văzut înregistrarea video a evenimentelor înainte de a semna procesul-verbal şi schema. 6
De asemenea, art. 134 CPP stipulează cercetarea corespondenţei poştale şi telegrafice, iar
art. 120 CPP – examinarea exterioară a cadavrului. O modalitate a cercetării este examinarea
corporală, prevăzută de art. 119 CPP.
1
În cauza V.D. c. României (Hot.16.02.2010), CtEDO, ia act de neregulile, privind ancheta la faţa locului efectuată la 01.04.e
2001, în măsura în care agenţii de poliţie s-au limitat să descrie în mod general casa victimei, fără a căuta urme de violenţă, de
exemplu, eventuale haine pătate de spermă sau prosopul despre care victima a indicat, în declaraţia sa din aceeaşi zi, că a fost
utilizat de agresor, pentru imobilizarea sa. Aceste elemente au putut aduce mai multă consistenţă acuzaţiei aduse împotriva
reclamantului. (par.115). Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-123213. În cauza Grădinar c. Moldovei (Hot.
08.04.2008), CtEDO a constatat că …… deşi la locul crimei s-a găsit o urmă de la un cauciuc de maşină, nu a fost luată vreo
mostră. Documentele lui D., care au fost găsite intacte şi „care se aflau, în mod evident,” în apropiere, nu au fost examinate
pentru amprente, deşi ele aveau un înveliş din plastic, care putea să conţină amprente. (par. 45) ….. O bucată de stofă găsită pe
un arbust a fost descrisă, însă nu a fost localizată pe schemă şi nu a fost supusă expertizei. O canistră de benzină g ăsită la faţa
locului, de asemenea, nu a fost examinată de către experţi (par. 46)…. Procesul-verbal de cercetare a descris găsirea unui tub
din plastic în luna septembrie 1995, însă nu au fost date detalii sau parametri. Abia la 28.02 1996, anchetatorul a prezentat ca
probă un tub din plastic care, după cum se pretindea, a fost găsit la locul crimei şi a fost folosit pentru a lua benzină din
automobilul lui D. pentru a da foc maşinii. Instanţa de judecată a respins acea probă împreună cu expertiza efectuată, care
susţinea doar posibilitatea de a evacua benzină din rezervorul maşinii în acel mod. (par. 48). În lumina acestor constatări,
instanţa de judecată a exclus în întregime procesul-verbal de cercetare la faţa locului ca probă din cauza încălcărilor
procedurale grave. (par. 49). Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-112886
2
În cauza Ciobanu c. Moldovei, (Hot. CtEDO 24.02.2015), reclamanta a susținut că urmărirea penală nu a fost efectivă încă de la
început. În primul rând în procesul verbal de cercetare la fața locului comiterii acidentului rutier, întocmit de către poliție, nu au
fost incluse elemente importante, precum faptul că viteza prescrisă pentru acel sector de drum era de 40 km/h (par.30).
3
CtEDO a constatat în cauza Grădinar c. Moldovei (Hot. 08.04.2008) că, Schema care a fost desenată nu a indicat exact poziţia
mai multor elemente şi urme notate în procesul-verbal ca fiind găsite la locul crimei. Acest lucru a făcut să fie imposibil pentru
instanţa de judecată să verifice dacă ceea ce a indicat acuzatul la locul crimei a coincis cu schema şi urmele găsite. (par.47)
4
Igor Dolea, Dumitru Roman, Tatiana Vizdoagă, Drept procesual penal, op. cit. p.. 225. În cauza Grădinar c. Moldovei ( Hot.
08.04. 2008), CtEDO a constatat că Acuzarea nu a prezentat instanţei judecătoreşti înregistrarea video a cercetării la faţa
locului. (par.47) Acest fapt împreună cu constatăriile Curții de la par.44 a aceleași Hotărâri ne permite să presupunem că
înregistrarea video a locului faptei nu a fost consemnată în procesul verbal, iar realizarea înregistrării nu s-a efectuat
concomitent cu cercetarea la fața locului, dar în altă perioadă de timp. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-112886
5
În cauza Grădinar c. Moldovei (Hot. 08.04.2008) CtEDO a reținut că: Instanţa de judecată a constatat mai multe încălcări ale
prevederilor codului de procedură penală în timpul cercetării la faţa locului. În special, procesul-verbal a fost semnat şi anexat la
dosar la o etapă foarte târzie, deşi în conformitate cu legea, el trebuia semnat în timpul sau imediat după cercetare. (par.44)
6
Cauza Grădinar c. Moldovei, Hot. CtEDO 08. 04. 2008 (par.44). Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-112886
146
5. Examinarea corporală
Examinarea corporală – constă în efectuarea de către organul de urmărire penală a
examinării corporale a bănuitului, învinuitului inculpatului, martorului sau a părţii vătămate cu
consimţământul acestora sau în baza ordonanţei motivate a ofiţerului de urmărire penală cu
autorizaţia judecătorului de instrucţie pentru a constata dacă pe corpul acestora există urme ale
infracţiunii sau semne particulare în cazul în care pentru aceasta nu este necesară expertiza
medico-legală.
Examinarea medicală reprezintă o garanție esențială, aptă să protejeze persoanele reținute
și interogate de poliție; aceste examinări trebuie efectuate de medici calificați corespunzător, în
absența polițiștilor, iar raportul examinării trebuie să se facă nu numai cu privire la toate
leziunile corporale relevate, ci și cu privire la explicațiile furnizate de pacient în legătură cu
modul în care surveniseră. 1
„Una dintre principalele sarcini ale examinării corporale este căutarea urmelor legate de
contactul direct al victimei cu infractorul.”2
În caz de infracţiune flagrantă, examinarea corporală poate fi efectuată fără autorizarea
judecătorului de instrucţie, însă, în termen de 24 de ore, el trebuie să fie informat despre acţiunea
efectuată, cu prezentarea materialelor respective ale cauzei pentru controlul legalităţii acestei
acţiuni. Dacă este necesar, examinarea corporală se face cu participarea medicului.
Persoana care efectuează urmărirea penală nu asistă la examinarea corporală a unei
persoane de sex opus dacă este necesară dezbrăcarea acesteia. În acest caz, examinarea corporală
se face de către un medic. În cursul examinării corporale sunt interzise acţiuni care înjosesc
demnitatea persoanei examinate sau îi pun în pericol sănătatea.
În rezultatul examinării corporale se stabileşte prezenţa pe corpul persoanei a:
a) caracteristicilor individuale, caracterul lor şi localizarea.
b) leziunilor corporale, caracterul şi localizarea lor (se face prin expertiză, or aspectul
exterior al leziunilor nu poate spune nimic despre gradul lor de gravitate).
c) urme de particule, pe care persoana examinată le-a luat de la faţa locului sau le-a lăsat
acolo.3
După cum deja s-a menţionat, de regulă, examinarea exterioară a cadavrului este parte
integrantă a cercetării la faţa locului. În unele cazuri din practică este necesară examinarea
exterioară a cadavrului4 după înmormântarea lui.
6 Exhumarea și examinarea cadavrului

Exhumarea cadavrului este înfăptuită conform art. 121 alin. (1) CPP în baza ordonanţei
motivate a organului de urmărire penală, cu autorizarea judecătorului de instrucţie şi cu
înştiinţarea rudelor în prezenţa procurorului şi a specialistului în domeniul medicinii legale, cu
anunţarea prealabilă a serviciului sanitar epidemiologic din localitate. După exhumare, cadavrul
poate fi dus la instituţia medicală respectivă pentru efectuarea altor investigaţii.
Examinarea exterioară a cadavrului la locul unde a fost descoperit se face de către
organul de urmărire penală, cu participarea medicului legist, iar în lipsa acestuia – cu
participarea unui alt medic (art. 120 CPP). În caz de necesitate, pentru examinarea cadavrului se
atrag şi alţi specialişti. Cadavrul, după examinare, se expediază la instituţia de expertiză medico-
legală, unde vor fi luate măsuri pentru a preveni pierderea, deteriorarea, alterarea cadavrului sau
a părţilor acestuia.
„Examinarea cadavrului se efectuiează de regulă, în cazurile în care nu s-a efectuat
cercetarea la fața locului în infracțiunile ce au drept consecință decesul persoanei.”5
„Ca acțiune procesuală independentă, examinarea cadvrului se efectuează atunci când
acesta a fost descoperit în alt loc decât locul presupus de comitere a infracțiunii.” 6
1
Iambor c. României, Hot. CtEDO 24.06.2008. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-123851
2
Guţanu Eugen, Andronache Anatol. Aspecte procesuale privind examinarea corporală. În: Probleme actuale de prevenire şi
combatere a criminalităţii, Anuar ştiinţific, ediţia a III-a, Chişinău, 2002 p. 84.
3
CtEDO a criticat în cauza M.B. c. României (Hot. 03.11.2011) faptul că în speţă, examinarea medicală s-a limitat la a constata
consecinţele fizice ale violului, fără să se ceară medicului legist să caute şi să conserve probe, cum ar fi de exemplu urme de
spermă, de păr sau alte materii organice. Disponibilă: http://hudoc.echr.coe.int/eng?i=001-107223
4
Nu sunt excluse şi alte motive, de exemplu, disecţia (autopsia).
5
Dolea I. Codul de procedură penală al Republicii Moldova (Comentariu aplicativ), Ed.CARTEA JURIDICĂ, Ch. 2016, p.316
6
Dolea I., op.cit., 317
147
„Ofițerul de urmărire penală este obligat să asigure transportarea cadavrului în instituția
medico-legală, iar administrația instituției este obligată să ia măsuri pentrua preveni pierderea,
deteriorarea, alterarea cadavrului sau a părților acestuia.”1
„În cauza Akpinai și Altun c. Turciei (Hot. CtEDO 27.02. 2007, par.76-82) s-a constatat
„că urechile unor persoane decedate au fost tăiate integral sau parțial, la momentul înapoierii,
către rude a cadvrelor. Mutilarea cadvrelor s-au produs în timp ce acestea erau la dispoziția
forțelor securității de stat. CtEDO a constatat că urechile persoanei decedate au fost tăiate după
decesul acestora. „În jurisprudența anterioară a Curții nu a fost aplicat art.3 în ceia ce privește
mutilarea cadavrelor. CtEDO a remarcat calitatea umană dispare odată cu moartea persoanei și,
prin urmare, interzicerea maltratării nu se mai aplică cadavrelor, în pofida cruzimii actelor
constatate. 2
7. Dispunerea şi efectuarea expertizei

Urmele şi mijloacele materiale de probă nu au valoare pentru cauză atâta timp, cât nu au
fost analizate, interpretate şi valorificate pentru obţinerea unui maximum de date, menite a
contribui la clarificarea diferitor împrejurări referitoare la condiţiile în care a fost săvârşită
infracţiunea, făptuitori, etc., în scopul aflării adevărului. Pentru valorificarea urmelor şi a
mijloacelor materiale de probă, în scopul arătat, sunt necesare cunoştinţe de specialitate şi
mijloace tehnice adecvate, pe care organele de urmărire penală, oricât ar fi de dotate, nu le
posedă.
Pentru a asigura valorificarea ştiinţifică a urmelor şi a mijloacelor materiale de probă prin
expertize, organele de urmărire penală trebuie să cunoască şi să analizeze întregul material
existent în dosarul cauzei şi numai pe această bază să se pronunţe asupra necesităţii şi utilităţii
recurgerii la dispunerea expertizei.
În vederea dispunerii expertizelor judiciare, organele de urmărire penală trebuie să
analizeze temeinic necesitatea şi utilitatea acestora spre a nu recurge la concursul experţilor decât
atunci când pot contribui la lămurirea unor fapte sau stări de fapt, care prezintă importanţă pentru
cauză, respectiv pentru aflarea adevărului. Ordonarea unei expertize criminalistice este
subordonată realizării cumulative a următoarelor două condiţii:
– existenţa unor fapte sau împrejurări ale cauzei care, pentru a sta la baza convingerii
organelor de urmărire penală, impun necesitatea unor precizări, clarificări;
– lămurirea semnificaţiei solicită cunoştinţe de specialitate dintr-un domeniu sau altul de
activitate.
Altfel spus, pentru a ordona expertiza, organul de urmărire penală trebuie să stabilească cu
certitudine existenţa temeiului faptic.
1. „Majoritatea autorilor menţionează că expertiza este dispusă în cazul când, pentru a
stabili împrejurările ce au importanţă pentru cauză, sunt necesare cunoştinţe speciale în domeniul
ştiinţei, tehnicii sau meseriei.”3
2. Cunoştinţele de specialitate ale expertului depăşesc limitele pregătirii generale a
colaboratorilor organelor de drept şi necesită o pregătire specială într-un anume domeniu.
În art. 142 alin. (1) CPP sunt prevăzute cazurile de prezentare a concluziilor expertului.
Expertiza se dispune în cazurile în care pentru constatarea, clarificarea sau evaluarea
circumstanţelor ce pot avea importanţă probatorie pentru cauza penală sânt necesare cunoştinţe
specializate în domeniul ştiinţei, tehnicii, artei, meşteşugului sau în alte domenii. Posedarea
unor asemenea cunoştinţe specializate de către persoana care efectuează urmărirea penală sau
de către judecător nu exclude necesitatea dispunerii expertizei. Dispunerea expertizei se face, la
cererea părţilor, de către organul de urmărire penală sau de către instanţa de judecată, precum şi
din oficiu de către organul de urmărire penală. Părţile, din iniţiativă proprie şi pe cont propriu,
sunt în drept să înainteze cerere despre efectuarea expertizei pentru constatarea circumstanţelor
care, în opinia lor, vor putea fi utilizate în apărarea intereselor lor. Fiecare dintre părţi are dreptul
să recomande un expert pentru a participa la efectuarea expertizei.
1
Ibidem
2
Ibidem
3
Жогин Н. B., Фаткулин Ф. H. op. cit., p. 132; Гаврилов А. К., Ефимичев С. П. Следственные действия по советскому
уголовному процессу. Учебное пособие. Волгоград: ВВСШ МВД СССР, 1975, p. 77.
148
Numai constatarea prezenţei, în ansamblul faptelor şi împrejurărilor cauzei, a unor aspecte
ce impun clarificări, nu justifică ordonarea expertizei criminalistice, deoarece, în anumite situaţii
acestea pot fi lămurite fără a se recurge la cunoştinţele unui expert.
Nu poate fi dispusă expertiza criminalistică pentru precizarea unor împrejurări ce ar putea
fi lămurite prin administrarea altor probe (declaraţii ale învinuitului, ale martorilor oculari, ale
părţii vătămate, mijloace materiale de probă etc.), sau în baza cunoştinţelor de ordin profesional,
a experienţei de viaţă a ofiţerului de urmărire penală. Utilizând toate aceste posibilităţi,
constatând că au fost administrate toate probele existente în cauză, şi totuşi un anumit fapt, o
anumită împrejurare continuă să rămână nelămurită, deoarece cere cunoştinţe de specialitate. În
aceste situaţii organul de urmărire penală poate dispune efectuarea unei expertize.
Tot astfel, nu se poate dispune efectuarea unei expertize pentru precizarea unor aspecte ce
reclamă cunoştinţe de ordin juridic, deoarece organele de urmărire penală au pregătire de
specialitate în această materie şi posibilitatea întregirii cunoştinţelor lor de profil prin folosirea
unor mijloace de informare adecvate. Aşa, de pildă, nu se poate cere expertului a se pronunţa
asupra vinovăţiei sau nevinovăţiei inculpatului, deoarece, fiind o chestiune de ordin juridic,
asupra acesteia trebuie să se pronunţe, pe baza cunoştinţelor de ordin profesional, însuşi instanţa
de judecată.
Aşadar, dispunerea unei expertize criminalistice este justificată numai atunci când, pentru
clarificarea unor aspecte ale cauzei, sunt necesare cunoştinţe de specialitate dintr-un domeniu sau
altul de activitate. Împrejurarea că cei ce îndeplinesc atribuţiile organelor de urmărire penală au
cunoştinţe de specialitate în domeniul criminalisticii nu înlătură necesitatea dispunerii unei
expertize. Aşadar, ori de câte ori se iveşte necesitatea lămuririi unui aspect al cauzei ce solicită
cunoştinţe dintr-un domeniu sau altul, se va recurge la concursul specialiştilor, independent de
faptul că organele de urmărire penală posedă asemenea cunoştinţe. Efectuarea unor examinări de
specialitate de către însuşi organele de urmărire penală excede atribuţiilor conferite prin lege
acestora, datorită incompatibilităţii existente între funcţiile procesuale pe care trebuie să le
exercite organul de urmărire penală pe de o parte, şi expertul pe de altă parte şi ar fi de natură a
se răsfrânge negativ asupra aflării adevărului în procesul penal.
În calitate de expert poate fi numită orice persoană care posedă cunoştinţe necesare pentru
a prezenta concluzii referitoare la circumstanţele apărute în legătură cu cauza penală şi pot avea
importanţă probatorie pentru cauza penală.
Potrivit art. 143 CPP expertiza este dispusă şi se efectuează, în mod obligatoriu, pentru
constatarea: 1) cauzei morţii; 2) gradului de gravitate şi a caracterului vătămărilor integrităţii
corporale; 3) stării psihice şi fizice a bănuitului, învinuitului, inculpatului-în cazurile în care
apar îndoieli cu privire la starea de responsabilitate sau la capacitatea lor de a-şi apăra de sine
stătător drepturile şi interesele legitime în procesul penal; 4) vârstei bănuitului, învinuitului,
inculpatului sau părţii vătămate-în cazurile în care această circumstanţă are importanţă pentru
cauza penală, iar documentele ce confirmă vârsta lipsesc sau prezintă dubiu; 5) stării psihice
sau fizice a părţii vătămate, martorului dacă apar îndoieli în privinţa capacităţii lor de a
aprecia just împrejurările ce au importanţă pentru cauza penală şi de a face declaraţii despre
ele, dacă aceste declaraţii ulterior vor fi puse, în mod exclusiv sau în principal, în baza hotărârii
în cauza dată; 6) altor cazuri când prin alte probe nu poate fi stabilit adevărul în cauză.
Procedura dispunerii expertizei. Considerând că este oportună expertiza, organul de
urmărire penală, prin ordonanţă, iar instanţa de judecată, prin încheiere, dispune efectuarea ei. În
ordonanţă sau în încheiere este indicat: cine a iniţiat dispunerea expertizei; temeiurile pentru care
este dispusă expertiza; obiectele, documentele şi alte materiale prezentate expertului cu
menţiunea, când şi în ce împrejurări au fost descoperite şi ridicate; întrebările formulate
expertului; denumirea instituţiei de expertiză; numele şi prenumele persoanei căreia îi sunt puse
în sarcină efectuarea expertizei.
Prin urmare, dispunerea unei expertize judiciare constituie o obligație procesuală a
procurorului (organului de urmărire penală), în faza de urmărire penală, dacă circumstanțele
cauzei o justifică. Expertiza urmează a fi dispusă și în favoarea învinuitului pentru a respecta
drepturile procesuale ale acestuia, inclusiv principiul egalității armelor. În azul unei omisiuni a
procurorului (organului de urmărire penală) de a respeta o asemenea obligație, persoanele
149
interesate pot utiliza instrumentele pocesuale prevăzute în instituția controlului judiciar al
procedurii prejudiciare. 1
Ordonanţa sau încheierea de dispunere a expertizei este obligatorie pentru instituţia sau
persoana abilitată a efectua expertiza. Organul de urmărire penală sau instanţa de judecată, în
cazul în care dispune efectuarea expertizei, fixează un termen pentru chemarea părţilor şi
expertului, dacă acesta a fost desemnat de organul de urmărire penală sau de instanţa de judecată.
La termenul fixat, părţilor şi expertului îi sunt aduse la cunoştinţă obiectul expertizei şi
întrebările la care expertul trebuie să dea răspunsuri. Este explicat că au dreptul a face observaţii
la aceste întrebări şi că au dreptul a cere modificarea sau completarea lor. Totodată, părţile sunt
informate privind dreptul de a cere numirea unui expert recomandat de fiecare dintre ele pentru a
participa la efectuarea expertizei. După examinarea obiecţiilor şi cererilor înaintate de părţi şi
expert, organul de urmărire penală sau instanţa de judecată fixează termenul efectuării expertizei,
informându-l, totodată, pe expert dacă la efectuarea acesteia urmează să participe părţile.
Instanța a stabilit că organul de urmărire penală a acționat contrar prevederilor art. 145
alin. (1) CPP la dispunerea efectuării expertizei, a admis încălcarea dreptului învinuitului la
apărare, la cunoașterea obiectului efectuării expertizei, dreptul de a formula întrebări
expertului, dreptul de a face observaţii cu privire la aceste întrebări şi de a cere modificarea sau
completarea lor, precum şi dreptul de a cere numirea a cîte un expert recomandat de fiecare
dintre ele pentru a participa la efectuarea expertizei judiciare. 2
În cazurile când potrivit legii (art.143 CPP RM) expertiza este obligatorie, cheltuielile
privind dispunerea expertizei vor fi suportate de ordonatorul expertizei.
Întocmirea şi prezentarea raportului de către expert. Concluzia expertului este o
comunicare a acestuia în scris, în care se conţine informaţia probantă privitor la chestiunile care
necesită cunoştinţe speciale.
Raportul expertului care a efectuat expertiza la cererea părţilor este prezentată organului de
urmărire penală sau instanţei de judecată şi este anexat la materialele cauzei penale, urmând a fi
apreciat concomitent cu alte probe.
Concluzia expertului are următoarea structură:
1. Partea introductivă – arată unde, când, de către cine, în baza cărui temei a fost
înfăptuită expertiza, cine a asistat la ea, ce întrebări au fost înaintate expertului;
2. Partea descriptivă şi rezolutivă – include descrierea modalităţii de efectuare a
expertizei, răspunsurile întemeiate la întrebările înaintate faţă de expert;
După efectuarea investigaţiilor necesare, expertul întocmeşte în scris un raport, pe care îl
confirmă prin semnătura sa şi aplică sigiliul instituţiei respective. În raportul expertului trebuie
să fie indicat când, unde şi cine (numele, prenumele, studiile, specialitatea, vechimea în muncă
pe specialitate) a efectuat expertiza, că expertul este informat despre răspunderea penală pentru
prezentarea cu bună ştiinţă a unor concluzii false, titlul şi gradul ştiinţific, funcţia persoanei care
a efectuat expertiza şi pe ce bază, cine a asistat la efectuarea expertizei, ce materiale a utilizat
expertul, ce investigaţii s-au efectuat, ce întrebări i-au fost puse expertului. Dacă, în cursul
efectuării expertizei, expertul constată circumstanţe ce prezintă interes pentru cauza penală, dar
cu privire la care nu i s-au pus întrebări, el are dreptul să le menţioneze în raportul său.
Expertul îşi prezintă concluziile pe numele său, în baza aprecierii obiective, depline şi sub
toate aspectele cercetărilor efectuate de el. Întrebările puse expertului şi concluziile acestuia nu
pot depăşi cadrul cunoştinţelor de care dispune expertul. Expertiza este efectuată de experţii
instituţiilor respective sau de alte persoane competente, numite de persoana care efectuează
cercetarea penală, de anchetatorul penal, de procuror, sau de instanţa de judecată. Dacă au
participat câţiva experţi, înainte de a-şi prezenta concluziile, aceştia se vor consulta reciproc. În
caz că ajung la o concluzie comună, aceasta se semnează de toţi experţii. Dacă există divergenţe
între experţi, fiecare din ei întocmeşte concluzii aparte.
CtEDO precizează că examenul medico-legal s-a limitat la a constata cauza imediată a
decesului, fără să fi solicitat medicului să valideze sau să infirme din punct de vedere medico-
legal teza referitoare la originea rănilor de pe gambă şi momentul în care a fost consumat
alcoolul. În plus, nu s-a oferit nicio explicaţie pentru contradicţia identificată de medicul legist
1
dispoziții din articolul 142 alin. (2) din Codul de procedură penală (plata pentru efectuarea expertizei în cauzele penale) (pct. 22)
2
Extras din: Sentința Judecătoria Chișinău, sediul Buiucani din 30 iulie 2018, p.70. Dosar nr. 1- 326/2018
150

CURS UNIV OT Elec-76-150

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CURS UNIV OT Elec-76-150

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Procedură penală.

3. Partea civilă şi partea civilmente responsabilă

3.2. Partea civilmente responsabilă Răspunderea pentru pricinuirea pagubei materiale o

Asistentul procedural are dreptul (art.82 alin. (5) CPP):

2. Obiectul şi limitele probatoriului procesual-penal

4. Noţiunea de probă şi mijloc de probă în procesul penal

În baza definiţiei probelor dată de legislator se diferenţiază următoarele semne, care

5. Cerinţe faţă de probă

6. Protecţia probelor în procesul penal

1. Declaraţiile părţilor şi ale martorilor

2. Audierea bînuitului, învinuitului și inculpatului

4.Adudierea părții vătămate

6. Verificarea declaraţiilor la locul infracţiunii

mai multe condiţii:

7. Prezentarea spre recunoaştere

1. Corpurile delicte şi documentele

Percheziţia corporală sau ridicarea de obiecte se efectuează de reprezentantul organului de

3. Ridicarea de obiecte şi înscrisuri

4. Cercetarea la faţa locului

6 Exhumarea și examinarea cadavrului

7. Dispunerea şi efectuarea expertizei

S-ar putea să vă placă și