II.

AUTONOMII LOCALE SI INSTITUTII CENTRALE IN

SPATIUL ROMÂNESC ( SECOLELE IX-XVIII)-PREUNIVERS
Aşezările rurale risipite în cu prinsul unor „țări" erau conduse de cnezi sau juzi, cu funcții
judecătoreşti sau administrative. Puterea unora dintre cnezi s-a extins cu timpul peste mai multe sate
dintr-o arie delimitată geografic și politic. „Țările" depindeau de un centru de putere, fie direct, fie
prin intermediul unei căpetenii militare, voievod (termen slav) sau duce (dux-termen latin).
DE LA AUTONOMIILE LOCALE LA CENTRALIZAREA POLITICA
În primul mileniu al erei creștine, istoria românilor a evoluat între Imperiul Noii Rome şi populațiile
migratoare. La sfârşitul acestei perioade, Bizanțul a oferit românilor, ca și altor popoare din această
arie geografică, modelul structurilor de stal şi de civilizație. Acest mileniu a fost pentru romanitatea
orientală o perioadă caracterizată prin dezvoltarea și consolidarea obștilor sătești daco-romane și
apoi vechi româneşti, cu o organizare internă proprie, deosebită de a altor popoare. Obștile
teritoriale s-au grupat cu timpul în uniuni de obști numite de N., Iorga ,romanii populare", din care s-
au format cnezatele și voievodatele ca formațiuni politice. O parte dintre aceste autonomii au
supraviețuit timp de secole pe temeiul înțelegerilor convenite cu puterile care au dominat spațiul est
și sud-est-european (slavi, unguri, cumani, pecenegi etc.).
CENTRALIZAREA POLITICA
În a doua jumătate a primului mileniu și la începutul celui de-al doilea, în Europa s-au constituit
statele medivale. Şi în spațiul românesc evoluția internă a societății româneşti a condus spre
constituirea statului. Acest proces a fost favo- rizat atât de factorii interni (creşterea demografică,
dezvoltarea economiei, începutul procesului de feudalizare), cât şi externi (prezența cumanilor şi a
tătarilor a împiedicat extinderea stăpânirii Rega- tului Ungariei peste Carpați; stingerea dinastici
Arpadienilor - 1301 – și luptele pentru ocuparea tronului au impulsionat procesul de centralizare
politică în zona extracarpatică).
Transilvania s-a constituit ca voievodat în urma cuceririi acestui spațiu istoric de către Regatul
Ungariei (secolele al XI-lea - al XIII-lea). Comitatul a fost instalat peste vechile autonomii româneşti,
în timp ce episcopatul catolic a încadrat sub raport ecleziastic teritoriile cucerite. Expansiunea
maghiară a fost însoțită de o adevărată cruciadă, regii unguri având in papalitate un sprijih real în
extinderea catolicismului spre räsărit, ei având calitatea de regi apostolici.
Impunerea stăpânirii ungare în centrul și sudul Transilvaniei s-a făcut cu concursul saşilor şi
secuilor, colonizați de regii Ungariei, începând cu a doua jumătate a secolului al XII-lea, pe baza unor
largi privilegii. În anul 1211, regele Andrei al II-lea a instalat Ordinul Cavalerilor Teutoni în Tara Bârsei
pentru stăvilirea invaziei cumanilor și crearea premiselor expansiunii maglhiare în (inuturile
extracarpatice.
Cu toate acestea, voievodatul Transilvania şi-a păstrat autonomia în cadrul Regatului Ungariei,
Momentul decisiv al constituirii Țării Româneşti și Moldovei – exprimat de tradiția istorică prin
termenii de descălecat şi întemeiere – a fost înlăturarea dominației teritoriale a Regatului Ungariei.
Acest lucru aveau să-l înfăptuiască Basarab I, victorios în lupta de la Posada (9-12 noiembrie 1330) și
Bogdan I, care au reușit să asigure existența de sine stătătoare și ncatârnarea politică a statelor de la
sud și est de Carpați.
Către mijlocul secolului al XIV-lea, Dobrotici a unificat „țările" dintre Dunăre și Mare, întemeind un
nou stat numit Dobrogea.
INSTITUTIA CENTRALA-DOMNIA-SI PREROGATIVELE EI
După constituirea statelor medievale s-a desăvârşit organizarea era ereditară, dar domnul era ales,
neexistând norme rigide în privinta internă, prin consolidarea principalelor instituții: domnia și
Biserica .Regimul lor politic a evoluat spre formula monarhiei feudale, dar cu trăsăturile specifice
societății româneşti. Domnia succesiunii.
În documentele de cancelarie, conducătorul statului apărea cu titlul de ,mare voievod şi domn", el
acumulând atât funcția politică supremă, cât și pe cea militară .Calitatea de mare voievod în primul
rând că era mai-marele celorlalțți presupunea voievozi locali, dar și concentrarea în mâinile
domnitorului a funcției militare (şeful oştirii).
Uns de mitropolit, marele voievod adoptă odată cu coroana semnificația de dominus (singur
stăpânitor) atribuit împăraților romani în epoca dominatului.
Organizarea instituțională și mai ales ceremonialul de la curte erau de inspirație bizantină. Însemnele
domniei erau coroana, buzdu- ganul și sceptrul.
Domnul avea următoarele atribuții: dreptul de preemțiune asupra întregului fond funciar al țării
(dominium eminens); e conducea întreaga administrație a statului, având un aparat centralizat, în
cadrul căruia sfatul domnese juca rolul principal; o elabora politica internă și externă împreună cu
sfatul domnesc; o avea dreptul de a bate monedă; o avea dreptul de confiscare a proprietății
boiereşti şi de aplicare a pedepsei capitale în cazuri de trădare (hiclenie, infidelitate); o percepea
birul; e declara război sau încheia pace; o convoca oastea cea mare; o reprezenta instanța supremă
de judecată.
Prin ungere, domnitorii deveneau conducători politici „din mila lui Dumnezeu", ceea ce le conferea
întreaga putere în fața supuşilor, poziție întărită și de formula ,de sine stătător" (autocrator în
bizantină).
Introducerea în titulatura domnilor înaintea numelui a cuvân- tului Io, prescurtare a lui Ioannes, cel
ales de Dumnezeu, afirmă sursa divină a puterii domneşti. Domnii dobândeau această calitate prin
ceremonia religioasă a ungerii cu mir și încoronării, care le transfera harul divin şi confirma protecția
divinității în exercitarea puterii.
Cooperarea dintre puterea centrală şi Biserică a avut, în această ceremonie de tradiție bizantină,
expresia ei simbolică supremă. Un exemplu elocvent al acestei colaborări l-au reprezentat domniile
lui Ștefan cel Mare, Matei Basarab, Vasile Lupu, Constantin Brâncoveanu, în timpul cărora s-au
ridicat numeroase lăcaşuri de cult .
BISERICA-TRADITIE SI SPIRITUALITATE ROMANEASCA
Înrădăcinată în ființa poporului pe care l-a slujit, Biserica a avut în Evul Mediu un rol important în
domeniile vieții sociale, juridice şi culturale a Țărilor Române.
Dezvoltarea şi organizarea Bisericii Ortodoxe Române s-a realizat sub oblăduirea Bizanțului,
cunoscând totodată certe influențe sud-slave.
Românii s-au născut ca popor creștin, înregistrând o continuitate în organizarea vieții ecleziastice.
Întemeierea primelor mitropolii ale Țării Românești la Argeş în 1359 (Nicolae Alexandru) şi Severin
(Vladislav Vlaicu), în 1370, şi recunoașterea Mitropoliei Moldovei în 1401 (Alexandru cel Bun), de
către Patriarhia din Constantinopol, au dat legitimitate Bisericii Ortodoxe Române. Mitropolitul era
întâiul sfetnic al domnului, încorona şeful statului și era socotit al doilea demnitar în stat, locțiitor al
domnului în caz de vacanță a tronului. El era subordonat instituțiilor centrale, în sensul că putea fi
desemnat sau îndepărtat de domn. El era membru marcant al Sfatului Țării șI asista la Scaunul
judecată al domnului.