Funcţiile motivaţiei

 de activare internă difuză şi de semnalizare a unui dezechilibru fiziologic sau

psihologic.

În această fază, starea de necesitate apare, dar nu declanşează încă acţiunea. De obicei,

această funcţie este specifică trebuinţelor care au o dinamică deosebită: debutează cu o alertă

internă, continuă cu o agitaţie crescândă, ajungând chiar la strări de mare încordare internă,

pentru a se finaliza prin satisfacerea lor.

 de declanşare a acţiunilor efective;

Asigură pregătirea şi punerea în disponibilitate a verigilor motorii, activatorii, în vederea

satisfacerii stării de necesitate.

 de direcţionare;

Constă în orientarea şi centrarea atenţiei pe scop, pe obiectiv; lipsa ei face ca motivaţia să

rămână dezordonată, haotică, să se consume în gol.

 de susţinere şi energizare;

Presupune menţinerea în activitate a comportamentului declanşat până la consumarea

adecvată a stării de necesitate

Formele motivatiei

11.5. Formele motivaţiei

 Motivaţia pozitivă şi motivaţia negativă

Prima este produsă de stimulările premiale (lauda, încurajarea) şi se
soldează cu efecte benefice asupra activităţii sau relaţiilor interumane (ex.
angajarea în activitate), cea de-a doua formă este produsă de folosirea unor
stimuli aversivi (ameninţarea, blamarea, pedepsirea) şi se asociază cu efecte de
evitare, respingere, abţinere.
 Motivaţia intrinsecă şi motivaţia extrinsecă
Această clasificare are în vedere sursa producătoare a motivaţiei. Dacă
sursa generatoare se află în subiect, în nevoile şi trebuinţele lui personale, atunci
este vorba de o motivaţie directă sau intrinsecă. Specificul acestei motivaţii constă
în satisfacerea ei prin îndeplinirea acţiunii adecvate (ex. când cineva citeşte o
carte pentru că îl interesează învaţă din nevoia de a-şi ţine trează trebuinţa de
investigaţie). Spunem că toate acestea au la baza o motivaţie intrinsecă.
Dacă sursa generatoare a motivaţiei se află în afara subiectului, fiindu-i
sugerată sau chiar impusă de o altă persoană, daca ea nu izvorăşte din specificul
activităţii desfăşurate, atunci este o motivaţie indirectă sau extrinsecă.
Motivaţia cognitivă îşi are originea în activitatea exploratorie, în nevoia de
a şti, de a cunoaşte, de a fi stimulat senzorial, forma ei tipică fiind curiozitatea
pentru nou, pentru schimbare. Se numeşte cognitivă deoarece acţionează
dinlăuntrul proceselor cognitive (dinlăuntrul percepţiei gândirii, memoriei,
imaginaţiei) stimulând activitatea intelectuală din aproape în aproape. Datorită ei
se trece de la explorare la reproducere, de aici la înţelegere, apoi la interes
ştiinţific, pentru ca în final să ajungă până la înclinaţia creativă. Motivaţia cognitivă
îşi găseşte satisfacţie în nevoia de a înţelege, explica, rezolva.
Motivaţia afectivă este determinată de nevoia omului de a obţine
aprobarea din partea altor persoane, de a se simţi bine în compania altora. Aceste
forme sunt inegal productive. Motivaţia pozitivă, intrinsecă, cognitivă, sunt mult
mai productive decât motivaţia negativă, extrinsecă, afectivă. Această apreciere
este valabilă doar dacă se operează în limita cuplurilor motivaţionale amintite.
 În existenţa concretă a omului sunt puse în funcţiune diferite forme ale motivaţiei, clasificate, două
câte două, în perechi opuse. Astfel, ar exista motivaţie pozitivă (motivaţia produsă de stimuli premiali, de
ex. lauda, încurajarea, premierea) versus motivaţie negativă (produ-să de folosirea unor stimuli aversivi, de ex.
ameninţarea, pedepsirea, blamarea) şi o altă pereche ar fi motivaţia intrinsecă (sursa se află în subiect, în
nevoile şi tre-buinţele lui personale, iar motivaţia este solitară cu activitatea subiectului) versus motivaţie
extrinsecă (sursa este în afara subiectului, fiindu-i sugerată sau chiar impusă acestuia de o altă persoană) [1].
Mai există în literatura de specialitate şi următoarele perechi polare ale tipurilor de motivaţii: motivaţie
cognitivă/afectivă, motivaţie individuală / socială [7].