„Ostaşi, Vă ordon: Treceţi

Prutul!” 22 iunie 1941: România a

intrat în războiul împotriva URSS
pentru eliberarea Basarabiei
Cu 80 de ani în urmă, în ziua de 22 iunie 1941, România intra în război,
alături de Germania, împotriva URSS. Conducătorul statului, Ion
Antonescu a ordonat armatei să treacă Prutul şi să elibereze
Basarabia şi nordul Bucovinei, ocupate, în 1940, de Uniunea
Sovietică.
Istoriografia românească a declarat ziua de 22 iunie 1941 drept ziua în
care țara noastră a început bătălia pentru eliberarea Basarabiei și a
Bucovinei de Nord, teritorii care fuseseră răpite României prin ultimatumul
sovietic de la 28 iunie 1940.
Mai mult, istoriografia a reținut ordinul viitorului Mareșal Antonescu drept
începutul unei bătălii juste, atât din punct de vedere moral, cât și juridic,
pentru recuperarea unor teritorii pierdute prin forță și abuz. 
Cu toate acestea, în Rusia și în spațiul ex-sovietic, dar și în Occident, se
susţine  o variantă a istoriei în care România este portretizată ca un stat
care a comis o agresiune împotriva unui stat suveran, asociindu-se în acest
sens cu Germania nazistă.
Această teorie a ajuns să fie vânturată și prin spațiul public românesc, mai
ales după apariția fenomenului „demitizării” istoriei, dar și pe fondul
avansului în societate a ideologiei stângiste, internaționaliste.
Pe 22 iunie, de ambele părţi ale graniţei de vest a URSS (circa 1.000 de
kilometri, de la Marea Baltică până la gurile Dunării) era concentrat un
număr enorm de trupe şi material militar.
Astfel, Germania avea peste 5 milioane de militari, 3.700 de tancuri şi
2.500 de avioane.
Chiar în faţa lor se găseau vreo 5,5 milioane de militari sovietici, 23.000(!)
de tancuri şi 20.000(!) de avioane.
În afară de aceasta, din est se deplasau către graniţa de vest a URSS alte
mijloace tehnice, precum şi alte milioane de militari deja mobilizaţi, din cei
peste 25 de milioane pentru care existau deja planuri de mobilizare.
Operaţiunea Barbarossa, numită după un legendar împărat german din
secolul al XII-lea, a început în zorii zilei de 22 iunie 1941.
Armatele germane şi ale aliaţilor acestora au pătruns în Rusia Sovietică pe
un front de 1600 de kilometri.
Panzerele germane au fost vârful de lance al acestui atac în faţa unei
defensive total nepregătite, folosind tactica încercuirii pentru a soca liderii
sovietici: sute de mii de soldaţi ruşi se vor preda fără luptă, conştienţi de
inutilitatea luptei.
În timpul războiului rece, sovieticii au considerat acest atac ca fiind unul
surpriză, în ciuda faptului că au existat în permanenţă semnale în acest
sens: pregătirile germane începute cu câteva luni înainte, semnalele de
alarmă trase de Lavrenti Beria şi de superspionul Richard Sorge.  
Participarea armatei române în războiul declanşat de Germania împotriva
URSS, s-a făcut în baza înţelegerii intervenite între Adolf Hitler şi Ion
Antonescu, care a avut loc la Munchen, la 12 iunie 1941.
În nici unul din documente, România nu a fost  menţionată ca aliată.
La 22 iunie 1941, Germania a atacat URSS, fostul ei aliat de război şi
tovarăş de cotropiri de până atunci, România angajându-se, potrivit
înţelegerilor convenite în precedentele zece luni, alături de trupele
germane.
În noaptea de 21 – 22 iunie, ora 3:00, Armatele româno-germane au
declanşat operaţiunile militare pentru eliberarea Basarabiei şi Bucovinei de
Nord de sub ocupaţia sovietică.  
În zorii zilei de 22 iunie, asumându-şi răspunderea în faţa istoriei, generalul
Ion Antonescu a emis din oraşul Piatra Neamţ, următorul Ordin de zi către
armată:
„Ostaşi, Vă ordon: Treceţi Prutul! Zdrobiţi vrăjmaşul din Răsărit şi
Miazănoapte. Dezrobiţi din jugul roşu al bolşevismului pe fraţii noştri
cotropiţi. Reîmpliniţi în trupul Ţării glia străbună a Basarabilor şi codrii
voievodali ai Bucovinei, ogoarele şi plaiurile voastre!..„.
 
Pentru România începea Războiul Sfînt, care a avut, de la un capăt la altul
(1941-1944), un caracter anticomunist, drept şi naţional, bucurîndu-se de
aprobarea întregului popor.
Deşi nu fusese consultat în legătură cu declanşarea ostilităţilor militare,
regele Mihai I a trimis generalului Ion Antonescu (în prima zi de luptă) o
telegramă prin care îşi exprima acordul cu acţiunea întreprinsă şi ura
militarilor români „sănătate şi putere ca să statornicească pentru vecie
dreptele graniţe ale neamului”.
Declaraţii de adeziune la acţiunea întreprinsă de conducătorul statului au
făcut şi liderii principalelor partide politice, reprezentanţii Patriarhiei şi
Academiei Române, precum şi ai altor instituţii reprezentative ale statului,
precum și foarte mulţi dintre comandanţii de mari unităţi române, care şi-au
exprimat sentimentele patriotice şi şi-au mobilizat subordonaţii prin
înflăcărate chemări la îndeplinirea datoriei faţă de ţară.
La momentul 22 iunie 1941, numărul total de soldaţi români aflaţi în prima
linie era de 325.685, distribuiţi în 12 divizii de infanterie, o divizie blindată, o
divizie de infanterie rezervă, o divizie de grăniceri, 3 brigăzi de munte, 3
brigăzi de cavalerie şi 2 brigăzi de fortificaţii.
La aceste forţe se adăugau 5 divizii de infanterie germane.
Dintre membrii strălucitului corp ofiţeresc român trebuie menţionaţi
generalii: Al.Ioaniţiu, Iosif Iacobici, Ilie Şteflea (şefi ai Marelui Stat Major),
C. Pantazi, N. Ciupercă, N. Dăscălescu, Ioan Al. Sion, C. Constantinescu-
Claps, Gh. Avramescu şi Petre Dumitrescu, acesta din urmă comandant
neîntrerupt al legendarei Armate a 3-a, din momentele de dinaintea trecerii
Prutului până la sud-est de Stalingrad şi înapoi, până la angajarea bătăliei
Moldovei, în august 1944.
Armata română eliberează Basarabia
Grupul de Armate Sud al mareşalului german Gerd von Rundstedt, în care
erau încorporate şi forţele româneşti, era împărţit în două de către
Mlaştinile Pripiat.
Pricipalul său efort la declanşarea Operaţiunii Barbarossa urma să aiba loc
la nord, în timp ce forţele aflate în România trebuiau să aştepte ca ofensiva
să progreseze mai mult în Ucraina, până să înceapă şi ele atacul.
Această decizie a fost luată de OKH în primăvara anului 1941, deoarece
general-colonelul Franz Halder considera Prutul ca fiind o barieră prea grea
pentru o ofensivă motorizată şi pentru că, în ochii comandanţilor
germani, potenţialul ofensiv al trupelor române nu era prea ridicat.
De aceea, marea majoritate a forţelor mecanizate germane a Grupului de
Armate Sud era concentrată în Polonia, pe frontul românesc aflîndu-se în
principal doar unităţile motorizate româneşti.
După cum urma să se vadă, Prutul nu a fost o barieră chiar atît de
formidabilă, în condiţiile atacului surpriză, soldaţii români ocupând câteva
poduri intacte peste acest râu, încă de la începutul războiului.
Pentru operaţiunile din Bucovina de Nord (nordul Principatului Moldova) şi
Republica Sovietică Socialistă Moldovenească (fosta Basarabie ţaristă,
estul Principatului Moldova) erau desemnate Armata 11
germană (comandată de general – colonel Eugen von Schobert) şi Grupul
de armate general Ion Antonescu (Armatele 3 şi 4 române).
Un mare aport în această luptă l-a avut starea de spirit care domnea în
rândurile civililor, voluntariatul căpătând un caracter de masă, un mare
număr de persoane, inclusiv din rândul ofiţerilor de rezervă şi din retragere
solicitând reîncadrarea în armată.
Numărul mare de cereri l-a determinat pe generalul Constantin Pantazi,
ministrul Apărării Naţionale, să dea un comunicat prin care ruga populaţia
„să nu mai facă astfel de cereri” şi să recomande ca fiecare “să-şi facă
datoria în sfera de acţivitate, acolo unde se găseşte, contribuind astfel mai
bine şi uşurând efortul pe front”.
Între voluntari s-au aflat tineri şi bătrâni, intelectuali şi oameni de rând.
Numeroşi au fost şi militarii răniţi care după vindecare au refuzat să fie
evacuaţi în ţară, sau să efectueze concediul legal de recuperare, cerând să
fie trimişi din nou pe front pentru „a-şi face datoria până la capăt”.
În acest context, naţiunea română şi armata sa au acţionat exemplar
pentru eliberarea teritoriilor răpite de sovietici cu un an în urmă.
Operaţiunea de eliberare a Basarabiei şi Bucovinei de nord s-a soldat cu
succes, încheindu-se la 26 iulie 1941.
Bilanț
În cele 35 de zile de lupte pierderile înregistrate (până la 31 iulie) s-au
ridicat la 24.396 militari (5.011 morţi, 13.987 răniţi şi 4.487 dispăruţi.
Un rol decisiv în restabilirea graniței pe Nistru l-a avut Armata 11 germană,
Ion Antonescu (și nu numai el) recunoscând, chiar atunci, că fără
contribuție germană Basarabia și nordul Bucovinei nu ar fi putut fi
reîntregite. Bucuria a fost imensă în întreaga ţară.
Pretutindeni, pe imense pancarte, se putea citi „Români, dreptatea
învinge!”, dar şi „Nici o brazdă nu se uită!”.
Aluzia la Transilvania ocupată de unguri era evidentă. Aceasta cu atât mai
mult cu cât, conducând lupta pentru consolidarea graniţei răsăritene a ţării,
Ion Antonescu a avut în permanenţă privirea îndreptată şi spre Ardeal,
transmiţând refugiaţilor transilvăneni (12 septembrie 1941): „Nici o brazdă
românească nu se uită”.
Care este data intrării Uniunii Sovietice în cel de-Al Doilea Război Mondial?
Propaganda sovietică şi mulţi istorici occidentali indică data de 22 iunie
1941, când Uniunea Sovietică a fost invadată de Germania nazistă şi aliaţii
ei (printre care se număra şi România)drept dată a intrării URSS în cel de-
Al Doilea Război Mondial.
Avem de-a face cu o incoerenţă: al Doilea Război Mondial începuse pe 1
septembrie 1939, prin invadarea Poloniei de către Germania nazistă, iar
Uniunea Sovietică s-a alăturat invadării Poloniei pe 17 septembrie 1939 şi
totuşi… Uniunea Sovietică pretinde că a participat la războiul mondial abia
din data de 22 iunie 1941!
 Soldaţii germani şi polonezi morţi în septembrie 1939 au participat la al
Doilea Război Mondial, dar soldaţii sovietici morţi în Polonia în septembrie
1939, nu au participat la al Doilea Război Mondial! …
Cât de neutră a fost Uniunea Sovietică?
Istoriografia rusă (şi nu numai!) pretinde că în perioada dintre 1 septembrie
1939 şi 22 iunie 1941 Uniunea Sovietică ar fi fost… neutră!
Aproape doi ani de neutralitate în care al Doilea Război Mondial bântuia
prin toată lumea, iar Uniunea Sovietică era NEUTRĂ!
A fost atât de neutră în aceşti doi ani Uniunea Sovietică încât a reuşit să
cucerească 23 de milioane de oameni, invadând câteva ţări cu adevărat
neutre.
Dar să vedem în ce a constat neutralitatea Uniunii Sovietice de la 1
septembrie 1939 până la 22 iunie 1941.
Pe 30 noiembrie 1939 neutra Uniune Sovietică (neparticipantă în acel
moment la cel de-al Doilea Război Mondial!) a declanşat invadarea
Finlandei.
A urmat un război crâncen care a durat până pe 13 martie 1940, război
încheiat cu un tratat de pace valabil şi în ziua de azi.
În timpul luptelor din Finlanda, neutra Uniune Sovietică a înregistrat
126.000 de soldaţi morţi şi dispăruţi plus 188.000 de răniţi.
Tot ca un act de neutralitate, în toamna anului 1939 Uniunea Sovietică a
transmis ţărilor baltice ultimatumuri prin care a impus pe teritoriul acestora
instalarea de baze militare sovietice.
Continuând această originală politică de neutralitate, Uniunea Sovietică a
anexat ţările baltice în iunie 1940. Tot în iunie 1940, Uniunea Sovietică a
transmis României un ultimatum prin care a cerut Basarabia şi Bucovina.
România a cedat, dar dacă nu ar fi făcut-o cu siguranţă am fi avut de-a
face cu un alt exemplu de neutralitate manifestat sub forma unui război.
Uniunea Sovietică îşi motivează “neutralitatea” spunând că nu au existat
declaraţii de război în conflictele enumerate mai sus.
După această logică şi Germania nazistă a fost la fel de neutră. Când a
invadat Danemarca şi Norvegia pe 9 aprilie 1940 Hitler nu a declarat război
acestor ţări, ci a spus că a venit să le apere neutralitatea.
Practic, acţiunile Uniunii Sovietice sunt identice cu ale Germaniei naziste în
perioada 1 septembrie 1939 – 22 iunie 1941.
Şi totuşi Uniunea Sovietică pretindea că a fost neutră, şi că Germania
nazistă a declanşat cel de-al Doilea Război Mondial.